O CARTE PE ZI

“Dincolo de căutările poe-tice fireşti, o seamă de poeme fac din Alexandra Mihalcea mai mult decât o promisiune literară de mâine, o certitudine de astăzi a poeziei noastre tinere. Ea aduce timbrul proaspăt al unei voci lirice pu-ternice şi personale.” (Alexandru Condeescu)

Tema sau temele din acest volum fiind iubirea, cu întreaga sa mitologie. Poemele, însă, rezidă în tradiţionalism, uneori, alteori în metafora avangardei postmoderne. Provo-carea se produce atât la nivelul perceperii realului, ori a segmentelor realului “Cre-deam că sunt liberă/ Că nopţile nu mai vin/ Să mă doară,/ Credeam, pur şi simplu/ Că sunt.” cât şi a tonului tonului clar şi decis: “Înfigeţi-vă ghearele/ În carnea mea/ Haideţi, curaj, şi mai adânc!/ Sfâşiaţi sufletul/ În bucăţi pe care să le vindeţi/ La taraba din piaţă.” (Taraba zilei)

Astfel, cu aură de artă poetică, volumul Alexandrei Mihalcea se înscrie pe circumferinţa obsesiilor principale, cum ar fi: împlinirea iubirii şi demitizarea sentimentului, reuşind să irige cu inedite şi inefabile imagini discursul tuturor textelor: “Mi-am încătuşat/ Gândurile/ Într-o cochilie/ De melc/ Şi le-am aruncat/ În mare,/ Ca să nu-mi mai spintece/ Încrâncenata/ Tâmpla muşcată de somn./ Le mai aud ecoul…/ Uneori, când un val sărută/ O stâncă./ Uneori, când noaptea trece/ Prin mine./ Uneori, când mai uit/ De mine un an…/ Am păstrat numai unul/ Ceva mai albastru,/ Închistat într-un ţurţure/ Înfipt în obraz -/ Fostă lacrimă.” (Despărţirea de sine)

Simbolul metaforizat e simplu, precum lacrima distilată în alb-negru, iar “convenţia” susţinută prin repetiţii nesupărătoare, este - dacă nu greşesc - transformată într-o meditaţie reală.

Destul de multe versuri de aici sunt esenţializate, surprinse precum liniile unui tablou pe care pictorul se pregăteşte să ni-l releve. Aşadar, poate chiar din pricina misteriosului “proces de distilare” se insinuează în poem o uşoară crispare, tensiunea fiind percepută, mereu şi mereu, la nivelul fluxului liric sau chiar la începutul naşterii lui… “S-au găsit pe o margine/ Uscată de toamnă./ Nu ştiam cine sunt, unde merg…/Sau ce vor…/ S-au încleştat unul de celălalt/ Într-o noapte dulce-amară/ Şi… poate că au rămas aşa/ Preţ de prea multe ploi./ Se iubeau nebuneşte (la figurat…/ La propriu iubea numai ea),/ Azi în bucătărie, mâine…/ Poate în hol…/ Ieri? Nici ei nu mai ştiu…” (Adam şi Eva Anno Domini 2005)

VICTOR STEROM