După unii comentatori ai vâlceanului Petre Tănăsoaica (vezi Caiet critic.Mă numesc Petre, parte a unei trilogii a scriitorului ce mai cuprinde şi volumele Ultimul sonet la Paris şi Bonjour, Paris!, Editura Ramuri, Craiova 2006), autorul ar fi îndurat, îndată după un promiţător debut, o fractură aşa-zicând, noetică: spiritul liric, fireşte nestins, ar fi căutat totuşi ascunderea, umbra, lăsând în lumină numai lucrarea în cotidian a publicistului. Reprezentant de frunte al poeziei anilor 8o, mărturiseşte, de exemplu, Ioan Soare, tânărul poet nu ar fi renunţat defel la ispitirile muzei, faţă de care nu şi-a reţinut însă câteva infidelităţi. În caz, Ioana Dinulescu e mai tranşantă: junele, ţinut departe de „Cenaclul de luni”, de îndeletnicirea de gazetar provincial, nu va vea privilegiul debutului editorial precoce, întâia lui aşezare în slovele cărţii petrecându-se, deja după regula vremurilor, destul de târziu (1986) într-un volum colectiv, Cadran solar. A urmat un deceniu de gazetărie la săptămânalul judeţean „Orizont” şi apoi, după 1989, la un ziar scos pe speze proprii, „Viaţa Vâlcii”. În 1996, dacă pot spune astfel, redebutează cu versuri sub semnificativul (explicativul) titlu La umbra maşinii de scris. Indiferenţa, acum, la volum a comentariilor ce consacră, observă pe bună dreptate Ioana Dinulescu, e desigur conjuncturală: o cecitate datorată schimbării – în tranziţie – de traiectorie a privirii critice; datorată, mai mult, aş zice, substituirilor între obiectul şi fondul percepţiilor.

Precedată de trei culegeri diaristice şi gazetăreşti (jurnale, însemnări de călătorie, interviuri), revenirea în 2oo6 la poezie a lui Petre Tănăsoaica era previzibilă: duhul liric, retrezit, îşi uită deodată absenţa, va retrezi, iată, prin interogaţie şi uimire viaţa din împrejururi amorţită; sau va pune din nou sub luminile se sus, sub binefăcătoarele lumea întreagă – chiar dacă acesteia i te adresezi doar dintr-un anumit punct geografic, de exemplu Parisul, de exemplu, mai înainte, India lui Rabindranath Tagore.

Să citim, prin urmare, din deschiderea volumului Ultimul sonet la Paris, piesa Încărunţesc pe dealuri herb şi slavă: „Încărunţesc pe dealuri herb şi slavă/Şi nu spui nici să stau, nu spui nici pleacă/Deschid o carte, litera-i bolnavă,/În sânge, vechi corăbii se îneacă;//Spăl punţile iluziei de vise,/Închid şi uşa casei spre grădină,/Voi fi în altă toamnă pare-mi-se/Sortit să putrezesc pe sub lumină;//Că te-am găsit aproape nu-mi mai place,/Mă-ngrop deja în casnice porunci,/Te duc cu vorba, uite, ţi se face/Un loc la masă printre prunci,//Şi-ncep ca să pricep că te-am pierdut/În viitorul nostru de demult !” Acestuia i-ar putea răspunde, de căutăm, din cealaltă carte a trilogiei (de „prozo-poeme” sau de „contrasonete”, cum le-au botezat comentatorii), Bonjour,Paris !, eseul poetic (pentru că e o însemnare, iată, mustind de poeticitate), Cineva îmi suflă cuvintele: „…Tu plângi mult, mai ales când auzi, după semne de tine ştiute, că alerg fericit spre Casa Torturii, dar nu poţi să-mi spui, te agăţi de un amănunt, cum ar fi acela că poezia a murit, iar ultima carte pe care-ai citit-o e un manual pentru creşterea câinilor, din care până la urmă va trebui să învăţ să-i rămân credincios altui stăpân. A îmbătrânit vânzătorul de ziare aşteptându-ne, a îmbătrânit Dumnezeul cuvintelor, pe care cineva mi le sufla înainte să ţi le scriu şi le găsesc putrezind în iarbă pe unde calci, împiedicându-te. Dacă rămân singur în noapte am să cred că tu le-ai ucis, clopotele bat surd pe la mănăstiri, cu sorţi de izbândă dracu suflă în lumânări. Doamne, eram un străin şi te căutam printre sarcofage la Notre Dame, când lumina strălucea în vitralii şi femeia de lângă mine se topea albastră printre coloane. Treceau sute de ani până să o găsesc, dar ea trecuse în mine ca printr-o poartă, niciodată deschisă.”

Poeta Ioana Dinulescu, redactor la Radio Craiova, a numărat piesele din sumarul celor două volume: şi sonetele şi „contrasonetele” sunt 33, alegerea acestei cifre – numărul christic, o treime din unitate – părându-i-se fastă comentatoarei; e o simbolistică, zice, de eminenţă, o „simbolistică nobilă”, ar anunţa ursita bună, împlinirea norocului, probabil câştigarea pariului. Fie ! Indiferent însă de numerologie, contează prestaţia lirică a scriitorului care, în ambele cărţi, e remarcabilă. Temele sunt, de regulă, erotica şi thanatica, între acestea şi doririle ori împlinirile senzoriumului. Vrednicia şi severitatea prozodică a sonetului – am caracterizat cândva speţa ca artă geometrică şi de fineţuri lexicale, profundă însă prin tentaţia la conceptualizare -, dau acestor teme marca transcendenţei; le strecoară adică dincolo de provocările cotidianului şi contingentului. Datorită lor ne simţim afectiv mai liberi, netemători faţă de o eventuală desuetudine sau dezafectare a retoricii sentimentelor. Nu e vorba, fireşte, de recondiţionarea poncifelor, ar intra în discuţie mai degrabă rezerva (niciodată epuizată) de frumuseţi a sufletului, a spiritului. Un impecabil sonet erotic, impregnat însă ideistic, în stil shakespeareian, e Pe soarele din iarbă, călcam în vis desculţi: „Pe soarele din iarbă, călcam în vis desculţi,/Eram curaţi ca purul balans în adevăr,/Tu încercai de-o vreme cuminte să asculţi,/Dar şi rupeai cu dinţii din singurul tău măr;//Mă întrebam atunci de pot să îţi mai spun/Că adevărul este un fel de gând ascuns,/Că este bun când strigă, când tace e mai bun,/Şi când de piatră este, nu poate fi străpuns;//Ai fi putut să afli în ce pustiu mă scald,/Era prea toamnă iarăşi, eram un jalnic paj,/Care-ţi schimbase gerul pe un ţinut mai cald/Şi mă pusesem singur la neiubire gaj,//Numai că, iată, vine un fel de absolut/Şi-n altă poezie îmi cere să mă mut”. Thanatos priveghează încă de oriunde, lucrarea (sonetul) insului fiind terminată, reducerea lui (prin „eşafod”) la condiţia eternităţii (a morţii, adică, deoarece numai ea şi divinitatea sunt veşnice) se va întâmpla desigur cu necesitate. Ca în „contrasonetul” E noaptea un bulgăre galben: „…Apoi faci faţa aia, de copil care a rămas fără părinţi, atingi aerul ca o pasăre, scapi printre cuvinte afară, pe unde nu mai am putere să te gândesc, citesc o dată greşită-n ziare, când ne pregătim să încheiem tratatul de pace, pe care-ar fi trebuit să-l legăm între copertele unei cărţi de poezii. Nu te mai rog să semnezi cu inima ta bătălia-ncheiată, a mea e făcută ţăndări, zboară prin casă, ca sâmburii după ce se vor fi copt rimele în sonet şi mă voi fi predat călăului, mâine, la prânz, când sunt programat la eşafod”. Moartea e prezentă apoi şi în Tandresse sur le Pont Mirabeau, în care e evocat (va mai fi amintit şi în alte poeme) Apollinaire („Poet mort de gripă, într-o primăvară de după război, glonţul a fost fierbinte…”). Şi o întâlnim, iată, încă o dată în acest poem de iubire şi de melancolii soresciene nesfârşite: „Nu te-am pierdut, te-ai dus numai să mori,/Puţin de tot, că nici nu ai să vezi,/Deşi, cândva, la un apus, în zori,/Ai să primeşti din ţara mea dovezi;//Un turn de veghe ar putea să fie/Acest semnal pe care ţi-l trimit,/Te voi salva, de pot, în poezie,/Dar şi acesta-i încă un sfârşit.//Rămâne-un fel de umbră măsurată/Ideea ei în care te închid,/Puteai acum, mai mult ca niciodată,/Să-mi pui plecările la zid.//Nu am să uit aceasta niciodată,/Erai prinţesa vieţii mele, moartă”(Nu te-am pierdut, te-ai dus numai să mori).

Aidoma, în chip adică somptuos (cu supracopertă, în casetă, cu preţioase ilustraţii semnate de Constantin Neacşu, ilustraţiile – să nu uit – la trilogia pariziană, remarcabile, expresive şi ele, aparţinând pictorului Gheorghe Dican) îşi editează Petre Tănăsoaica şi recenta carte de prozopoeme, Grădina lui Tagore (Editura Ramuri, Craiova 2007). Pare a fi scrisă şi redactată, după unele semne, înaintea aventurii lirice pe Sena, în Place de la Concorde, în Place des Invalides, la Tuilleries etc., orişicum călătorirea prin India este sigur o experienţă poetică anterioară acesteia. Volumul cuprinde 21 de proze poematice, aerul din jurul lor fiind bătut tandru – a observat bine prefaţatorul, Marius Chivu – de o aripă psalmică. De fapt numai rostirea ar sugera îndemnuri mistice, o atitudine de scene enigmatice precum în preajma misteriilor, încărcătura culturală, cărturărească, scoţând, dimpotrivă, scrierile din retorica evidenţiat ritualistică. Titlul cărţii ne trimite direct la Grădinarul poetului şi gânditorului indian, laureat în 1913 al Premiului Nobel, multe dintre piesele ei urmând, în duh şi literă, lirica meditativă a bengalezului. Aş găsi mai întâi aci spunerea aceea în aspect extatic, o rostire când şi când incantatorie, accentul imnic. Afabulaţia e scurtă şi ermetică, amintitnd totuşi de pericopele scripturistice creştine; mai frecvent de cele erotic solomonice. Iată Voi desena chipul tău în biserici: „Cel mai greu e să fii bărbatul altei femei, rostea bărbatul îndrăgostit, dar femeia unui singur bărbat nici nu vreau să-mi închipui că ai să fii şi fabric, noaptea când plec de acasă, cătuşe de iarbă, podoabe pe care ţi le pun peste glezne. Nu adormi, îmi spun nişte păsări ciudate, poate păunii pe care i-am văzut la palat, prin tufişuri de iasomie, lucrează alţi zei necuraţi la temelia casei, au piele de îngeri, dar le cresc aripi solzoase şi foşnesc în păduri de cuvinte întâmplarea de-acum şi cea care vine, a-nceput Universul să fiarbă, în alt loc şi cu alte cuvinte scriu povestiri apocrife ce zboară şi cad în mulţime pe buze, dar nu te invoc în nici o carte, am aruncat cheile imaginaţiei în râul fierbibte al aducerii-aminte, peste care nu trec decât cei săraci în Poezie. …Va fi o dimineaţă de iarnă când voi desena, cu mâini îngheţate, chipul tău în biserici şi ai să îmi semeni, când va trece spre altare Maria !”. Dramele, când sunt aici, adoptă un aspect abstract, sunt stilizate, lumea este încă nesigură, prin ea vorbeşte câteodată elementarul, primordialul: „…N-am să ştiu niciodată de ce vorbea cu tine în hindi, când ar fi putut vorbi în limba cerească, a păsărilor, cei întârziaţi strângeau bănuţul în palmă peste o cruce încârligată, care mai mult semăna cu o ancoră, ziua era o corabie eşuată, palatele erau toate îngropate într-o lacrimă uriaşă. Doamne, acum, când scriu poezii, hârtia de ceară se topeşte pe masă şi devine pustiu prin care trec literele ca nişte cămile cu gâtul lung, dar nu se opresc, se duc mai departe, înfăşurate într-un praf auriu, intră în carte, singurul paradis în care n-am să fiu când Te vei întoarce obosit să baţi ultimul cui în sicriu: într-o toamnă bogată, ca un fruct, am să putrezesc în iarba înaltă (Te vei întoarce obosit să baţi ultimul cui în sicriu). Introdusă fiind în „carte”, fie şi numai ca un „praf auriu”, poezia percepe şi descoperă lumea în ambiguitatea şi discontinuităţile sale, nefiind de aceea, chiar şi în cazul scrisului deja eminent al lui Petre Tănăsoaica, mai puţin vizionară. În Îţi cer îndurare pe cruce, poetul zice: „…Din spate vine un val de întuneric, o noapte polară, în braţele căreia se cuibăresc şi iepuri şi vulpi, o singură picătură de sânge ar fi de ajuns să aprindă focul bengal. Mă rogi c-un surâs să-ţi aduc o haină de fluturi şi nu am puterea să mă ridic, stau obosit şi-ţi cer îndurare pe cruce. Dumnezeu e acel servitor care-ţi aşează pe masă paharul de vin, pâinea, carnea dulce a unui animal, fără amintire răpus”.

A.I.BRUMARU

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s