31 Martie 2010 – Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif: „Cu inima în palmă. Dialoguri privilegiate – Volum de interviuri cu Al. Florin Ţene, Ed Contra (Angela Monica Jucan)
De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzătoare calităţii celui care mă citeşte sau mă ascultă (Al. Florin Ţene)
A apărut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMĂ. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Ţene realizate de Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif. Pe copertă, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanţă sugestivă şi de o formă superbă, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplător închisă într-o asemenea copertă – a avut, în ce mă priveşte, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipă înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redacţie, dorind să facem cunoştinţă, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a arătat o semnătură şi a spus: „Ăsta sunt eu”. Numele şi omul erau Al. Florin Ţene. Citind, acum, dialogurile strânse în prea puţinele pagini ale cărţii Cu inima în palmă, concluzia se conturează în vechea prezentare. „Ăsta” este cel care semnează Al. Florin Ţene – omul care a răspuns „cu inima în palmă” la toate întrebările; scriitorul care îşi afirmă plastic punctul de vedere, observaţiile, explicaţiile, mărturisirile, chiar destăinuirile din viaţa personală, omul care contribuie la reuşita dialogului (cu dezvoltări şi completări ale temei propuse, când e cazul) scăpând de banalitate ori de saturaţie unele întrebări; promotorul cultural care nu e loc unde să nu vorbească şi despre alţii. În relaţia de dialog cu Monica Mureşan, care a dorit să creeze câteva focare de interes, Al. Florin Ţene face tranşări ale chestiunilor, emite obiecţii şi trece sub tăcere cele câteva perle din întrebările partenerei de discuţie. Răspunsurile către Costel Iftinchi sunt frumoase, relaxate, chestionarul acesta fiind cel mai economic conceput, echilibrat, elegant şi cu rost. Costel Iftinchi conectează interlocutorul (dacă, în afara comunicării vorbite, se pot folosi termenii „locutor” şi „interlocutor”) la problemă, apoi îl lasă „singur”, aşa încât e asigurată şi favorizată anatomia replicii. Menuţ Maximinian este mai posesiv, pare că nu suportă opinii diferite şi, o dată cu întrebarea, trasează orientări răspunsurilor (pune întrebări de influenţare, „reinekeniene”) şi este interesat (cam o pătrime) de cuantificări. Al. Florin Ţene nici nu-l lasă să piardă. „Din toate timpurile, scriitorul a fost în… criză”. Ionuţ Caragea încearcă să nu-şi divulge preferinţele, totuşi există un punct vulnerabil: „Putem să ne naştem pe Internet?”, la care „poetul născut pe google” primeşte un răspuns obiectiv: „Nu! Cu NU mare”. Sigur că da. Nu mai departe, Ionuţ Caragea – scriitor veritabil şi activ (nu virtual), cu scris reliefat, căruia „cu fiecare cuvânt [i] se scurge o picătură din viaţă”, doar că gândul şi fantezia nu se coagulează la contactul cu papirusul, ci, cum ar zice Steinhardt, „undeva, printre infinituri şi abstracţiuni şi idei pure” şi unde nu se pierde, ci unde e recepţionat. Interviul Mariei-Diana Popescu, şi ea poetă (poetă şi în versuri, şi în proză) este senzaţional, surprinzător, chiar puţin ofensiv, dar întrebările sunt prevenitor redactate şi au un nu ştiu ce aristocratic. Maria-Diana Popescu iniţiază tratative. Este o artă a expresiei şi una a diplomaţiei în interviul ei, din care îşi asumă partea de problematizare, lui Al. Florin Ţene revenindu-i rezolvările. Elisabeta Iosif preferă cozeria, întrebările sunt compuse în doi timpi (unul preparator şi, totodată, probă de erudiţie, altul propriu-zis interogativ) şi impune un schimb de păreri (nefăcând un secret din ale ei). Dialogul cu Elisabeta Iosif are o mai pronunţată urmă de oralitate, deşi, probabil, ca şi celelalte, interviul se va fi… născut pe internet (!), a fost publicat în format electronic şi abia apoi a fost fixat şi, tradiţional, pe hârtie – presă şi carte.
Deşi nu agreez cifrele (considerabilă, e drept, cantitatea nu are, totuşi, capacitatea de a asigura perenitatea operei), aş vrea să semnalez o informaţie depăşită, în prezent. Al. Florin Ţene nu mai are publicate 26 de cărţi, ci, cu aceasta, s-au făcut 28. Alături de ele sunt şi realizările „altcumva”: Liga Scriitorilor, cenaclurile, revistele întemeiate demult sau mai de curând, multe alte activităţi culturale doar în parte pomenite în interviuri.
Şi încă o obiecţie. Ceea ce face, pe lângă scris, scriitorul Al. Florin Ţene neagă ideea exprimată de nimeni altul decât Domnia Sa, în încheiere, cum că, „în contradicţie cu lărgirea orizontului de cunoaştere şi de transmitere a informaţiilor prin intermediul internetului, rolul intelectualului s-a restrâns doar la cel de gânditor”. Al. Florin Ţene este şi cel puţin un mentor. Dacă este şi profet, vor afla-o cei care vor urma după noi.
_______________
30 Martie 2010 – Elena Cimpan: „Poezia noastră cea de toate zilele; 100 de poeme scrise din 21 mai până în 28 august 2009“, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2009 (Maria Vaida)
Recentul volum de versuri al Elenei Cîmpan, Poezia noastră cea de toate zilele; 100 de poeme scrise din 21 mai până în 28 august 2009, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2009 este parcă un soi de pariu al autoarei cu sine însăşi, vrând să ne demonstreze că hrana noastră zilnică poate fi şi doar spirituală, poezie adică, deşi dumicatul de poezie poate avea şi gustul dumicatului de pelin… În fiecare zi, începând cu sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena şi până înaintea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, poeta caută (şi găseşte) aspecte ale sacralităţii cotidiene, pe care ni le aduce spre lectură ca întâmplări fireşti, din care străbate doar aura liricului, fără tendinţa de a căuta monumentalul, eternul, marea Poezie. Ci doar pe aceea a gesturilor, trăirilor şi activităţilor cotidiene, spre care se îndreaptă privirea atentă a autoarei.
Poeziile acestui volum se desfăşoară între un Cuvânt de început, încheiat cu un citat din sensibila poetă contemporană Ileana Mălăncioiu, prin care Elena Cîmpan defineşte poezia: „A fi poet înseamnă să ai o aripă ruptă, fericirea. Cu cealaltă, poezia, mai poţi zbura.” Cuvântul de încheiere1 Cred că nici autoarea nu a dorit decât să exprime o trăire, o respirare, dar în chip spiritual, totuşi. Asemeni vechilor fântânari, poeta caută izvoarele nesecate ale inspiraţiei în tăceri: „sapă cuvinte/ să nu rămână/ ascunse-n pământ/ nescoase-n lumină// în noaptea tăcerii…”2 Poezia este cea care rămâne ca gest suprem în banalul cotidian, când plouă, când citeşti o carte, când vezi un film, când întinzi foile cu poeme ca hainele pe sfoară, când serveşti la masă familia cu iluziile poeziei, când se ridică luna, când sădeşti flori, când visezi, când călătoreşti, când expediezi scrisori, când coboară stelele peste mănăstire, când rosteşti întrebări, replici, faci diferite lucruri, ne arată autoarea, pentru că poezia ne transfigurează, dincolo de ideile cioraniene: „puteai să mă faci/ mamă/ puteai să mă faci/ soră/ puteai să mă faci/ fiică/ puteai să mă faci/ iubită/ ai fi putut să faci/ din mine viaţă/ dar m-ai lăsat/ o poezie/ străină, singură şi/ ne-nrudită…”3 are o concluzie din Emil Cioran, prin care poeta vrea să definească iubirea, „pact tacit între doi nefericiţi pentru a se preţui peste măsură, pentru a se lăuda între ei cu neruşinare” spune fraza lui Cioran. Incipitul mă transpune într-o lume a lirismului pur, dar finalul mă determină să aduc un alt citat din Cioran, cu afirmaţia căruia nu pot fi de acord: „Femeia este un animal incapabil de cultură şi de spirit, iar atunci când se explică sterilitatea lor prin condiţii istorice, se realizează un act de cea mai crasă ignoranţă. Femeile n-au creat nimic în niciun domeniu.”
Ca soarele de decembrie, poezia Elenei Cîmpan apare pentru a ne dezvălui faţa solară a sensibilităţii autoarei, relevând frumuseţea lumii trăite în spaţiul teluric ori în cel oniric, dar aceea spirituală, desigur, cuprinsă între paginile acestui volum, care îşi aşteaptă cititorii, mai ales pe aceia care pot răspunde interogaţiei autoarei: „Dar tu ce mai citeşti, drag cititor?”4 Eu am citit acest volum suav şi firesc, din care poezia curge în vălurele, asemeni şipotului din munte, cristalin şi curat.
______________
29 Martie 2010 – Const. Miu: „Balsam de suflet“, Ed. Virom, Constanţa 2009 (Cristian Neagu)
Goethe susţinea ideea că pentru a cunoaşte poetul, trebuie cunoscută mai întâi urbea în care acesta trăieşte. Medgidia este reprezentată în plan literar la scară naţională, prin profesionalismul scriiturilor semnate de Prof. Dr. Constantin Miu. Explorând structura sentimentală a scriitorului prin culoarul doctrinelor psihanalitice, vom împleti conceptul filosofic emis de Anaximandru, cel care a definit pluralitatea lumii spirituale, cu tezele susţinute de Jung şi Freud privind studiul inconştientului uman, perfect aplicabile şi în cazul supunerii unei analize atente a vol. Balsam de suflet (Ed. Virom, Constanţa 2009). Constituind o lume prin excelenţă energetică sau dinamică, forţele refulate în inconştient, oprite să se manifeste ca atare – fie din cauza cenzurii sociale, fie din cauza cenzurii morale – sentimentele vor căuta mereu o ieşire: (ah, dulcea şi indispensabila evadare!) „Cu atâtea răni câte mi-ai lăsat, aş putea să scriu o epopee a martirajului. Sau a martirului, dacă-ţi place mai mult… Aş vrea ca Tu să-mi fii Crucea pe care să-mi răstignesc visele.” (p.27), deci o exprimare care, în cazul expresiilor artistice, mai ales a celor literare, nu-şi dezvăluie adevărata lor semnificaţie, decât prin decodarea determinării, condiţie ce va permite explorarea abisurilor sufleteşti: „Mi-ai spus deunăzi apăsat: <Eşti tot numai suflet! Cum oare poţi fi aşa?> Simplu: pentru că tu eşti duminica sufletului meu.”
Opera poetică a Prof. Dr. Constantin Miu, nu poate fi înţeleasă fără o prealabilă determinare a ambianţei în care s-a născut, şi fără a se stabili raporturile ei cu diversele surse ce o alimentează. Fie cu experienţele biografice, fie cu cele livreşti, fie, în sfârşit, cu arsenalul de aluzii atât de sublimate încât detectarea lor constituie o întreprindere dificilă şi de atâtea ori – interpretativ – incomodă pentru cei mai avizaţi critici, profesorul Miu situează la baza prozei sale conceptul poetic, adică ideea ingenioasă, capabilă să antreneze cititorul în urmărirea unui întreg ansamblu de implicaţii subtile, fiind în ultimă instanţă tot un mod al dificultăţii, asociat nu o dată cu capriciile sintactice prin care metafora capătă superlativitate: „Dacă eu mai hamletizez, ţinând craniul inimii aproape de biserica din piept, tu n-ai făcut decât să piratezi timpul, furând clipele de linişte, crezând că stfel ai devenit stăpâna lui.” (p.7)
Referindu-ne la diversitatea nuanţelor psihologice în care stau cuprinse cele o sută de „scrisori neterminate” sub forma prozei scurte, vom recunoaşte şi aici, amprenta poetului rafinat Constantin Miu, acest poet al introspecţiei şi al meditaţiei melancolice care a făcut din propria lui viaţă, modestă dar spiritualizată, o jertfă pe altarul culturii autentice, într-o epocă de incertitudine şi restrişte culturală, în care, „necontaminat,” rămâne supusul sensibilităţii abisale, romanticul incurabil: „Eu abia după încă un cutremur de inimă am căpătat gustul suferinţei, şi de aceea recunosc: sunt nesătul, mai vreau măcar o picătură din licoarea suferinţei.” (p.9) De la o filă la alta, fiecare scrisoare neterminată, atestă melancolia profundă a condeierului. Ea, e un fel de crepuscul al inimii în care se potolesc toate furtunile. Emitentul mesajului afectiv, nuanţat profund de tumulturile tainice păstrate în visteria sufletului devine astfel, pildă de conduită sentimentală pentru receptor, prin elementele genului specific (fie ele fonetice, morfosintactice sau lexicale) unde conţinutul semantic va sugera întotdeauna informaţia suplimentară de registru: „Credeam că ştii să-ţi aperi iubirea… Când ţi s-a spus că din cauza mea toţi îţi ocolesc umbra, ar fi trebuit nu să taci – cum ai obiceiul – ci să le spui răspicat că spre deosebire de pretinşii binefăcători, care n-au făcut decât să calce pe ea, eu ţi-am iubit-o.” (p.36) Ne aflăm aşadar, în cadrul unei hipersemantici care aparţine autonomiei limbajului poetic diferenţiindu-se calitativ de orice alt tip de limbaj în care va fi utilizată funcţia poetică a limbii, chiar şi ca funcţie predominantă precum în celelalte genuri ale poeziei de largă răspândire.
E o virtute rară aceea care izbuteşte, fie şi numai pentru o clipă, să înalţe sufletul cititorului prin straturile meditaţiei, până la sentimentalismul contagios: „Ori de câte ori Mă-ntrebi ce fac, răspunsul e acelaşi: îmi ling rănile singurătăţii cu care mi-ai mânjit inima, şi muşc pumnii disperării care îmi biciuieşte solitudinea ţinută şal la gâtul amintirilor.” (p.66) Idei, sentimente, peisaje, toate în participaţia profunzimilor de durată asupra fiinţei sale, determinându-l pe cel ce va voi să le surprindă ordinea autentică, să se scufunde în aceste profunzimi, să-i exploreze resursele, să-i palpeze pulsaţia creatoare: „Ploua peste visele noastre ce-şi aşteptau de-atâta timp înmugurirea. […] Stropii de ploaie ne vorbeau în şoaptă despre primăvara ce ne va expurga de păcatele iernii, şi atunci, mugurii viselor au plesnit asurzitor: iubire sau amăgire?” (p.40). Existenţa poeziei în structura acestor scrisori, e o aventură-n timp pe care poetul şi-o asumă, „De-atâta toamnă mi-e sufletul desfrunzit, de-atâta singurătate, cuvintele nu-şi mai găsesc ecoul din vară… De-atâta ploaie, cerul sufletului meu a rămas înnourat, mai încercănat decât cerul toamnei.” (p.37), o succesiune miraculoasă de vieţi şi de morţi, oglinzi neiertătoare pentru puterea şi neputinţa sentimentelor oamenilor şi a vremurilor ce vin şi trec încercând să vadă chipul lor fals sau adevărat, „Nu-mi închipuiam că poţi să te prefaci că ţi-e dor… Dar tu – mim desăvârşit – ţi-ai jucat rolul, în zi de sărbătoare cu atâta convingere, că începuseşi să crezi în realitatea lui…” (p.84), să aducă o contribuţie la tezaurul spiritual sortit să rămână sub forme diverse, mereu egal cu el însuşi,chiar şi prin imprevizibilul vieţii: „Mi-ai spus că ai avut cândva un <chiriaş> în cămăruţa inimii, iar acum e <închis pentru renovare> Fiecare a avut câte un <chiriaş> însă nu cumva fără voia ta îşi scosese viză de flotant şi tu visaseşi că te va locui toată viaţa?” (p.63) Sensul ei ultim în timp, e o nostalgie a orizonturilor ce se arată mereu fără a se lăsa cucerite; şi această nostalgie care exaltă şi devorează e fără început şi fără sfârşit. Cu alte cuvinte, poematica scrisorilor neterminate este un lux intelectual, din care emană tristele reverii, pe fondul melodic al anotimpurilor spirituale, evidenţiindu-se cu mult mai mult în solitudinea nopţii sufletului.
Cine va putea să nu se recunoască în răscolitorul adevăr tăinuit sau afişat, „Fiecare bărbat are câte o Ana zidită în turla inimii?” (p.92).
_______________
26 Martie 2010 – Poezia lui Mircea Ştefan (Paul Polidor)
Noul volum semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând “aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”
Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani « trăitor » în State, nu s-a « americanizat » în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga « glăsuind », aşa cum spunea Ştefan Damian, despre ,,legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene,, , de multe ori ,,punctate,, în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul : ,,sus pe un deal dincolo de Carpaţi / acolo unde începe copilăria,,(Întru o vară spre nord) sau ,,nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat / cu inima lui Iancu,, (Cuvântul împăratului) ori ,,ca un septembre trist / Ardealul / fără atâtea biserici de lemn,, (Ardealul).
Chiar dacă România de suflet a lui Mircea Ştefan ,,desenează,, acum feed-back-uri transatlantice, poetul încearcă să se detaşeze de zvâcnirile romantice printr-o privire lucidă şi rece, precum ortografiile Nordului, hălăduind pe dealuri transilvane ori pe întinderile lacurilor americane, un soi de retragere discretă în solitudine.
Întrebându-ne de ce poetul şi-a ales drept titlu al volumului de faţă, cel mai recent, ,,Alungat din singurătate,, , am observat că imaginea singurătăţii la Mircea Ştefan este, alături de ,,septembre,, , un simbol recurent. Apare atât de des în versurile lui încât pentru un neiubitor de poezie ar deveni enervant. Dar pentru lirici peregrinările lui Mircea Ştefan prin grădinile semiramidice ale singurătăţii reprezintă o călătorie unică (prin volumele autorului, anterior apărute acestuia) la mesele unui festin metaforic: ,,cum vă primim noi / într-o nouă comedie a literaturii / când / ochiul singurătăţii a plesnit / ca un bici,, (Anotimp)
,,învaţă-mă să mor / mai demn decât îmi pot eu închipui / să pot trăi / ca voi în singurătate,,(Undeva)
,,singurătatea ninge / pe o mare de sânge,,(Singurătatea)
,,şi totuşi undeva / a rămas printre noi / singurătatea,,(Călătorie pe valuri)
,,postmortem / rostim / atât de împlinit în singurătate ,, (Zbor)
,,casa din câmp / grădina / iar ce rămâne prietene / să o numim pe scurt / singurătate,, (Amintire despre oraşul soarelui)
,,el stă acolo trist / însingurat / privind acelaşi nord spre care am plecat,, (Vine decembre)
,,uneori zgomote / peste întreaga singurătate a destinului,, (Somatică)
,,fructe mari roşii precum singurătatea,, (Cina cea de taină)
,,neputincios animal / acest secol,,(Singurătăţile secolului)
,,singurătatea ne calcă pe nervi,,(***)
,,noi prin această lipsă vom trece / aşa tot singuratici într-un septembre dus,,(Durerea mamei)
,,pierdut în singurătate / septembre / lagună de suflet poporului meu,, (***)
Versurile volumului de faţă sunt impregnate de acelaşi simbol al singurătăţii, de vreme ce primul capitol ,,Din singurătate,, garantează forma împlinită, rotundă a simbolului de la primul la ultimul poem ale cărţii : ,,atât de firav destinul unei lumânări / atât de singur într-o dimineaţă,, (Amintire) Între spleen-ul societăţii contemporane şi tehnicizarea majorităţii reperelor cotidiene, poetul se retrage în introspecţii asupra meditaţiei de sorginte livrescă (,,e o trudă ascunsă printre cuvinte,,), întrucât ,,prin mecanismul oribilei scoici / prea puţini au ales / singurătatea din peşteri / unde umbrele joacă un destin pe pereţi,,(Trudă ascunsă). Poet eminamente reflexiv, iar nu declamativ, Mircea Ştefan brodează în multe din poemele sale, în cuvinte căutate sau aşteptate cu înfrigurare, stări şi emoţii filigranate :,,durerea este ochiul / şi cel mai pur contur / albul singurătăţii / din care mă compun,, (Tăcerea ruginind printre vânturi) // ,,case cu amintiri vechi / bătrâni bântuiţi de singurătate / melancolie / tramvaiul 5 / iluzie prin staţii neumbrite / senzaţie cu fluturi,, (Tramvaiul 5) Lângă morfologii interioare, poetul conjugă solitudinea paginii ,,ce mai desparte clipa / de simbolul culorilor,, şi în care chemarea atavică a sângelui din spirit se întrupează în ,,cuvântul canibal ce ne separă / pe vârful unui munte de cristal,,(Unul din timpurile trecute ale singurătăţii). Reminiscenţe ale lecturilor de tinereţe, în special din poezia germană şi austriacă (,,eu cred că Rilke nici n-a existat / a fost un înger trist coborât printre noi,, din poemul Amintire din vremurile când am fost soldat, publicat în volumul ,,Ortografiile Nordului,,) se regăsesc în creionări ale unei atmosfere lirice de imponderabilă difuzie a luminii, în descendenţa poemului Ein Winterabend / O seară de iarnă de Georg Trakl : ,,întunericul se împrăştie lent / apare lumina / cel care vine / vine / de foarte departe / tristeţe din zăpada unei nestinse şoapte,,(O seară cu tristeţe lângă singurătate).
În aria culturologiei se plasează şi diferite parabole, de provenienţă biblică sau mitică, la care autorul face subtile trimiteri, aşa cum, bunăoară, este acea ,,replică,, la imaginea fiului rătăcitor :,,cu ce cuvinte te vom aştepta / şi pâinea o vom rupe de la gură / viţelul cel mai gras ne va lăsa / un gust de sărbătoare mult aleasă /…/ înmiresmând tăcerea de se poate / ne vom întoarce iar în zi iertată,,(Risipitorul) Uluitoare rămâne ,,îmbălsămarea,, în mitul ikarian şi urmările acestuia, Mircea Ştefan imaginându-se ,,înzidit ca Ana lui Manole,, , după spusele proprii, ,,într-un spaţiu ideal precum cel al Ardealului,,. Atmosfera creată, cu puternice reverberaţii de strană şi voci religioase, amintind de interferenţa dintre cărţile vechi bisericeşti cu litere slavone şi spiritualitatea românească, ne conduce încet paşii ,,spre seară / când ardeau copaci / departe corul viu / al grupului de maici / cărări de vânt / spălate iar / se surpă cerul / roşu spre Ardeal./ …/ doream ca Ana / să mă uite viu / să mă strecor / în zidul greu să ştiu / cum e acolo / când va fi să scriu,,(Vecernie)
Dorind parcă să contracareze preponderenţa textelor poetice scurte, paginile cărţii ne întâmpină cu câteva poeme (având o desfăşurare mai amplă), ce întind punţi dinspre spaţiul românesc spre istoria rudelor noastre mediteraneean-italice, dar şi spre alte spaţii. De aceea, nu întâmplător acest volum apare într-o colecţie de interferenţe culturale, autorul reclamând atât apartenenţa la pământul celor mai vechi şi mai drepţi dintre traci, cât şi la tărâmul universal al celor liberi, nord-americanii admirând (în secret, probabil) în Mircea Ştefan şi pe descendentul Transilvaniei lui Dracula, sorbind cu nesaţ „sângele” poeziei. Zgârcit cu propriile-i forme prozodice, iată că în acest volum Mircea Ştefan lasă luminii tiparului, după mulţi ani, o capodoperă: poemul „Savonarola” (de altfel, „născut” în vremurile lui Ceauşescu), subtilă parabolă a formelor de dictatură. Autorul consideră acest poem ,,mai mult o revoltă internă, mai ales că Nichita a scris un poem superb dedicat lui Savonarola. Şi-apoi îl aveam în minte permanent pe marele rus Serghei Esenin cu voi, cai, voi, cai, şi voi, sănii, sănii, şi el -colosal!- bătea în neştire patul cu hainele ude.” De altfel, în poemul ,,Balada soldatului,, ne trec prin faţa ochilor, poate involuntar, imagini din filmele ruseşti ale anilor 40-50 ai secolului trecut (gen Sorok pervâi // Al patruzecişiunulea sau Ballada o soldate / Balada soldatului), mustind de eternul sentiment al dramelor interioare produse de absurditatea războiului, dar şi de asumarea unui destin implacabil sub aura necuprinsului: ,,când mama durere e-n tot / şi-noată-n izvor / sărutat de lumină / un palid fecior /…/ o mare de grâu / e luată cu-asalt /…/ ce veşnicie aşteaptă / acum / să înghită un tren / încărcat / cu soldaţi / ca un prun,, (Balada soldatului). Poate că nu mai are rost să comentezi un poem ca ,,Savonarola,, după ce Nichita a scris pe aceeaşi temă, poate că Nichita, cu generozitatea proprie doar marilor artişti, ar fi spus: Bătrâne, lasă, e bine… Iar mă doare-un cal măiastru!… Metamorfozarea fiinţei umane în funcţie de greutatea feţelor puterii este, de fapt, marea problemă a istoriei universale, şi Savonarola nu face excepţie. Există o replică în filmul ,,Cel mai iubit dintre pământeni,, ,realizat de Şerban Marinescu după opera lui Marin Preda, când torţionarul-şef îi spune victimei:,,Ce mi-ai face tu dacă ai avea puterea!…” La Mircea Ştefan încolţirea formelor mentale de expresie dictatorială capătă siaje rafinate, alternând disimularea cu nebunia curajului:,,…unde este mâna să mă scape / de reflectarea în atâtea ape / Savonarola a privit spre Orion / apoi a spus / să renunţăm la culori / să le ardem / se pierde vremea-n contemplarea lor / sunt numai vanităţi şi umbre goale / a spus-o-ntr-o tăcere lângă moarte / ard pânzele în pierdere şi fum /…/ unde sunt caii mei Savonarola / să ardă ora sub copita lor,, (Savonarola unde sunt caii mei) Întoarcerea acasă, o temă extrem de folosită în culturologia universală, îmbrăcând variante de ,,manifestare,, artistică între kitch-ul electoral românesc şi alte forme, mai ,,aşezate,, estetic (vezi cântecul, devenit celebru în interpretarea lui Tom Jones Green, green grass of home-1966 // sau filmul lui Stere Gulea din 1978 Iarba veche de acasă, cu o interpretare de excepţie a regretatului Vasile Niţulescu, secondat convingător de Florin Zamfirescu // ori Coming Home, tot din 1978, o dramă regizată de Hal Ashby, având ca protagonişti pe Jane Fonda şi Jon Voight ş.a.) se întâlneşte la Mircea Ştefan cu omul muntelui, ,,cumpărat,, de câştigurile băneşti din arealul carierelor de piatră sau cel al minieritului, destinul oamenilor ajungând să se confunde, în timp, cu cenuşiul cărbunelui. De aceea, singurul refugiu a rămas, pentru câteva generaţii de muncitori şi truditori în zonele preurbane şi urbane, gândul reîntoarcerii acasă, la atmosfera patriarhală a casei părinteşti, la natura înţeleaptă, la cuminţenia locurilor, la frumuseţea morală a ţăranului român:,,…numai ierburi. Un ţăran / gândul lui în iarbă îşi caută inima /…/ de ce să ridic un văl de pe suflet. aceşti oameni / păşind în altă eră / iar ritmul transformărilor creşte / cărbune şi piatră; mişcare de aer mai mult / senzuală / braţul imens al cupelor / precum un Ciclop răstignit / a vorbit şi apoi aprinzând o ţigară / mai mult în şoaptă l-am auzit; eu nu mai plec / de aici nicăieri / uneori vine vântul, noapte. imagini de august / în explozie. paharul de ţuică rămâne gol / confesiuni de credinţă. câteva clipe oraşul / dar unde sunt rădăcinile lor. ţărani ce-au / pierdut bucuria aleasă de-a atinge în treacăt / o creangă de prun. şi cine le lasă o / clipă speranţa,,(Cărbunele – un poem lung).
Călătoriile interculturale propuse de Mircea Ştefan se deschid, ,,mişcându-se,, între tendinţe şi căutări în arte şi literaturi, în epoci istorice diferite, aparent ireconciliabile : între amarul cucutei socratiene şi Podul Mirabeau, cântat de Guillaume Appollinaire (,,este o ordine sacră / în această traversare de cuvinte / cohorte condamnate la moarte de zei,,-Ultimul chin al lui Socrate // ,,câteva clipe eterne sub podul Mirabeau / vom reciti poemele pentru Madelaine / sau caligramele / vom bea alcooluri ca aerul de pe Himalaia / voi ziceţi / la France / la France est la patrie des poètes…,,-Cimitirul de vise); sau între inevitabila Americă unde nu te poţi juca de-a catifeaua revoltei, dar care şi-a dus războaiele în ultima perioadă pe pământul altora (,,să crezi în revoluţii / dar nu de catifea / să crezi în liniştea ce te-nconjoară / aici în America / şi să aştepţi zăpada / de dincolo de ea,,-America…America) şi poezia modernistă spaniolă, sugrumată de regimul lui Franco, deschizând uşa damnată copiilor care mor înaintea părinţilor (poetul Antonio Machado / ultimul exilat de pe Terra a murit nu departe de / patrie /…/ pe dunga unui nor,,-Umbra unui poem dureros de lung).
Mircea Ştefan rămâne un incurabil căutător de metafore, oaze de frumuseţe estetică fără să bruscheze forma, un american cu sufletul etern înzidit în Ardeal (de la Ana lui Manole ,,citire,,) şi unde ramuri ale poeziei universale stau la taifas cu seve ale pământului românesc…
PAUL POLIDOR
Bucureşti, octombrie 2009
________________
25 Martie 2010 – Maria Diana Popescu: „Dialoguri Privilegiate“, vol. 3, Editura CONPYIS (Ion Măldărescu)
Un gen mai puţin întâlnit în peisajul literaturii contemporane, da, am scris literatură, pentru că, deşi se referă la domeniul jurnalistic, apariţia unor interviuri pretenţios, cu înalt rafinament elaborate, şi prezentate cu o eleganţă mai puţin obişnuită, au ca instrument de operare abordarea literar-artistică şi sociologică a dialogurilor.
Prestigioasa editură CONPYIS, a scos de curând, de sub tipar, sub consacrata semnătură a Mariei Diana Popescu, al treilea volum din seria intitulată sugestiv, DIALOGURI PRIVILEGIATE, o dezbatere de opinii estetico-literare, scriitură ce poate fi definită contact între culturi, preocupări şi oameni.
Acest al treilea volum din seria menţionată, apărut în urma celor nouă cărţi de poeme, ale autoarei, este firesc, evolutiv şi se detaşează de restul seriei, oferind cititorilor prilejul de a intra într-o lume nonconvenţională, lumea de dincolo de „etaloane” şi orânduieli deşarte.
Descoperitoare de noi universuri şi atragerea acestora spre universul propriu, creatoare de inedit, Maria Diana Popescu este un autentic „compozitor”, adept al onestităţii, caracterizat prin polivalenţă, prin harul jurnalistului „maximus”, capabil să valorifice augural parteneriatul interactiv cu intervievatul, printr-o abordare densă, plină de originalitate ce vizează o arie largă, de la teme consacrate, la subiecte de mare delicateţă jurnalistică. Cititorul va remarca, cu uşurinţă, o nativă hărăzită cu ştiinţa culturii lexicale, educate şi pline de rafinament; cu ajutorul lor MDP realizează veritabile bijuterii ale alchimiei interogaţiei, cu bogate reverberaţii, ce conferă interviului un aer de certă originalitate.
Elementul realist şi exactitatea „matematică” a întrebărilor se îmbină în mod armonios cu elementul liric, prin apelul, la modul figurativ, al reprezentării în sensul stăpânirii şi valorificarii, cu maximă eficienţă a informaţiilor.
Practicând un stil propriu, caracterizat printr-un control subtil, inteligent şi o surprinzătoare mobilitate jurnalistică, MDP reuşeşte, prin revelaţii cu care panoramează, direcţionează şi recompune dialogul, în funcţie de atitudinea partenerului, în sensul de a obţine un maxim de sugestivitate şi un aer viabil să capteze atenţia partenerului de dialog, motivaţia rămânând, în mod cert, în memoria afectivă a cititorului. Formele condensate de intervievare, aparent antagonice, ca gândire, dar potenţate de tehnica psihologiei proprii, se îmbină armonios cu atmosfera dialogului, emanând, în egală măsură, diversitate şi unitate. Coerenţa percepţiei se manifestă prin excelentul echilibru întrebare-răspuns, lăsând libertatea intervievatului să brodeze pe „osatura” de ea creată. Tendinţa parcimonioasă, uneori austeră, alteori, cu o indicibilă notă de diafan, direcţionează formularea întrebărilor spre o maximă expresivitate.
Seria volumelor „DIALOGURI PRIVILEGIATE” constituie o OAZĂ DE CONFORT SPIRITUAL cu parfum revolut, aparţinînd valorilor autentice şi creatorului de fumos. Omul de litere, jurnalista Maria Diana Popescu este dotată cu remarcabile şi de nepreţuit calităţi: har, dăruire altruistă, profesionalism şi nivel spiritual de înaltă ţinută, distincţie şi rafinament… Toate acestea permit situarea sa printre valorile atutentice ale scriitorimii şi jurnalisticii româneşti, şi nu greşesc afirmând, printre valorile internaţionale ale genului.
ION MĂLDĂRESCU
__________________
24 Martie 2010 – Fodor András: „Kincses Kolozsvár“, Cluj Napoca (Dan Brudaşcu)
Lovitura de stat din decembrie 1989 are, pe lângă aspectele ei pozitive în planul efectelor produse, şi numeroase aspecte care subliniază tendinţele de separatism şi segregaţionism, în special din partea unor intelectuali de expresie maghiari. Multe din demersurile lor au fost şi sunt finanţate direct, cu sume incredibil de mari, de peste hotare, fie din partea Ministerului Culturii din Ungaria, fie din fondurile unor mişcări revanşarde şi revizionare din alte părţi ale lumii. Anual sunt tipărite, în tiraje ce depăşesc cu mult pe cele ale unor lucrări ale unor autori români, zeci de titluri ce subliniază preocuparea autorilor (dar mai ales a finanţatorilor lor), de a perpetua idei anti-româneşti, dar şi anti-adevăr, revizioniste şi revanşarde, nu odată de a submina demnitatea culturii şi spiritualitatea culturii româneşti.
Recent, fiind preocupat de relevarea unor date despre perioada interbelică clujeană, am descoperit, la Biblioteca Centrală Universitară[1] şi lucrarea „Kincses Kolozsvar” având ca autor pe Fodor András. Lucrarea, apărută în ediţie trilingvă: maghiară, română şi germană, conţine o extrem de bogată ilustraţie cu privire la comorile arhitectonice ale Clujului. Trecem peste faptul că, în foarte multe cazuri, sunt folosite denumiri din perioada de dinainte de 1918, sau din perioada ocupaţiei horthyste, dar suntem nevoiţi să observăm şi să subliniem că ponderea ilustraţiilor este reprezentată de obiective ungureşti[2]. Foarte rar, într-o proporţie de maxim 10% din cuprinsul întregii lucrări, sunt prezentate ilustrate cu obiective sau monumente româneşti. Cel care citeşte această lucrare, apărută, la Cluj-Napoca, în anul 1995!, necunoscând alte informaţii, obiective, echidistante, nepărtinitoare şi ştiinţific prezentate, constată că din Cluj-Napoca lipsesc cu desăvârşire monumente sau obiective culturale româneşti de marcă, trăgând, fals, concluzia că, de-a lungul veacurilor, românii ar fi lipsit din acest important oraş transilvan. Ne-au mai atras atenţia şi câteva dintre formulările folosite de Fodor András, formulări care au menirea de a ascunde adevărul istoric şi de a exagera, în sens minimalizator, importanţa diverselor evenimente istorice. Astfel în capitolul: „Istoria scurtă a oraşului până la 1945”, la pagina 8, autorul îşi permite să afirme că: „după Tratatul de pace în (sic!) Trianon (4 iunie 1920) şi cu schimbarea graniţelor a prosperat românizarea vieţii culturale, dar au încetat să existe instituţiile culturale maghiare. Instituţiile enumerate numai după Tratatul de la Viena au fost reînfiinţate , iar cele româneşti transferate din oraş”[3].
Având în vedere doar acest succint citat, descoperim, în primul rând, o serie de minciuni sfruntate ale autorului. Ni se pare mai mult decât firesc ca, după secole de marginalizare şi interzicere de drepturi pentru populaţia românească, majoritară în Transilvania, acesteia să i se dea dreptul de a-şi cultiva propriile valori culturale şi spirituale după făurirea statului său naţional unitar, la 1 Decembrie 1918, prin voinţă populară şi nu ca urmare a deciziilor vreunor acorduri internaţionale.
Tratatul de la Trianon invocat de Fodor András nu a făcut decât să recunoască o realitate evidentă, de natură istorică şi politică: „Unirea naţiunea a făcut-o”, ea nu a fost primită în dar din partea vreunor forţe politice, militare, diplomatice externe, în anumite conjuncturi internaţionale.
Ceea ce uită, în realitate, autorul acestor rânduri este faptul că tocmai Tratatul de la Trianon este cel care a dat recunoaştere Ungariei, entitate statală dispărută de pe harta Europei în urma pustiitoarei bătălii de la Mohács, din august 1526.
Revenind la textul propriu zis citat, mai trebuie să revelăm câteva neadevăruri grosolane: este o dovadă de crasă nesimţire să susţii că după Trianon „au încetat să existe instituţiile culturale maghiare”.
Este un fapt arhicunoscut că marele poet naţional român Octavian Goga, în calitatea sa de Ministru al Cultelor şi Artelor, a dispus nu numai menţinerea, ci şi asigurarea, de la bugetul noului stat român, a finanţării tuturor instituţiilor culturale maghiare rămase în Transilvania. Este bine ştiut că: „după Unirea Transilvaniei cu România viaţa artistică maghiară din această parte a ţării s-a desfăşurat fără oprelişte fapt ce a determinat pe cunoscutul om de teatru maghiar Jenő Janovics să constate cu recunoştinţă că: „autorităţile române nu au pus nici o piedică desfăşurării normale a teatrelor maghiare.
Printre cele 10 instituţii maghiare, teatrele din Transilvania de după Unire, teatrul din Cluj a avut în mod firesc un rol conducător atât în privinţa repertoriului cât şi a calităţii spectacolelor. Dacă în stagiunea 1920-1921 numărul de spectacole se ridica la 393, în cea din 1939-1940 numărul spectacolelor se ridica la 802, iar a ( sic! ) spectatorilor la nu mai puţin de 330 000.”[4].
Cu o condamnabilă seninătate, dovedind, indirect, că, în pofida unor dramatice şi criminale mutaţii în istoria vremii, autorul nu are nici o reacţie faţă de odiosul Tratat/Diktat de la Viena. Ba chiar pare fericit că, după acest trist eveniment, ar fi fost reînfiinţate instituţiile culturale maghiare (în realitate niciodată desfiinţate printr-o decizie a Statului Român ).
El, asemenea multor altor autori maghiari, trece complet sub tăcere drama extraordinară trăită de români în perioada ocupaţiei horthyste, adică între anii 1040-1944, când, cu adevărat, au fost interzise sau alungate din oraş, nu transferate, cum cu aceeaşi gravă seninătate afirmă acest autor, instituţiile culturale româneşti. Având, însă, în vedere că această lucrare a fost posibilă „cu sprijinul Ministerului Culturii din Ungaria”, avem proba incontestabilă că neorevizionismul unguresc din Transilvania zilelor noastre este susţinut şi întreţinut financiar de autorităţile acestei ţări, care, prin autori ca şi cel citat, cultivă atitudini de dispreţ faţă de realităţile social politice contemporane şi, încălcând o serie de prevederi legale pe plan european, cultivă, inclusiv valori specifice extremismului şi fascismului. În cartea citată, spre exemplu, sunt câteva probe directe în acest sens cum ar fi statuia „Păzitorul Carpaţilor” ( reprodusă de trei ori, la pag. 90-91 ), care a existat la Cluj-Napoca. Prin selecţia materialului ilustrativ se încearcă să se impună concluzia că o bună parte din monumentele arhitectonice şi de cultură, religioase, sunt exclusiv ungureşti iar elementul românesc nu are nici un fel de semnificaţie culturală în acest mare oraş al ţării.
Apreciem că încă nu s-a făcut totul pentru o bună şi obiectivă studiere a trecutului şi prezentului municipiului Cluj-Napoca, ca şi pentru popularizarea, în ţară şi peste hotare, a valorilor sale de patrimoniu, istorice, culturale, literare, religioase, academice sau universitare, de aceea orice iniţiativă, făcută cu bună credinţă şi nu aservită unor interese iredentiste, şovine etc,, este binevenit.
Din păcate, oricâtă bunăvoinţă am avea şi oricât am trece cu vederea atitudinea dispreţuitoare a unor reprezentanţi ai intelectualităţii de origine maghiară, faţă de concetăţenii lor români şi trecutul istoric al acestora, la ei acasă, nu putem trece cu indiferenţă pe lângă de astfel de lucrări şi nu putem include aici şi aceea clasică zicere „carte frumoasă, cinste cu-i te-a scris”!
În opinia noastră lucrarea „Kincses Kolozsvár” a lui Fodor András este total aservită intereselor revizioniste, interese de care autorităţile budapestane actuale, la fel ca şi cele horthyste sau comuniste, nu sunt, din păcate, deloc străine[5].
DAN BRUDAŞCU
[1] Este curioasă politica de achiziţii de carte a acestei instituţii. În ultimul timp, numeroşi autori, inclusiv clujeni, se lovesc de indiferenţa responsabililor acestui resort. În schimb, cum se poate constata, din fondurile lor nu lipsesc cărţile unor autori complet ostili adevărului şi valorilor culturii şi istoriei poporului român!
[2] Se impune, totuşi, o observaţie minimă şi de bun simţ. Vreme de secole, singurii care au făcut ceva în Transilvania au fost românii. Ei au cultivat pământul acestei provincii, i-au tăiat sau îngrijit pădurile, a exploatat minele de aur şi argint, au robotit la diverse construcţii de utilitate publică (biserici, şcoli, spitale etc.) sau de uz personal, case, inclusiv palate etc. Din sudoarea şi din munca românilor s-au obţinut resursele financiare şi materiale care au permis o viaţă de huzur şi de lux pentru aşa zişii domni şi aristocraţi. Din păcate, ungurii, mai ales aristocraţii proveniţi din rândurile lor, nu au făcut decât să consume, în realitate să risipească roadele muncii plină de griji şi greutăţi a robilor şi iobagilor români. Tot lor li se datorează existenţa în diverse zone sau oraşe ale Transilvaniei a unor castele sau palate. Deci, în realitate, chiar dacă, aşa cum e şi cazul în Cluj-Napoca, vorbim de palatul X sau Y, în realitate trebuie să arătăm că ele aparţin doar cu numele celor indicaţi. Ele sunt rodul trudei majorităţii populaţiei Transilvaniei, adică a românilor.
[3] Fodor András, Kincses Kolosvár, , Cluj-Klausenburg, Casa de Editură şi Tipografia Gloria, Cluj-Napoca, 1995, p. 8.
[4] conform lucrării „Istoria Clujului”, sub redacţia acad. prof. Ştefan Pascu, Cluj, 1974, p. 425-426.
[5] Acest succint text se doreşte a fi şi un avertisment pentru instituţiile democratice europene cu privire la practicile de tip extremist, finanţate din fonduri ale autorităţilor budapestane, care constituie un atentat la adresa adevărului, dar mai ales în ceea ce priveşte păstrarea unui climat de concordie şi înţelegere între cei care trăiesc şi muncesc în spaţiul transilvan. Solicităm, aşadar, organismelor europene competente, inclusiv Parlamentului european, să ia notă de astfel de acţiuni de suminare a demnităţii poporului român, de continuă terfelire a adevărului, dar şi a trecutului nostru naţional.
Asemenea lucrări nu au nimic de a face cu adevărul şi informarea corectă a publicului, ci sunt subordonate unor interese şovine, pe care organismele şi instituţiile democratice europene nu au dreptul să le mai tolereze. În caz contrar, efectele pot fi foarte grave, nedorite.
Mai subliniem un fapt: în vreme ce autorităţile de la Budapesta cheltuie, anual, miliarde de euro pentru a susţine o continuă campanie ostilă împotriva României, dar şi a altor stzate din regiune, pe plan intern ele continuă politica de deznaţionalizare şi asimilare a tuturor cetăţenilor săi ne-maghiari. S-a ajuns la situaţia ridicolă ca până şi pe crucile din cimitirile din Ungaria să se schimbe numele decedaţilor cu nume maghiarizate. Şi asta se întâmplă, caz singular în întreaga lume, la începutul mileniului al III-lea!
_______________
23 Martie 2010 – George Sorescu şi Emil Istocescu: „Marin Sorescu în scrisori-(1)“, Editura Autograf mgm, Craiova, 2009 (Al. Florin Ţene)
Cheia pentru labirintul corespondenţei lui Marin Sorescu
O carte de cercetare temeinică şi organizată este „Marin Sorescu în scrisori-(1)”,de George Sorescu şi Emil Istocescu,apărută la Editura Autograf mgm,Craiova,2009.
Cartea se deschide cu un Cuvânt introductiov semnat de fratele poetului George Sorescu şi Motivare preliminară de Emil Istocescu,profesor care a mai semnat o carte despre autorul volumului “La Lilieci”,unde se fac referiri competente la personalitatea lui Marin Sorescu ca “poet,prozator,dramaturg,istoric şi critic literar,memorialist şi pictor” ce ,încă ,de la debut”pătrunde destul de timpuriu în aria literaturii române.”
Volumul cuprinde corespondenţa poetului din perioada 14 aprilie 1968 -1996,comentată de autorii cărţii şi se încheie cu un tabel ce cuprinde”Evidenţa corespondenţei primite de Marin Sorescu între 1968 şi 1996”.
Parantezele precizărilor la fiecare corespondenţă în parte,foarte frecvente,sunt adevărate mici studii de istorie literară care rotunjesc adevărul şi importanţa fiecărei scrisori,făcând ca întreg studiul despre corespondenţa lui Marin Sorescusă să devină o analiză minuţioasă a geoemtriei labirintice pe care a fost clădită relaţia interumană dintre destinatarul depeşelor şi expediatorii acestora.Corespondenţa lui Marin Sorescu ,din ceea ce a rămas în arhiva familiei,se deschide cu o scrisoare semnată de eleva Rodica Floroiu din clasa a lX,de la Liceul din Roşiorii de Vede în care i se solicită “să-mi trimiteţi un volum de versuri pe care veţi crede şi pentru care am să vă fiu recunoscătoare în veci”.
Aşa cum se întreabă Emil Istocescu în Motivare preliminară ,pe bună dreptate:Cine sunt conlocutorii?Tot aşa ne întrebăm şi noi,pentru simplul motiv ,de a cunoaşte traiectoria lor în literatură ,sau în societate,pentru a nu rămâne într-o imagine abstrusă şi neantică a unei mundus subterraneus.Astfel, descoperim în această corespondenţă,destul de eterogenă,expeditori ca :Monica Pillat,poetă ,Cella Sreghi,prozatoare şi memorialistă de talent,Mara Nicoară,eseistă,Petroinela Negoşanu,traducătoare,Smaranda Cosmin,istoric literar,Flavia Cosma,Ana- Maria Crişan,Adam Puslojic,poet,Leonida Lari,poetă,Silvia Mărgineanu,poetă,Luminiţa Urs,poetă,Lucia Olaru Nenati,eseistă,Oana Kadar,Viorica Codreanu,etc.
Din evantaiul corespondenţei nu lipsesc cadrele universitare,crticii literari,traducătorii ca:Rodica Ştefănescu,Adriana Iliescu,prof.univ,Ana Vădeanu,Julia Carâp,Virginia Şerbănescu,Mira Lupeanu,Amita Bhose sau regizorii:Radu Penciulescu şi Bogdan Ulmu,cercetători,cadre universitare de profil umanist,Hertha Perez,Luminiţa Ambrozie Fassel,Horst Fassel,Magdalena Kartmann,jurnalistulAlexandru Deşliu sau epigramistul Corneliu Iovuţă,etc.
Corespondenţa este înserată în carte pe criteriul cronologic,iar ,aşa cum subliniază Emil Istoicescu în Motivare preliminară ,criteriul conţinutului corespondenţei are o „mare varietate de aspecte”:felicitări cu prilejuri festive,afaceri profesionale,strict pe acest domeniu,solicitări pentru publicare,”însoţite de rugăminţi pentru obţinerea unor aprecieri şi sfaturi”,sentimente intime,”mărturisiri sufleteşti sugerate sau…la vedere!”Această corespondenţă,destul de vastă şi eterogenă,mai cuprinde intervenţii indirecte pentru a se obţine girul publicării unor încercări literare,cum ar fi intervenţia doamnei Hertha Peretz(cadru universitar la Iaşi,traducătoare),”care intervine pentru feciorul cuprins de frenezia creaţiei poetice” sau,cum a fost cazul traducătoarei în limba franceză a poeziilor lui Sorescu, Rodica Ştefănescu,din Craiova,care,la fel, intervine prin fratele poetului,prof.univ.G.Sorescu(unul din autorii acestei cărţi) să i se publice şase poezii.
Cartea mai cuprinde câteva răspunsuri ale lui Marin Sorescu,dintre care,unele,pe plicurile primite de la corespondente,iar altele în limba franceză.
Criteriul limbii în care a fost scrisă corespondenţa ne dovedeşte că poetul născut la Bulzeşti de Dolj şi-a exprimat gândurile în limba română,italiană,franceză,germană,spaniolă şi portugheză.Aria geografică ,de unde au fost expediate scrisorile către Marin Sorescu este foarte largă:Gemania,Franţa,Elveţia,Bulgaria,Italia,Olanda,Cehoslovacia,Iugoslavia,Polonia,Norvegia,dar şi din ţări aflate pe alte continente:Cuba,India,America latină(Mexic,Brazilia),S.U.A,etc.
Cartea este practic o radiografie ,făcută cu profesionalism,a corespondenţei lui Marin Sorescu,punând la dispziţia cercetătorilor ,dar şi iubitorilor poeziei soresciene,documente ce contribuie la completarea profilului literar,social şi interuman al unuia dintre cei mai mari poeţii din spaţiul limbii române.Practic ,această carte este o riguroasă cercetare de investigaţie a corespondenţei lui Marin Sorescu,a împrejurărilor culturale,umane şi istorice în care au fost scrise,contribuind la înţelegerea corectă a relaţiilor poetului cu semenii săi.
AL.FLORIN ŢENE
________________
22 Martie 2010 – Dumitru Dan şi Ana-Maria Rădescu: „ Monografia comunei MÂRŞANI, judeţul Dolj“, Editura Sitech, 2009 (Ioana Stuparu)
Cu doar câteva zile în urmă, am avut bucuria să primesc Monografia comunei Mârşani, judeţul Dolj, carte abia ieşită de sub tipar. Este vorba despre acelaşi Mârşani – locul meu natal pe care l-am nemurit, aşa cum m-a îndemnat sufletul, în romanul-trilogie “Oameni de Nisip”, vatră mare şi frumoasă, aşezată în partea de Sud a ţării, în stânga Jiului.
Această monografie înseamnă pentru mine un vis împlinit. De multă vreme, chiar de pe când eram copil, în sufletul meu a sălăşluit dorinţa ca în afară de zicerile legendare să cunosc cât mai multe despre viţa mârşănească. Voiam să ştiu precis cum a luat fiinţă localitatea, cine a fost prima persoană care şi-a construit casă. În felul acesta aflam şi cine era persoana pe care mama o blestema cu foc, considerând-o singura vinovată în momentele în care o supăra tata: “Alege-s-ar prafu’ de ăla care a bătut primul ţăruş aici, ca să facă sat! (romanul-trilogie Oameni de Nisip)”.
Îmi dădeam seama foarte bine că o astfel de lucrare cere timp şi muncă, dar, mai ales, multă dăruire. Însă mai ştiam şi că în Mârşani sunt oameni iubitori şi cu respect pentru viţa strămoşească, doritori de cunoaştere a rădăcinilor neamului. Cei care au luat hotărârea să facă săpături adânci, să dea de capătul rădăcinii viţei sau, măcar să ajungă cât mai aproape, sunt profesorii DUMITRU DAN şi ANA – MARIA RĂDESCU, tată şi fiică.
Dumitru Dan este profesor de biologie la una dintre şcolile comunei Mârşani, deţinând şi funcţia de Consilier la Primărie.
Ana – Maria Rădescu este profesoară de limba franceză la şcoala din comuna Işalniţa, judeţul Dolj. Face parte dintr-o familie de profesori, întrucât şi mama ei Cornelia Dan a predat limba franceză la şcoala din comuna natală, Mârşani.
Realizarea monografiei a fost posibilă cu sprijinul mai multor persoane, dintre care: Tehnoredactare: Rădescu Eugenia şi Rădescu Octavian Dan; coperta: Rădescu Octavian Dan; Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. Savin Constantin şi Conf. univ. dr. Rădescu Nicolae.
Monografia de faţă este o lucrare complexă, bazată pe documente peste care a vremuit vremea, unele datând chiar de secole. Bibliografia este consistentă. Au fost culese cu migală date din diverse arhive sau din lucrări ştiinţifice publicate de-a lungul timpului, tocmai pentru o informare corectă despre aşezare geografică, relief, climă, ape, sol, vegetaţie, faună, deşertizare, învăţământ, cultură, religie, asistenţă sanitară, sport, evoluţia numerică a populaţiei, arhitectură populară, administraţie locală, obiceiuri şi multe alte date, cum ar fi cele despre Gogea Mitu, uriaşul de 2,42 m, până la ora actuală fiind considerat cel mai înalt om din istoria României. Sau despre cei 422 de eroi mârşăneni, care au luptat pentru întregirea neamului, până la jertfa supremă, în cinstea cărora a fost înălţat un monument în centrul comunei. Meritoriu este modul în care Rădescu Octavian Dan a realizat coperta volumului “Monongrafia comunei Mârşani”, aşezând la loc de cinste fotografia cu Monumentul Eroilor.
Importanţa realizării monografiei rezultă şi din bogatul ei conţinut. Existenţa numeroaselor tabele ce cuprind nume de persoane, dovedesc cât de mare este numărul mârşănenilor cu pregătire în diverse domenii şi cu care comuna are a se mândri.
A devenit un obicei ca pe 15 august, de “Sfânta Maria”, Primăria să organizeze “Sărbătorirea Comunei Mârşani”, iar în cadrul festivităţii, unii dintre fiii satului să fie premiaţi cu diferite distincţii, printre care şi cea de “Cetăţean de Onoare”.
Ţin să le mulţumesc profesorilor Dumitru Dan şi Ana-Maria Rădescu, autorii “Monografiei Comunei Mârşani”, şi totodată să-i felicit atât pe ei cât şi pe toţi cei ce au contribuit la realizarea acestei cărţi.
IOANA STUPARU
Scriitoare,
Fiică a comunei Mârşani,
“Cetăţean de Onoare al comunei Mârşani”
________________
19 Martie – Daniel Mureşan: „Cunoaştere şi creaţie“ (Prof. univ. dr. Călina Marc)
Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.
.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează, în prezent, propria sa interpretare a temei.
Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alte tipuri de cunoaştere.
Pentru a realiza o cunoaştere de un mod deosebit, artistul creează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici accentele puse pe adevărul lui realizat cu mijloace proprii, de aici nevoia artistului creator de a găsi căi, noi, ieşite din comun, de acces la mintea şi sufletul celor cărora li se adresează, receptorilor. ‘
Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. In primul rând , autorul a selectat şi sintetizat punctele esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, ce i-a fost accesibilă. In al doilea rând, el a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct de vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, ce nu se întâlneşte prea des.
Punctul de vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu.
De aici cred că rezultă calitatea principală a cărţii: faptul că Daniel Mureşan deschide propria sa fereastră spre înţelegerea specificului creaţiei şi cunoaşterii în sine , fără să neglijeze interacţiunea cu alte forme de creaţie şi cunoaştere.
Spiritul dialectic al măsurii i-a fost de ajutor, în întrevederea direcţiilor de reliefare a sensurilor urmările, de nuanţare a ideilor puse în lumină.
Urmărind caracteristicile cognitive şi pe cele afective ale creaţiei artistice, autorul face observaţii pertinente, subtile şi de minuţie asupra limbajului operei de artă. Porneşte în această căutare de la forţa artistului, operei, receptorului şi a realităţii şi se reîntoarce Ia aceleaşi valenţe de susţinere ale expresivităţii şi adevărului estetic (artistic) .
De-a lungul paginilor se remarcă spiritul critic faţă de unele poziţii absolutizante.
Merită să fie mai amplu analizată, poate, şi viaţa proprie a creaţiei artistice, independent de voinţa celui ce a făurit-o, dar dependentă în evoluţie de succesiunea generaţiilor de privitori, lectori, ascultători.
Lectura cărţii,trezeşte întrebări şi este o invitaţie la dialog constructiv.
Prof. univ. dr. CĂLINA MARC Cluj – Napoca, 1 aug. 2000.
__________________
18 Martie 2010 – Traianus: „Atentat la veşnicie“ ediţia a II-a (Gheorghe Postelnicu)
Noutatea volumului intitulat „Atentat la veşnicie”, ediţia a II-a, 2007, e de căutat mai întâi în conţinutul său: 615 maxime şi reflecţii şi 346 recviemuri (specie literară inedită). Cu aceasta am definit şi individualitatea lui Traianus, autor a 27 de cărţi, care pune în lumină un lirism mai curând manierist, făcând loc fragmentarismului şi pulverizării senzaţiilor. Senzaţiile, când sunt prea insistent căutate, lucru care se întâmplă îndeosebi în a doua secvenţă a cărţii citate, ajung într-un fel de vitrină biografică („Eu sunt un autor de linişti sonore, foarte uşor de-ngânat la ora de maximă moarte a vieţii” – pag. 57, „Eu scriu ce-mi spune cerul şi la zori/Vulturi aruncă-n mine cu viori” – pag. 107), dar şi la amintiri laborioase, care nu se mai supun fragmentarismului pomenit, acesta rămânând o problemă de autentic şi spontan. În asemenea situaţii, bijutierul intervine pentru a şlefui şi a spori lumina, ca şi cum, peste o brăţară străveche s-ar sufla o pudră de aur.
Piesele sunt concepute după o imagistică hieratizată, controlată de metafore dinamice care trebuie să susţină un fapt, un sâmbure dramatic de viaţă. În felul acesta poetul schematizează parabola după regulile unei subiectivităţi extreme, deoarece este un spirit reflexiv, cu o sensibilitate care îl ajută să creeze o specie aparte, universală şi autohtonă, bizantină şi creştină în acelaşi timp. Scena scufundată în cea mai mare parte a timpului în tăceri primordiale este aşternută cu scoarţe ţărăneşti, decorată cu icoane. Fiecare distih e o treaptă a cunoaşterii, care urcă sau coboară în întunericul şi lumina temelor şi motivelor lirice: ţara, mama, creaţia, credinţa, limitele înţelegerii umane, moartea, fragilitatea vieţii. Fiind un poet neliniştit, spiritualizat şi muzical, decantează sevele miraculosului şi le eliberează în aerul viu, acordă auzului dreptul să dezlege sensurile ascunse ale cuvintelor. Dacă pentru o vreme poetul va prefera această formă redusă va fi în câştig, pentru că pe spaţii mari oxigenul este neîndestulător, punct de vedere susţinut şi de A. D. Rachieru („repetitiv, pe alocuri”, „învins de poezie”), de acad. M. Cimpoi, care îl consideră neoromantic şi neosimbolist, „risipitor de tristeţi, torent spumos de imagini”, dar şi de T. Palladi: poetul are ca inamic propriu-i productivism, întrucât trudeşte la poemul continuu. În ton categoric sunt opiniile lui A. Botez care vede în Traianus „nu doar un poet… ci un caz, care în loc să se instituie în mucenici, se instituie în înşelători ai încrederii Neamului care i-a născut” şi un autor de „poezie jenant de nesigură şi inegală” (Agero, 2009). Părerea noastră este că materialul verbal vibrează mai uşor în piesele mici, se sincronizează mai bine cu emoţia şi ajunge în abisul sufletului său profund, însă o pornire lăuntrică îl îndeamnă să repete şi să repete motivele sale poetice.
Oricine priveşte portretul scriitorului de 40 de ani recunoaşte profilul său reflexiv, trăsăturile armonioase, fruntea supraînălţată de o suferinţă precoce a părului, un chip mai degrabă de artist plastic sau muzician. Toate trădează înclinaţia spre meditaţia melancolică, spre degajarea delicată a fiorului liric. De fapt cititorul reconstituie filă cu filă autoportretul lui Traianus ca într-un interesant joc de oglinzi în care speranţa şi îndoiala, verva şi luciditatea se întretaie la nesfârşit, încât ar crede că se ţese legenda unui moralist şi virtuos, adică tocmai începutul unei sărăciri a scriitorului. „Vi-s poetul care se contrazice mereu: cioplitor în marmura vie a versului şi-un barbar fără leac” (pag. 30). Către această idee ne-ar conduce şi dorinţa permanentă de a recupera inocenţa prin simbolurile care o susţin: ninsoarea imaculată, porumbeii albi, floarea de crin, mierla. Mai presus de acestea se afirmă însă un luptător disponibil la tot ce este omenesc, putând să susţină că în individ coexistă mai multe aspiraţii admirabile, decât detestabile. Creator absurd şi revoltat, îşi construieşte propriul univers ferit de fatalitate: „Patria nemuririi e în ceruri. / O guvernează marile-adevăruri” (pag. 134), „Nu scriu poeme, doar singurătăţi. / Lacrimi de heruvimi le-or fi peceţi” (pag. 141). Poezia, poeţii, cântecul, patria, părinţii, eul, iubita, folclorul, tăcerea – toate se află deopotrivă sub semnul vieţii şi al morţii.
Alături de influenţele poeziei româneşti moderne (Eminescu, Blaga, Bacovia, N. Stănescu) recunoaştem filiaţii existenţiale din Camus, Kafka, Dostoievski. Conştiinţa umană aspiră la ordine şi unitate, refuzând moartea (Irina Mavrodin). De altfel, moartea este una din temele fundamentale ale lui Traianus, dar o moarte văzută ca o deschidere care dă un preţ mai mare vieţii, impunându-i creatorului dorinţa unor trăiri incandescente. Desigur că există asemănări vizibile şi cu alţi poeţi basarabeni, dar şi deosebiri importante. Împreună fac o Operă binefăcătoare limbii române, aducând şi partea de cer care îi lipseşte. Vizual şi sonor, reflexiv şi metafizic în acelaşi timp, Traianus este puţin din toţi poeţii români cu gustul rafinat de câştigurile literaturii moderne, dar mai presus de orice „un călător în stele”, „cuvântul ce coboară (care mustră) zeii”, „un stat în stat”, „un tsunami inexistent şi omniprezent”.
GHEORGHE POSTELNICU
___________________
17 Martie 2010 – Al. Florin Ţene: „Bucuria simulată şi fericirea gândită în poezia lui Mircea Ciobanu“
Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.
Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .
Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal şi var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). Mircea Ciobanu se admonestează cu amintirea . Iar amintirea este aceea care leagă mereu prezentul de trecut , un trecut în care răul făcut este preponderent celorlalte fapte de viaţă. Se consideră un nevinovat care nu-şi înţelege vina ,se consideră un acuzat pe nedrept ce “revendică o compensaţie a torturii la care a fost supus. “(Magdalena Popescu).Răul care , chiar dacă Mircea Ciobanu ajunge să-l urască , nu poate să i se sustragă . Poetul caută fericirea mai departe , dincolo de speranţe ,o inventează ,şi depăşind totul , se regăseşte pe sine prin aducere aminte :”De –atingerea adusă aminte m-am temut;/ de loc adus aminte; de faţa ta rămasă /sub giulgii neclintită mă tem –şi-n somnul mut /se-ntâmplă că puterea cuvântului mă lasă.(Chip).Imploziile sale de credinţă , uşor mascate, sunt o bucurie , dar o bucurie care acoperă o tragedie ,o bucurie gândită spre a acoperi tot ceea ce înlăuntrul său era rană a suferinţei :”…De–aici te rog ,/.de unde bezna ţine locul zilei / şi frigul locul soarelui , de unde/ cu nume stacojiu un idol paznic / răsuflă-n poarta ultimei incinte.”(Ultima incintă).Pentru un poet ca Mircea Ciobanu , limanul nu poate fi decât o bucurie simulată . Adevărata bucurie a talentului este neliniştea confruntării în existenţa sa.Pentru acest poet , ca pentru toţi marii poeţi , un poem înseamnă o punere în evidenţă a Eternităţii , a vieţii în continuare , a sufletului uman infinit ,a substanţei reflectată în lumină , ca în acest interesant poem mit , “semne ale vârstelor moral-spirituale ale cosmosului”:”am văzut cum se înalţă / din mijlocul albei întinderi , cum se alege , //singură ,verde şi-azur ,cu o mie de feţe ,/piatra soboarelor ,miezul compact al otrăvirii ,/inima ei netezită cu muchii şi-o mie de feţe”(De profundis).Varietatea este numai posibilitatea ce o are o existenţă creatoare de a se arăta.de aceea , speranţa nu trebuie despărţită în mod arbitrar de disperare , nici bucuria de tristeţe ,nici mulţumirea de nemulţumire .Mircea Ciobanu ştie că durerea absolută este spaţiul tuturor durerilor relative pe care el le poate percepe şi zămisli , şi fiecare poem este un astfel de spaţiu , unde prin cuantificarea elementelor el obţine puterea prin care poate alcătui şi realcătui universuri de substane . Există un impresionism ciobanian. Există o tehnică a poetului a “descompunerii”metalelor , a cristalelor , a luminii , a substanţelor reduse la esenţe ale sufletului care creează intimitate între creator şi cititor.
AL.FLORIN ŢENE
___________________
16 Martie 2010 – Lucian Mănăilescu: „Am auzit că viaţa e frumoasă“, Editura Tecora, Buzău, 2009 (Adrian Botez)
Poetul, eseistul şi iscusitul jurnalist din Mizil, LUCIAN MĂNĂILESCU, a scos un al cincilea (dacă numărăm noi bine) volum de versuri, intitualat: Am auzit că viaţa e frumoasă…După mărturisirile proprii ale autorului, mărturisiri plasate în finalul volumului : „Acest volum reprezintă o încercare de a depăşi o etapă, motiv pentru care, pe lângă poeziile inedite, sunt reluate o serie de poeme din cărţile mai vechi (Lacrimi de Murano – 2001, Rememorări – 2004 şi Ultima eră glaciară – 2006) , cu modificările pe car le-am găsit utile” – avem de-a face cu o cvasi-antologie de autor, de 124 de pagini. Împărţită în 4 secţiuni: Patria amară, Foşnetul grecilor, Lacrimi de Murano şi alte poezii, Lumea din nori.
Rar ne-a fost dat să citim, în viaţa noastră destul de prelungă/prelungită şi spre cărţi aplecată, versuri mai clar, mai profund sincer exasperate de dezamăgirile şi trădările vieţii/istoriei, de uraganul descompunerii spirituale terestre, care, de vreo trei secole, tot „sparge” vieţi, sorţi, de oameni şi de lumi… – şi mai profund şi iremediabil impregnate de dorul infinit al morţii, ca refuz demn de a fi/deveni complice la acest dezastru moral, care poartă numele de „lume contemporană”: „<<Săru’ mâna mamă şi tată,/ eu plec să învăţ cititul,/ şi socotitul, şi muritul…>>/ Prin văzduhul satului spart/se vedea infinitul” (cf. Plecarea din copilărie, p. 119). Tragedia asasinării satului tradiţional, de către o lume ce-şi zice “modernă”, dar care se dovedeşte, clar, una dementă şi (auto)distructivă (în care se clocesc numai războaie mondiale…al doilea, al treilea după al doilea etc.), devine nu doar tragedia personală, a copulului/omului placentar al mediului tradiţional, ci devine o tragedie cosmică: determinantul “spart” are dublu referit: satul şi văzduhul/cer.
Într-un astfel de dezastru, supravieţuitorii fie acţionează în virtutea inerţiei, întru o fatalitate/împăcare senină cu moartea lumii şi cu propria moarte – nişte victime deja proiectate/rejectate în trecut (fără nicio intenţie, măcar, de protecţie, din partea cuiva, din… „co-societate”…), făcând ce-au făcut toată viaţa, ca nişte jucării stricate, al căror motoraş strivit încă mai uruie, azvârlite fiind ele/jucăriile, la gunoiul istoriei… – fie, prin cei care se simt sacrificaţii fără vină, copiii/crişti, se răzvrătesc, luându-şi zborul „dintre ruinele seriii”/înserării lumii/Manvantara, ca păsări-îngeri: „Tata stă la taclale cu nucul bătrân,/ mama îşi tricotează tristeţea/ la fereastra dinspre nori,/ bunicul a plecat să descopere America,/ unchiul Ion îşi caută viaţa netrăită/într-un album cu poze,/ la cinematograful din sat/rulează al treilea război mondial,/ noi ne jucăm de-a păsările/printre ruinele serii” – cf. Întâmplări familiale, p. 108.
Omul matur, însă, aprofundează tragedia căderii lumii, introspectează, ajungând la concluzia-metaforă pentru starea/condiţia de om normal, obligat să asiste la dezastrul spiritual terestru: SUNT LEPROSUL – în sens nu doar de izgonitul/inadaptatul la starea de dezastru, un Paria/Avorton Cosmic – ci, poate, şi într-un sens mistic: Cel care Acceptă, de bună-voie, Lepădarea de Falsul Strai al Cărnii… – pentru, deocamdată, doar „invenţia”/fantasma (DOAR? – sau chiar modelarea unei realităţi care, aici şi acum, pare utopie, deşi ea este doar idealitate, întru latenţă…!) fericirii, dar…cine ştie, Hristos a zis că „cei din urmă vor fi cei dintâi”…Nu comentăm mai departe, pentru că autorul, deşi declarat creştin, este atât de tragic lucid, încât soluţiile religioase par uşor superflue, în faţa unei realităţi demonice extrem de concrete, dezlănţuite întru DELIR COSMIC de tip shivait/ (auto) distructiv… – dar, ca material soteriologic, pentru „invenţie”/proiecţia ontică viitoare, SUNT CUVINTELE/ POTENŢIALITĂŢI DEMIURGICE: „Îmi cad buzele, degetele, lacrimile/în cuvintele,/ mă latră singurătatea şi oamenii fug/ să se ascundă de decapitarea mea lentă (n.n.: este vorba de decerebrarea, ca dovadă că viitoarea lume nu va fi dominată de CREIER, ci, la modul originar-paradisiac, dar şi embriologic, de INIMĂ/IZVOR AL LOGOSULUI DEMIURGIC…)…/(…) şi eu, leprosul, ca să mă apăr,/ inventez fericirea…” – cf. Lepros al cuvintelor, p. 92.
Percepţia Morţii este blagiană, adică deosebit deosebit de intensă şi lucidă, precum viziunea marelui ardelean, despre creşterea thanaticului din chiar corpul de viaţă al gorunului – dar versul lui Lucian Mănăilescu se continuă şi în dimensiunea morală, a reproşului adresat celor insensibili, care preferă realului – fantasmarea, aperceptivi la/faţă de moarte: „Niciodată nu discutăm despre cadavrul/ascuns sub pielea noastră, despre/ carnea şi muşchii care acoperă moartea…(…) tot timpul/trăim fel de fel de vieţi ale altora; // (…) suntem/ fericiţi şi dansăm pe postamentul de gheaţă…” – cf. Titanic, p. 63.
Uneori, autorul refuză Poeziei finalitatea ei soteriologică (la fel cum şi Eminescu, în Scrisoarea II… – pentru că finalitatea ei sacră nu trebuie înjosită, nici măcar prin asistarea la decadenţa penibilă a Duhului Lumii…!) – şi, pentru că tot trebuie să salveze Poezia ceva, ea este tratată la modul buddhimului zen, în care demnitatea este superioară vieţii/supravieţuirii, iar sinuciderea nu este doar un gest privat/intim, ci ea devine, conform Codului Bushido, un gest public de revoltă, prin care se protestează chiar faţă de imperialitate/divinitate – precum şi o formă superioară de supravieţuire spirituală: „Ei bine, iubiţilor,/albaştrilor, imprevizibililor,/ eu nu mai scriu poezie!/M-am hotărât s-o trăiesc,/ să mă atârn în ştreang de dragul ei (…) Această poezie e ultima,/ am îndreptat-o spre tâmplă/şi mă pregătesc să apăs pe trăgaci…” – Ultima poezie, p. 32. Evident, în tonul ultimativ şi în aparentul histrionism al gestului Poetului, este implicat şi un duh tranşant, comunicând un avertisment, adresat celor care acceptă penibila, înjositoarea supravieţuire, cu orice preţ/sacrificiu moral…!
De atâta compromis asumat cu vinovată seninătate, viaţa însăşi a devenit cea mai gravă formă de alienare accelerată, un surogat de existenţă, precum fantasmele bâlciului, o formă de moarte („Noi ne-am născut morţi!” – proclamă Poetul exasperat, cf. Ţara fericită, p. 21) mai oribilă / „otrăvită”, decât orice viaţă, dar şi decât însăşi moartea „autentică”: „Ţi se întâmplă lucruri tot mai ciudate (…) şi o mulţime/ de lucruri străine: râzi, imiţi, exişti,/ apoi intri într-o bodegă şi ceri de băut/o otravă mai tare decât viaţa…” – cf. Lucruri ciudate, p. 24.
Lucian Mănăilescu este exasperat de contemporaneitatea extrem, IREMEDIABIL decăzută moral, contemporaneitate având o răfuială, parcă şi ea mistică, aparent absurdă, cu vânata viaţă… – vânată de către nişte mistici demoni-Irinwe[1] ai morţii trupeşti şi spirituale, EGAL!, „CEI FĂRĂ FEŢE”, care ne-au invadat o istorie către care Poetul face trimiteri „pe faţă”, nedisimulate prea mult sub metaforă: „Cine să fi stat, atunci, să numere morţii?/Cei fără feţe au pus totul în ordine!” – cf. Cei fără feţe, p. 16) .
Şi, atunci, Lucian Mănăilescu s-o fi simţind, oare, „în plus”, în lume… – şi chiar ar urma gestul clamat poetic, de a se împuşca, cu revolverul-Metaforă, al propriei Poezii? Nici vorbă! Lucian Mănăilescu are nişte repere ETERNE, pe care idiotizaţii „membri ai Societăţii Vieţii Contemporane/Globalizate” vor să-i oculteze (prin „manualele alternative” – care, de fapt, nu oferă nicio alternativă, ci, cu maximă generozitate, oferă doar şi numai MOARTEA SPIRITUALĂ, prin Uitare!!!) : aceste repere, care Celor Fără Feţe le par extrem de pernicioase, pentru procesul, cu atâta succes de ei început (procesul de mancurtizare a Neamurilor Terrei) sunt: Dumnezeu-ca-Stare-de-Iubire, Patria-ca-Stare-de-Iubire, Neamul-ca-Stare-de-Iubire-Ocultă, Istoria-Autentică-şi- Eroică-Stare-de-Trezire-Spirituală (nu istoria cea trucată/falsificată/castrată, azi chiar aneantizată, prin intenţia de a scoate obiectul Istorie, din manualele elevilor…!!!) – în ciuda tuturor ororilor antispirituale (care ni se servesc drept „modele europene”, „modele ale cuplării la globalizarea modernizatoare a Terrei”, săraca…!!!), orori actante, care au ca scop demonizarea/”caco-imaginarea” acestor repere „de dincolo”, din transistoria Omenirii/Neamurilor (modele pe care Lucian Mănăilescu, spre lauda lui, nu încearcă să le „coafeze”, pentru „uzul Delfinului… – ci mărturiseşte percepţia lui, sinceră şi ulcerată de rănile împotrivirii la tratamentul cu Uitare…, peercepţia lui exorcizată de orice narcotic ori anestezic „americanoid”, ne-mediată, cea ne-tranzitivă! – percepţie, totuşi, îmbibată de o subtilă mistică, de un superb vizionarism transmundan, trecut prin Suprema Viziune Creştină, Soteriologia Golgotică!): „Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria/ cu silicoanele ei amăgitoare legănându-se tandru(…) Dumnezeu, ca şi patria, este iubire(…) O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră/indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile,/ pentru că în cârciumile ei am băut/ potire de lacrimi şi pe străzile ei/ amadmirat umbra viitorului ce refuză să vină…(…) //Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,/ crucificată pe toate puctekle cardinale,/ este singura americă posibilă, singura şansă,/ unica iubire, pe care nici măcar speranţa/nu o mai ucide…” – cf. Îmi iubesc patria, p. 6. O mai sinceră declaraţie de dragoste, faţă de nişte repere mistico-invizibilizate (de către Cei Fără Feţe…), noi n-am mai auzit…
Şi, pentru că Patrie, fără expresia Neamului, nu există – Lucian Mănăilescu îşi fixează ca reper/Potir Graal al chintesenţei expresive a Neamului Românesc – pe Cel care a Oferit Românilor, pentru Ultima Dată în Istorie, VICTORIA ca Dimensiune Ontică, întru Paradisul unui Kogaion al Zăpezii… – MAREŞALUL ION ANTONESCU (devenit un transpersonaj, al unei transistorii – care conţine, în ea, toţi Misticii Paznici ai Stării de Eroism, contra-feţe de Lumină Celestă, a Celor fără Feţe, iubiţi/iubitori doar de bezne… – transistoricii walhalico-zalmoxieni, „retraşii” din accidentele paranoice şi stupide ale istoriei”, cei de la Boirebista şi până la Voievozii Medievali!): „Permiteţi să raportăm, domnule Mareşal,/ după ce aţi plecat printre nori/ am pierdut toate războaiele,/ ne-am lăsat împuşcaţi/ cu gloanţe oarbe, până la lacrimi…//Vă mai raportăm că ne-am retras/eroic în ruinele serii,/şi că toate înfrângerile noatre/fastuoase servesc patria!… (n.n.: dincolo de tragica ironie mănăilesciană, este un Adevăr mistic, al Victoriei Spirituale paradoxale, prin smerenie vizionară…)/ Vom mărşălui, orice s-ar întâmpla,/ către nord (n.n.: Nordul=Pozţia Divinităţii!), să fluturăm de acolo,/ victorioşi, stindardul alb al zăpezii” – cf. Raport către Mareşal, p. 9.
Poezia lui Lucian Mănăilescu – Poezia unui rebel/frondeur inteligent. O expresie de o claritate mărturisitoare de cristal, o autentică radiografie a AUTENTICITĂŢII EULUI LIRICO-ONTIC.
Singurul păcat (din păcate, major…!) al volumului de faţă este lipsa de omogenitate valorică a „materialului”. Printre diamantele sângelui mistic, se amestecă, mai ales în partea a doua a volumului, rateuri/”răsuflături poetice” (uneori, dacă nu penibile, cel puţin fără relaţie cu întregul – tip poemele Paşii, Licăriri, Kamikaze, De-a pititelea etc. – dând impresia de „umplutură”…). Dar, dacă tot mărturiseşte autorul, în final, „încercarea de a depăşi o etapă”, sperăm s-o depăşească şi pe aceea a refuzului consultării (pentru o viitoare antologie de autor…) a unor conştiinţe strict „estetice”, iar nu doar…”prieteneşti”…!
ADRIAN BOTEZ
[1] -Irinwe – demonul morţii însângerate, al masacrelor etc.
__________________
15 Martie 2010 – Teofil Răchiţeanu: „Din vechi scrinuri adunate“, Editura Clusium&Scriptor, Cluj-Napoca, 2009 (Al. Florin Ţene)
Autor a 14 cărţi de poezie,Teofil Răchiţeanu cu noul său volum de poezii „Din vechi scrinuri adunate”,apărut la Editura Clusium&Scriptor,Cluj-Napoca,2009,confirmă ceea ce scriam despre versurile sale cu o perioadă în urmă,că poetul este un mare împătimit al versului clasic frisonat de ritmurile incitante ale poeziei populare.
Volumul cu un titlu simtomatic , explicând componenţa lui, este structurat în patru cicluri a căror tematică se interferează ,comletându-se reciproc:”Poeme în zig-zag”,”De dor de tine”,”Elegii crepusculare” şi”Efulguraţii(catrene),conţinâd poezii din toate perioadele de creaţie ale poetului.
Poemele sale sunt marcate de trăirile eului într-un spaţiu mioritic al Munţilor Apuseni,unde elanul,iubirea de meleagurile natale şi istoria lor îşi găsesc loc în filonul fiecărui vers în ritmuri incitante şi sempiterne,uneori chiar muzicale,pentru a simţi efervescenţa lor misterioasă:Prin Munţii Apusului,cînd trec,cîteodată,în zori,/Spre Soare-Răsare mă-nchin mai întîi.Căprioarelor/Le presimt paşii temători şi le-aud/Cum dau bună dimineaţa izvoarelor…(Reverie în Munţii Apusului).
Cartea se constituie într-un adevărat jurnal al sufletului poetului,nu pentru că sunt datate toate poeziile, ci pentru că sunt în ele consemnate trăiri plăcute sau dureroase în unele momente,alături de oamenii locului:Orfan mi-i sufletul de dînsul,/Ci el acolo-n Ceea Lume/Hălăduie…Acum cu Moartea/Lui Dumnezeu poveşti îi spune…(Povestitorul-În memria lui Ştefan Bar,zis “Zmăul”,din dealul Răşinarilor,care,cu poveştile lui,mi-a luminat copilăria.).
Curgerea ritmului în versuri se face ca o apă curată de munte,asemeni cântecelor populare moţeşti,ele proiectează o metamorfoză magică a spaţiului în care trăieşte poetul,imaginând o fizionomie spiritualizată,în care oamenii,peisajul şi soarele devin un tot unitar.Clasicismul versurilor e îmblânzit prin infuzia discretă de sentimentalism,prin sugestii ale materialităţii incandescente:S-a dus dragul meu,s-a dus/Sus în munţi şi nu mi-a spus./Tată-Codru,ruga-te-aş,/Dă-i pribeagului sălaş,/De sub brazi bătrîni,izvor,/Murmură-i de mine dor(…),(Pui de cuc în cuib plîngîndu…).De altfel,metamorfoza magică şi concret-abstractă îmi pare că definesc poemele lui Teofil Răchiţeanu: proiecţii ritmice ale bătăilor inimii,purificate prin senzualitatea privirii care cuprinde întreg peisajul.Acesta închipuie un univers baladesc,ce este deja dăruit de Dumnezeu,descoperit şi redescoperit de poet în diferite ipostaze,un univers pe cât de palpabil pe atât de himeric şi totuşi de o mare pregnanţă a reprezentărilor:Ci,uneori,în Munţi-de-Apus,ascult/Cum curge-un rîu şi glasul lui îmi pare/Că glasul Tău e,Doamne,şi adânc,/Adînc ecoul lui în mine doare…(Şi să o spuie nu-i în lume gură…).Conştiinţa poetică e o prezenţă indispensabilă a acestui volum,e o figură prin excelenţă a trăirilor autentice turnate în versuri cizelate până la narcisism,unde metafora are rolul ambiguităţii.
În reţeaua versurilor cioplite în verbul ritmului-muzical,în sensul cel mai bun al cuvântului,eul profund şi haina lui empirică se adulează reciproc,construiesc un spaţiu al cuvintelor purtătoare de imagini .Din densitatea lirismului vine şi capacitatea extraordinară de a da contur abstracţiei,de a o face perceptibilă până la vibraţie.Lumina cade,în poemele lui Teofil Răchiţeanu,cu efluvii de senzorialitate,materia,ideile se desfăşoară în aerul albastru,lichefiat şi irizat de culori ireale din Munţii Apuseni,asemeni transparenţei nuanţelor din tablourile unui Vermeer.Toate acestea sunt semne de poezie adevărată,eliberată de orice imprecizie.
AL.FLORIN ŢENE
_______________
11 Martie 2010 – Cosmin Ştefănescu: „Labirint apocaliptic“, Editura Virom, Constanţa 2009 (Cristian Neagu)
Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.
La prima impresie, orice literatură privită în ansamblu, recheamă imaginea unei „Wunderzimmer” (camera cu miracole) pe fond dezbătându-se relaţia om-maşină sau efectele simulatorului analogic tridimensional (super-inteligenţa) alocate unei mitologii moderne unde progresul este superlativ, respectând datele silogismului,(analogia şi extrapolarea) dar la o reflectare mai îndelungată, impresia se poate inversa asemenea unei haine double face şi astfel binefacerile se pot transforma în distrugeri, ori dereglări ireversibile pentru condiţia menţinerii vieţii. O primă şi importantă observaţie a acestei teme de anticipaţie se va referi prin imprevizibilul epicii, la faptul că eforturile autorului se îndreaptă înspre a trage un semnal de alarmă asupra dramelor rezultate din fabulaţia ştiinţifică, necontrolată, de cele mai multe ori inutilă.
Cartea lui Cosmin Ştefănescu întruneşte condiţia de roman science fiction, deoarece este structurată pe transformări sesizabile, care nu sunt altceva decât trăirile noastre înregistrate în memorie, care ne dau senzaţia că există o succesiune, care opune trăirile actuale imaginării trăirilor viitoare, având la bază recapitularea trecutului. Deşi noţiunea de „Holoviziune” este menţionată pentru prima dată într-o lucrare a lui Sebastian von Hoerner în 1961, în cartea de faţă, alături de termeni ca: „holo-înregistrare” „imagine creativă” „V.R.” (realitatea virtuală) într-un du-te vino continuu între prezent şi trecut, ne este redată cota superlativă a manipulării cerebrale umane, într-un război planetar dintre mercenarii TIPOSUVI (roboţi cu creier uman), şi Fii Legii Unice, cele două serii de roboţi paznici, 20 GT SCALTY şi 20 WY YSONA, pictorialul apocaliptic fiind dominat de avioane clasa A, aeroglisoare şi magnetoaeroglisoare,autorul demonstrează stăpânirea terminologiei S:F: la rangul profesionistului.
Extrem de interesantă este aplicarea pildei biblice, (când omenirea trăind procesul ireversibil al autodistrugerii într-un exces al cipurilor implantate, al experienţelor nucleare), în ideea de reprimenire a speciei umane după ce clocotul apocalipsei avea să se stingă,chiar dacă buncărul antiatomic înlocuieşte Arca lui Noe: „<Olivia, te rog, nu mai fi necăjită, nu am avut niciodată vreun gând rău. Walter nu este şi nu va deveni robot. Eşti însărcinată, nu-i aşa?!… Asta trebuie să fie… De aceea eşti atât de deprimată, în primul rând vă felicit pentru că, probabil, copilul vostru va fi primul care se va naşte pe <<Arca lui Walter>> (…) dar să nu mai lungesc vorba, copilul tău aici pe navă va fi un prinţ pe care nu-mi voi permite să-l supun nici unui test fără acordul tău şi al lui Walter”
Pe ansamblu, o carte reuşită care provoacă la lectură, dar poate şi pe autor, la continuitate în sensul unei acţiuni vivace cu final surprinzător, şi sigur asta se va întâmpla într-un viitor apropiat.
CRISTIAN NEAGU
__________________
10 Martie 2010 – Mirela Vasile: „Şoriceii nu bat la uşă, Editura Pontica (Dragoş Vişan)
Mirela Vasile tentează deschiderea de către Poesis a porţilor ferecate cu placheta de versuri Şoriceii nu bat la uşă (Editura Pontica, 2008). Maşina de război textuală este activată, vizând nivelul impactului la receptare (actualmente un avanpost al pândirii maxime), de spaimele şi fascinaţiile unei tinere. Ar fi vorba de o asaltare a clişeelor în pericol de a se lemnifica, pe multe site-uri de “creaţie”, pe care le-a generat în ultimii cinci ani poezia douămiistă feminină a Oanei Cătălina Ninu, Ioanei Băeţica, Laviniei Branişte, Elenei Vlădăreanu, Dianei Geacăr, Liviei Roşca, Violetei Ion şi Ofeliei Prodan.
Ferindu-ne să considerăm confesive poeziile selectate de autoare, am putea să vedem ţintele persiflării şi mozaicării discursului la persoana întâi de către Mirela Vasile. Dialogarea cu acel “iubitule” (scriitor “cu copertă”, şi el, sau simplu corespondent?!) e un fel de a respinge masculinul, pentru că protagonista lirică îl substituie, momentan, desenului Panterei roz, adică îi repugnă infatuarea lui prea juvenilă.
Prin urmare, începem discuţia cu erotismul simili-adolescentin. El îşi preînchipuie farsa sinuciderii, derulată ori bine înscenată în baie. Poemul central al plachetei, “Sticluţa cu otravă” este un text programatic al tehnicii minimalismului: “o furnică hohotitoare/ îmi mănâncă nestingherită/ din prăjitură”; “pielea mea trebuie să rămână/ albă şi netedă, netedă şi pufoasă,/ trebuie să fiu pregătită.”; “n-ai să mai poţi înţelege nimic/ povestea cămăşii tale se va acri/ în cutia cu lapte// grădinile aduc a tumori pe creier// te dau dracului, iubitule,/ cu tot cu copertă/ tu de ce nu poţi vedea niciodată/ şerpişorul din coada panterei roz”.
Al doilea aspect, motivant, este libertatea şi dansul, în pofida obligativităţii lecţiilor (la pian din vis). Acelaşi poem, ”Sticluţa cu otravă”, comunică intertextual cu După melci de Ion Barbu sau Cârtiţa şi aproapele de Ion Caraion, numai că subîntitularea plachetei Mirelei Vasile, “istoria scrisă a jocului”, are conotaţiile ambiguizării totale a vârstelor – neastâmpărul inocent şi hybris-ul tăinuit ducând la o autoflagelare cotidiană sau la auirire nepăsătoare: “aşteptarea prinde viteza balonului fisurat// aşa, ca o minge trântită de pereţi, de podea,/ te dădeam cu capul de lustră, de geamuri,/ îţi lăsam în faţa uşii gunoaie, abţibilduri,/ surprize cu maşini la care nici nu gândeai// aici este iarna în care/ nu am loc să mă mişc,/ ţara în care dansez,/ de nebună şi de desculţă, lambada// vreau să fumez până plouă// chitara ta nu mai toarce,/ unghiile ţi-au crescut/ pe încheieturi,/ adunăm bolovanii// sunt ana prinsă în zid şi nici măcar meşter, tu// baba cloanţa cotoroanţa/ mă atacă pe întuneric/ cu toate cârtiţele pământului/ plâng în somn, lângă mama// visam să învăţ la pian,/ că dimineaţa,// fără nici măcar să mă plâng,/ dinţii mei nu lăsau urme în măr”. Incisivitatea rostirii sau roaderii se vede în accentuarea ultimelor silabe din orice vers.
Al treilea aspect al biografiei fantaste îl constituie prefigurarea dintr-o “boală” (victimizare) din “Sticluţa cu otravă” a statutului de vedetă, care să reducă urmuzian viaţa consumată cu “iubitul”, numai prin tragerea bruscă a cortinei de afirmare deplină a feminităţii: “trag de cordonul halatului mamei mele/ apoi mama devine o nucă mică/ şi se rostogloleşte// la radio, visul meu va cânta la pian/ […] să ne iubim, acum/ nimeni nu ne mai scapă/ de moarte,/ aerul a început să cadă/ cu zgomot/ din toate paharele// iubirea ta mă face bolnavă/ şi mă închide/ între patru pereţi/ fără sens/ nedumerirea amuţeşte, deşurubează// am să te hotărăsc chiar aici,/ viaţa ta atârnă în cozile şoriceilor// tu dai drumul pe goarnă/ tuturor femeilor pe care/ cu piciorul stâng în piciorul drept/ le iubeşti// dorinţa pentru un bărbat diferit/ îmi foşneşte/ în aşternut/ ca un purece”.
Ultimul aspect, pretextul suicidar al geloziei, poate fi numit catalizatorul crizei (pre)juvenile şi al imaginilor suprarealiste – care merită să fie atent psihanalizate, ca ambigue, de-o logică a absurdului. Mai întâi, eul liric al neantizării discursive se manifestă disforic (prin indiciul “deschizăturii în gheaţă/ a dimineţii”), ca ispitire cadaveric-demonică (“părerile de rău/ ale iepurilor/ strălucesc în geamul măcelăriei/ noi bem geamurile/ dintr-o înghiţitură/ şi nu ne înspăimântă nimic”), apoi prin reverberaţia stinselor patimi (“tu nu mori, tu eşti sânge/ infiltrat în memorie,/ în rufării,/ în dulapurile trădării// tristeţea mea aude/ herghelii moarte de oboseală/ rugându-mă să respir”). Epilogul “Sticluţei cu otravă” – o pagină în caractere italice – este epistolar şi prea evaziv în explicarea încercării, poate doar cu gândul, a sinuciderii (“eram într-o cadă de baie ştii/ plină/ şi uite-aşa mă priveam/ şi privindu-mă/ m-am desprins de mine, ştii/ până m-am separat.”). Înceţoşarea vederii s-ar datora, după titlu, otrăvirii, sau unei alte vederi, ca în 11 Elegii de Nichita Stănescu. Dacă alegem această ultimă variantă, deducem că actul autoflagelării organice este de fapt căutarea viziunii proprii de către această poetă, iar sângele textualizării şi închegării poemului (“pierdeam”) arată acea nedumerire discursivă provenită de la Cristian Popescu, a “minimalismului ludic pur” – după comentariul de pe ultima copertă a editorului şi criticului Marin Mincu). Este vorba de-un nesesizat câştig pentru poezia actuală, douămiistă, care transpare-n finalul succint dar suprarealist al aceste drame în versuri, semnificând, de fapt, afirmarea artistică a Mirelei Vasile: “mi-am dat seama pe măsură/ ce pierdeam, că mă pierd/ şi ştii/ mi se făcuse rău/ trebuia să deschid uşile/ dar din picioare ştii că/ nu se văd uşile/ baia nu avea uşi/ iar sala de baie/ îşi lipise pereţii de marginea căzii/ ca într-o cutie înaltă”.
Ludic, dar cam infantil, ne apare lungul poem anterior, “Telefonul fără fir”. Instalat ca joc interactiv între tineri, prin redundanţa zvonurilor, ce se soldează cu pierderi de mesaj, acest “telefon” (mai mult telepatic) ar vrea să devină scenariul unui documentar cotidian, cu referinţe metatextuale: “suntem regizorii acestui spectacol/ noi căutăm explicaţii în vârful pantofilor”. Însă redutele noncomunicării apar la orice pas, vers cu vers, prin simularea vorbirii peltice sau sâsâite (« ţinţi »), prin trecerile bruşte de la singularul spre pluralul persoanei întâi, ori de la aceasta la cea de-a doua, iar din când în când la a treia: “eu sunt dorothy”, “într-o zi vom fi singuri şi mincinoşi”, “te miros, distanţa mea eşti tu/ urlu în faţa porţilor tale/ cu o furie/ de leu flămând// sunt un parazit de casă inofensiv,/ intrat în rezerva ta de dulceaţă de nucă,/ în trupul tău chinuit.// sunt legumele, fructele, carnea slabă”, “pereţii rezervei tale sunt proiecţii cu filme surde// maia călătoreşte cu părul despletit/ deasupra unui marfar/ fără staţie// fredonez acest cântec/ pe care tu nu îl ştii/ înfioară-te”. Prea seamănă incontinenţa verbală şi artificialul cinematografic de aici cu metoda rectilinie a lui Constantin Abăluţă de a truca “je m’en fiche’-ismul prin disproporţionarea obiectelor, activarea lehamitei perceptive şi a cinismului observaţiilor. Poeta doar prinde în pliurile textuale, ca pe-un altoi, minimalismul, dar ceea ce iese din “Telefonul fără fir” este o abruptă şi neguroasă exprimare, o risipire de informaţii.
Alt poem, “Ghici cine te loveşte”, este structurat pe o parodiere a masculinităţii (prost înţeleasă), prea ferm şi prea ridicol interpreatată de către iubit, plecând de le alt joc infantil, adolescentin, Bâza. Subtitlul pare desprins din poemele utilitare ale lui Adrian Urmanov: “ura mea se îndreaptă spre tine ca glonţul, îţi/ ordon să mă înspăimânţi/ eu sunt împăratul tău,/ cel care se chinuie/ în împărăţia broaştelor, aşteptând/ mori pentru mine” ; chiar spre final întâlnim o întreagă pragmatică în sine (autotelică, inestetică, à la M. Cărtărescu), declamată retoric pentru oripilarea instanţei receptorii: “iubitule, scumpule, dragule, iartă-mă, un elefant trece strada,/ strada eşti tu/ apoi strada trece în noi ceilalţi”.
Însă realizarea, punerea în scenă a unui teatru de violenţă maximă (după teoretizările lui A. Artaux) nu iese din cadrul unei poezii intimiste : “te ucid în numele iubirii/ nimeni nu te iubeşte mai mult// eşti o bestie/ am să te omor lent, ca pe hoţii de cai// deasupra unei împărăţii a cerurilor,/ tronul meu conduce/ mişcările tale./ eşti păpuşa mea din cârpe,/ paparuda care stârneşte furtuna,/ eşti oribilul şi toată frica şi tot”. Limbajul este preluat, în continuare, de la trupele ”Omul cu şobolani” sau ”Paraziţii”: “declar desene cu drujba, în scoarţa copacilor/ mirosul nebuniei îşi ridică picioarele// […] şuviţele tale s-au umplut cu sânge din rumeguş// există mlaştini cărora/ nu le înţeleg rostul în afara cruzimii,/ aşa cum sunt eu// cine este această femeie de toamnă/ mobilul crimei,/ numărul întreg al hoţilor şi al paznicilor”. Aici apare şi versul care dă titlul întregii plachete de versuri Şoriceii nu bat la uşă.
Toate aceste poeme discutate anterior sunt incluse, ca secvenţe, în macropoemul sau prima parte de plachetă, ”Jam session” – asamblarea lor aglomerând imaginile ca în spaţiile domestice devorate de timp şi de şoareci. Ultimele două poeme, ”Dicţionar de jam” şi ”Repetiţii” sunt mult mai scurte, jucând rol de erată magică sau de walpurgice incantaţii. Hermeneutica lor discursivă este parcă telegrafiată. În ”Dicţionar de jam”, după tehnica single lui Alexandru Vakulovski din prima parte a volumului “ecstasy” (2005), Mirela Vasile separă apele textuale, pentru a le uni magic mai bine, într-un amestec de trăiri. Pecetea invectivei, inaugurală, apare din frontispiciul poemului: “precum în cer aşa şi pe pământ,/ până în fundul iadului,/ omizile au rămas aproape de fluturi” – iar stadiul nedezvoltării condiţiei umane se ghiceşte din micropoemele fără vreun alt antet sau titlu, ce se încheie sudamerican în ritm de “bossa nova”: “strigătele noastre s-au amestecat în acelaşi/ borcan”; “împreună am născut girafa cu pene aurii,/ pasărea de aur,/ mistreţul cu urechi clăpăuge, de elefant”; “pentru fiecare îmbrăţişare, avem scări// am ieşit afară din timp./ roţile învârtite păreau holograme./ de atunci şi-n vecii vecilor,/ în fiecare vis al meu,/ am murit”; “ating privirea de aer/ iar aerul se desface. […] balansăm picioarele, mâinile, trunchiurile,/ legaţi cu frânghii de bossa nova”.
Şi în ultimul amestec textual, “Repetiţii”, reconstituind enigme, eul liric renunţă parcă la feminina ipostază din “Sticluţa cu otravă”; se mizează pe un joc euristic şi oracular: “caută-mă cu degetele, nu sunt”. Drama lui Richard al III-lea este abia conotată prin intoducerea cititorilor într-un sabat autohton, mult mai anost: “zilele vrăjitoarelor/ atârnau deasupra oalelor clocite/ găini vii./ băteam din palme, treceam dincolo,/ mă întorceam rapid înapoi”. Emoţia maternală, sau gândul de-a avea urmaşi, apare laconic redată în versurile unui haiku: “mănânc pumnul greu al copilului,/ strâns de durerea unei dimineţi/ perfect identice”. Identificarea minimalistă a stării adultului cu cea a nou-născutului este sugerată de jocul incertitudinii cu siguranţa. Mai reduse chiar decât haiku-urile sunt micropoemele, inspirate (fie şi inconştient) atât din Ion Caraion: “pândesc strada, să nu se afunde”; “pământul are un sens mult mai mic/ totul încape într-o bubă/ crescută şi roşie”, cât şi din Geo Dumitrescu : ”fuga aceasta bizară a bilelor/ la masa de ping pong,/ când picioarelor le este teamă de flacără”. Un poem al roaderii interioare, al consumării minimaliste a unei drame feminine, este un episod desprins parcă din filmul-document “Patru luni, trei săptămâni şi două zile” al lui Cristian Mungiu: “am paşii mici, de rozătoare,/ mă strecor prin crăpăturile blocurilor,/ mă joc în ruine,/ ronţăi şi părăsesc”. Un alt scurt reportaj de front aduce mult cu discursul minat în Bosnia al lui Florian Silişteanu : ”treisprezece bombe cu ceas scormoneau/ pământul în/ adâncime”. Deodată, un satanic-fantastic “discurs amoros” – à la Roland Barthes: “din oasele craniului îţi ies coarne,/ coarne calde de diavol,/ cu gura larg căscată spre mine/ încât să mă poţi înghiţi”. Inegalabil este micropoemul penultim, tot fără titlu, monoversificat, dar cu o rezonanţă adâncă a trăirii neoexpresioniste: “vocea ta dublează pericolul”. El este un pretext, deoarece îl anticipează pe ultimul din placheta Şoriceii nu bat la uşă: “în direcţia ta am îndreptat arma/ şi trag dacă te apropii de mine/ şi trag dacă vii mai aproape,/ dacă vii/ trag// în mine apoi închid ochii fără să mă gândesc”.
Amestecul neînchegat adolescentin şi mozaicul de trăiri juvenile ale Mirelei Vasile nu sunt deloc inferioare, pentru că extazierea în faţa primelor producţii artistice lipseşte la ea cu desăvârşire. Cu adevărat găsim în acest prim volum al poetei “subtilitate textuală”, “activarea/simularea unei psihologii infantile”, limbaj oral ambiguu”, “real familiar prizat şi plasmat în coordonatele lui” – cum concluzionează Marin Mincu, în prezentarea sa critică de final. În schimb, nu s-a produs la Mirela Vasile o rupere hotărâtă şi originală de discursurile altor poeţi, mai vechi sau contemporani.
DRAGOŞ VIŞAN
_________________
09 Martie 2010 – Constantin T. Ciubotaru: „Iupaidia, iupaida, sau eu despre foştii ei“, Bucureşti, Editura Semne (Corneliu Vasile)
În preajma împlinirii a 70 de ani,autorul scoate a douăsprezecea carte,după ce publicase romane,proză scurtă,dramaturgie,monografii ale unor instituţii locale de cultură.Cartea, începând de la titlu,păstrează unda de umor,uneori de haz de necaz,caracteristică moldoveanului stabilit în centrul Câmpiei Dunării.
Am remarcat revendicarea unui topos legat în scriitori,localitatea Udeşti,care ar merita un muzeu literar datorita celor 11 autori născuti aici:Eusebiu Camilar,Constantin Călin,Mircea Motrici,Liviu Popescu,Constantin T. Ciubotaru ş.a.
De fapt,autorul prezintă,cu un spumos stil al conversaţiei şi o imensă dragoste de oameni,pe de o parte scriitori şi evenimente literare din Nordul Moldovei,cu Emil Satco, care îl include în “Enciclopedia Bucovinei”,George Muntean,Constantin Ştefuriuc,Cezar Ivănescu,Ioan Nica,apoi din Teleorman,ca Alexandru Popescu Tair,Florian Troscot,Paul Ameţ,Florin Săvoiu,Domniţa Neaga ,Gheorghe Stroe,Liviu Comşia etc.
Mari proiecte editoriale şi culturale apar în aceste pagini,multe aparţinând geniului scriitoricesc,îndeosebi poetic,unele fără şansă,altele, pâna la urmă,,cu infinite sacrificii ,realizate .Multă răbdare,pasiune şi spirit de solidaritate au avut,în acest sens,scriitorii care activează în Roşiorii de Vede,atunci când au reuşit să înfiinţeze o asociaţie culturală ,“Mileniul III” ,şi publicaţia “Drum”,păstrând localitatea fostă capitală de judeţ ca un centru literar al unei zone mărginite de Dunăre şi de citadelele culturale Bucureşti,Craiova şi Piteşti.
Capitolul “Diverse” debutează cu prezentarea salonului de carte internaţional de la Iaşi (2005),unde prozatorului Constantin T. Ciubotaru i s-a prezentat cartea ‘Pitici pe creieri ‘ de către Adrian Rachieru,şi a fost omagiat Grigore Vieru.
Sunt aici reproduse texte publicate de Constantin T. Ciubotaru în presă ‘Virgule de vedere’, ‘De ce scriu? ’,evocarea acţiunilor asociaţiei „Mileniul III” şi o autoprezentare(cu poza sa de pe un afiş electoral).
Partea a II-a a cărţii, “Cine sunt eu şi ce zic alţii despre mine”,enumeră volumele proprii ,antologiile în care este inclus ,activitatea de cronicar,participant ca actor, organizator şi membru al juriului la festivaluri dramatice,colaborarea la reviste,referinţele biobibliografice în volume,dicţionare şi periodice,opiniile altor scriitori despre opera sa :Horia Gârbea,Vladimir Alexandrescu,Constantin Blănaru,Vasile Andrei,Adrian Bucurescu,George Pruteanu,Dan Silviu Boerescu,Liviu Comşia.
Dintre criticii care s-au aplecat cu interes asupra prozei lui Constantin T. Ciobotaru,menţionăm pe Vladimir Alexandrescu,care observă că autorul ne arată exact cum suntem “sfâşiind giulgiul unei iluzii de binecuvântare şi de lumină dincolo de care se ascund de veacuri ridurile groteşti ale mediocrităţii”(p.146)
Pentru cititorul care nu îl cunoaşte pe autor,această carte este o sursă binevenită,actualizată, despre viaţa şi activitatea literară a unui profesor şi scriitor,atestat prin operă, care nu mai are nevoie,după atâtea cărţi şi colaborări publicistice,de nicio altă recunoaştere din partea vreunei asociaţii de profil,care,la urma urmei ,nu dă certificate de valoare,ci semnifică de multe ori alte criterii şi interese de asociere.
CORNELIU VASILE
__________________
08 Martie 2010 – Felician Pop: „Infernet“, Editura Citadela, Satu Mare, 2009 (Adrian Botez)
Poetul sătmărean FELICIAN POP publică un nou volum de versuri: Infernet[1]. Internetul ar însemna, se pare, în viziunea autorului, infernul. Depinde de cine şi cum şi în ce scop îl foloseşte – am zice noi…
Sincer, nu jocul de cuvinte din titlu ne-a atras atenţia, citind volumul de 196 de pagini – ci obsesia, extrem de dureroasă (chiar din debutul cărţii!), a încercării Poetului de a-şi exprima argumentele lirice (uneori gângăvind, alteori predicând/pledând convingător…), pentru demonstrarea unei paralele între Iuda şi Poet. Şi demonstraţia „conferenţiară” se extinde asupra umanităţii întregi: „Toţi veţi trăda într-o zi/ Chiar dacă nu pe EL/Pentru că în fiece trădare/Există o mântuire/Un miez fibros al/Unei alte poveşti/Despre credinţă” (cf. Iuda, p. 5). Demonstrarea faptului că nu orice trădare este ingrată, repulsivă şi nemernică şi, mai ales, că ea nu rămâne infertilă – pe urmele celebrei formule a Sfântului Augustin, despre păcatul adamic: „felix culpa”[2]… – sau „pia fraus”[3]…
Noi nu suntem prea permeabili la aceste atitudini/formule cam ipocrite care, peste secole, au fost numite, oarecum în zona derizoriului şi a peiorativului: „iezuite”. Însă metafora lui Iuda capătă, prin insistenţa nuanţatoare a lui Felician Pop, profunzimi nebănuite. În aşa măsură convingătoare, încât, la finalul lecturării volumului, tocmai cititorul se simte „iezuit”, pentru că NU înţelesese în viaţa lui, până la lectura volumului lui Felician Pop, că poate fi şi chiar este, şi el, un Iuda! Că, zi de zi şi prin tot ce facem, noi trădăm, ne depărtăm de Dumnezeu-Hristos, dar nu facem asta fără a rămâne, totuşi, obsedaţi de Dumnezeu-Hristos! Iuda ajunge să semnifice cvasi-eroismul responsabilizării, faţă de propria trădare – prin comparaţie cu omul sublunar mediocru, care trădează continuu şi asiduu, dar steril semantic, respingând ipocrit, cu grimasă, ideea trădării fertile, deschizătoare de zăgazuri ale identităţii lumii: „Da! / Eu/ L-am trădat pe Christ/ În chiar noaptea/ Insomniilor voastre/ Dacă m-aş fi oprit,/ M-ar fi ars/Sărutul Său/ Dar m-am lăsat înecat/ În sărutul ce i L-am dat” (cf. p. 6). Între ardere şi înec, între scrum şi dizolvare, Iuda-Poetul şi Omul alege înecul şi dizolvarea… – adică, negarea desfiinţării FORMEI umanului şi afirmarea personalităţii umane, din interiorul fiinţei divine. Sărutul nu trimite la negare, ci la afirmare! Şi Dumnezeu-Hristos există, dar ŞI Omul-Poetul! Poate că viziunea are ceva luciferism şi sofism în ea, dar impresionează prin vehemenţa discursului. Şi, de sub cuvintele înfrigurate ale poemelor, răzbate, mereu, fără margini, groaza de NU, de un mistic blestem al nefiinţei-negării fiinţei, îndoiala de a fi, refuzul de a fi AŞA – şi setea, disperată, de A FI, totuşi… – întru cuvinte, chiar dacă verbum-ul mundan, deci Fiinţa Mundană, au fost grav afectate/”calamitate” spiritual! „Nu ştiu dacă/Rămâne/Ceva sub blestemul de a fi” (cf. Nu, p. 64) – sau, întru disperarea celui care spera „să nu se nască/Naşterea să facă un infarct/Chiar cu inima lumii mele/N-am fost să fiu/Altfel decât viu”, cel care „şi-a putrezit/ Umbra sicriului /în poezie”, Poetul-Iuda cel „calamitat / de cuvinte”(cf. Adaggio, p. 156).
Nu suntem, de felul nostru, excesiv de pudibonzi, dar constatăm că, în goana disperată după „cuvâtul/Ce exprimă adevărul” – Felician Pop forţează, uneori, zăgazul bunei măsuri a vorbelor, spre cvasi-vulgaritate (din fericire, frecvenţa acestor cazuri este relativ scăzută…) : „Fumul ar inventa litere/Pe cerul în care ejaculează” (cf. Octombrie, p. 56)… – alteori, se complace în facilităţi cvasi-poetice: „Credeai că prinzi o sirenă/Şi iată,/Te trezeşti în dinţi/Cu un papuc” (cf. În baie, p. 147).
Iuda-Poetul îşi predică propria condiţie, de trădător care, dacă n-ar trăda pe cel pe care vrea să-l exprime, nu l-ar mai putea exprima (chiar de nu se împovărează peste fire de pătimirea păcatului, îşi simte, sub greşeala unică şi fatală, damnarea… – nu se consideră, totuşi, prin trădarea Sărutului, un factor soteriologic, un Mântuitor, ci doar un doritor de bine, prin Răstignirea-Fixarea Ritualică a Cuvântului-Logos… dar, mereu, un greşitor prin ecoul trans-mundan/metafizic al Greşelii!: „Am făcut / O singură greşeală./ Una singură: /Am pus/Semnul egalităţii/Între/Trădare şi/Mântuire/Şi atunci/Ei/Au făcut/Diferenţa/Răstignindu-L” – cf. Iuda, p. 19). – sau consideră că ar avea prea puţine şanse să-l exprime, autonom, cât mai obiectiv, pe Hristos-Logos-ul. Şi aşa, Poetul este supus, mai mult ca oricare dintre oameni, chinului percepţiei efemerităţii, pentru că nu mai lucrează cu Sfântul, Maiestuosul, Imperialul, Unicul Logos-Cuvânt de Lumină Demiurgică, ci cu Logosul înnoptat de deriziune/înjosire al cuvintelor-explicaţii „verbiaje”… – goluri/goliri semantice, ultime rămăşiţe ale Umplerii Semantice Originare) : „Ce-i poetul?/ Alt fum peste/ Flacăra nopţii/Cuvintelor//Îmbracă-mă în tăcerile tale/Între mine şi tine/stă semnul interzis/al explicaţiilor/În vreme ce/Un copil se joacă zglobiu/cu rămăşiţa umplerii” (cf. Ce-i?, p. 183). Iuda-Poetul devine chiar trădător-martir, vânzându-se/sacrifindu-se traficului de cuvinte, pentru a-şi oferi revelaţia Cuvântului: „Staţi liniştiţi,/ Am de toate şi preţul,/ Nici nu contează /Atunci/ Când mă hotărăsc/Să mă vând singur” (cf. Alt spleen, p. 35). Este Iuda transfigurării, prin „darea peste cap” în „Scrânciobul lui Iuda”, de Paşte („Jarul Învierii/E-ntreţinut cu/ Ademenirile leagănului” – Iuda prin care s-a fixat-desăvârşit Transfigurarea Logos-ului Divin, întru Mântuirea Lumii – acel tragic Iuda-cu-Misiune, de care vorbeşte Evanghelia lui Ioan: „Ceea ce [trebuie] să faci, fă mai curând!” – cf. Ioan, cap. 13, v. 27.
E un trafic excesiv de cuvinte, prin acestă lume care nu mai conţine demiurgie, ci „vorbire”… – a vorbi până la înţepenirea vorbirii, prin „telalii trişti” ca Satana, vânzătorii „en gros” ai misterelor divine… – telalii-traficanţi (aroganţi, mincinoşi, şantajişti şi dictatoriali) de cuvinte, ca marfă înjositoare de Duh… – şi Poetul-Iuda se vrea „raisonneur”-ul lumii cuvintelor, poate pentru a depăşi „desluşirile” chiar (care tot „explicaţii” sunt! – adică opusul REVELAŢIEI…! – sunt sterilizări ale semanticii profunde a Lumii!), pentru a depăşi rănile mistice produse lumii, prin inflaţia cuvintelor…pentru „faşa” ( doar aparent proteguitoare-lecuitoare de rană!) care să nu mai însemne doar altă faţă (mascată, acoperită, a rănii), ci să devină „faşa ÎNFĂŞĂRII/ORIGINARITĂŢII REVELATE A CUVINTELOR: „Nu am nici un cuvânt,/Clătină trist din cap telalul,/Vrei desluşiri? /Pleacă,/Oh, pleacă, te rog./Dar dacă mi-e rană tăcerea,/De ce nu mi-e faşă vorbirea?” (cf. Boarfe, p. 34).
Poetul Felician Pop este, poate, un greşitor, prin ce face şi gândeşte, precum noi toţi. Dar, spre deosebire de marea noatră majoritate, el este un trăitor atât de vehement viu, între şi întru „calamitatea” cuvintelor, cărora le tot caută, de zor, re-îndumnezeirea (fie şi prin TĂCERE!), fie şi cu supremul preţ al martirajului (pentru Restaurarea Demiurgiei Verbului!), ba chiar şi al damnării eterne, ba chiar al apostaziei prin recunoaşterea, în sine, a germenilor transfigurării metempsihotice, întru un calvar fără de capăt definit, fără perspectiva Nirvanei… – încât ne stârneşte, deodată, spaimă repulsivă şi admiraţie convulsivă… – şi cu o atât de furioasă forţă expresivă, încât, pe mulţi, ne trezeşte din torpoarea filistină şi cu mult mai jalnic/penibil trădătoare, decât tragica trădare a lui Iuda care, până la urmă, s-a dovedit indispensabil „scenariului” soteriologic al Golgotei: „Au smuls pielea de pe/Cuvinte/Şi sângele înţelesurilor/Ţâşnea violent/ Peste tot sub piei/În loc de cuvinte/Tăbăcim pieile/Îmi umple gura/Cu toate acestea/Şi mă prefac/În trupul îndelung/Al tăcerii” (cf. Metempsihoză, p. 185).
Poetul FELICIAN POP este un poet asupra versului căruia, tăiat scurt, ca pentru a ritma respiraţia cititorului, sincronic cu aceea a autorului – trebuie meditat, cu seriozitate şi profunzime. Nu-l accepţi, poate, în idee – dar trebuie să-l cunoşti, să ţi-l „suni” (uneori, chiar să ţi-l asumi, ideatic şi sonor!), să-l provoci, insistent, atât pentru urechi, cât şi Duhului… – pentru că Lumea se poate vedea ŞI aşa!
…Şi este păcat ca, într-o atât de scurtă viaţă, cum este cea umană, să nu încercăm, prin Şansa oferită de Poet/POEZIA, să-l „păcălim” (de fapt, „să înmulţim talantul”!) pe/pentru Creator, trăind mai multe (şi foarte interesante/captivante) vieţi (întru Subtilul Duh!), ca alternative la cea destinată nouă, prin simpla biologie!
…Cât despre experienţa IUDA, deşi tradiţional-repulsivă, ea este una atât de adaptat-familiară omului contemporan… – încât numai Poetul o mai poate transfigura, fascinant-metafizic! Şi în acest sens, FELICIAN POP este un profesionist al metanoiei, prin alchimia/Ştiinţa Regală a Cuvântului. Chiar dacă are îndoieli serioase asupra capabilităţii acestuia de a (mai) genera soteriologie, în ciuda martirajului verbal…
prof. dr. ADRIAN BOTEZ
[1] -Felician Pop, Infernet, Editura Citadela, Satu Mare, 2009.
[2] -Sf. Augustin, a considerat pãcatul biblic o greşealã fericitã, prin ea a fost posibilã venirea Mîntuitorului, astfel misterul teandriei înlãturînd adversarii antropomorfismului religios.
[3] -„Fiţi dar înţelepti ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”. Jertfa pentru cele pãmântesti, în scop moral naţional, social, ştiinţific şi artistic este definitã drept eroism, ca un rezultat mãrginit în timp, cea pentru adevãrurile credinţei, martiriu, prin care se iese din timp. Minciuna pioasã este îndreptãţitã şi moralã în lupta pentru triumful adevãrului credinţei. Lupta creştinului înţelept se diferenţiazã de lupta pentru supravieţuire biologicã, ultima „apãrând existenţa aşa cum este”, iar „cea creştinã, aşa cum trebuie sã fie”.- cf. Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea şi stilurile culturale (www.tutea.ro).
____________________
05 Martie 2010 – Virgil Răzeşu: „Prin vămile vieţii“, Editura Răzeşu (Al. Florin Ţene)
Am cunoscu de-alungul vieţii mulţi medici care pe lângă nobila meserie ce o practică s-au aplecat cu talent şi acribie şi asupra ARTEI. Să fie aceasta un mijloc de refugiu ,de „potolire”a durerilor resimţite în mediul în care îşi desfăşor activitatea ? Este o întrebare retorică. Un astfel de medic este Virgil Răzeşu ,acesta fiind un talentat scriitor, violonist şi promotor cultural .”După ce a acordat profesiei dreptul său primordial, (fiind un chirurg de excepţie .n.n), alcătuind un Vademecum de chirurgie ,supranumit, nu cu ironie, ci cu simpatie şi respect profesional, Biblia de la Piatra Neamţ-studiu complex al practicii chirurgicale” autorul romanului “Prin vămile vieţii,”apărut la Editura Răzeşu ,2008 este şi un talent muzical înăscut, cântând în tinereţe într-o orchestră sinfonică, aşa cum ne informează Doina Rusu în”Invitaţie la lectură”. Cartea având 327 de pagini am primito cu următoarea dedicaţie care mă onorează: “Scriitorului Al.Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, cu sinceră preţuire şi aleasă consideraţie.”
Romanul este construit asemeni unui puzzle, structurat pe capitole, fiecare având un motto , din clasicii literaturii şi filozofiei, ce esenţializează subiectul capitolului următor.Aparent romanul este numai autobiografic . Dar oare nu toate romanele au crâmpeie din biografia scriitorilor? Chiar dacă unele se rezumă la fragmente din trăirile eului şi din aventurile intelectuale .
“Prin vămile vieţii” cuprinde fragmente din amintirile copilăriei,într-un spaţiu anistoric, pe malul Dunării, la Brăila şi Galaţi, descoperim pagini deosebite despre dragoste şi profesie, sau însemnări ce se constituie în adevărate eseuri , despre paranormal(romanul se deschide cu o astfel de povestire) şi asemeni jocului de cuburi autorul revine la momente din tinereţe, adăugând ,de fiecare dată, meditaţii filozofice, din care se desprind învăţăminte de viaţă , experienţă umană şi profesională. Autorul ştie că înainte de a fi iluzie,fragmentul de real e un efect al textului.Punând sub lupă celula vieţii, autorul nu ezită să-şi suspecteze ochiul de subiectivism înşelător, observaţia şi relatarea întâmplărilor pare să scoată mereu la lumină o concreteţe palpabilă: “Era o căsuţă bătrânească, veche, pe strada care ducea spre munte, cu un singur corp de clădire, cât curtea de lung.” Universul epic e populat cu personaje obişnuite care au tangenţiat cu viaţa autorului, altele de o seninătate nativă, care-şi consumă viaţa în întâmplări neprevăzute sau în lungi ritualuri monotone.Vioiciunea textului , tonul jovial al relatării, vivacitatea frazei par produsul unui instinct de povestitor. Lupta personajului romanului cu văzutul şi nevăzutul din vămile vieţii ,în condiţiile unei Românii cuprinsă de inerţie sunt acte ce ne aminteşte de romanul lui Miguel Saavedra Cervantes ,El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha.Naraţiunea nu e lipsită de un pitoresc estetizant, în care se ascunde o decrepitudine fastuoasă, întinsă, precum un miceliu,asupra istoriei unei vieţi de om.În acest sens, acest roman este o relatare a umanităţii în plină desfăşurare, cu pshihologii efervescente şi răvăşite. Universul epic e implicit, trăit şi ţesut din pânza cunoaşterii ritualice.Romanul este cronica a unui neam ,nu a unei familii, în care se fixează momentul de paroxism istoric în centru căruia se află autorul, cu orgoliile lui de axis mundi.
Practic personajul principal din această naraţiune romanescă este egoul scriitorului, medicul chirurg cu experienţa ,cu trăirile şi angoasele sale.În multe privinţe romanul este o naraţiune autoreferenţială, chiar dacă miza e a faptului de viaţă, a epicului. Romancierul , prin personajul său, întrezăreşte o soluţie de evadare din patologia chirurgicală prin scris.Avem aici cazul autorului care-şi premeditează experienţa, şi bine face, iar resortul e psihanalitic şi, nu întâmplător, naratorul abordează frontal eseuri „de mare profunzime spirituală„filtrate prin abordări filozofice şi plonjând cu curaj în metempsihoză, cu scopul, desigur, de a ilumina impulsul ce-l trage dinspre realitate înspre ficţiune.Componentele romanului lui Virgil Răzeşu nu sunt lipsite de reflecţia teoretică, încorporată notaţiei,nici de procedeele metaliteraturii şi uneori desfăşurându-se pe două paliere. Destinul naraţiunii atârnă de capriciul povstitorului, textul se construieşte pe măsură ce se naşte, însoţindu-se de autocomentariu precum melcul în cochilie, proza fiind un text în oglindă: imaginea trăirilor realităţii e chiar proza , cu tot ce înseamnă mecanism al scriiturii:”Am citit destule cărţi scrise de medici şi, nu o dată, m-am gândit la nevoia lor de confesiune, mult mai manifestă decât la alţii. Şi mi-am spus că, foarte probabil, faţă de alţi profesionişti, medicul se bucură de nişte şanse aparte.El vine în contact cu mulţi oameni.Mereu şi mereu alţii”.
Romanul are fluenţă epică şi coerenţă în ciuda faptului că este construit pe principiul puzzle.Lumea lui Virgil Răzeşu are carnaţie, personajele îşi trăiesc firesc condiţia lor umană.Naraţiunea are aparenţă de povestire clasică, omogenă, firesc socială şi morală. În acest context nu pot să nu citez cuvintele lui CC publicate pe ultima copertă:”Aflat în perioada crepusculară(e vorba de Virgil Răzeşu,n.n.) a unei existenţe închinate familiei, profesiei şi statutului de cetăţean implicat în binele şi progresul cetăţii, ceea ce nu înseamnă altceva decât dragoste de semeni, autorul le oferă acestora, cu sinceritate deloc prefăcută sau căutată, un mănunchi de istorisiri şi fapte de viaţă care l-au trecut prin vămile cele multe ale unei vieţi neirosite în zadar.”Din acest punct continui eu; Virgil Răzeşu este un prozator viguros, stăpân pe uneltele sale , făcând din trăiri şi experienţă de viaţă act pur de creaţie epică, relansându-şi proza într-o competiţie de anvergură.
AL.FLORIN ŢENE
________________
04 Martie 2010 – Speranţa Miron: „Ca petalele de crin“, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)
Poetă de construcţie interioară, cu zguduiri adânci existenţiale, transformate în metafore, Speranţa Miron se află acum la deplina maturitate biologică şi artistică. Nu e dimensiune umană care să-i fi rămas străină, pe toate le-a experimentat, dar, dimensiunea cea mai nobilă, mai edificantă şi edificatoare, este, fără îndoială, cea spirituală, la care accede pas cu pas, de mulţi ani, ajungând la o înălţime apreciabilă, nu cu privirea sau cu alonja subtilă a braţului, ci văzută cu ochiul pineal, cel veşnic neadormit, al minţii.
Păşesc în acest spaţiu numit viitorul-trecut-prezent cu pas neauzit şi sfios, de parcă aş păşi în grădina miracolelor. Itinerariul, chiar dacă nu e cel parcurs de Alice, e la fel de fascinant . Lumea miraculoasă a cuvintelor care farmecă sufletul.
Eu sunt făclia de sub cruce. În picături de azur, lumina infinitului coboară lin pe crucea mântuirii. Ce spaţiu neapus colindă zorii! Aud un cântec despletit în vălurite unde…
Un nimb de bucurie stă-n tristeţe, o aură de soare, e-n durere. Dar ce divină e tristeţea! Precum Lumina crucii nemurinde! Oricât ai vrea, lumina nu o poţi ascunde.
Poţi s-o frămânţi în mâini cu lut, ca-l clipele de început, când întunericul s-a rupt în franjuri albe…
Cam acesta este universul pe care-l străbaţi de mână cu poeta, pe măsură ce parcurgi filele cărţilor sale.
În spaţiul cultural religios, mitologic, prezenţa Speranţei Miron, ca o voce lirică distinctă, a căpătat consistenţă, imediat ce a conştientizat că datul primar, nativ, nu ne aparţine, ci trebuie să-l valorificăm, să-l fructificăm în chip judicios ca pe un talant preţios pe care trebuie să-l înmulţeşti şi apoi să-l împărtăşeşti semenilor.
Alunecare, cădere, ridicare spirituală şi iar cădere. Un şir de alunecări şi de înălţări simultane e viaţa, un pumn de scântei pe un cer stins.
Noi înşine suntem scânteia, candela şi lumânarea arzând neostoit până la capătul feştilei, topindu-ne în lumina de sine, în picuri-mărgăritare fierbinţi, bune de tămăduit orice vătămătură. Cu trupul nostru scurs în picături pe rănile timpului, slobod, necuprins în anotimpuri, urmăm Lumina, spaţiu negrăit pe Crucea infinitului…
Doar roua căzând de sub pleoape mai stinge, cu sfârâituri, arşiţele, fierbinţelile visului. Pe obraji, fărâme de jind, alunecă-n şanţuri…
Pe rafturi de gând aşezi erorile şi le stivui după culoare şi sunet. Cicatricele le ascunzi printre movile întregi de surâsuri.
Eşti tu, plânsetul-râs-cu-sughiţuri, obraz vânzolit de nisipul prelins prin colul gâtuit al clepsidrei? Cine îţi seamănă? Pentru cine şi cu răsari şi apui?
Geamăn ţi-e fratele timp irepetabil. Nu privi îndărăt peste umărul lui şi să nu te opui curgerii. Prin el treci ca prin ochiul de sită, subţiratică şi prelungită, risipită cenuşă, strecurată prin cerceveaua de uşă, prin crăpătura de geam, pe fanta pe care se strecoară lumina, scoţând în relief dansul almeelor egiptene…
Îmi amintesc,, râdeam şi plângeam îndeolaltă, mângâiată de umbră. Până la zbor mai era o aripă de fluture, ori de albină…
Eşafodajul construit de poetă pe acest zbor seamănă cu o scară de aer. Pe ea se plimbă îngeri soul-guardieni, gata oricând să te ridice de subţiori, până la cerul al doilea!
Întrebările retorice pe care şi le pune Speranţa Miron – au darul – nu numai de a invita la meditaţie asupra unor teme majore, dar şi de a-l lua pe cititor drept interlocutor, drept confesor, e o dovadă de încredere şi prietenie pe care poeta o acordă virtual, tuturor.
Nu e poem să nu suscite întrebări şi mai ales, prilej de gândire şi prilej de răspuns, la această dovadă permanentă de iubire necondiţionată.
De fapt, sunt chiar propriile nedumeriri, reflectate în vieţile celor din jur, ca şi în fântâna propriei conştiinţe.
Frământându-şi propriul lut ca pe un aluat, ca pe o turtă cu miere în sfântul post, cu generozitate şi spirit jertfelnic, ea împarte şi se împarte în fărâme celor flămânzi.
Speranţa Miron încearcă frângerea pe coala albă, şi mai cere-n rugă, să fie „jar adevărat” dintr-un „cer aprins”, („Ca petalele de crin”).
Pe un raft de gând ea aşează o floare la păstrat. O floare purtătoare de Lumină precum o făclie „ce s-aprinde lângă o cruce”.
„Eu m-asemăn Mult cu floarea,/ Cea căzută şi cea frântă,/ Eu mă-nchin Luminii date,/ O Lumină care-i sfântă,/ O Lumină ce-i în suflet/ Chiar de par aşa cum par,/ Chiar căzută şi chiar frântă/ Domnul m-a făcut un dar,/ Pentru cei ce n-au Lumină,/ Pentru cei înviforaţi,/ Pentru cei ce-şi serbă ziua,/ O Lumină, cumpăraţi!/ Chiar de-s frântă şi căzută,/ Cel ce-o va primi în dar/ Va sorbi Lumina sfântă/ Cum ar fi de pe-un altar./ Floare frântă şi căzută/ Dă-mi Lumina ce o ai/Curcubeu va fi la crucea,/ Ce te va conduce-n RAI!” („Domnul m-a făcut un dar”).
Este ştiut, fără durere nu eşti om întreg. Fără suferinţă, nu poţi simţi cu adevărat bucuria că nu te doare nimic. Fără eşec nu poţi ajunge la împliniri, dar fără iubire, nu eşti nimic, şi mai ales, nu te poţi numi că eşti.
Umilinţa îţi dă măsura măreţiei divine, dorinţa te întregeşte, păcatul te curăţă şi te albeşte de orice prihană, dacă ţi-l asumi cu responsabilitate şi cu hotărârea de a nu-l repeta. În viaţă totul are un echivalent paradigmatic, care dă sens oricărei fapte. „Eu am căzut, m-am ridicat/ Eu semăn cu o creangă ruptă./ Într-un somptuos COPAC./ Copac ce-i însuşi omenirea/ Iar eu, o biată creangă sunt,/ Fac parte din nemărginirea/ Care cuprinde acest pământ!/ E foarte greu să mă explic/ Dacă n-am margini, pot să curg?/ Poate-n lumina de o zi,/ Lumina fiindu-mi Demiurg.” („Pot să curg?”).
A arde, a sclipi, a lumina, deci a trăi, – iată ce vrea să înveţe să facă Speranţa Miron – toate acestea converg însă în verbul a iubi.
Abundenţa, chiar risipa de pronume personale îndeosebi la persoana I-a singular relevă o personalitate pregnantă, aptă să dăruie semenilor din preaplinul său.
Speranţa Miron a moştenit de la bunii ei, „un petic de durere”. O dată împroprietărită cu ea – devine stăpână absolută.
În ea se află intact adevărul. Ca un vulcan aprins. Dar tot în durere se află şi „Lumina ce vine de la El” şi „un strop de bucurie” – drept pentru care poeta spune : „Având durere, am şi viaţă vie” – durerea e de aceea, cât se poate de legitimă. „”Eu sunt un om zgârcit”).
Dar, în acelaşi timp, „iubirea este o durere”.
Viaţa Speranţei Miron n-a fost lipsită de răscruci. Şi cine nu s-a aflat măcar o dată în faţa unei răscruci? Chiar dacă nu s-a încadrat în vreun şablon, fiind fără asemuire, ea este convinsă că pe drumul ales, oricât de dificil, va întâlni acea „Putere Necuprinsă” : „Acea PUTERE care hotărăşte,/ TOTUL acela sfânt care iubeşte/ Şi care mă va primi din orice fel de drum,/ Din care obosită, voi sosi oricum!” ( „La răscruce!”).
Obişnuită să asculte şoaptele tăcerii şi ale Luminii, Speranţa Miron spune : „Încearcă să-nţelegi ce-ţi spun când tac./ Şi asta am făcut, am aşteptat./ Şi-am căutat să văd ce-mi spui/ când taci la nesfârşit. Oricui/ îi face plăcere să audă/ ceva ce-i spus frumos, dar crudă/ mai e tăcerea, când n-ai cui să vorbeşti./ Tăcând mereu, văd cum încărunţeşti,/ de parcă ai avea 20 de ani în plus./ Vorbeşte! Că tăcând prea multe-ai spus!/ Vorbeşte mult, cât poţi de mult,/ nu vreau să te ascult tăcând./ Tăcerea ta te macină, te cerne./ Vorbeşte orişice, nu te mai teme!” („Vorbeşte!”).
De altfel, nemurirea atât de râvnită şi spre care ne îndreptăm, se află în chiar verbul „a fiu” iar dorul de fiinţa iubită, se aseamănă cu dorul de Cer şi cu pofta de a mânca o pâine!
Sunt dorinţe fireşti, incluse în însăşi noţiunea de om.
Mistica iubirii, ca pe orice alt poet, a fascinat-o şi pe Speranţa Miron : „Eu pot iubi, cum nu poţi să-nţelegi!/ Iubirea mea nu are legi/ Din frământări şi din păcat născută/ Eu aş putea să o numesc ocultă./(…) iubirea mea nu poate ca să piardă/ În schimb ea ar putea să ardă/ Tot ce e rău în mine./ iubirea mea cred că-i Divină./ (…) E o iubire pământească dar creştină/ iubirea mea este-a unui om de rând/ Dar când o simt aşa de mult crescând/ în mine, parcă înfloreşte viaţa./ Iubirea mea e dimineaţa/ După un somn lung ca un coşmar,/ Ea este-asemenea unui dar,/ Pe care-l primeşti fără s-aştepţi/ Şi atunci eşti în stare ca să ierţi/ la fel, ca-n Rugăciunea cea Domnească,/ De asta pare a nu fi prea firească.” („Iubire ocultă”).
Eterna dilemă la care omul e expus, este cum poţi să te împarţi între pământ şi cer, care te atrag deopotrivă : „nu mă pot rupe de lut/ De lut dar nici de Cer/ nu pot ca să mă rup.” („Tăcere!”).
Încă aici, deopotrivă pe pământ dar cu gândurile către Cer, Speranţa Miron continuă să-şi împlinească rostul : acela de a împărţi Lumină celor ce nu au, celor ce o au dar nu sunt conştienţi de această Lumină. Şi nu e puţin lucru, dimpotrivă.
Galaţi, 25 iunie 2009
CEZARINA ADAMESCU
_________________
03 Martie 2010 – Menuţ Maximinian: „Rădăcini Împrumutate“, Ed. Karuna, Bistriţa, 2009 (Vasile V. Filip)
Politica oficială a Uniunii Europene privitoare la problematica naţională, însuşită şi de autorităţile române, este că naţiunea a încetat să mai joace un rol esenţial în actuala configuraţie politică, că graniţele naţionale se spiritualizeză, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenţă a vechii concepţii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adăugat”, deci neesenţial?); care rol nici nu prea trebuie băgat în seamă, pentru că ne îndeamnă „să privim spre trecut”, câtă vreme naţiunea „şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul” încă din secolul al XIX-lea, în următorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc. Toate aceste „flori de seră”, ce pot părea la o primă vedere, frumoase şi de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafăcut al concepţiei conform căreia politica este esenţial altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicată” a acesteia. Cât rău a făcut această concepţie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o facă, încă din secolul trecut, măcar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, dacă nu şi din atâtea altele.
Dar să nu ne depărtăm prea mult de ograda proprie. Căci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodată lipsă de înţelegeri superficiale, importuri fără adaptare, snobism politic şi intelectual (id est: oportunism) şi alte „calităţi” (incontestabile, în lumea animală, unde inteligenţa se defineşte, într-adevăr, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cărei principal (şi, adesea, unic) imperativ a fost supravieţuirea (înţeleasă şi ea, din păcate, mai ales la nivel individual).
Balcanii, însă, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru că problema naţională nu şi-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odată cu Occidentul european. Aici apartenenţa la o anume etnie are încă o dimensiune „divină”, şi nu poate fi tratată doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile raţiunii universale. (De altfel, personal, mă îndoiesc foarte tare că omul va deveni vreodată o fiinţă exclusiv şi unidimensional raţională.)
Dar problema naţională e prea complicată pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”.
În acest context, politic şi intelectual, să scrii o carte despre spinoasa problemă naţională, româno-maghiară, despre felul cum se manifestă ea acum, în cele mai fierbinţi zone ale ţării, cum e zona Odorheiu Secuiesc şi judeţele Harghita şi Covasna în general, e – în acelaşi timp – o provocare şi o aventură. Chiar dacă nu eşti tocmai un novice într-ale gazetăriei şi scrisului, şi te afli – precum Menuţ Maximinian – la a şaptea carte. E o provocare pentru că cele ce se întâmplă acolo nu pot fi trecute sub infinită tăcere, aşa cum încearcă actuala clasă politică, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (şi, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai bună atitudine e să te prefaci că problema nu există. Şi e o aventură pentru că e greu să te menţii în limitele unei obiectivităţi profesionale, gazetăreşti – pe care autorul şi-o impune metodologic, dar pe care n-o realizează practic – câtă vreme te afli pe un câmp minat, cătă vreme câmpul de observaţie e totodată şi unul de luptă; iar observatorul – fie că vrea sau nu – e totodată parte din fenomenul observat.
Pentru această situaţie, deloc de invidiat, a celui ce se aşază între cele două armate pornite deja una spre alta, cu intenţia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul Hristos răstignit a doua oară, o rezolvare epică demnă de reţinut: acela va sfârşi călcat în picioare şi de unii, şi de ceilalţi. Dar Menuţ Maximinian nu se (mai) află între cele două „armate”: bătălia s-a dat, el numără morţii din ambele tabere, dar mai ales din cea căreia îi aparţine sufleteşte (căci tocmai ea e cea care a pierdut bătălia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar şi cu forţa imperativului moral, că aşa ceva nu trebuie să se mai repete.
Una din afirmaţiile esenţiale ale cărţii (şi totodată premisă a acesteia) este că „În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi gândire a actorilor sociali”, căci „fiecare istorie personală are o intrigă de coloratură etnică” .
Aflăm încă din primele pagini că „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentării pentru cartea Chip de înger, Ed. Karuna, 2008, care prezintă situaţia tristă a şcolii româneşti pe cale de dispariţie la Odorheiu Secuiesc, şi în mod special de la Aşezământul Sfântul Iosif”. Dar, cum ziceam, intenţia obiectivităţii profesionale („Am încercat să descoperim aceste locuri aşa cum sunt ele, fără prea multe cosmetizări stilistice, prezentând lucrurile aşa cum sunt…”) este repede înghiţită de o adevărată lavă lirică, pe care nu i-o putem reproşa, căci ea este izvorul atitudinii, al implicării tinereşti, ce dispreţuieşte meschinăria clasei politice şi ignoră riscurile. Părăsind câmpul simplei, neutrei observaţii, autorul se aproapie periculos de mult de condiţia adevărului revelat, prin Duhul Sfânt, a cărui întruchipare pământeană pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Călăuzitor în acest drum al <<rădăcinilor împrumutate>>, sintagmă ce aparţine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…” Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinţi momente ale relatării, ca şi la finele întregului studiu.
Autorul se aşază, sufleteşte, în vădit răspăr cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetată. El îşi permite să strige în gura mare ceea ce toată lumea ştie din auzite şi comentează cu voce scăzută: anume că în Harghita şi Covasna are loc un evident proces de deznaţionalizare, ba chiar de purificare etnică, în dauna românilor minoritari, neapăraţi în niciun fel de autorităţile propriei lor ţări, prea şterse şi oportuniste pentru a risca o nuanţare, la nivel european, a definirii statului naţional, în sensul că el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minorităţii – devenite majoritare la nivel local – asupra majorităţii, transformate în timp în minoritate locală. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însă. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevărului, fie el şi dureros, devine aproape normal ca un tânăr ziarist, îndurerat şi exasperat, să forţeze în direcţie inversă. Poate că aşa se face că în discursul său se strecoară concepte şi formulări uşor perimate, la marea rigoare (posibilă însă doar în condiţii de normalitate), precum teza gândiristă a „sufletului pur ortodox”.
Ceea ce nu înseamnă că aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorică, dezrădăcinarea, rolul bisericii, al şcolii, viaţa culturală, mentalităţile etnice, meşteşugurile, tradiţiile, greşelile de strategie politică – formând fiecare substanţa câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvăluie pe scriitorul Menuţ Maximinian), ar fi lipsite de rigoare ştiinţifică. Dimpotrivă, autorul îşi bazeză investigaţia, pe lângă observaţia directă, pe o foarte amplă şi serioasă bibliografie (şi nu doar românescă, ci şi maghiară, sau chiar franceză – în total 140 de titluri).
Autorul pare influenţabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat să-şi recompună propria imagine asupra spinoasei problematici abordate.
Afirmaţii grave, îngrijorătoare, precum aceea că „populaţia românească formează – în zona în discuţie, n.n. – o comunitate fără comunitarism, care fiinţează într-un vid civic şi cultural” (s.n.) intră în contradicţie cu portretele unor personalităţi de mare anvergură, civică şi morală, cărora tocmai condiţiile de oprimare naţională în care trăiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalităţi sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar şi oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregaţia greco-catolică „Inimi Neprihănite”, toţi ilustrând parcă paradoxala lege a polarizării şi decantării prin foc a caracterelor, conform căreia „ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic”.
Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntărilor – cu atât mai pătimaşe, cu cât mai surde, mai puţin auzite şi recunoscute în afara graniţelor zonei – nelipsite de denigrări intenţionate de ambele părţi sau chiar de sfidări extreme (precum cea conform căreia „şcoala din localitate – Murgeni, n.n.- poartă numele “Wass Alber”, din anul 2000, la instigarea căruia, în septembrie 1940, 12 români din Mureşenii de Câmpie CJ au fost ucişi, declarat criminal de război şi condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate văzute mai cu seamă din perspectivă ziaristică, „fierbinte”, a faptului de mare încărcătură emoţională, care ar putea face succesul de public al acestei cărţi a lui Menuţ Maximinian.
Totuşi, nu lipsesc încercările de ridicare a perspectivei la nivelul înţelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflăm astfel că, din punct de vedere istoric, momentele de maximă agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (după Dictatul de la Viena) şi 5) primăvara anului 1990. Aflăm, de asemenea, că explicaţia secuizării românilor s-ar putea sistematiza în următoarele aspecte: folosirea de către populaţia românească cu prioriate a „rezistenţei pasive”, cedările şi compromisurile făcute pentru obţinerea unor privilegii, lipsa unor răspunsuri adecvate la provocările specifice fiecărei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxă şi cea greco-catolică, caliatea modestă a unor lideri, deficienţele din organizarea comunitară. Foarte interesante sunt şi consideraţiile făcute (după lucrarea lui Eugen Andronic, Activ şi participativ la viaţa cultural-civiă, 1998) pe linia unei comparaţii antropologice între români şi maghiari. La toate acestea autorul adaugă şi propriul efort comparativ, privind situaţia românilor aflaţi în condiţie minoritară (iar acum materialul folosit e filmul documentar Ultimii români, realizat de Răzvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflaţi în situaţie similară, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparaţii. Concluzia e una demnă de reţinut, căci e valabilă pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenţa între minoritatea maghiară şi minoritatea românească. În zona unde maghiarii sunt minoritari, aceştia sunt bine protejaţi de autorităţi, au proiecte speciale, clase în limba maghiară, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor ţară, nu au niciun drept, toate parcă au fost întoarse împotriva lor. Şcolile dispar şi, odată cu ele, limba”.
În final, acumularea de încărcătură emoţională izbucneşte din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice şi aproape liturgice („<<Slavă întru Cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună învoire!>> Oare şi la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune că da. Trebuie să fie da. Pace…”), parcă pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor şi evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreună!” Nu există altă cale, şi de aceea toate căutările şi zbaterile în afara acesteia sunt risipă de timp şi energie. Altfel spus: rătăciri. Dar, ca orice cale autentică, nici aceasta nu trebuie să fie doar oarbă înaintare, fără oglindă retrovizoare, care să dea siguranţă, fermitate, consecvenţă. Căci altfel (aşa cum i se întâmplă unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poţi rătăci şi „înainte”. Acesta pare a fi cel mai ferm şi mai convingător (deşi oarecum implicit) mesaj al cărţii lui Menuţ Maximinian. Carte care nu va fi scutită de controverse şi răstălmăciri, dar ale cărei generoase intenţii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de bună credinţă.
Prof. Dr. VASILE V. FILIP
_________________
02 Martie 2010 – Maria Vaida: „Povara luminii“, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009 (Monica Grosu)
Operă de selectie, recenta carte a Mariei Vaida, Povara luminii (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009), aduce, într-adevăr, de sub povara luminoasă a vremurilor, studii, eseuri, cronici si amintiri ce împreună fac dovada unui efort creator întins pe parcursul anilor.
Într-un format clasic, sobru si elegant, Maria Vaida, scriitoare înzestrată cu răbdarea aplecării asupra cuvântului scris, îsi organizează demersul critic pe trei dimensiuni, corespunzătoare structural a trei capitole. Într-un prim capitol, ilustrativ intitulat ,,Didactice” (autoarea petrecându-si mai tot timpul la catedră), sunt incluse opt studii ce coagulează preocupări diverse de cercetare: de la simbolul românesc al lupului, de la universurile plurale ale cercului si Bibliei si până la spiritualitatea creatiei lirice a lui Nichifor Crainic ori la consubstantialitatea poeziei lui Marcel Breslasu, textele prezentului volum subliniază acea notă de varietate tipică orizontului cultural, în genere. Însă abordarea de fată nu exclude perceptia religioasă, dimpotrivă, eseurile cuprinse în această sectiune poartă un filon profund religios, perspectivă subliniată de autoare chiar din incipitul cărtii: ,,Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spatiu vast de cercetare pentru mitocritică, mitanaliză si mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii si fenomenologiei îsi îndreaptă căutările, supunând atentiei cititorilor aspecte si interpretări inedite ale acestor domenii. Imaginatia omului s-a manifestat încă din zorii civilizatiei cu o fortă si o vitalitate crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor si animalelor.” (p. 7).
A doua dimensiune a cărtii este dedicată ,,lecturilor si lectorilor”. Din perspectiva unui cititor avizat, Maria Vaida supune unei riguroase analize critice, cărti apărute de-a lungul vremii. Surprinzător este modul în care fiecare studiu în parte pare privit si analizat de ,,un al treilea ochi”, detasat, serios si afectuos totodată. Căci Maria Vaida detine acel har special de a se apropia, prin lectură, de oameni si de universul evocat, punând într-o nouă lumină aspecte fundamentale ale unei cărti sau laturi ale unei personalităti. Paleta lecturilor este cât se poate de eterogenă, însă liantul ce uneste demersurile critice ale autoarei este tocmai această capacitate de abordare organizată, echidistantă si deopotrivă interiorizată. Maria Vaida valorizează opere cu deschidere diversă, de la romane sau volume de poezie si până la studii critice, eseistice sau filosofice, astfel încât printre autorii recenzati se numără prof. univ. Mircea Popa, prof univ. Constantin Cublesan, de această dată în ipostaza unui talentat si fin poet, Monica Neaga, Dumitru Cerna, Octavian Hoandră, Eugen Ovidiu Chirovici si altii, precum si scriitori străini (Gilles Ferreol, Noel Flageul).
Alături de acesti scriitori si purtati de cuvintele călăuzitoare din interpretarea Mariei Vaida, alunecăm si noi într-un exercitiu al cunoasterii si sensibilitătii. Acest ritual cărturăresc ne poartă departe, printr-o gestică a apropierii de Cuvânt, ca esentă organică a oricărei creatii. Cronicile literare semnate de Maria Vaida pun în miscare idei, vădind un spirit mereu atent la deliciile lecturii si la subtilitătile mesajului scriptic. Asocierile si comentariile autoarei sunt originale, poetice si dovedesc profunzime. Spre exemplu, despre un recent volum al poetului Dumitru Cerna, intitulat chiar Poetii, Maria Vaida scria: ,,La brat cu poezia se află autorul volumului, poetul Dumitru Cerna. Iar felia ce ne-o oferă cuprinde firul de praf, raza de soare, bobul de nisip si pulberi stelare, stropii de ploaie si firul de iarbă ivit printre dalele pavajului, jocul dragostei, dar mai ales oamenii acestia minunati care sunt poetii, îngeri tristi, acesti copii porniti într-o cruciadă milenară, pe care, iată, cartea lui Dumitru Cerna ne face să-i iubim mai mult, să ni-i apropiem si să ni-i apropriem: ei sunt ai nostri, iar noi ai acestui oras din turn, orasul poeziei, orasul invizibil, cum ar spune Italo Calvino…” (p. 154).
Alteori comentariile Mariei Vaida subliniază o bună documentare, capacitate de selectie si acelasi stil personal, constructiv, poetic, precum se poate observa în analiza studiului antologic, Spania descoperită de români, al profesorului clujean Mircea Popa: ,,Selectia textelor este un pariu câstigat deja de către criticul clujean, al cărui ochi e format similar structurii ochiului de greier, care permite vederea complexă si centrată pe obiect. Detine profesorul Mircea Popa un al treilea ochi, în frunte, ca zeul Shiva, ce-i facilitează o viziune de ansamblu asupra literaturii astfel că desface ca un joc de puzzle operele unor scriitori pentru a le re-crea prin diversităti pozitionale? Se pare că da, iar imaginea nou-creată are valoare de palimpsest, lectorul descoperind sub prima pictură, cea mai recentă, alta si alta, mai veche si mai pretioasă decât prima…” (p. 116).
Ultima parte a volumului de fată, intitulată sugestiv ,,Ocheanul întors”, contine patru texte dedicate unor personalităti fixate în eternitate prin cărtile ce continuă să se scrie despre spiritul lor creator, despre activitatea lor culturală, intensă si dăruită. Figurile evocate în cartea Mariei Vaida sunt: poetul Gheorghe Pitut, Ioan Lupas – ,,Slujitor al Știintelor istorice, Învătământului si Bisericii”, Patriarhul României, Miron Cristea, scriitorul si cărturarul Artur Silvestri, plecat, mult prea grăbit, spre vesnicie.
Închinată tuturor ,,celor care poartă pe umeri dulcea povară a luminii”, cartea Mariei Vaida reuseste să găsească, asa cum îsi propunea autoarea în dedicatie, ,,cuvântul bun pentru cei singuri, reazem pentru cei căzuti, întărire pentru cei umiliti, compătimire pentru cei bolnavi, milostenie pentru cei în lipsă, nădejde pentru deznădăjduiti, îndrumare pentru cei rătăciti, liniste pentru cei cuprinsi de tulburare” (p. 5). Asadar, dincolo de toate, un mesaj crestin, de o adâncă spiritualitate si, mai ales, de o vădită disponibilitate afectivă. Credem că ecoul va fi pe măsură si această carte a Mariei Vaida, Povara luminii, va reusi să îsi seducă cititorul, atrăgându-l în ritualul lecturii si cunoasterii, prin cele mai simple si firesti mijloace, stil poetic antrenant si analiză descriptivă.
MONICA GROSU
_______________
01 Martie 2010 – Ovidiu Moceanu: „Povestiri cu uşa deschisă“, Editura Aula, Braşov, 2009 (Lörinczi Francisc-Mihai)
Îngerii au zburat prin pădurea deasă cu aer rece de brazi înspre înălţimi care creşteau în fiecare dintre ei ca izvoare fierbinţi tulburând adîncurile pământului spre taine ascunse grijuliu de Împăratul Iubirii. Lanurile de grâu îşi amesteau respiraţia cu macii înfloriţi în pârga inimilor. Copilul deschise uşor dulapul[1] vechi, un scârţîit prelung se făcu auzit, şi înlăuntru, înşirate ca picături de ploaie pe o sârmă dintr-o curte ţărănească pe care stau înşirate scutece de copil în legănarea vântului de primăvară, paltoane cu blană pufoasă în care îşi înmuie mâinile avid, cu dorinţa unuia care a descoperit o minune şi în dulcea şi plăpânda atingere se pierdu în bucuria de a deveni în povestea de dincolo de ţărmul care îşi gonea în ritmuri afunde valurile spre un pământiu necunoscut. Dulapul îşi desfăcu aripile şi copilul simţi o uşoară amorţeală şi parcă îl fură somnul. Pe pajişte caii păşteau şi îndrăgostiţii îşi încolăceau braţele în bujorii ascunşi pe creste. Herghelia de cai de pe Parângul Mic fremăta, iar aripile îngerilor creşteau în nevăzut înnodând miresme care curgeau din azur, păsări alungindu-se ca raze vii, în timp ce ochii copilului sorbeau culorile dintr-un curcubeu ascuns într-o picătură de ploaie ce colora aripile îngerilor ridicându-se a doua oară.
Pana de scris s-a trezit dintr-o dată parcă zburlindu-se, aidoma zborului real pe aripă dezgolită, iar mâna era amorţită ca după un somn în care povara capului a apăsat-o în neştire. Secundele îşi măreau ritmul ca nişte bătăi mari în pereţii peşterilor. Îmi răsună în urechi glasul care curge fără astâmpăr: “Te vei simţi altfel dacă îţi imaginezi cai […] Poate că, după ce înţelegi, nu mai e de niciun folos. El scrie pentru că scrisul i se pare un lux, cu atât mai plăcut şi mai firesc cu cât numărul cititorilor şi cumpărătorilor este mai mic.”[2]
”Povestiri cu uşa deschisă” sunt comori miezuind în caverne ascunse ochiilor ce doar privesc, urechilor ce doar ascultă, pe insule ce le răsari doar prin sforţarea oceanului interior. Râsetele celor din ultima bancă: „Hă, hă, hă!” sunt imaginea celor care stau astăzi în faţă şi râsul lor este la fel de zgomotos şi ei sunt la fel de neciopliţi şi care sunt insensibili la prefacerile frumuseţii. A murit în ei candoarea, nuferii au pierit de pe lac, a rămas doar mocirla, dar care a ajuns la suprafaţă. Într-o lume a nepoveştilor, a contururilor precise, dar golite de esenţă, a minunilor fără aripi, nici nu e de mirare să nu mai avem timp: „vă rog să mă iertaţi, dar n-am avut timp” şi îl parafrazez aici pe Meister Eckhart care spune că „omul atomizat nu mai are timp pentru că nu mai are iubire.” Răspunsul vine promt: „Pentru cai trebuie să ai timp”: “S’ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor … În ele trăieşte Archaeus … Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele …”[3]
Volumul de „Povestiri cu uşa deschisă” te introduc în lumi labirintice în care te-ai pierde fără firul Ariadnei. Lupta cu minotaurul este extrem de grea. Poţi să birui doar „ceea ce renunţi de a stăpâni”:[4] „Câtă vreme mai este o speranţă eu sunt fericit şi, poate, chiar dacă nu ar fi, mi-aş găsi destule motive de fericire.” Realul cu fantasticul se întrepătrund. Acţiunea este gradată pe mai multe planuri narative care alternează ca ferestre nebănuite ale unei construcţii la catul de sus al imaginaţiei. La graniţa cu irealul se deşartă înspre lume forme şi contururi, iar înspre dincolo pătrunde doar nechezatul : „Când Ghilgameş urlă – A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei! El este salvat.”[5] Din tainiţele firii răbufnesc nelinişti şi întoarcerea la stratul obârşiei fiinţei este necesară pentru a grădinări sufletul rădăcinilor abisale: „Dacă în nămolul existenţial mai rămâne o amprentă a iubirii după ce urmele voastre s-au pulverizat prin scăderea nepermisă a cotelor apelor visării, se poate încerca reconstituirea urmelor prin suflarea cu buzele ţuguiate a unui jet de aer mnezic.”[6]
Parcursul povestirilor este permis doar celor iniţiaţi spre a nu tulbura respiraţiile ancestrale. Naraţiunea se înlănţuie cu dialogul în formule originale de limbaj care îşi pierde frâiele cuvintelor şi se aude nechezatul frenetic răzbătând din adâncimi de oameni: ”Eu sunt pentru altfel de călătorii [… ] hai să le spunem călătorii interioare, care pot fi şi cu mici şi bere, nu zic ba, pântecul e pântec, dar…” Există o limită clară pe care nu o poţi depăşi. Nu poţi trece de tine. Iar o dată ce ai trecut chiar dacă ceilalţi vor nu te mai pot înţelege. Şi tu trebuie să alegi : unde te duci ? Dincolo, în solitudine sau solitar dincoace: ”Nu trebuie decât o secundă pentru a se lumina acea parte pe care tu o crezi tenebroasă, existenţa capătă o altă valoare, înţelegi altfel.” Mesajul e subliminal: „Copiem nişte gesturi originare şi puţini sunt aceia care pot să vadă dincolo de ele, nici măcar noi înşine nu le înţelegeam. Vorbim după tipic, parcă după gândirea altcuiva. Mă gândesc că jocul acesta ar putea fi ceva interesant, ar fi tocmai acel lucru pe care vi-l povesteam, mai concentrat, faţă de care nu poţi să iei distanţă în timp şi spaţiu. Deocamdată. Va veni însă un moment care îmi va da dreptate. Nu-l ştiu nici eu. În fapt, suntem aici ca să-l pândim împreună. […] Povestirea nu e un joc inocent. ”
Copilul care deschide dulapul nu vede lumea cealaltă pentru că nu şi-o poate imagina. Astăzi minunile nu mai au grandoarea de altădată deoarece prin sacrificiul suprem al Mântuitorului ele au venit mai aproape de om, în forme umanizate, dar cu toate acestea suntem incapabili să le prindem tâlcul, orbi în plină lumină. Miresmele sunt atât de subtile, încât, parafrazându-l pe Nichita Stănescu, ele „se confundă cu firescul”. „Dar asta e viaţa, în mare parte opera magnifică a amănuntelor, a întâmplărilor oarecare.”
„Povestiri cu uşa deschisă” este o grădină interioară unde în taină se clătesc sufletele oamnilor. Autorul este sensibil la poverile ce în tăcere răzbat din inimile călătorilor prin hăţişurile vieţii. Cartea este structurată în două părţi: I. O zi cu cai şi II. Psihofonii. Eu văd două lumi, una inferioară, dominată de instincte şi de fiinţa primară, iar alta superioară, o lume a artei şi a profunzimilor omeneşti. I-aş spune celei de a doua, simfonia sufletelor. Autorul se dovedeşte un bun cunoscător al sufletului uman, analizându-l în detaliu şi în diferitele sale ipostaze. Dintre trăsăturile şi caracterele pe care le imaginează în povestirile din prima parte sunt inventariate şi scoase la lumină, din adâncurile firii, răul, frica, închipuirea în povestirile Bună seara, Doamnă Vulpe! şi Întâlnire de casă nouă: „Să vezi un om sau să ţi se pară că-l vezi, să ştii că nu-l vezi poate şi totuşi să pară atât de viu. Alergi şi spaima te mântuie […] şi uneori omul e mai înspăimântat de ce i se poate întâmpla decât de cele ce i se întâmplă sau i s-au întâmplat. […] ori numai îşi închipuie omul şi de aici vine răul cel mare- din închipuire lui”; superstiţiile, bârfa, vrăjitoria în povestirea Garofiţa animalele „i se supun fără şovăire şi că nu trebuia să îşi dea prea multă osteneală ca să păzească oile sau vacie pentru că le întorcea numai cu privirea când o luau razna; violenţa în Dimineaţa cu E mare: „da’ ce-ai făcut ieri de n-ai scris? că-ţi rup urechile;” durerea profundă în Şi dragostea ucide, nu-i aşa?; înrădăcinarea în sat, în tradiţii, prăpastia dintre generaţii, nevoia unei confesiuni în O privire spre Ioan. O povestire plină de miez este O zi cu cai: Vă rog, cititorilor, „daţi-mi un cal şi o floare, vreau să cuceresc Pământul!” Cât rafinament şi câtă subtilitate!
Partea a doua, Psihofonii, cuprinde confesiuni, decantări de frumuseţe din adâncimi de suflete. Arta este cea care metamorfozează viaţa omului, prin ea fiinţa transcende în lumea superioară. „Uneori, fiinţa noastră pulsează spre altceva. […] E greu pentru firile mai sensibile, cu seismometre mai delicate”. Muzica ce răsună din inima fiecărui om trebuie ascultată pentru că doar cei cu un auz fin şi profund pot să îl priceapă. Dăruirea este un fruct rar astăzi. Cu dragoste, fără iluzii sau (e)misiunea morală forjează un om de caracter, vertical, care trăieşte convulsiile unor procese de conştiinţă: profesoară exemplară, dar insuficient preocupată pentru propriul copil? Povestirea are o dilemă: „Fiinţa interioară este o povară pentru o parte din aceşti tineri? […] Să fii fost povara prea grea pentru sufletele îmbătate de primăvară, de tinereţe, sau prostia şi lipsa de educaţie afectivă rezistă oricăror asalturi? Să mai mediteze asupra acestui proverb oriental: Cine stă aproape de temple râde de zei…” Mărturisirea e tainică. Pentru ca mesajul să fie intim şi fidel receptorul acestuia trebuie să fie copilul, nepotul care simbolizează renaşterea, calea spre cealaltă generaţie: „Un adevăr nu se spune în fiecare zi şi nu voia să audă oricine, ci numai copiii, care aud cu sufletul, văd cu mintea şi nu uită.”
Mărturiile sunt purtătoare ale unor valori morale durabile: „La rădăcina tuturor trebuie să stea bucuria, a tuturor imaginilor, fiindcă trei sunt apa, aerul şi focul vieţii – speranţa, dragostea şi bucuria. Niciodată să nu moară bucuria, mai precis – puterea de a te îmbucura, ca să nu se stingă niciodată acea lumină, să nu crezi că speranţa nu-ţi va aduce dragostea să treci peste toate şi, mai ales, nu te lăsa dus de val decât acolo unde crezi tu că te vei întâlni cu tine, cel adevărat, puternic, unic, frumos, stăpânul lumii fericite dintr-o singurătate benefică. Iar la urma urmei, cui vor folosi adevărurile tale, vei mai avea să le mai spui cuiva? Nu-ţi dai seama, dar, dacă nu le vei spune tu, se va găsi altcineva, lumea nu se sfârşeşte mâine, neantul e atotputernic, însă, vezi, e Cineva care se ridică deasupra tuturor, şi a neantului, şi a bombei atomice, şi a vieţii, şi a morţii, şi a spaimei tale, numai că nu îţi stă în putere să dai răspunsul acum, poate mâine, poate poimâine sau în secolul următor sau în vecii vecilor. Îl vei întîlni.” Sunt principii de înaltă ţinută morală: „dacă nu iubeşti ceva, n-are rost să faci; […] Niciodată nu e târziu să trăieşti ceea ce îţi aduce viaţa. […] Poezia e un singur lucru: libertate absolută. […] Că este o moarte mai dureroasă, când îţi vinzi sufletul şi rămâi o biată slugă îl voia valurilor, de colo-colo” sau cum scrie Vasile Voiculescu într-un sonet: „rămâi o biată urnă cu zgurile durerii”.
Ovidiu Moceanu ne revelează, într-o altă povestire, un aspect esenţial al vieţii: „Cunoaşterea adevărului este cea mai importantă aspiraţie a omului. Zona greu de străbătut se află în noi, e nevoie de răbdare şi dragoste pentru a o revela, a-i prinde pulsul inconfundabil. […] Forţa, seninătatea, credinţa curată, inocenţa fac posibilă revelaţia. Când cauţi adevărul, oricât de inteligent ai fi, îţi trebuie calitatea primordială a celui inocent, capabil de mirare”. Iar ca să ajungi la adevăr, care „vine încet, la braţ cu timpul”, cum scria Baltasar Gracian Morales, trebuie să ai răbdare: „Urât şi mort e omul care nu are darul privirii, nu îi stă în putere să privească. Dar cui să îi spui asta? O, de-ar putea: să oprească aceşti oameni nebuni, să-i înveţe să nu se grăbească, să aştepte lucrurile, căci lucrurile vin mai încet, în urma oamenilor, ca şi cum le-ar controla faptele, le-ar lua aşa la o cântărire, numai înţelepţii ştiu asta; poate şi nebunii.”
Libertatea sufletului, a credinţei se câştigă în urma unui drum lung şi care solicită întreaga fiinţă. Ultimele povestiri fac o analiză amănunţită a sufletului uman cuprins de frământări care caută drumul spre izbândă. Psihofoniile fac referiri, printr-o simplă anagramare, la Simfoniile lui Bethoven. „Vreau”, spunea Beethoven, ca „la ascultarea muzicii mele sa trăsnească scântei din sufletul semenilor mei”.
Şi autorul cărţii de faţă, profesorul Ovidiu Moceanu, reuşeşte o profundă analiză a sufletului omenesc, iar ultima dintre psihofonii este A Credinţei, nu întâmplător aleasă, deoarece Simfonia a IX-a de Beethoven se încheie cu o Odă bucuriei, compusă la numai patru ani înainte de moarte, care este un imn închinat înfrăţirii dintre oameni – astăzi, unul dintre simbolurile UE.
LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI
[1] Ideea aparţine lui C.S. Lewis, inspirată din filmul autobiografic « Tărâmul umbrelor », având în rolul principal pe Anthony Hopkins
[2] Søren Kirkegaard (Johannes de Silentio), Frică şi cutremur, Cuvânt Înainte, Traducere din daneză şi Prefaţă de Leo Stan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 58
[3] v. Mihai Eminescu, http://ro.wikisource.org/wiki/Archaeus, accesat la data de 30 august 2009
[4] Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 218
[5] v. Epopeea lui Ghilgameş, http://www.sud-est.md/numere/20050930/article_7/, accesat la data de 30 august 2009
[6] Ligia Csiki, Nubiathan sau Divan pentru părinţi şi îngeri, Editura Fundaţiei Alfa, Cluj-Napoca, 2002, p. 31
____________________________ 
____________________________ 
____________________________
___________________________
ION PACHIA TATOMIRESCU
___________________________
CONSTANTIN MIU
___________________________
ADRIAN BOTEZ
___________________________
CEZARINA ADAMESCU
___________________________
CORNELIU VASILE
__________________________
GHEORGHE POSTELNICU
___________________________
AUREL ANGHEL
__________________________
DANIELA GIFU
____________________________
O CARTE PE ZI 
Lasă un comentariu