______________

29 Iunie 2010 – Vol. colectiv al cenaclului Arionda (Galaţi): „Armonii celeste”

Sub magneticul titlu „Armonii celeste”, a apărut cel de-al patrulea volum editat de Cenaclul „Arionda” (Galaţi). Culegerea cuprinde poezii şi două scrieri în proză. Nu-mi dau seama dacă este o antologie sau un florilegiu*, adică dacă selecţia a fost sentimentală ori imparţială. Amănunt care va interesa, peste ani, istoria literară. Acum, contează mai puţin.

Sunt, în carte, scriitori consacraţi şi scriitori debutanţi, dar a căror valoare nu este dată de vechimea în literatură.

RADU BOTIŞ. Armonii într-adevăr celeste. Stihuri în care se îngână lira cu panseul, zicerea cu struna. Dumnezeu – totdeauna prezent, numit, cu siguranţă şi cu veneraţie, în simbol antonomazic, „Cel Bun, „Cel Blând”, „Tatăl Bun”. Un imperativ plin de cumpăt şi de cuviinţă – „Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / [...] / Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / [...] / Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti”. O exprimare enunţiativ-reală – „Voci divine însoţesc / Revederea–n sfânta taină, / Solii în divină haină / Ai tărâmului ceresc”. Tropi ai analizei (în realizare enumerativă) – „Lume de taină, de etern, de mister” sau ai dublei tăgăduiri în: „Nu, singuri nu suntem” şi în specific româneasca întărire a negaţiei (deosebită de anularea, prin dublare, din alte limbi): „Nu mai e nimeni, unul, să o vadă”. Ori tropi ai visului, într-o superbă imagine (înălţată prozopopeic): „Am fost la tine şi era / Un înger lângă crucea însingurată, / Părea tăcut, o lacrimă-i curgea / De pe obraz-doar el cu tine, tată! // Când m-a văzut, cu mâini împreunate / Şoptind, mi-a arătat spre cer: / - Vezi, el acolo-n marea-i bunătate / Dezleagă calea marelui mister”. Şi tropi isonici (în litere – anadiploză): „Încrezător, mă rog. // Mă rog, / Pe-un drum ceresc răsar / Noi bucurii fără hotar / Şi îngerii sfioşi păşesc / Prin raiul cel dumnezeiesc. / Încrezător, mă rog. // Mă rog, / Un imn ocrotitor / Scoboară-n glas înălţător, / Fiinţa-ntreagă luminând / Vroirea Celui Blând. / Încrezător, mă rog”. În afară de Cer şi Credinţă, punctele de atenţie ale scriitorului sunt, constant, două măsuri complementare: timpul şi spaţiul. Ceea ce poate străpunge aceste limite pământeşti/cosmice este numai comunicarea. Când „Par zilele adeseori mai grele / Când totul se înveşmântă în amurg” şi „vremea e puţină / Cărarea se îngustează tot mai mult”, rugăciunea are putere de trecere universală (passe-partout), iar răspunsul lui Dumnezeu se manifestă „în surdină”, într-o „cerească simfonie” sufletească. „O şoaptă divină întrecând atotcuprinderea / Acolo unde tainic rugăciunea prinde contur” şi „Clopotele acolo dau glas îngeresc / În liniştea singurătăţii mântuitoare, / Gândul curat iradiind dumnezeiesc / Dinspre înalt, către noi, fiecare”. Rugăciunea omenească are totdeauna „replică” dumnezeiască. „La orizont, îmi pare uneori / Că se întâlneşte cerul cu pământul / Iar peste toate înţelept Cuvântul / Aduce strălucirea dintre nori”. Cu adevărat, în poemele acestea, exprimându-mă în verbul lor, „Parcă din ceruri se adună / Şi îngerii cu Tatăl Bun”.

CEZARINA ADAMESCU. Versuri care ar impune interpretări semiotice pentru a dez-lega „Spusul de Nespusul”. Versuri de sugestie, clădite ele însele pe magică interogaţie. Accent prin întrebare. „Sunt eu, eşti tu cel aşteptat / În rana mea nevindecat, / În rana mea, tămăduit / De neiubit, de preaiubit?” Talent care îşi poate permite licenţe pe care le preface în figură de stil. „Din el băut-au marii menestrei, / În vin de ambră scaldă-te, nu vrei?”. „Menestreii” rezolvă dificultatea rimei şi în rândurile: „ca o aură ninsă / cu fulgi de scântei / ţâşnită din lyrele / atâtor sfinţi menestrei” – care încheie o poezie de întrebare fără semne ale întrebării. Figură de compromis, însă, mai ales când rima pentru „trup” se împlineşte prin „[î]ntrup”. Dar ideea euharistică este extraordinară: „Se scurge roşul în pahar / Şi-n suflet răspândeşte har. / Iar Pâinea cea suprafirească / Menită să ne mântuiască / Atunci când vorbele se-ntrup / E Sângele zvâcnind în Trup”. Vederi mirifice salvate prin rimă leneşă. „Mă ning, mă înmormântă-n dalb / Cuvântul sacru-nmiresmat şi alb”. Gust pentru sofisticat oximoron. „E-o preamărire-n Umilinţă / Şi-atâta lipsă-i în priinţă. / Atâta gol se află-n plin / Şi-atâta miere în pelin!” Poeme de forţă şi de frumuseţe, în care elanul şi stăpânirea se posedă încrucişat. „Acolo doar e aerul înalt. / Eu l-aş străbate lesne, dintr-un salt. / Dar nu vreau însuşi spaţiul să-ngenunchi / Sunt creangă de cireş fără de trunchi. / Sunt ramură-nflorită de măslin, / De parcă m-aş întoarce-n mine – vin, / Nepoposind vreodată într-o gară, / Mi-e frig şi ning cu stele mici de ceară”. Spuse de memorat. Spuse îmbălsămate-n metaforă. Spuse pentru reflectat. „Ce sunet care nu mă minte / Răzbate sus, peste cuvinte? / E oare vântul, e furtuna / E primăvara, e minciuna? / Sau toate la un loc de vrei / Absint într-un potir să-l bei?…” Spuse de mărturisire cu efecte obţinute anastrofic. „E-o lume nouă, decât îngeri mai presus, / Mă cheamă iar în lumea Lui Iisus”. O poetă „captivă luminii”, care cultivă, reticent, haşura figurativă.

STAN M. ANDREI. Filosofie modelată în vagi forme haijine (fără trei versuri, cinci, şapte, cinci, total 17 silabe şi cezură, – rămân freamătul şi anotimpul). „Nisipul din clepsidră, / jos. / Tot jos, / frunzele din pomi. // Prohodirile, / sus. / Tot sus, / amintirile”. Poezie „vasală” adagiului – cu încheieri, uneori, foarte deschise. „Drumul frunzei / e un maraton. / Deşi feminină, / nu dă înapoi, / ci îşi tot întinde limbul / după briza din zori. // La sosire, / câştigă aurul. // Esenţele nu se dezmint”. Câteodată, poemele aduc a tanka… tot fără formă fixă. „La sărbătoarea toamnei / eu vin tot flămând. / Dar cum pot, oare, / să-mi pun alături / chipul meu de om plângând?!…” Multiple soluţii creative. „Didascalie” duhovnicească în poezia „Năzuinţă”: „Când te rogi, / lacrima să-ţi curgă râu, / până când păcatul / în iertare albeşte!” Optaţie de un patetism rezonabil: „TOAMNĂ, / Cumsecade, / anunţă-mă-n cercul tău! // Onest, / dă-mi un loc pe măsura culorii! // Chibzuit, / potoleşte-mi sau ascute-mi ritmurile! // Iertând, / înveşmântă-mă cu sărutul tău! // Simplu, / numeşte-mă!” Interogaţie cu retorică bătaie departe: „Şi trandafirul din vaza mea / cântă şi leapădă petale… / În numele cărui adevăr?” Epanalepsă exemplară. „O frunză galbenă, / strălucitor de galbenă, / pe tină. / O stea galbenă, / strălucitor de galbenă, / într-un ochi”. Tema predominantă – presiunea timpului oxidat. Frunza purtată spre soroc. Veştedul anilor, care se apropie de termen. Culoarea coacerii. Anotimpul coacerii. Vârsta coaptă. Emoţia şi încântarea deplinului. Şi vreme de acatist. Timp de stat drept. „Bucură-te! // Iată Lumina / întru care mă clintesc / şi pentru care / în liturghia singurătăţii / mă proptesc!” Al câtelea icos?

GHEORGHE ANTOHI. Vers clar. Expresie francă şi precisă, gândită în acceptul propriu al cuvântului. Stil eterogen, derivat când din folclor („Vara m-a strigat afară, / Să colind prin luncă iară, / Să-mi pun flori la pălărie, / Adunate din câmpie, / În triluri de ciocârlie”), când din textele la fel de populare ale romanţelor („Dacă vrei să vii la mine / Să petrecem până-n zori, / Fredonând o melodie, / Cum făceam adeseori”), când din traducerile lui Dosoftei („Zboară în slăvi / paseri albastre, / Răsună-n dumbrăvi / cântări măiastre” este, la urma urmelor, binecunoscutul Psalm 46: „Limbile să salte / cu cântece nalte / Să strige-n tărie / cu glas de bucurie / [...]”), când din poezia modernă, mai mult aluzivă decât explicită, cu miza, aici, pe aglomerarea de imagini („Vise în clocot / de zarzăr sau măr, / mândră codană / cu flori prinse-n păr; / Brâu curcubeu / ca ploaia de vară. / Soare-mpărat / lucind peste ţară. // Timp petrecut / pe-o dungă de vară, / cântec arzând / pe-o verde chitară. / Triluri doinite / de privighetori, / cămăşi ţesute, / minuni printre flori…”). Poezie originală, totuşi, cu mari puteri plasticizante. Versuri cu efect instantaneu, impresionante. „Apa ţâşneşte / din uger de stâncă, / Lacrimi de înger / spre valea adâncă”. Şi mult idealism. „Răscruci de vânturi / Sus printre creste, / [...] // Crâmpei de codru / Suiş pe-o potecă, / [...] // Toate se-adună / Ca-ntr-o poveste: / A fost, / va fi, / este”.

GEORGE BALAN. O mecanică a scrisului în care forţa vizualului învinge rezistenţa cuvântului. „Zadarnic roua-i pe nisip, / E numai veşnicie pe aici, / Sunt doar spre Dumnezeu poteci, / Umbrare nu-s de niciun chip, // Nicio fiinţă şi nici fapte, / Oglinzi se pierd, se suprapun, / Mirajuri, doruri se adun / Şi le ascult cum cad în şoapte”. Farmec în stare de trezie. „Amurgul tot cată înapoi / la ziua ce se-ascunde / în dosul gardului din creste / şi-n lâna neagră de la oi. // Şi toate curg către amurg, / cu largul lumii, vârstele, / curmate sunt şi astrele, / nevăzutele, cum curg”. Elan superior. Odă a bucuriei. Receptivitate artistică diurnă (chiar şi sub stele). „Sublim e cântecul luminii! / Stau astrele veşnice, / Neştiutele fără de nume, / Aprinse în sfeşnice”. Impresii bine prelucrate: „amândoi sunt de prisos, / clopotele bat în turlă, / cântă buha, cânt duios”.

NORI BELLU. Partitură narativă. Cadenţă pierdută. Axare pe mesaj. Versuri-reportaj. „O toamnă târzie / cu trena lungă de ceaţă / cade pe tâmpla senină a ţării”. Poezie patriotică rostită cu glas scăzut – „În ţara mea / curg razele-fuioare de lumină - / ţesând lanuri aurii de grâu…” -, fără surle şi trâmbiţe – „şi-n augmentata strălucire / ce-şi revarsă / plenitudinea celestă / naşte / feeric rod de cuvinte / cu dor adânc de ţară…”. Atracţie pentru semnele belşugului/recoltei (nu doar în „Toamnă târzie”). Scântei de expresie. „[...] rostogoliri de fân / peste carul vremii…” Finale în suspensie. Implicare afectivă. „O, şi pragul uitărilor, / ros de cari, / care-ţi mai aşteaptă paşii / din visul copilăriei / rătăcit prin unghere de ecouri…”. Poetă pozitivă. Mare suflet. „şi a rămas / scris pe cer / cu sclipiri stelare / numele lor nemuritor: / CALEA ROBILOR!

ANTONETA CHIBURŢĂ BALAN. Vocaţie lirică. Sensibilitate cu faţa spre frumuseţile pământului şi gândul la lumea de dincolo. „Covorul arămiu în tonurile toamnei, / Pufos, sub paşi, de-acuma, curând va putrezi; / Din somn adânc de iarnă, nimic nu-l va trezi, / Nici gândurile blânde, sub paşii rari ai Doamnei…”. Reflecţii încastrate în clip-uri iluzoriu peisagistice. „Nisipurile-s mişcătoare şi fierbinţi. / Te-afunzi în deşert, păşind printre dune, / Ce te-atrag, de ajuns chiar să te minţi / Că aluneci spre neant, clătinându-ţi fiinţa, / Spre o lume, ce-ţi poate răpune dorinţa / Şi înşelătorul vis, ce-ţi atrage paşii / Spre un ţel neclar, dar ispititor”. Umor amar. „Se leagănă valu-nspumat, / Să-mi urce spre Ararat / Corabia viselor roz / Scăpată în larg de-un matroz. // Degeaba eu astăzi mai ţes / Noianul de vise-n eres, / Căci nava visului roz / Pierit-a cu tot cu matroz. // Şiruri de vise se curmă, / Ne-am păcălit în exces; / Ne plângem dorul din urmă, / Comemorând azi un deces! // Se tânguie valu-nspumat / La poale de Ararat, / Pierdutul cu vârful în nor, / Vieţii eşec, spectator”. Omul îşi atinge reala valoare numai răspunzând vocaţiei sale.

ADELAIDA CRISTESCU ISELIN. Oralitate. Surpriză şi surprindere. Teribilism moderat şi aproape grav. „Eu – nu sunt ultima ta dragoste, / sunt prima şi cea mai sinceră, / pentru că sunt ireal de adevărată, / aşa, fără nume şi viaţă reală, / sunt mai concretă decât oricine pe lume, / sunt fata de vânt şi de sânge, / sunt fata din visul iubirii / şi atât”. Introvertire camuflată în extravertire. „Tu, îndrăgostit de emancipare, / eu, aripă frântă de durerea zborului către tine, / ei lovindu-ne sufletele / cu noroiul din inimi, / Pentru că? / Pentru că… / iubirea”. Dinamică a relatării accelerată prin suprimarea elementului eminamente dinamic – verbul în funcţie de predicat. Frază eliptică, materializată, susţinută prin numire, adică substantival-pronominal. „Tu – un gând de tristeţe, / eu – o spaimă de viaţă, / ei – singurătăţi printre stele”. Energie orientată spre static. „Eu, o speranţă, / el, o sclipire de fulger, / eu, fericire, / el, fericire. / Eu, tu, / tu, eu, / un joc de-a viaţa, / un joc de-a moartea, / şi, în final, / noi”. Concluzie dez-armată: „Într-o zi vom fi iarăşi noi, / sau poate că nu. / Cine ştie? / Tu ştii?”. Poezie poezie „şi atât”…

MARIETA DĂNĂILĂ ROŞU. Vers liber. Creaţie de inspiraţie religioasă, în concretizare idilică („Plopul a început / să ningă. / Fulgii albi şi uşori / zboară până la nori / Să mângâie / tâmple de heruvimi / şi serafimi, / care veghează / şi se roagă în cer / Dumnezeului Cel Sfânt, / ca noi să-L preaslăvim / pe pământ”) sau aforistică („Şoaptele iubirii / bat la uşa Tăcerii, / Tăcerea strigă / la uşa Cuvântului, / Cuvântul strigă, / la uşa Luminii / Lumina strigă / la uşa Veşniciei…”). Meditaţii. Probleme. „Oare… / câte virtuţi / sau patimi / ascunzi, / ale celor dispăruţi, / ce-au ajuns / în tine, / cană de lut?…”. Analiză, descifrare. „Bucurie, / Amărăciune, / Durere, / Revoltă, / Neputinţă / Pocăinţă, / Resemnare, / Tristeţe, / Recunoştinţă, / Iubire, / Totul strâns / într-o lacrimă!…”. Fulger bengal (a ploaie…). „Doru-i zbor / şi zboru-i nor, / dor pe aripi călător… / Când de mine, / ţi-o fi dor, / să-mi vorbeşti / cu glas uşor, / să mă mângâi / când eu dor, / şi am… / lacrimă de nor”.

CONSTANŢA HĂRJOGHE. Considerabil egocentrism. Solilocvii în faţa lui „tu” imaginar („Iarna mi se umple părul de dragoste, / mândria îmi delirează în tristeţe / şi tu, / fixat pe retina adolescenţei mele, / insişti să locuieşti stângaci / la mine în cuvinte / şi nu pot nega / evidenţa celei mai dificile ierni”), dar şi a lui „voi” („Subiectul este trăsnit? / Vi se pare primejdioasă alegerea? / Simt nevoia să hoinăresc şi m-am rătăcit prin mine. / Sunt extravagantă? / Nu ştiţi că am un puls anapoda?”), cu centrul de interes pe propria persoană. Jurnalism în poezie. „Şi cine, atunci, îmi ignora / albastrul largului zbor, / îmi va scrie, / poate, acum, / pe troienele unei ninsori / până la genunchi / «TE IUBESC!». / Pentru că, / în orice cascadă de râs / şi în orice împletire a degetelor, / geme o lacrimă”. Raţionament, dar şi închipuiri pregnante. „Dezmiardă-mi tu / curajul gândului nătâng / şi ondulează-mi / tandreţea de-o zi / după coama nebună / a nervilor tăi” – acelaşi „eu” care-şi dezvăluie natura şi în ordin.

ALEXANDRU MIHAI IRIMIA. Un regal poetic, în paginile lui. Spirit. Fantezie. Glumă. Profunzime. Banal şi năstruşnic la un loc. Compoziţii din care nu se poate cita fragmentar, fiindcă sunt unităţi de comunicare. „Mirosind a floare, / o blond ovală / ca o lumină / îmi zâmbeşte / pentru prima oară. / Ca un zefir, un dor / în linişte ating / şi mă simt / întors în mine, / munte în piatra sa”. Vocabular pitoresc, iscusinţă asociativă. „bâldâbâc de piatră verde, / verde de mălai gălbui — / broasca sare-n apă, pleosc, // de la bob spre verde sare, / de la unu pân’ la toamnă, / de la trei şi până-n iarnă // mămăliga-n patru-o dau, / ceapa-n patru eu o sparg, / floarea floarea îşi desface // şi mai mult de dor bălai / clopul, lacrima şi clopotul / clop şi pic şi cling verzui // bâldâbâc de piatră verde, / verde galben de mă laşi, / broasca face-n apă, pleosc”. Ceea ce pare ludic, este, de fapt, foarte serios. „Îngerii n-au aripi, ei au inimi, / cu nas roz de acadea / din floare scuturată, / care zboară pretutindeni / acolo unde un om îi cheamă. // Acolo unde cad odată / o mie de flori albe, /pe rana ca pieptul / cresc lacrimi ochioase / ca inima unui îndrăgostit. // O voce burtoasă ca spaţiul / mă animă pe creştet / şi-mi spune: «să cazi / spre ţâţa vacii în genunchi / să te ridici, să cazi spre înălţare»”. Un poet cu picioarele pe pământ şi mintea dincolo de nori. „Tu, care eşti / atât de puţin om, / doar cât să te zăresc, / şi atât de mult lumină, / ai lăsat adânc în mine, / înainte de a mă naşte / şi înainte de a muri, / dorul de Tine”. Cât despre suflet, „Azi mi-am întrebat sufletul: / - Ce nu te doare? / Mi-a răspuns aşa: / - Să nu te mai rupi de mine!”.

IONEL MARIN. Versuri catehetice. „De la zidire pornim / Călători pe drumul veşniciei. / Oaspeţi astrali vom fi / Când clipele / Se vor întoarce în bucurie”. Observaţii încorporate în stih. „Planeta albastră / Este o staţie / În trecerea spre / Nemărginire…” Poezie lucrată, în mare parte, în tehnica ingambamentului, care se combină, uneori, cu hiperbatul. „Iubirea pluteşte / În chipuri de lumină / Forma viselor nu se va risipi / În clepsidra zilelor… // Clopot înfometat în / Anotimpuri migratoare / Suflet al lumii, / Eternă secundă / Umbră în paradisuri / Curgând…” Expresie esenţială, neîmpodobită, creată din relatare şi… staccato.

PAULA DANIELA MATEI. Diversitate de procedee artistice şi mijloace gramaticale cu potenţă stilistică. În modul verbal optativ este proiectată poezia „Dorinţă de renaştere”, din care, ilustrativ este segmentul „Aş rupe margarete-n mers / Şi-al meu ar fi un Univers”. Epitropă reuşită cu succes, ca realizare literară (dar conţinut impulsiv-exhibiţionist). „Accept că sunt doar o fiinţă / Îndepărtată de credinţă, / Plutind pe marea vieţii mare, / Fără speranţă şi-alinare. // Accept că am destin bizar, / Plin de venin şi de amar, / Că n-am găsit un antidot, / Dar nici să mai suport nu pot. // Singurătatea-mi e vecină. / Accept să sufăr în lumină, / Neliniştit să fiu mereu, / Dacă acesta-i datul meu. // Dar nu accept să mă târăşti, / Să mă jigneşti şi umileşti, / Tu, care eşti doar un păcat, / Lipsit de suflet, aruncat // Doar ca o pată, în neant! / E între noi un gol gigant, / Ce îmi sugrumă-ncet fiinţa. / Tu-Necuratul, eu-Căinţă!” Anaforă susţinută cu virtuozitate (din păcate, în revărsare verbală nevrotică) în „Flacără” şi în „De ce plouă, oare?” Peste tot, tensiune. Dar şi vers fin, formulat în genul confesiunii. „M-am învăţat cu liniştea, / Oricât ar fi de-apăsătoare şi rea. / Îmi aduce tristeţe, dar şi libertate / De-a-mi face vise, de-a pleca departe. / Mă lasă să-mi fac din minciuni speranţe, / Să ridic din tăcere alte circumstanţe”.

Poezia românească la începutul mileniului trei după Hristos. Colaj literar, cu asprul canon al timpului, după noi. Poate antologie, poate florilegiu, volumul rămâne un document al rostirii de-acum.

ANGELA MONICA JUCAN

__________________________________________

Deşi trec drept sinonime, ba chiar se consideră că, etimologic, cuvântul „florilegiu” este calc după „antologie”, există o nuanţă care individualizează aceşti termeni. Formate amândouă pe ideea de „floare” (lucrul cel mai de seamă, dintr-o mulţime), antologia (gr. „anthos” = floare, „legein” = a alege) reuneşte creaţii reprezentative pentru un autor, o perioadă, o literatură, un curent literar etc., în timp ce florilegiul (adj. lat. „florilegus, -a, -um” = care culege suc, polen din flori) include scrieri remarcabile sub raportul realizării artistice. Prin urmare, antologia selectează caracteristicul, florilegiul – esteticul. Un autor poate avea o singură scriere izbutită (frumoasă), needificatoare, însă, pentru întreaga lui creaţie (mediocră sau nici atât). Ea poate fi cuprinsă într-un florilegiu, nu şi într-o antologie.

_______________

28 Iunie 2010- Valentin Ciucă: „Un secol de arte frumoase în Moldova”, Ed. Art. XXI (Corneliu Stoica)

După ce în anul 2004, reputatul critic şi istoric de artă de la Iaşi, Valentin Ciucă, autor a peste 30 de cărţi, a publicat albumul de artă „Un secol de arte frumoase la Iaşi” (Ed. Art XXI), urmat în 2005 de „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (Ed. Muşatinii, Suceava), iată că el a publicat recent încă un album, „Un secol de arte frumoase în Moldova” (Ed. Art XXI, Iaşi, 2009), lucrare apărută în două monumentale volume (ambele însumând 1275 de pagini), lansată şi la Galaţi, în ziua de 24 noiembrie, în cadrul Muzeului de Artă Vizuală. În felul acesta, proiectul de mare anvergură „Un secol de arte frumoase”, asumat de autor cu maximă responsabilitate, se încheie, el marcând o apariţie editorială de referinţă, performanţă încă neatinsă înainte de nimeni în România, dar, similar, ea existând în ţări ca Germania, Franţa sau Italia.

Albumul este de format 27 x 22 cm, este o ediţie bilingvă (româno-engleză), tipărit pe hârtie cretată, are coperte legate, plastifiate şi cuprinde 525 de artişti din judeţele Iaşi, Neamţ, Bacău, Botoşani, Galaţi, Vaslui şi Vrancea. Numărul fotoreproducerilor se ridică la peste 2000. El se deschide cu un „Cuvânt înainte” al academicianului Răzvan Theodorescu, prin care acesta îşi exprimă „bucuria de a întâlni, cercetată cu acribie şi explicită sintetic opera plastică a numeroşi creatori porniţi din spaţiul moldav”, continuat cu „Prolegomene”, text în care Valentin Ciucă arată rolul pe care Şcoala artistică din capitala Moldovei, recunoscută pe plan naţional a având trăsături caracteristice proprii, l-a avut de-a lungul timpului în dezvoltarea artei româneşti.

Motivându-şi demersul ambiţiosului proiect, criticul notează: „Multe figuri de artişti remarcabili în timpul lor nu sunt cunoscute nici măcar în cercul limitat al comentatorilor şi istoricilor de artă, nu le este valorizată opera sau contribuţia individuală la menţinerea interesului pentru artele vizuale în ansamblu. Ar trebui, cred, să începem cu începutul, în sensul elaborării instrumentelor de lucru absolut necesare oricărui demers de sinteză asupra fenomenului artelor plastice româneşti, revalorizarea unor artişti necunoscuţi sau uitaţi din varii motive şi subliniată, atunci când este cazul, contribuţia lor la evoluţia artelor plastice româneşti. Dacă vom avea astfel de instrumente de lucru la nivel naţional şi dacă Institutul de Istoria şi Teoria Artei şi-ar asuma responsabilitatea gestionării şi coordonării acestui proiect, am lucra cu adevărat în sensul restituirii şi confirmării valorilor autentice, sincrone în plan artistic european, cu spiritul creator al tuturor generaţiilor”. Sunt formulate aici deziderate cărora Valentin Ciucă le răspunde prin curajoasa sa întreprindere editorială, dedicată artiştilor plastici din Iaşi (în număr de 72, numai cei care nu au fost incluşi în „Un secol de arte frumoase la Iaşi), Galaţi (135), Bacău (79), Piatra Neamţ (99), Botoşani (46), Vaslui (52) şi Vrancea (42).

Este interesantă remarca autorului „că cei mai importanţi artişti plastici români, cu fericite excepţii, sunt majoritar din orizontul Moldovei şi că disponibilitatea către creativitate a acestora poate proveni din dimensiunea reflexivă a comportamentului lor”, fapt dovedit şi prin cele mai multe prezenţe din cele două volume ale albumului.

Ordinea de prezentare a artiştilor plastici în album este cea pe judeţe şi cea alfabetică. Textul dedicat fiecăruia conţine informaţii biografice şi un comentariu asupra operei. Plasticienii incluşi sunt de la cei care s-au născut înainte de 1900, până la tinerii în curs de afirmare, care încă îşi caută identitatea artistică. Autorul stăpâneşte a documentaţie serioasă asupra vieţii şi activităţii artiştilor, dovedeşte a fi un bun cunoscător al universului creaţiei lor. Din opera acestora el reţine ceea ce este esenţial pentru a le contura personalitatea artistică. În cazul unor pictori, sculptori şi graficieni mai puţin cunoscuţi criticul nu are nici o reţinere în a le reliefa meritele, iar atunci când constată că asupra altora dintre ei s-au exprimat în literatura de specialitate păreri pripite, nefavorabile, intervine polemic, făcând lumină şi scoţând la suprafaţă adevărul. Valentin Ciucă este un admirabil portretist, îmbină cu har faptele de viaţă ale fiecăruia cu substanţa operei. Aşa cum sublinia scriitorul Corneliu Ştefănache, fiecare spaţiu acordat de autor plasticienilor incluşi în album, „este un veritabil portret, în care aprecierea valorică se împleteşte subtil cu «mişcările» în lume ale omului descris, totul susţinut de afectivitate şi, când este cazul, chiar de ironie”.

Cele peste 2000 de fotoreproduceri color şi alb-negru (predomină cele color) sânt făcute după lucrări din patrimoniul Muzeelor de Artă din Iaşi, Bârlad, Vaslui, Piatra Neamţ, Bacău, Focşani, Galaţi, Bucureşti sau provin din colecţii particulare şi ale artiştilor. Mai conţine o Bibliografie selectivă şi un montaj cu coperte ale unor cărţi şi albume de artă publicate de Valentin Ciucă. Tiparul digital a fost realizat la Tipografia PIM din Iaşi.

Construcţie solidă, de mare anvergură, cele două volume ale albumului „Un secol de arte frumoase în Moldova”, apărute în condiţii grafice excepţionale, au fost realizate, cum mărturiseşte însuşi autorul, „cu respect pentru trecut, cu luciditate pentru prezent, cu încredere în potenţialul creativităţii artistice româneşti”, oferind o imagine amplă şi edificatoare asupra a ceea ce Moldova înseamnă pentru arta românească de ieri şi de azi.

CORNELIU STOICA

_______________

25 Iunie 2010 – Angela Baciu-Moise: „Trei zile din acel septembrie“,  Editura LIMES, Cluj-Napoca (Cezarina Adamescu)

Spaţiul cultural în care glisăm fiecare pe propriile şine, are aspectul unei insule populate cu naufragiaţi care, deşi utilizează acelaşi sistem de semnalizare, după ani petrecuţi alături, sunt marcaţi de o stranie şi deloc productivă însingurare-mpreună. Demersul singular al creaţiei, cu toate impresiile sale de colocvialitate este mai evident şi cu atât mai întristător, cu cât ar  fi loc şi timp berechet pentru toţi.

Dar cum locurile pe podium sunt puţine, de aici suverana îmbrâncire spre Arca Bunei Speranţe – numită generic, nemurire.

Până şi nemurirea s-ar afla însă, berechet dacă vom şti s-o  drămuim încă de pe aici şi încă de pe acum.

Civilizaţia cozilor interminabile şi dezordonate demonstrează, cu toate acestea, contrariul. De ce n-am sări peste rând (peste cal?) dacă tot acolo trebuie să ajungem? A străbate distanţa din treaptă în treaptă, step by step, este pentru unii un demers insuportabil, aşa că, din coate, din mâini, din picioare dând se obţine un rezultat cu mult mai rapid şi mai eficace, chiar cu riscul unor ghionturi şi vânătăi, dar ce contează, când miza este propria glorie veşnică?

Bunul simţ ancestral îşi va spune oare cuvântul, aşezându-ne, pe fiecare la loc cuvenit, în timpul şi spaţiul ce ni s-a dat, îndeobşte?

Mă îndoiesc. Oricum, bătălia, ca orice bătălie, e aprigă şli lasă mai totdeauna, victime. Mai târât, mai împins, până la urmă poţi ajunge oarecum nevătămat, la ţintă. Uşurel, mototolit, şifonat, te instalezi confortabil pe locul ce crezi că ţi se cuvine.

Pe de altă parte, însă, eşafodajul poate fi şubred şi la orice mişcare seismică, se poate nărui.

Angela Baciu, transgresând câteva generaţii de poeţi, cu toată încărcătura lor de lirism ori despodobite de acestea, a survolat cu uşurinţă spaţiile şi timpul trezindu-se pe tărâmul poeziei de ultimă oră şi modă, de ultimă instanţă, în care firesc şi nonşalant, se simte cât se poate de bine, pentru că şi-a ales poezia ca modus vivendi, convertind simţăminte şi stări în acea plămadă inefabilă, în acea stare de rai şi de iad deopotrivă. Căci este o presiune, o asuprire perpetuă care sfârşeşte de multe ori prin a nu mai trăi pe plan real, ci a-ţi construi propria ta lume, ceea ce, fără doar şi poate înstrăinează, însingurează, îl izolează pe om de semeni şi uneori, chiar de Dumnezeu.

De aici, aşa cum sublinia Laurenţiu Ulici, fuga de viaţă, fuga de dragoste, de reala trăire, câştigând doar în planul expresiei poetice, al ideaţiei. Dar oare e de ajuns?

Nu cumva lupta e mai mare decât izbânda?

Întrebări retorice, desigur, pentru că poetul aşa înţelege trăirea, mai curând pe plan spiritual, metafizic, deşi cele mai multe inserţii sunt în contingent. Şi dacă într-o primă fază, aceea a tinereţii tumultuoase spotul spune : „n-am timp să scriu, abia am timp să trăiesc.” Vine o vreme când, cât se poate de îndreptăţit, spune, cu gândul retrovers : „n-am timp să trăiesc, abia mai am timp să scriu”.             Dar poate găsi oare omul aici şi acum „măsura de nectar”, echilibrul acela ideal între spirit şi trup?

Şi cine, decât Dumnezeu, ne poate garanta că am aflat proporţia potrivită? Până atunci, nu ne rămâne decât să contemplăm, cum precumpăneşte balanţa, când într-o parte, când în cealaltă. Sfântul apostol Pavel s-a aflat în aceeaşi dilemă când a spus : nu fac ceea ce voiesc, ci mai degrabă ce nu voiesc a face.

Frapantă ca şi autoarea, poezia Angelei Baciu iese din tiparele comune ale generaţiei 90-iste din care face parte, atât prin originalitate, cât şi prin stările contradictorii pe care ţi le provoacă, străduindu-se cu orice chip de a atrage atenţia criticii şi cititorilor, cu toate că poeta, oricum atrage atenţia prin datele cu care a fost înzestrată.

Tuşele apăsate, îngroşate voit, nu fac decât să deschidă spre sine şi dinspre sine, ferestre care deja erau deschise.

Străduinţa seamănă cu adăogarea unui căuş de apă limpede într-o doniţă plină ochi, sau câteva guri de aer unui dirijabil care abia stă să plesnească.

Oricum, rezultatul e benefic, dar, din acest uriaş travaliu, singura epuizată nu poate fi decât cea care se străduieşte. Pentru că Angela Baciu va lăsa o urmă, fără doar şi poate, dar, aşa cum sublinia Laurenţiu Ulici „urma pe care o lasă ea mergând, se vede”.

Al treilea eu – s-ar fi putut intitula grupajul amplu de versuri din  volumul de faţă,  în afara eului cu care ne prezentăm în faţa altora şi al celui care suntem, de fapt, fie că o recunoaştem sau nu.

E vorba de eul din faţa divinităţii, chipul în care ne vede El şi pe care nu putem nicicum să-l modificăm, nici să-l ascundem, oricâte măşti ne-am confecţiona, îndeobşte.

Dar, vine o vreme când trebuie să lepădăm toate accesoriile, podoabele, veşmintele de prisos, până la o nuditate acceptabilă, şi a ne contempla stăruitor în propria oglindă.

Dacă rezultatul e pe măsura străduinţelor, e semn bun. Acest semn fast pe care ni-l trimite Dumnezeu e spre edificarea noastră, spre depăşirea propriilor limite.

Armonizarea acestor trei euri – cu seriozitate şi profunzime constituie dasein-ul fiecăruia dintre noi. E locul unde ne simţim acasă şi unde ne putem oricând reîntoarce. Dacă unul din cele trei euri rămâne în urmă, armonia se strică. E reconfortant simţământul că ai unde şi pentru ce, şi, în chip deosebit, pentru cine te reîntoarce acasă., oricât de baricadate ţi-ar fi, la un moment dat, drumurile. Orice obstacol e de înlăturat, dacă motivaţia e reală şi dorinţa legitimă.

Ori, într-un solstiţiu târziu, în oraşul adormit în care doar trenul aşteaptă, „pentru ultima dată/ într-o haltă părăsită// n-am la cine să mă întorc”- declară poeta („Solstiţiu”).

Nevoia irepresibilă de oameni, de împărtăşire, de limpezire în ochii cuiva, de apartenenţă la sinele celuilalt, dă naştere, uneori, pe plan ideatic, unei metamorfoze stranii pe fondul unei stări de oniro-luciditate : „singură frica de moarte îmi susura parcă/ în urechi, aş fugi de dragoste, de dor aş fugi dar/ amintirile năvală dau pe strada domnească,/ soarele atât de străin poare, pereţii aceştia atât de/ strâmţi, unde să mai respir, Doamne, mă întru-/chipasem în ceea ce îmi dăduse viaţa şi mă/ gândeam cât de tânără voi fi iar, nenăscătoarea,/ minunea de a mă veghea, evlavioasa…” („Metamorfoză”).

Imperturbabil/ cuvântul se sfâşie în încercarea/ sa de a trăi” (”Cântec”) – spune Angela Baciu, strigându-şi exasperarea şi înţelesul de a fi, într-o lume care pune mai mare preţ pe a avea.

Iar dacă nici cuvântul nu ne rămâne întreg, rotund, ce altceva am putea aşeza la temelia existenţei? – „această pâclă de gri?”

Nu a fost El la începutul începutului şi dincolo de început, până dincolo de sfârşit, nu de la El pornesc toate?

Într-un timp revolut se întoarce gândul la vremea când : „n-aveam păcate/ şi nici anotimpuri”. (Şi Cezar Ivănescu – strigă în „Amintirea Paradisului” – „când eram mai tânăr şi la trup curat”).

Dar şi aici, „în satul uitat de lume/ cu nume bizar inventat parcă” – unde „murise şi visul din deal/ şi via din grădină” – poeta, reîntorcându-se, are brusc sentimentul străinătăţii şi al stranietăţii : „şi casa bunicii/ părea atât de scundă (…) pe unde-o fi acum adevărul?” („Locul de ţară”).

Durerea, frica, singurătatea – ele rămân după marile, inconştientele pierderi „tot rostul nostru” – din care s-au stins şi „patimile şi urile”, în care odinioară ne înveşmântam amândoi, strâns lipiţi ca în „aceeaşi şubă gri/ fericiţi de veşnicia dată când/ bătrâna Dunăre curgea doar pentru noi şi/ stăteam liniştiţi pe libertatea vândută (…) înspăimântaţi de trecerea timpului şi/ acum, am înţeles tot rostul nostru, singură-/tatea pereţilor de spital, frica de necunoscut,/ întipărită pe chipuri, duritatea de a nu mai avea/ acelaşi destin, acelaşi drum” („Tot rostul nostru”).

Ar mai fi de inventat câteva cuvinte dar, „Din colţul buzelor mele/ un firicel de sânge se prelinge// cuvintele agonizează iar şi iar/ pe foile albe/ până la linişte” („Cândva fără tine”).

Şi totuşi : „Nu ştiu încă/ la ce hotar se află fericirea//(…) toate anotimpurile sunt la locul lor/ ghemuită/ chircită/ deasupra prăpastiei plâng” („Psalm”).

Dar ce „ascunzătoare perfectă e trupul” („Dorinţa”).

Reîntoarcerea în contingent după lungi călătorii ideatice se produce firesc, însă nu fără spasme : ”Se străduia foarte tare să se cupleze la realitate/ ar fi vrut s-o simtă s-o usture/ volatizându-se/ ascunzându-se după mari amăgiri// (…) umbrele de afară pătrundeau în transparenţa/ cărnii/ luau forma ei// aşa a simţit/ realitatea” („XXX”).

Conştientă de efemeritatea la care suntem, vai! Cu toţii supuşiu, poeta purcede la „o aşezare a iubirii în trepte” pentru a evita „o decădere apoi în  abis”.

„Strigam fiecare naştere şi fiecare tristeţe/ cu disperarea păsării/ înfometate/ înaintea noastră trebuie să/ mai fi existat ceva// cenuşa oaselor// un sunet de orgă/ în biserica neagră” („Psalm V”).

Angela Baciu percepe dragostea ca o „reîntoarcere/ şi-mi este permisă orice incursiune // nu se ştie niciodată când/ ca un ultim înger venit acasă// a adormit/ în somnul ei zbuciumat/ a sărutat pleoapele/ întredeschise/ fericită/ de-atâta uimire” („Cale”).

Poeta „şi-a rupt realitatea de pe faţa spălată/ de cuvinte” („Dezvăluiri”).

Ea „îşi plimbă anotimpurile cu mândria unei/ frumuseţi agresive.”

Iubirea poate fi însă şi mântuitoare : „El – fără dorinţa de a mai adăuga ceva/ mă mântuieşte” ( „Să nu mai ştiu nimic”).

O poezie senzuală, viscerală, o poezie ca o „frumoasă fără gură” – „cu părul albastru de negru”, o poezie care e „frumoasă şi tristă” având „gustul laptelui supt”, dar care are „măşti de zi/ de seară”. Poezia Angelei Baciu „e frumoasă poate fi o ţigancă/ ori grecoaică din alte vremuri” („Să nu mai ştiu nimic”). Nu poţi să nu ţii seamă de poezia sa, nu poţi s-o ignori, nici trece pe lângă ea, fără să o cercetezi cu privirea pentru că suscită interes.

Angela Baciu dă senzaţia unei persoane care se contemplă necontenit pe sine. Cu rezultate de cele mai multe ori mulţumitoare. Da, sunt încă frumoasă, e bine. Dar această auto contemplare narcisistă, la un moment dat poate fi păgubitoare lu poate duce la prăbuşiri sufleteşti abisale, aşa cum se întâmplă cu marii actori obişnuiţi să se privească în propriile filme de odinioară, dar care, confruntaţi cu realitatea imediată, nu mai sunt deloc mulţumiţi de ce văd în oglindă. Un exemplu edificator este solistul Julio Iglesias care a refuzat ani de zile să mai apară pe scenă,

Suferinţei însă, nu-i pasă cum arată. Ea se înfăţişează nudă, se răscoleşte şi zvârcoleşte prin ţărână, prin nisip, fără grija de a nu se murdări pe haina impecabilă. De aici nora de dedublare : ”Sunt eu, cea care sufăr acum,/ priviţi-mă, dar cu toate acestea, la fel am rămas perfectă, puteţi să vă convingeţi…”

Privită din acest unghi, suferinţa nici nu mai poate fi autentică.

Unde de mister, aura tragică, proiectarea într-o stare de sublimitate, s-ar potrivi mai curând poeţilor greci. Însă Angela Baciu, cu mâna pe inimă declară : „sunt o imensă sumbră melancolie” – ceea ce poate fi cât se poate de  adevărat şi de sublim, căci surprinde adevăratul eu, cel de-al treilea, acela pe care numai Dumnezeu îl vede, ştie şi călăuzeşte.

CEZARINA ADAMESCU

_____________

24 Iunie 2010 – Florica Gh. Ceapoiu: „Aur şi ivóriu“, Editura Semne, 2009 (Ioana Stuparu)

17 martie, 2010. Primăvara mult aşteptată şi-a răsfirat, în sfârşit, peste ţară, inegalabila mireasmă de pământ reavăn şi pomi înmuguriţi.

În sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu, din Bucureşti, pluteşte în aer parfum de sonet. Sub un titlu sugestiv – Aur şi ivóriu, doamna Florica Gh. Ceapoiu şi-a alcătuit o antologie cu cele mai frumoase sonete şi rondeluri. Volumul apărut la Editura Semne, în 2009, beneficiază de o prefaţă semnată de poetul Radu Cârneci, unul dintre cei mai mari iubitori de sonet, totodată unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi scriitori, aceasta demonstrând-o, printre altele, şi ploaia de aplauze cu care a fost întâmpinat la intrarea în sală. Pe coperta patru, cartea beneficiază de un material ce poartă semnătura scriitorului şi criticului literar Aureliu Goci.

Pentru prezentarea cărţii, autoarei i-au stat alături scriitori de prestigiu, invitaţi speciali printre care: Radu Cârneci, Aureliu Goci, Nicolae Dragoş şi Ion C. Ştefan, căruia i-a revenit plăcuta misiune de a deschide şedinţa. De asemenea, numerosul public a fost alcătuit din scriitori consacraţi, mai cu seamă autori de sonete, motiv pentru care, lansarea cărţii Aur şi ivóriu a fost considerată „O sărbătoare a sonetului”.

Vorbesc cu plăcere despre această carte, a spus, în deschiderea şedinţei, poetul Nicolae Dragoş. Am întâmpinat favorabil opţiunea doamnei Florica Gh. Ceapoiu, de a realiza o antologie de poezie cu formă fixă. Autoarea şi-a asumat cu premeditare nobila pasiune, mai ales că vine dintr-o zonă a electronicii. Până acum, domnia sa şi-a pus semnătura pe cinci cărţi de poezie ce au următoarele titluri: Melodii din taina serii, Gând ascuns printre oglinzi, Dintr-un timp al regăsirii, Printre crini şi albe turnuri, Aur şi ivóriu. Totodată are şi vreo douăzeci de participări în antologii colective. Domnul Nicolae Dragoş a făcut o prezentare amănunţită a volumului Aur şi ivóriu, referindu-se la alcătuirea lui din două capitole, primul cu sonete, sub titlul „În templul sufletului”, iar al doilea cu rondeluri, intitulat „Sfeşnicul de porţelan”. Remarcând armoniile încărcate de gravitate ale sonetului, sintagmele potrivite, fluenţa versurilor, acurateţea exprimării, domnul Nicolae Dragoş a recurs adesea la exemplificări prin citate culese din volumul Aur şi ivóriu, aducând în discuţie faptul că doamna Florica Gh. Ceapoiu scrie şi monostih. Autoarea, a continuat poetul Nicolae Dragoş, trăieşte într-o lume a purităţii, ea deconspiră marile modele după care a luat exemplu: Petrarca, Shakespeare, Dante, iar, datorită faptului că volumul Aur şi ivóriu beneficiază de o prefaţă scrisă de Radu Cârneci, analizele, venind din partea unui maestru al sonetului, sunt demne de luat în seamă. Doamna Ceapoiu se descoperă pe sine într-o exprimare autentică. O felicit, este o poetă adevărată.

Poeta porneşte de la o formulă pur parnasiană, ţine să precizeze criticul literar Aureliu Goci. Poezia merge pe o anume preţiozitate: aur, ivóriu. Se vede că autoarea a făcut un pariu cu sine, pe care l-a câştigat. O felicit şi aşteptăm alte creaţii.

În ceea ce priveşte formula parnasiană, este de aceeaşi părere şi domnul Nicolae Dragoş, care se grăbeşte să specifice verbal acest aspect.

Aprecierile vin şi din partea profesorului, scriitorului, directorului Editurii Arefeana, Ion C. Ştefan: Doamna Florica Gh. Ceapoiu este talentată şi noi o preţuim. Poezia este în sufletul autoarei, domnia sa trăieşte poetic, vorbeşte poetic, are cultură, a citit mult; avem de-a face cu riscul poetului de a se lua la întrecere cu marii sonetişti; este mânuitoare de cuvinte delicate, ca delicateţea ghioceilor ce cresc din suflet. Florica Gh. Ceapoiu a convins că este poetă şi o felicit!.

Vă salut pe toţi, mai ales pe această doamnă, autoare a antologiei Aur şi ivóriu, şi-a început pledoaria maestrul Radu Cârneci, cu al său timbru vocal ce izvorăşte, parcă, din tărâmuri de dor, foc arzând ce nu poate fi stins oricum sau, probabil, niciodată. Mulţi din sală sunt sonetişti, au venit la o sărbătoare a unei poete care scrie sonet. Doamna Ceapoiu este o poetă autentică şi trebuie să ne bucurăm pentru aceasta. Ca scriitor trebuie să fii mereu pe baricade, să vrei să te depăşeşti, dar să şi reuşeşti. Mulţi încearcă, puţini ies la suprafaţă, căutând să meargă înainte. Astfel este doamna Ceapoiu care s-a angajat la un jug dumnezeiesc. Se alătură cu măiestrie celor care scriu sonete, mulţi sunt în sală, fiind cuprinşi în Antologia Sonetului Românesc, carte mare, pe care am reuşit să o realizez. Cu douăzeci şi cinci–treizeci de ani în urmă, mi-am propus să fac nişte antologii care să constituie un tezaur literar. Am dat viaţă câtorva, spre exemplu: Antologia Pădurii – prima ediţie în cinci volume, iar a doua ediţie în patru volume; Cinegetica – în trei volume şi Cântarea Cântărilor, a Regelui Solomon, – cuprinzând 16 variante în limba română ale vechiului text biblic, cu un cuvânt înainte semnat de mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. M-a bântuit ideea sonetului românesc şi iată că, după mulţi ani de lucru, a ieşit de sub tipar Antologia Sonetului Românesc, trei volume.

Scriitorul şi criticul literar Florentin Popescu apreciază realizarea proiectului domnului Radu Cârneci, şi anume Antologia Sonetului Românesc, căruia domnia sa i-ar fi dat un alt titlu, poate Panorama Sonetului Românesc.

Domnul Radu Cârneci propune: Să facem o asociaţie a sonetiştilor, a poeziei de calitate. Pentru doamna Ceapoiu am o deosebită preţuire, de aceea am inclus-o cu mai multe sonete în Antologia Sonetului Românesc şi, în special, în capitolul MĂRIA SA, SONETUL ÎN ARTE POETICE. Sunt bucuros de această sărbătoare, de faptul că suntem împreună, iar întâlnirea de astăzi propun s-o numim o Sărbătoare a Sonetului Românesc.

Scriitorul Geo Călugăru, preşedintele cenaclului Ioan Tecşa, afirmă: Nu pot decât să fiu de acord cu criticul şi istoricul literar Aureliu Goci, care, încercând să surprindă imensa strădanie impusă de formele fixe ale poeziei, pentru care a optat conştient doamna Florica Gh. Ceapoiu (sonet, rondel, pantum) descoperă o formulare inspirată şi memorabilă, când afirmă că autoarea îşi asumă „armura de sudoare” ca apoi, referindu-se la conţinutul lor special, să adauge, perfect îndreptăţit, că poeta le încredinţează – lucru mai puţin obişnuit – o substanţă religioasă. Domnia sa a compus ad-hoc o poezie, pe care i-a dedicat-o doamnei Florica Ceapoiu.

Poeta şi traducătoarea Paula Romanescu a apreciat materialul prezentat de Nicolae Dragoş referitor la volumul Aur şi Ivóriu, titlu care, după părerea domniei sale este puţin pretenţios. Consideră valoroasă cartea, atâta timp cât este prefaţată de maestrul Radu Cârneci.

Am luat cuvântul şi eu, Ioana Stuparu, pentru a-mi arăta preţuirea faţă de poeta Florica Ceapoiu, mai ales, că am avut ocazia să-i cunosc aproape în întregime creaţia literară. De aceea am ţinut să citez câteva versuri, care cred că o caracterizează, din poezia Sunt, publicată în volumul Gând ascuns printre oglinzi: Sunt o apă, sunt un dor⁄ Şi încerc să mă strecor⁄ Pe sub peşteri, pe sub stânci,⁄ Spartă în cascade-adânci.⁄⁄ Sunt un soare, sunt un vis,⁄ Sunt un curcubeu deschis⁄ Între Eul meu creştin⁄ Şi al vieţii greu suspin.⁄⁄ Sunt o ploaie din senin,⁄ Sunt arcuşul cel divin,⁄ Care cântă inspirat⁄ Din ce-a fost şi n-a uitat.

Faptul că pe lângă diferitele genuri de poezie abordate, doamna Florica Ceapoiu s-a dedicat în mod special sonetului, am considerat a fi o bună alegere, aducând ca argument un motiv pornit de la suflet, la suflet.

Actriţa Doina Ghiţescu a dat citire, cu talentul său bine cunoscut, câtorva sonete şi rondeluri, printre care: Sonetul meu, O nespusă desfătare, Din marea de cuvinte, La Pontul Euxin, V-aş spune, Ograda bătrânească, James Bond, Am fi săraci, Mai cântă-mi şi Descântec.

În cuvântul său, doamna Florica Gh. Ceapoiu a spus simplu, emoţionant, din suflet: Mulţumesc pentru aprecieri. Nu este întâmplător că ne aflăm aici mulţi dintre sonetiştii cuprinşi în Antologia Sonetului Românesc: Radu Cârneci, Nicolae Dragoş, Florentin Popescu, George Corbu, Petru Solonaru, Dumitru Dumitrică, Victoria Milescu, Ioana Stuparu, George Peagu, Paula Romanescu, Vasile Mustaţă, Ion Malancu, Florin Grigoriu, Maria Niculescu, Gim Laurian. Având în vedere că volumul Aur şi ivóriu lansat astăzi, conţine în primul rând sonete, am dorit ca evenimentul acesta să fie o sărbătoare a sonetului şi un elogiu adus domnului Radu Cârneci, realizatorul antologiei, prima lucrare de acest fel din istoria literaturii române. Chiar dacă volumele mele se vor pierde în timp, cu siguranţă va rămâne Antologia Sonetului Românesc, din care fac parte şi eu.

În sală s-au mai aflat şi alţi distinşi scriitori printre care: Geo Călugăru, Mihai Antonescu, Gheorghe Grosu, Gheorghe Popescu Ger, Nicuşor Constantinescu, Alexandru Ciocioi, Gheorghe Marin, Ion Nistor şi mulţi alţii, iar, ca de fiecare dată când au loc astfel de evenimente, Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, prin distinsa doamnă Mihaela Sfârlea, a asigurat înregistrarea pe suport audio⁄video a întâlnirii.

În încheiere, poetul Gim Laurian a concluzionat că sonetul în sine este eternitatea de exemplificare şi esenţializare a clipei, iar pentru doamna Florica Gh. Ceapoiu el este ca o „armă divină”, regăsindu-se în definiţia poetului, din sonetul de la pagina 15 a volumului Aur şi ivóriu: La patima frumosului supus,⁄ Poetul îşi probează măiestria:⁄ Vizionar şi inspirat divin,⁄ Ciopleşte-n marmuri chipul său deplin. Acest lucru îl determină să ne reamintească o definiţie pe care domnia sa a dat-o poetului: Poetul este arhanghelul şlefuit de Dumnezeu.

IOANA STUPARU

___________

23 Iunie 2010 – Dan Floriţa-Seracin: „Scrisul românesc în Banat. Lirica interbelică“, Editura Semănătorul, 2009 (Cezarina Adamescu)

La ce ar fi de folos  un text de critică a criticii? s-ar putea întreba un cititor comun din zilele noastre care nu mai găseşte răgaz nici pentru aşa-numitul aggiornamento, aducere la zi a imensei cantităţi informaţionale cu care suntem invadaţi clipă de clipă. Şi totuşi…un act de restituire necesar, cum e cel de faţă, are darul de a amprenta memoria colectivă şi pe cea individuală. E aproape o datorie morală de a cunoaşte tot ce a fost valoros în  cultura românească. E vorba de acele personalităţi care au devenit, atât pentru vremea lor, cât, mai ales pentru  generaţiile care s-au succedat, repere istorice, spirituale, culturale, artistice.

Pentru Banat – zonă magică prin ea însăşi, apariţia  acestor scântei care s-au răspândit cu iuţeală în împrejurimi, apoi, peste munţi  şi în lume, a fost, este, dar mai ales,  va fi întotdeauna, mai mult decât necesar,ce ţine de mândria şi demnitatea de român, ţine de valorile tradiţionale şi de cunoaşterea cât mai amănunţită şi păstrarea cu sfinţenie a acestor repere de cultură şi limbă, lucru la care bănăţenii „ard” cu flacără vie, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară.

Şi cartea lui Dan Floriţa-Seracin Scrisul românesc din Banat, Lirica interbelică, apărut la Editura Semănătorul în iunie 2009 pledează pentru aceste valori tradiţionale şi pentru cunoaşterea lor. Cartea de faţă este o mărturie,  o recuperare, o restituire, este aidoma unui Act de credinţă,unui Act de nădejde şi unui Act de iubire  faţă de generaţia înaintaşilor, faţă de cei de azi şi mai cu seamă, faţă de generaţiile următoare.

Aşa cum reiese din scurta prezentare care însoţeşte volumul, - „Lirica interbelică, va fi perioada predilectă de studiu a autorului deoarece <În timp ce în România secolului al XIX-lea îşi făceau apariţia marii clasici ai literaturii naţionale, în Banat existau infinite greutăţi în calea răspândirii cuvântului în limba română.>”.

Am spune, cu atât mai mult trebuie preţuite, cu cât au fost zămislite mai greu, în condiţii mai vitrege, când bănăţenii trebuiau să se gândească mai întâi la apărarea graniţelor naţionale, la formarea Statului Naţional Unitar Român, la unirea cu Ţara, la traiul lor, nu lipsit de primejdii, aflat mereu la cumpăna drumurilor şi în calea tuturor celor pofticioşi de pământ românesc. Şi în aceste condiţii, sămânţa liricii a încolţit în  pământ nu tocmai prielnic. Dar ea a răzbătut şi a străpuns piatra muntelui, a ieşit la iveală aidoma florilor catifelate de colţ, atât de rare şi gingaşe, adevărate bijuterii cioplite în stâncă,  în pofida condiţiilor nu tocmai prielnice de evoluţie.

Între provinciile româneşti, Banatul îşi recapătă cu tărie şi convingere, astăzi,  respectul, datorită acelor oameni merituoşi, răsăriţi din el, care au luptat cu mentalităţile timpului, depăşind cu mult condiţia de regionali, provinciali, zonali, locali. Fiindcă ei au ştiut şi ştiu încă să-şi apere valorile, să iubească Istoria, chiar dacă, nu întotdeauna le-a fost favorabilă, să pună pe primul plan credinţa şi neamul, spiritualitatea  şi familia. Şi autorul, Dan Floriţa-Seracin face o  superbă pledoarie pro domo în cartea sus amintită, pentru redescoperirea literaturii bănăţene interbelice, în chip deosebit a liricii care aducea un fior specific în cultura românească, tocmai prin vocea lor aparte şi prin vigoarea simţămintelor autentic patriotice care-i  animau pe reprezentanţii ei. Dar nu puţini au fost cei care au trebuit să plătească, aşa cum a fost Valeriu Branişte, îndrăzneala de a scoate la iveală  realităţile, în  presa bănăţeană, cu greu înfiripată, cu preţul libertăţii lor şi uneori, chiar al vieţii. Cuvântul românesc era pus la zid, întemniţat ori sugrumat de-a binelea, într-o zonă, fără acces liber peste graniţă, din Principate. În aceste condiţii, nu se putea să nu răzbată, acele scrieri, aşa-zis „dialectale”.

Acest fenomen interesant poate fi interpretat şi ca o reacţie a provinciei la politica de denaţionalizare din imperiu” – spune autorul în prefaţa cărţii. Şi explicaţia ar fi cea dată de Gabriel Ţepelea  în: „Ano, Ano, lugojano”,  versuri în grai bănăţean, Introducere, Facla, Timişoara, 1974: „Toate naţionalităţile din fosta «temniţă a popoarelor», românii, sârbii, croaţii, cehii etc., au răspuns la această politică printr-o accentuare a particularităţilor naţionale şi regionale.”

Dar şi, ne permitem noi să adăugăm, datorită dragostei neţărmurite a bănăţenilor, faţă de neamul şi limba din care făceau parte integrantă şi din care, în zadar au încercat să fie smulşi.Ei au rămas credincioşi trup şi suflet acestor repere fundamentale, ca şi credinţei în care s-au statornicit din neam.

Aceste nevoi spirituale au dat naştere unei tradiţii culturale solide care merită din plin a fi repusă la masa îmbelşugată a culturii româneşti. Uitarea şi indiferenţa în această privinţă sunt condamnabile. Şi locuitorii acestor meleaguri o ştiu cu prisosinţă, de aceea nu irosesc nici un prilej de a-şi manifesta  bucuria, atunci când sărbătoresc, comemorează, evocă, aduc omagii, unor personalităţi istorice, spirituale, culturale, sportive ori de altă factură. Ei sunt cinstitorii adevăraţi ai valorilor neamului românesc, alături de maramureşeni care au şi ei un cult al acestor tradiţii şi al Istoriei neamului.

Trecând în revistă principalele perioade  ale literaturii secolului trecut, autorul scoate în evidenţă principalele  trăsături ale acestora, punctând reviste şi nume de referinţă în  activitatea editorială şi gazetară.

„După Unire, începutul deceniului al treilea din secolul trecut este pentru literatura din Banat o perioadă de reculegere, de opintire a forţelor pentru revirimentul care se va produce

în anii următori. Limba română era „abia scăpată de sub obidă”, după cum se exprimă scriitoarea Dridri Goroniţă, iar cei cu harul scrisului se numărau pe degete. Prima revistă literară, Banatul, apare abia în anul 1926 la Timişoara, urmată doi ani mai târziu de Seminicul la Lugoj. Activitatea editorială este săracă. Camil Petrescu, ce a trăit aici o vreme după război, se plângea de numărul foarte mic al tipografiilor, de faptul că ele nu aveau literă românească şi culegători români, de penuria de hârtie etc. Din fericire, în Banat au început să pătrundă fără oprelişte publicaţiile şi apariţiile editoriale de peste Carpaţi. S-au stabilit aici, fie şi temporar, intelectuali de elită, artişti importanţi, care încearcă să stimuleze dezvoltarea literaturii”

Autorul menţionează şi modificările care au survenit, o dată cu înaintarea în veac în ceea ce priveşte numărul publicaţiilor literare. „Numărul publicaţiilor literare creşte, se ivesc Vrerea, Fruncea, Luceafărul la Timişoara, Banatul literar la Caransebeş ş.a.”

Descrierea acestor fenomene literare este deosebit de importantă pentru Istoria Literaturii româneşti. Un reper central pentru acest domeniu important al spiritualităţii româneşti este: „La 29 mai 1933, scriitorii bănăţeni se pot constitui într-o asociaţie literară care a purtat iniţial numele Altarul Cărţii, iar ulterior – Asociaţia Scriitorilor Români din Banat.”

Simpla denumire de Altarul Cărţii nu mai are nevoie de nici o adăugire, el fiind emblema pe care bănăţenii au purtat-o, semnificând cinstea de care se bucura cartea în sufletul lor, făcând parte integrantă din fiinţa lor.

Nu numai bănăţenii au contribuit la propăşirea culturii lor în această perioadă, ori în perioadele următoare dar  şi cei „legaţi spiritual de Banat, erau foarte dornici să contribuie la emanciparea culturală a acestuia.” Aşa a fost  Romul Ladea, personalitate de excepţie, sculptor de talie mondială, care a întreţinut flacăra spirituală a scriitorilor bănăţeni.

„Poezia bănăţeană a anilor ce au urmat Primului Război Mondial nu depăşeşte decât arareori, aşa cum remarca pe atunci tânărul profesor al Liceului „C.D.Loga” din Timişoara, George Călinescu, faza eticistă. Epigonismul eminescian, ecourile poeziei lui Coşbuc şi Goga se resimt adesea în prea mare măsură. Suflul înnoitor al curentelor moderniste pătrunde cu timiditate. Tradiţia literaturii în grai bănăţean se perpetuează, având în vedere mai mult efectul umoristic, anecdotic” – menţionează autorul Dan Floriţă-Seracin în prefaţă.

Autorul studiază nu numai personalitatea şi opera unor autori, dar şi fenomenul în sine, „Poezia chtonică, a pământului natal de care nu se poate rupe sufletul, a rădăcinilor ancestrale, şi-a găsit expresia la noi în perioada interbelică în opera unor Mihai Novac, Constantin Miu-Lerca, Romulus Fabian, Pavel Bellu, Grigore Popiţi, Grigore Bugarin, Dorian Grozdan, Tiberiu Vuia.

Cel mai popular poet al Banatului (cf. Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, ed. Facla, 1980, p. 60),mai ataşat sufleteşte universului etnografic bănăţean, mai animat de intenţia de a valorifica în poezia sa particularităţile acestei lumi, a fost Constantin  Miu-Lerca.

Tonalitatea folclorică a creaţiilor bănăţene specifice acestei perioade  este subliniată şi datorită melodiilor lui Filaret Barbu care însoţeau textele, devenind astfel foarte îndrăgite de bănăţeni care le cântau la diferite evenimente, nunţi, sărbători tradiţionale.

Universul rustic, satul bănăţean cu obiceiurile sale, figura ţăranului muntean asuprit de nevoi dar şi mândru şi dârz în purtarea lui, care nu se dă în lături de a hori şi a dănţui chiar când inima îi plânge,  i-a inspirat pe toţi scriitorii prin perpetuarea datinilor milenare care se ţin şi astăzi. Aceasta şi datorită faptului că spiritul bănăţean poate fi cu greu pervertit la influenţele străine.

Autorul face o trecere în revistă a principalelor voci lirice din perioada respectivă, pe care le însoţeşte cu informaţii preţioase şi cu exemple grăitoare, dar şi cu anumite consideraţii critice personale.

Dan Floriţa-Seracin – îşi începe ciclul prezentărilor cu Tradiţionalismul, în care-l include, primul pe Mihai Novac, oferind date biografice despre autor, precum şi consideraţii despre operă.

„Poetul gingăşiilor de lăcrimioară”, cum îl numeşte Virgil Birou în prefaţa antologiei sale intitulată în mod sugestiv Limpeziri), e o fire optimistă. Sufletul lui, plin de elan tineresc, se lasă rareori copleşit de nostalgii ori tristeţi. Titlul volumului său, Ani din patru primăveri, îl găsim justificat în următoarele versuri: „Tinereţe – crâng în floare, joc de vreri, / Ani din patru primăveri; / Tinereţe – cărăruie de lumină, zumzet harnic de albină – / Ce altceva mai de preţ e, / Tinereţe, tinereţe?!” (Tinereţe) Poetul îndeamnă spre perpetua păstrare a juvenilităţii spirituale, a extazului în faţa frumuseţilor vieţii, capabile să declanşeze energiile creatoare de valori: „Tot ţi-e drag, frumos e tot, şi-n ochi ce-aduni / E cât şaptele minuni / Ale lumii, tinereţe – foc de sânge / Ce nu-l poate apa stânge… / Dar din cer cu multe feţe, / Tinereţe, tinereţe…”

Constantin Miu-Lerca  „născut din neam de preoţi şi ţărani” aşa cum singur mărturisea, este unul din cei mai se seamă reprezentanţi ai liricii bănăţene.

Printre lucrările reprezentative ale acestui poet se numără şi Pajura cu două capete (Ed. Cartea Românească, Buc., 1978), adevărată epopee în versuri a rezistenţei antihabsburgice în Banatul secolului al XIX-lea, şi Efemerele anotimpuri (Ed. Facla, Timişoara, 1983), cu un cuvânt înainte de Al. Jebeleanu). Ovidiu Papadima observa că poezia de debut a lui C. Miu-Lerca evidenţiază un <contrast interior […] frapant: pe de o parte, adoptarea cu precădere aversului liber, cu ritmuri inegale, impuse de mişcarea gândirii şi a sentimentului, – prozodie corelată cu neliniştile şi tensiunile problematicii omului modern; pe de altă parte, abundentul filon folcloric, potenţat de o includere, până la saturaţie, a lexicului bănăţean, în forme de multe ori neînregistrate încă nici în dicţionare.>”

Dan Floriţa-Seracin aduce argumente în plus, fie personale, fie ale criticilor şi istoricilor literari,  privind însemnătatea acestui poet pentru lirica bănăţeană: „Poeziile acestuia constituie în bună măsură o meditaţie asupra sorţii omului, care se istoveşte în confruntări cu divinitatea, oscilând, asemenea autorului Cuvintelor potrivite, între credinţă şi tăgadă: „Cu molitvă păgână / îmi botez credinţele , – / altul, acelaş, mâine ca şi ieri, / ţărână / răsculată, volbură spre ceri. // Nu am odihnă pic, // Pe fiecare treaptă / a neputinţii, pic – / şi mă despic / în aria trecerii, ca un spic. // Cu mărturisire dreaptă, / pe moşanda nădejdiilor, iarăşi mă ridic – / şi semn al biruinţii, / îmi înfig adânc, / în slinul vieţii, dinţii…” (Spovedanie) În ciclul Ai mei, poetul exprimă ataşamentul său nestrămutat faţă d pământ, traiul „păoresc” reprezentând pentru el un posibil refugiu din faţa vicisitudinilor vieţii: „Pentru mine-n orice parte / vremea de se-nstrâmbă, / cu o coajă de mălai, / îmi ar păorescul trai / mai departe – / şi muierea din fuior, / va mai şti să-mi ţese o trâmbă / de lăor.”

Romulus Fabian este numit, la rândul său, „Duiosul înamorat al pustiei” – de către Virgil Birou şi are inspiraţia de a-şi alcătui biografia în versuri în antologia lui Ion Stoia-Udrea: „M’am născut în Vărădia, jud. Caraş, la începutul iernii anului 1902, nu ştiu, fosta neauă pe dealuri, dar luna era Noemvrie şi data 30. La şcoală am umblat în sat cât a fost musai, pe urmă m’am lăsat de păscutul oilor pe filele cărţilor şi am început lucrul câmpului, adesea setos şi flămând. La 17 ani, când era să mă însor, m’a dat tata la şcoală domnească, dar toată şcoala eu am făcut-o acasă, cum am cârpocit-o, de am ajuns ce sunt, nu mai ştiu. Acum sunt păstor sufletesc în pustă.”

Autorul face referire critică şi la creaţia literară, citându-i pe istoricii literari:

„La fel ca alţi confraţi din perioada interbelică, Romulus Fabian a dorit să ofere în creaţia lui o imagine cuprinzătoare, monografică a satului bănăţean, fapt consemnat de exegeţi: „…imaginea satului bănăţean din prima jumătate a veacului nu trebuie căutată în altă parte decât în paginile în care Romulus Fabian şi-a povestit copilăria şi adolescenţa… într-un mod savuros” (Lucian Alexiu) „Termenul de referinţă al lui Romulus Fabian e pusta – afirmă Cornel Ungureanu – . Când nu-l urmează pe V. Voiculescu (şi el poet al întinderilor nelimitate) Romulus Fabian încearcă «a da viaţă» unor tablouri locale, în acest stil: «Un car ce-a dus în pustă poame / Îşi leagănă acum arneul / Mergând să-şi care-n munţi câştigul, / Cu luna luminându-i greul.»”

Fără a avea pretenţia că ai înţeles pe deplin  specificul literaturii bănăţene, cartea lui Dan Floriţa-Seracin, oferă o imagine aproape panoramică asupra unui segment de timp, o retrospectivă utilă pentru cei care cercetează istoria literară a acestui areal, dar nu numai atât,  este un ghid de folos pentru cei care studiază fenomenul literar românesc, fie la şcoală, fie în particular,  indiferent de spaţiul şi timpul în care acesta s-a manifestat precum şi cât din el a rămas valid pentru viitorime. Şi cunoaşterea aceasta obligă, la fel ca şi cunoaşterea Istoriei neamului. Valorile culturale se transmit din generaţie în generaţie şi e tot ceea ce rămâne şi ceea ce defineşte un neam.

Documentaţia minuţioasă, cercetarea asiduă a manuscriselor şi gazetelor vremii, a dicţionarelor şi antologiilor de profil, o bibliografie impresionantă necesară, precum şi travaliul structurării volumului, fac din autor un cercetător istoric al fenomenului literar bănăţean care, cu multă căldură şi generozitate, redă culturii româneşti nume de referinţă ale liricii interbelice bănăţene. Prin aceasta cartea se dovedeşte a fi un instrument util şi plăcut pentru toţi cei care au bunăvoinţa s-o frunzărească.

Despre Pavel Bellu, autorul de faţă spune printre repere biografice şi publicistice: „Cu toate că, incluzându-l în antologia sa (alături de Petru Sfetca, Al. Jebeleanu şi Petru Vintilă), Virgil Birou ne dă de înţeles că Pavel Bellu s-ar distanţa de creaţia poeţilor postsămănătorişti din Banatul interbelic, realitatea e că acesta se vădeşte, în primele volume, încă destul de bine ancorat în tradiţionalism. <Spre deosebire de Petru Sfetca, mai decantat, atent la echilibrul cuvântului în vers, Pavel P.Bellu cultivă poemul larg, de mare întindere, patetic, nu o dată grandilocvent: el este, în acelaşi timp, cel mai apropiat de «vechea» lirică bănăţeană, fără, a repeta simplismul acesteia.>”

Iar despre creaţia lui Pavel Bellu, consemnează: „…descoperim în volumul Flori de piatră un creator cu individualitate proprie, deşi calcă pe urmele înaintaşilor prin obsesiva rememorare a locurilor natale: „ – Bănatule, Bănatule, înger de fier, / Pe largii tăi umeri de piatră / porţi legende, vremuri noi şi flinte de cer, / Istoriei româneşti de mâine / Cel mai aspru, cel mai dârz şi cel mai viteaz cavaler.” (Bănatule)”.

Dar, dincolo de  mişcarea literară sămănătoristă, Pavel Bellu rămâne un poet cu o voce distinctă în peisajul liricii bănăţene, chiar dacă – de inspiraţie folclorică:

„Preluarea motivelor folclorice, specifică lirismului bănăţean de factură tradiţionalistă, o constatăm şi în poezia lui Pavel Bellu: „Foiliţă, vârf de spadă, / hoţ de nuferi şi zăpadă, / pe sub stelele ce mint / pocnesc frunze de argint; / codrului trecând cărarea, / chiotesc de sună zarea. // Mă cunosc pădurile / şi-mi oferă murile; / mă cunosc amurgurile / şi-mi oferă pârgurile…” (Cântec)

Căzut în desuetudine după stingerea mişcării literare sămănătoriste, motivul dezrădăcinării, cultivat odinioară cu succes de Goga, Iosif şi mulţi alţii, dăinuieşte până târziu în Banatul interbelic, urmare a unor realităţi sociale specifice: exodul unei părţi a ţărănimii spre oraşe, unde va oferi mână de lucru ieftină industriei în plină expansiune. Această dramă o trăieşte şi tânăra intelectualitate de provenienţă rurală, izolată de lumea satului faţă de care nutreşte încă puternice afinităţi: „Şi am intrat să-mi caut copilăria… / Era cu aţă roşie legată, sus, la grindă, / Şi alături de ea, în fire, busuiocul. / Am dat-o jos, – n-am mai rugat pe tata! // Din portalul cerului, flegmatic, Soarele-şi asvârle-n văi săgeata…” (Reîntoarcere).

Orientarea lui Pavel Bellu spre modernism se identifică iniţial în aderenţa sa la estetica argheziană: „Măciuca grea lovise tâmpla-n plin / Şi omul a căzut sdrobit între butuci. / Pe frunte sângele s-a întărit ca logorul de vin / Şi-i vezi spărtura-n tidvă, de-l însuci. // Sticlos i-e ochiul drept; căci pe cel stâng / Aceeaşi lovitură l-a strivit. / Pe creierul ţâşnit, în chită muştele s-astrâng, / Căci mâna i-e-nlemnită pe cuţit.” (Moartea pândarului).

De factură nouă în lirica bănăţeană (rămasă în genere fidelă pietismului tradiţional) este problematica confruntării dramatice a omului cu divinitatea, în încercarea acestuia de a-l convinge pe cel nevăzut să se arate. Deşi lui Pavel Bellu nu-i este străin spiritul mesianic, specific literaturii transilvănene şi refertilizat de Oct. Goga (v. ciclul Golgota din Flori de piatră), poetul nostru se vădeşte a fi un spirit novator, atunci când, determinat de un anume panteism, îl caută pe Dumnezeu în infinita întruchipare a sa în toate formele realităţii:

„Doamne, încerc să Te gust din izul pădurii, / Din ferigi şi din pinii ce-şi risipesc puterea-n Neant; / Vreau vântul genei Tale, să-l prind din piscul înalt, / Şi să Te mestec ca o frunză amăruie-n colţul gurii. // Nu Te găsesc / Nici în zborul vulturilor, nici în platani, / Nici pe urma ciobanului cu sudălmi şi ceartă, / În peştera lui Ioan, acelaşi ceas al stalactitelor , – de piatră – / Sună domol ca şi acuma două mii de ani.” (Căutare”).

Un alt poet inclus în aria de interes a tematicii suspuse este Grigore Popiţi, poet şi istoric de pe Valea Almăjului, este prezentat ca unul din întemeietorii Asociaţiei Scriitorilor din Banat:

„…Participă la viaţa literară a Timişoarei interbelice, numărându-se printre membrii fondatori ai cenaclului „Altarul Cărţii”. Cu merite literare unanim recunoscute, Grigore Popiţi este ales în 1938 vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Banat (înfiinţată la 26 iunie 1936).”

Printre volumele sale se numără şi: Glasul sufletului şi al trupului, Ed. Unirea Română, Timişoara, 1932; Cântece din fluier, I, Ed. Librăriei „Cartea Românească”, Timişoara, 1935; Cântece din fluier, II, Timişoara, 1944; Dragoste, Timişoara, 1945; Cântece din fluier (antologie), cu o prefaţă de Ovidiu Papadima, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968. Acestora li se adaugă un volum de memorii, Pe cărările tinereţii cu o prefaţă de Mircea Şerbănescu, Ed. Facla, Timişoara, 1979, şi mai multe lucrări de istorie şi arhivistică. A tradus din creaţia unor importanţi poeţi maghiari şi germani, între care: Petöfi Sándor, Ady Endre, Arany Iános, József Attila, Heinrich Heine, Nikolaus Lenau.”

Despre înclinaţia sa către poezia tradiţionalistă, autorul Dan F. spune:

„Volumul Cântece din fluier (1935) dovedeşte însă că Grigore Popiţi optează în cele din urmă (fapt anunţat, cum se arată mai sus, în ultimul ciclu al cărţii de debut) pentru o poezie de factură tradiţionalistă, a pământului natal, a rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe sufletul.„Semenicul, Almăjul, Nera – aici este izvorul talentului nostru”, declara într-un interviu confratelui mai tânăr, de aceeaşi obârşie, Ion Marin-Almăjan. „El devine […] poetul universului ţărănesc, al celui păstoresc înainte de toate, univers caracterizat prin simplitate, gingăşie şi puritate sufletească.”) Expresia lui urmăreşte îndeaproape limba şi imagistica populară. Poetul exaltă viaţa păstorească, iubirea, bucuriile curate, transpuse în limbajul simplu al ciobanului de pe Semenic: „Flori din lună şi din stele / Ţi-am cules în cununele / Şi din codru neumblat / Taina dragostei le-am dat. […] // Dar pe lunga mea cărare / M-am pierdut în depărtare. / Zori de zi pe drum m-au prins, / Floricelele s-au stins.”

Un adept al poeziei chtonice – după remarca distinsului critic Ov.S. Crohmălniceanu, cu o orientare tradiţionalistă este Grigore Bugarin, despre care se menţionează în cartea de faţă: „Chtonismul lui Grigore Bugarin capătă, în consonanţă cu programul revistei „Gândirea” (sau al altora asemănătoare la care poetul a colaborat), nu de puţine ori o tentă  spiritualizată.Poetul reţine perspectiva naivă, populară, care împrumută scenelor de sorginte biblică datele realităţii autohtone: „La gomilă, trei muieri / Pe fum de tămâie suie / Prin descântec să descuie / Nevăzutele puteri. / Din înalturi de văzduh / Vine-n ţarini Sfântul Duh, / Rodul holdelor să fie / Prescură de liturghie / Îngeri aripa să-şi moaie / În roua de pe trifoaie, / Feţi-Frumoşi de lapte uzi / Fie jepi de cucuruz / Şi să fie-n zări poiana / Haina zânei Cosânzeana.” (Descântec pentru rodul livezilor) Interesul de care se bucură în perioada interbelică specia literară a baladei îl determină pe Grigore Bugarin să o cultive cu succes, mai ales că întreţinea strânse legături cu Cercul Literar de la Sibiu, condus de Radu Stanca, autorul Baladelor lacrimei de aur).”

Autorul apreciază că Grigore Bugarin este fidel graiului bănăţean în care uneori versifică: „Atât de ataşat locurilor natale, Bugarin n-a rezistat tentaţiei de a versifica în grai bănăţean. El îşi descrie lumea copilăriei, cu cei care au rămas să-şi ducă acolo traiul lor „ăl păuresc”: „Că satu mi-i ’ntr-o voapină dă muncie / Şi oamenii mai îmblă cu obială, / Muierile îs în opinşi dă frunie / Şi nu prea şciu să-ş’ giăiă cu albială.” (Pr-acasă).”

Un alt poet de aceeaşi factură este Dorian Grozdan, deşi în anumite privinţe lirica sa tinde să adere la postmodernism.

„Pe adevăratul său nume Rusalin Grozdan, el s-a născut la 2 noiembrie 1912 în comuna Gherteniş (jud. Caraş-Severin), aflată pe malurile râului Bârzava, „cel mai chinuit râu din ţară”, după cum îl caracterizează, pe care l-a evocat în multe din creaţiile sale. De aceea, pe drept cuvânt a fost numit poet al Bârzavei.”

Dar, menţionează D.F.Seracin, „La fel ca alţi poeţi de obârşie rustică, Dorian Grozdan suferă din pricina înstrăinării de locurile natale, suspinând după malurile Bârzavei, unde „toamna odihneşte-n culcuşul frunzelor grele”, iar „sălciile-şi scarmănă chica-n adâncuri de umbre şi stele.” (Răspântie).” (…)

Obsesia trecerii ireversibile a timpului şi asocierea imaginii toamnei cu vârsta senectuţii, au devenit înainte de vreme motive dominante în lirica lui Dorian Grozdan: „Prietene, în noaptea asta toamna a chemat o frunză, / o frunză sub puhoaiele de lună, – / ai auzit cum sună / arama şi rugina timpurie-n nuc?… / Taci! ascultă anii noştri cum se duc…” (Preludiu pentru începutul toamnei), sau „Suie-n zare tinereţea, ca o stea, / stropi de promoroacă au căzut pe fruntea mea, // Cine nu-şi apleacă mădularele în lut / când ceasul desfrunzirii a bătut? / Suie-n zare tinereţea, ca o stea, / hai, că ne ajunge toamna grea!” (Fuga).

Poetul se vede în postura eternului peregrin, personaj care a făcut carieră cândva în literatura romantică, asociind-o, nu fără justificare, celei de poet damnat, pe care neoromanticii, altfel spus – simboliştii, Verlaine, Rimbaud, Laforgue, Corbičre şi alţii, au agreat-o atât de mult: „Îmi creşte sufletul pe zări / şi sângele mi-e putregai, / eu sunt blăstăm din veac străbun / să-mi vântur sufletul pe drum…” (Risipa)”.

Următorul poet antologat este Tiberiu Vuia, personalitate marcantă a Banatului.

Tiberiu Vuia a devenit preşedintele Asociaţiei Ziariştilor şi Publiciştilor din Arad, de asemenea, a fost un timp vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat. A publicat un singur volum de Poeme (Timişoara, 1934), suficient însă ca Ion Stoia-Udrea să-l includă în antologia sa 11 poeţi bănăţeni, ed. Vrerea, Timişoara, 1942. Singular între confraţii bănăţeni prin cultivarea poemului în proză, poetul originar din inima fostului judeţ Timiş-Torontal se aseamănă totuşi cu majoritatea acestora prin tematica preferată, specifică literaturii de factură tradiţionalistă în lirica interbelică.”

Capitolul „Modernismul. Tradiţie şi inovaţie este un bun prilej pentru autor  de a radiografia fenomenul  literaturii interbelice care a stat sub semnul disputei dintre tradiţionalism şi modernism. Consideraţiile lui D.F.Seracin sunt de bun simţ şi izvorâte dintr-o documentaţie solidă şi un spirit analitic.

Este necesar de cunoscut această confruntare pentru înţelegerea mersului literaturii pe aceste două paliere: „Ideologia tradiţionalistă, promovată iniţial de gruparea revistei „Sămănătorul” (1901- 1910), având ca principal mentor pe N. Iorga, s-a cristalizat din dorinţa stimulării dezvoltării personalităţii proprii a culturii naţionale. Specific tradiţionalismului românesc este mai cu seamă interesul pentru lumea satului, văzut ca depozitar al valorilor spirituale, pentru folclor, mitologie şi trecutul naţional. El nu respinge asimilarea elementelor unor alte culturi, însă îi acordă un rol secundar şi o condiţionează de stimularea dezvoltării personalităţii culturii româneşti. Linia „Sămănătorului” este continuată în perioada interbelică de revista „Gândirea” (1921-1945), care îi conferă tradiţionalismului autohton dimensiunea religioasă.

În opoziţie, modernismul (termen impus de E. Lovinescu) e o amplă mişcare de inovare a formelor de expresie, după modelul literaturilor occidentale. E. Lovinescu, conducătorul cenaclului Sburătorul şi al revistei omonime (1919-1921, 1926-1927), a susţinut necesitatea înnoirii literaturii noastre prin sincronizarea cu tendinţele identificate în marile centre culturale europene. Se integrează, aşadar, modernismului curentele literare de la simbolism încoace, cu deosebire cele de avangardă, având ca particularitate generală negarea valorilor clasice, tradiţionale, conservatoare, găsirea unor noi formule de exprimare în artă, tendinţa de a şoca etc. Lovinescu a combătut idilismul sămănătorist, precum şi cultivarea unei literaturi exclusiv rurale şi folclorizante, susţinând dreptul mediului citadin de a fi reprezentat în literatură. Adept al primatului esteticului, după modelul lui T. Maiorescu, el a dezavuat eticismul şi etnicismul tradiţionalist. În realitate, lucrurile nu se despart atât de tranşant, ba chiar s-ar putea spune că în multe privinţe diferenţa dintre modernism şi tradiţionalism e greu de precizat, iar încadrarea poeţilor îndeosebi într-o categorie sau alta, aproape imposibilă.”

Aceste precizări sunt foarte necesare şi potrivite înţelegerii noastre pentru punctarea liniilor de forţă ale literaturii acelei perioade. „Fenomenul se poate observa şi în lirica bănăţeană interbelică, fiindcă mijloacele de expresie ale unor poeţi, tradiţionalişti prin temele şi motivele dominante, precum Grigore Bugarin, C. Miu-Lerca, Grigore Popiţi, ca să nu mai vorbim de Pavel Bellu şi Dorian Grozdan, corespund tendinţelor novatoare ale epocii lor. Orientarea spre programul estetic tradiţionalist se explică prin faptul că, aproape fără excepţie descendenţi ai lumii satului fiind, ei s-au simţit cu vigoare îndemnaţi să transpună în literatura cultă bogăţia etnografică a mediului din care provin. „Faptului în sine, demonstrând emoţionanta dragoste a poeţilor bănăţeni faţă de solul originar şi o tot atât de puternică încântare pentru obiceiurile, folclorul literar şi legăturile sufleteşti de tot felul, nu i s-ar putea reproba nimic diminuativ, dacă repetarea fenomenului până la obsesie şi copierea de către epigoni a dispoziţiilor sufleteşti nu ar fi ameninţat cu o ucigaşă monotonie peisajul poetic bănăţean, cu toate că fiecare poet a adus o notă personală în felul preocupărilor.

Tendinţele novatoare s-au ivit în spaţiul literar bănăţean urmare a cunoaşterii şi asimilării experienţelor modernismului autohton şi ale celor din literatura universală.

Mediul citadin, climatul industrial şi-au pus în cele din urmă amprenta asupra liricii bănăţene interbelice, silind-o să ia în seamă şi alte surse de inspiraţie decât cele oferite de lumea satului. „Spiritele evoluate nu pot stărui în repeţirea aceloraşi perspective şi senzaţii – observa Petru Comarnescu – ele trebuie să dea o viziune mai plină, mai dramatică, mai semnificativă.”

Reprezentanţii modernismului sunt:

Ioan Stoia-Udrea, publicist şi editor care: „se simte încă intim legat de lumea rustică în care s-a zămislit şi a trăit primele experienţe de viaţă, deşi constată că „De atunci apele şi-au schimbat albia, / Vânturi au resfirat nisipul / Şi oamenii cu feţe de sfinţi / S-au preschimbat / În cruci de lemn / Sus în ţintirim.” (Reîntoarcere).

Creatori diferiţi, opere diferite, interpretări nuanţate ale fenomenului literar. Din toate răzbate firul roşu al dragostei de meleag, de neam şi limbă, indiferent sub ce mijloace de expresie literară se manifestă.

Traian Ieremici – un alt poet şi publicist interbelic „Spre deosebire de ceilalţi poeţi bănăţeni, Traian Ieremici şi-a publicat cu parcimonie versurile în revistele vremii sale. În 1942 declara că şi-a grupat poeziile în vederea publicării într-un volum, dar proiectul a rămas nefinalizat. Tot în manuscris i se păstrează şi o dramă.”

Un alt reprezentant interbelic al liricii bănăţene este Petru Sfetca „Unul dintre cei mai talentaţi poeţi din vestul ţării, Petru Sfetca, inclus în antologia lui Ion Stoia-Udrea, 11 poeţi bănăţeni, Ed. Vrerea, Timişoara, 1942, precum şi în aceea a lui Virgil Birou Poezia nouă bănăţeană, Editura Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat, Timişoara, 1944”.

Despre acesta, D.T.Seracin spune: „Contactul cu marii poeţi occidentali, din a căror operă a tradus, îndeosebi cu Giuseppe Ungaretti (L’Allegria – 1931, Sentimento del Tempo – 1933 ş.a.), considerat fondatorul ermetismului în literatura italiană, a influenţat poezia lui Petru Sfetca, acesta optând pentru versul liber, tehnică revoluţionară la noi în poezia antebelică, şi pentru abstractizarea expresiei: „Beat de înălţime / spiritul / sbura prin spaţii / liber de amintiri / şi de vârstă / Până când / deodată / Cineva l-a prins / în colivia formelor moarte / ale acestei Naturi / care / lasă Timpul / să se scurgă / prin mine / ca o apă pe fluvii… / De atunci / bat în zidurile de întuneric / să se prăbuşească! / Dar nu aude nimeni, / Satana şi Domnul / încă nu sunt acasă.” (Geneză).

Poet apreciat, înainte de a trece la proză, Petru Vintilă, „A publicat trei volume de versuri: Cinci dioptrii (1945), Oamenii şi faptele lor (1947) şi Zăpezile de altădată (1976).

În pofida remarcabilului său talent, Petru Vintilă nu a perseverat în poezie, dornic de a se consacra ca prozator. Versurile sale nu depăşesc faza căutărilor, tocmai de aceea poetul oscilează pe un registru foarte larg, abordând teme ori motive tradiţionale în egală măsură cu altele de factură avangardistă. Nostalgia anilor copilăriei ca şi regretul îndepărtării de locurile natale era firesc să se resimtă în poezia de început a lui Petru Vintilă: „Nu, nu mai e vreme de joacă, / Lacătul pus de mult e ruginit acuma! / Unde-i ţâncul ce se credea în troacă / Un matelot pornit să cucerească lumea?” (Stampă).Timbrul grav, tonul scăzut, elegiac, dezvăluie nesfârşita tristeţe a rememorării chipurilor dragi în ambianţa casei părinteşti: „Păşesc în curtea casei ca pe oseminte / Ecoul paşilor mărunţi mai stăruie în tindă / Cu fâlfâit de aripi pe morminte, / Ori chipuri dragi în apa din oglindă…” (idem) Deşi nu poate evita suferinţa pecare amintirile o iscă, poetul detestă exteriorizările necontrolate: „Amintirea-i deget ce-ţi ciocăne în sânge / Şi îţi despică rana cum pluguri oseminte, / Eşti slab, Petru Vintilă, numai femeia plânge / Ca trestii-ncovoiate pe jarul din cuvinte.” (Stampă II).

Citatele prezente în acest articol nu fac decât să sprijine şi să confirme însemnătatea lucrării lui D.T.Seracin şi de aceea am considerat că ele sunt utile pentru cititor. Chiar dacă cititorul nu ajunge la lucrarea de referinţă a autorului, el îşi poate forma o părere despre acest fenomen. „Experienţa poeziei novatoare, de factura celei cultivate de Tristan Tzara în perioada predadaistă, sau imagistica bazată pe asociaţii neaşteptate din versurile „prinţului” necontestat al modernismului nostru extremist, Ion Vinea, îşi lasă amprenta pe o bună parte a creaţiei lui Petru Vintilă. Poetul bănăţean recurge la forme antilirice de exprimare, relatând, de pildă, începutul unei oarecare poveşti de dragoste: „Până seara am ajuns un fel de prieteni la toartă, / Ştiam despre tine că vrei să vezi Piramidele şi Marea Moartă. / Tu ştiai că-mi plac florile şi că  nu dispreţuiesc ţuica… / Ai râs fericită că iubesc pisicile şi că am una <Puica>…” (Aşa a fost începutul). Antilirismul se asociază anticalofilismului, în anumite privinţe asemănător celui teoretizat de Camil Petrescu.”

Un alt poet, ziarist  şi editor important  este Alexandru Jebeleanu, implicat, de asemenea, cu toată fiinţa în propăşirea literelor bănăţene din perioada ante şi post belică. „Spirit romantic în genul lui Alexandru Philippide, poetul bănăţean cultivă în lirica debutului un imagism ceva mai ponderat în comparaţie cu „imagismul frenetic” (E. Lovinescu) al poetului din Iaşi. Încă în primele poezii atrage atenţia prin muzicalitatea versurilor, dovadă că experienţa simbolistă nu-i este străină”.

Alexandru Jebeleanu a fost atras în poezia sa de universul oniric. „Valenţele nelimitate ale onirismului au fost descoperite încă de romantici şi  reactualizate de poeţii moderni. Voluptatea cufundării în tenebrele visului o cunoaşte poezia suprarealistă, iar expresioniştii au căutat cu obstinaţie în vis relaţii cu cosmicul, cu transcendentul, cu ilimitatul. Pentru Alexandru Jebeleanu, tărâmul visului este identic cu acela al nefiinţei, aşa cum eufemistic i se mai spune morţii somn.”

D.T.Seracin îi analizează poezia acestui mare creator până la cele din urmă creaţii: „În poezia de dată mai recentă, Alexandru Jebeleanu cultivă lirismul cotidianului generator de sensuri generale, optimismul determinat de certitudini morale, un erotism agonic, prelucrări din mituri eline. Lirica civică şi patriotică, care inundă volumele din 1958 şi 1969 este mai puţin convingătoare.”

Volumul de faţă se înscrie în categoria criticii  şi istoricii literare referenţiale, cuprinzând cele mai de seamă voci ale liricii bănăţene din perioada amintită şi dovedindu-se, pe lângă un instrument util şi o carte plăcută  şi căutată de toţi iubitorii de poezie.  Iar autorului, un cărturar obiectiv, i se cuvin mulţumirile şi stima noastră pentru imensul travaliu documentaristic pe care ni l-a pus la dispoziţie prin Editura Semănătorul, adresa electronică:  www.editura-oline.com – secţiunea critică literară, unde cartea poate fi descărcată şi lecturată.

CEZARINA ADAMESCU,

28 februarie 2010

______________

22 Iunie 2010 – Angela Monica Jucan: „De la neant la încredere“, Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca (Octavian Curpaş)

Se spune despre Bacovia că este un poet trist, că versurile sale sunt deprimante. Şi totuşi, Bacovia este poetul unei imense vitalităţi. În sprijinul acestei idei vine şi cartea Angelei Monica Jucan, intitulată „Optimismul bacovian”, apărută la Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru că este simbolist pur, la Bacovia «plouă, plouă, plouă», dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenţa ploii stă – ştie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ţi se pare că Bacovia stă să moară de plictis în poeziile lui «ploioase», el vorbeşte, în realitate, de cea mai mare potenţialitate de viaţă masiv comasată în câteva versuri. Optimismul numai nu explodează de sub simbol”, spune autoarea.

Şapte poeme

În „Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizează şapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustră”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarnă”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, şi trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” şi „Lacustră” sunt emblematice pentru creaţia bacoviană. Angela Monica Jucan se referă la Bacovia ca la un simbolist a cărui poezie poartă în sine „permanenţa, echilibrul, pacea… Îl preocupă pe Bacovia, indiferent cum şi cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, maternă, a plumbului”. În accepţiunea autoarei, „Lacustră” nu aduce un sentiment  neliniştitor, dimpotrivă, trimite la ideea de adăpost, ce semnifică încredere.

Gri şi violet

Ftizia – una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirmă Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic… nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebănuit de largă, de a sugera, a acestei boli „fără speranţă” – contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihnă şi re-facere în ţărână”, din „Plumb”. Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la Bacovia un pustiu lăuntric, care anticipeaza sfârşitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însă fie că este vorba de clavirul la care cineva interpretează o melodie „înceată şi monotonă, lipsită de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul derivă din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând aşteptare care, evident, e aproape sinonimă cu încrederea”), autoarea ne reliefează un Bacovia a cărui poezie cântă prin excelenţă, bucuria vieţii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupată în cartea sa şi de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeşte de corespondenţe. Legăturile ce există între culori (gri-violet, muzică-descântec), au rolul să ne demonstreze că poetul este un artist ce ştie să se folosească de muzicalitate şi variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordată şi de Angela Monica Jucan în „Optimismul bacovian”, este negru. În poezia „Negru” se găsesc alăturate sicrie metalice, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai lumea materială este simbolizată la Bacovia prin negru, ci şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Şi totuşi, Angela Monica Jucan afirmă: „Bacovia îşi propune să scoată în evidenţă prin amplificare impresia de negru, lăsând-o la libera percepţie a cititorului, dar o dilată până într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii văd doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul iniţial şi poezia se încheie în «Negru, numai noian de negru» când tocmai urma «Să dea pământul din sine verdeaţă»…”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperantă, toate amintind de creaţia lui E. A. Poe, Baudelaire şi Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celălalt” unghi al simetriei””, aşa cum spune chiar autoarea, pe care îl regăsim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii înţelesuri,/Curg din depărtări,/Parcă sori din zări/Coborâţi la şesuri.”

OCTAVIAN CURPAŞ

5 martie 2010

Phoenix, Arizona

___________

21 Iunie 2010 – Arcadie Opaiţ: „Unu şi Pluralul“, Ed. Talgerele de Aur, 2007 (Angela Furtuna)

Prin volumul Unu şi Pluralul, de Arcadie Opaiţ, asistăm la un moment de înseninare a destinului auctorial, când scriitorul iese din Salonul de reanimare vindecat de bolile narcisice ale tinereţii şi de falsele teme ale existenţei şi intră în liniştea unei metafizici care îl învaţă cu acribie care sunt, de fapt, întrebările la care răspunde propria viaţă şi propria poetică.

Înseninarea spirituală  şi vindecarea de excesele introspecţiei sunt dorite şi lăudate încă din salonul de resuscitare („fluxul s-a retras/ ochii s-au stins/ au rămas catarge negre/ şi…/ vinovăţia”, p.92, Salonul de reanimare, 2003); tragicul se diluează şi se retrage din compoziţia lumii percepute; imaginarul se cuminţeşte, fără a se banaliza ci dimpotrivă, dar se şi clasicizează prin recurs la miturile fundamentale ale antichităţii sau la temele biblice esenţiale; toate aceste semne ale unei renaşteri îl pregătesc pe poet pentru un botez noematic, discursul său de acum se raportează mai mult la idei şi mai puţin la stări, nevoia sa de a abstractiza devenind irepresibilă şi instituind noi legi ale construcţiei poetice. Însăşi nevoia de linişte prin oratio mentis devine precisă şi explicită. Aşadar, textul îşi schimbă culoarea: mai puţină imagine, mai multă reflecţie; impresionismul este substituit, cu prioritate, de sentinţe morale şi de un anecdotic seren. Poezia lui Arcadie Opaiţ atinge o  tensiune e meditaţiei care refuză biografismul ca subliminal deşi îi scanează proiecţiile din perspective imposibile: o poetică a memoriei fragmentelor, care reduce descriptivismul la absurd,  care asumă imaginarul ca produs al supravieţuirii de după sublimarea fiinţei şi de după apocalipsele existenţei.

Textul ca texistenţă, ce fusese cândva atractiv prin posibilitatea de a oferi o viaţă de rezervă celui ce caută să şi-o aproprieze prin iluminare pe cea reală, devine acum existenţă imaginară, prin sublimarea realului şi conservarea ecourilor sale în micro- şi macrocosmos.

Literatura nu mai este un mijloc de mediere şi nici de alterare, ci devine o poetică ultimativă, structurantă, secretată în cursul asumării nucleului metafizic ca pe un miez tare al revrăjirii lumii,  prin simultana conjugare a paradoxului şi a verosimilităţii. Poate că, în maniera în care orice creaţie a noastră este de fapt o temă de dialog cu un autor ce ne-a precedat, şi poetul Arcadie Opaiţ era pregătit pentru o întâlnire cu sinele său reflectat de o memorie a martorilor, în spiritul tezei lui Harold Bloom din Canonul Occidental, conform căreia „memoria este artă”. Această întâlnire şi această nevoie de paradigmă nouă şi de reprogramare a discursului, soldată cu o străfulgerare literară, s-a produs şi prin accidentul de a fi citit cartea „Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor – Elegiile Estului sălbatic”( Ed. Axa, 2006, Angela Furtună), ale căror amprente se ghicesc ici-colo: „O poetă/ în vieţile ei nesfinte/ îl vede pe Dumnezeu/ şi nu moare/ dar pentru cinci minute/ piere în hău” (p.15, Colaj cu mai multe zerouri). Morala unei atari viziuni e uluitoare: iată că, totuşi, moartea intranzitivă şi infinitul tranzitiv sunt posibile, chiar simultan posibile; condiţia este să ai această premoniţie şi să ţi-o asumi. Până la capăt. Da, până la capăt, cu atât mai mult cu cât nimeni nu ştie unde e capătul. În fond, însăşi creaţia este o asumare de riscuri şi de himere, cu probabilităţi uriaşe de a eşua dar şi de a învinge, iar în acest sens cartea şi textul sunt poate halucinaţii sau măcar simple obsesii.

Perspectiva sub care se plasează, aşadar, discursul din cartea de faţă a lui Arcadie Opaiţ vizează redescoperirea sinelui prin presiunea demiurgică: „Veni-va o zi/ când n-o să mă mai doară/ nicio coastă/ înafară de una/ aceea/ care-mi lipseşte/ din care Dumnezeu a făcut/ Femeia” (p.136, Surghiunit pentru a fi).

Această redescoperire a sinelui nu rămâne, naiv, în vitrină, ci se retrage în vitalitatea textului, pentru că poetul a atins acum conştiinţa identificării fiinţei cu propria creaţie, asumându-şi mai mult forţa ideilor şi a conceptelor, a raporturilor dintre idei, şi mai puţin cenuşa trupului sau a clipelor: „Cartea mea/ ghilotină în creştere/ smerit îmi pun capul

sub tăişul tău”(p.138, Vieţile noastre învinse). E o împăcare cu zbuciumul vieţii transformat deja în mişcare simfonică; e o orchestraţie ce se mai aude uneori, dar alteori nu se aude defel; e un tsunami ce transformă încleştarea din Allegro (a existenţei sub dictatură şi Gulag), în Purgatoriul unei rafinări a spiritului ce curge prin text cu ritmicitatea şi virtuozitatea înţelepciunii finale, Allegro ma non troppo: „De altfel/ Voi fi nevoit/ Să-mi împuşc poemele/ Pentru a nu polua/ Cu timpuri murdare/ Timpanele Vieţilor noastre învinse”( p.138, Vieţile noastre învinse).

Inteligenţa poetică  a lui Arcadie Opaiţ introduce în text atitudini de refracţie a adevărului istoric şi stări de hipermnezie controlată, aşa încât identitatea auctorială devine o instanţă de simboluri din care imaginarul voit haotic recreează lumea, cosmosul mic salutându-l pe cel mare cu un soi de şah mat: „Sunt un robinet înfundat/ din care/ abia mai picură zile/ Victima tristeţii migratoare/ Nu lupt/ am evadat/ într-un destin confuz” (p.59, Biografică). Mai mult decât a descrie drumul solitarului prin propriul pogrom de fiinţă şi de texte, autorul instituie o stare de carantină a umanităţii şi de tensiune de alertă resimţită de omul mileniului al III-lea în faţa desacralizării şi a pierderii sensului, întâlnindu-se astfel cu tonalitatea apocaliptică a retro-dumnezeului (invocat, cândva, de Angela Furtună, în Elegiile Estului sălbatic):

„Luaţi

Mâncaţi

acesta-i trupul meu

şi nu vă înghesuiţi

în ochiul de ciclop

el nu este Zero

ci flecăreala secolelor rase

culcate de tăişul unui gest

strigătele orei

ce vă constrâng:

ieşiţi din timp

desprinşi de retro-dumnezeu

capitulaţi în faţa umbrei de topaz

de altfel

din pielea voastră

şi a mea

îngerul ce aduce noapte

harapnice şi tobe o să facă

unelte necesare

la Judecata de Apoi…

dar mai ales

pentru Înviere”

(p.17, Colaj cu mai multe zerouri)

Înterogaţia pe care o lansează Arcadie Opaiţ, materie de definire a lumii post-totalitare, este compusă din mai multe tipuri de  combustibil: pe de o parte, e miza unui localism ce induce ipoteza de galaxie abandonată a sistemului de referinţă: „cândva acest pământ/ a fost al nostru/ acum/ avem rău de el” (p.111, De aici încolo, poezie dedicată lui Paul Celan). Pe de altă parte, există pulsiunea de a denunţa isteriile noilor ideologii utopice planetare, care vor amorsa viitoarele suferinţe omeneşti şi viitoarele stări de isterie globală:

„Acum

stau în faţa Ta

cu sufletul întins pe sfoară

şi te rog

ia-L

şi ai grijă de el

au început să-i pălească

cele câteva mii de feţe

aflate în zona de conflict

a semilunii şi-a crucii

şi vor să-şi desfacă

pumnii

la jumătate de drum

să se-ntoarcă-n cetate

să-şi pironească imaginea

pe pereţi

în gravuri”

(p.9, Unu şi pluralul).

În fine, după această generare simbolică a polilor actuali ai iconoclastiei, Poetul se plasează în tradiţia inocenţei (p.115, Sângele mielului), a retragerii în reperele ontologiei: „Nu ştie nimeni/ (bănuiesc că nici tu)/ Sunt sufletul/ Împrăştiind polenul peste cuvinte” (p.119, Sufletul –vântul). Integrând în text febrilităţi ficţionale şi autobiografice trecute prin sistemele de referinţă filosofice, împodobite şi cu tuşe neaşteptate de sinceritate, aşadar nu de ornament ci de spovedanie, poetul aplică o tehnică de puzzle, ca tribut plătit discontinuităţii biografice la care a fost condamnat. Miza supremă a acestei maree existenţiale pe care o parcurge autorul devine configurarea unui testament literar şi a unui program ontologic de fiinţă, matrice în care desluşim un vag parfum de tonalitate eseniană:

„Acuma

când încerc să trec

peste zidul de carne

pe care a rămas spânzurat

în dreapta

un apus

iar în stânga

ce-am vrut şi n-am dovedit

nu mi-a rămas decât

să aleg

între prima şi ultima vorbă

mamă

glonţ

şi tată

un mauzer…

Rămăşiţele mele

Să le-ngropaţi

În ţeavă de tun

Că acolo e ţara izbânzilor”

(p.120, Îngropaţi-mă-n ţeavă de tun)

Malraux sau Blaga, Eugeniu Coşeriu sau Norman Manea au crezut, fiecare cu argumentele lui, că destinul de scriitor e un destin trasat şi e însoţit de o conştiinţă. Ei bine, conştiinţa acestei misiuni e tranşată, la Arcadie Opaiţ, între un tragic acceptat-integrat în fiorul fiinţei şi un sublim al stării de creator ce dejoacă prin fiecare izbândă a textului atât „gâlceava” existenţială, cât şi cea estetică, „pentru gusturi şi culori”(p.107). Se naşte, astfel, un dans al morţii fericite, al cuceririi Omului prin mărturia suferinţei sale, al victoriei Omului asupra clipei, declanşată ca un tăiş care uneşte, şi nu desparte, cele două jumătăţi surori ale săvârşirii – desăvârşirii, „la cântatul memoriei între orele trei

şi nicicând”(p.112, Penumbrire). Perfecţiunea acestei note elegiace atinge cote paroxistice la Arcadie Opaiţ, în tonalitatea unei profeţii admirabil slujite de glacialitatea sentinţei filosofice : „…dacă în moarte ar fi ceva rău/ (adevărat au spus vestitorii)/ nimeni n-ar vrea/ să moară singur”(p.107, Singur).

E, aici, în mod indiscutabil, o apoteoză a dilemei filosofice, către care converg, hipnotizaţi, deşi basculând între atracţie şi fatalitate, deopotrivă poetul şi omul, la fel cum altădată, poetul Gheorghe Grigurcu trasase hiperbola dilemei prin următoarea dihotomie: „dacă critica este îndoiala care face incizii, poezia este îndoiala ce se resoarbe fastuos în visul perfecţiunii”. Iar mai departe, acelaşi, remarca felul cum „poet fiind, nu pot să nu cred. Poet fiind, nu pot să nu mă îndoiesc”, alocând acestei dileme locul geometric al conştiinţei poetice aflată etern in statu nascendi.

Arcadie Opaiţ şi-a construit o conştiinţă umană de martir (ori poate că aceasta va fi fost dintru început şi tot ea i-a programat de fapt spiritul şi zbuciumul), dar şi-a construit în acelaşi timp şi o structură mentală poetică de mucenic profet, antrenat fiind să reziste agresiunii şi torturii explicite, rezistând la un martiraj nu ca simplă persoană ci ca exponent al unui popor întreg : acuzat în timpul dictaturii sovietice de naţionalism român (în fapt, de patriotism românesc), în urma săvârşirii delictului de antisovietism, adică de „de citire, păstrare şi difuzare a literaturii române, antisovietice” chipurile, într-un U.R.S.S. al tuturor totalitarismelor posibile, viaţa autorului devine o saga şi un Purgatoriu. După trei ani de exil, urmaţi de patru ani de închisoare şi şapte ani de muncă forţată în pădurile din Ural, este apoi „reintegrat” în societatea cernăuţeană şi îşi continuă cu intermitenţe studiile filologice, ulterior şi pe cele de drept, din care este apoi exmatriculat în anul al VI-lea, şi pe care le încheie cu succes, totuşi, abia peste alţi şase ani. În prezent preşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului – Minorităţi Naţionale din Cernăuţi, Arcadie Opaiţ a investit în mod solar experienţa tragicului omenesc într-o finalitate dedicată binelui civic, iar pe aceea a tragicului artistic într-o finalitate a est-eticii, aşa cum o invoca şi Monica Lovinescu. Meditaţia sa  vizionară ridică giulgiul aşternut de călăi peste zecile de milioane de ochi (se spune că este vorba despre o sută de milioane de perechi de ochi) cu care oamenii Gulagului au încercat să străbată prin ermetismul nopţii totalitare şi să întrevadă, în depărtare, speranţa, libertatea, credinţa: „De unde să fie frumos/ Geamul de lut/ De care stau lipite

Milioane de frunţi/ În aşteptarea sărutului/ Rămas pe cruce/ Cu capul înclinat spre neamuri…” (p.28, Meditaţie).

Contrar aparenţelor, volumul Unu şi Pluralul nu aduce o intensificare a crizei psihologice care se instituise în fiinţa autorului prin anteriorul volum „Salonul de reanimare”(Ed. Bukrek, Cernăuţi, 2003), ci reuşeşte să provoace autorul la un salt, căci acesta îşi formulează acum principii, se îndepărtează de ispitele de energie estetică joasă, se purifică; – într-un cuvânt, asistăm la reorganizarea prin metafizică a unei conştiinţe, proces ce are loc după o catastrofă umanitară violentă, generată de pierderea libertăţii interioare sub totalitarism. Mai departe, la revelaţia durerii umane din persona se adaugă durerea majoră prin ridicare la puterea exponenţială şi prin asumarea empatică a durerii lumii; e o aspirare a omului în absolut şi un sacrificiu individual de a rezona – atât cât e omeneşte posibil – cu durerea tuturor victimelor aflate în status de persona non grata.

Poetul are obsesia temperaturilor înalte unde se nasc lumi noi. Apoi degustă cu voluptate saga îndoielii ca pe o stare de răcire de după incandescenţa cosmogonică; o mistuire lipsită de glorie, solipsistă, însă predicată ca virtute arhetipală.

Potrivit concepţiei teandrice, Iisus are o natură dublă: divină şi umană, iar conform acestei logici, integrată în mod subtil textelor sale, la Arcadie Opaiţ, poezia devine o meditaţie filosofică sobră ce îmbină percepţia transcendentă cu cea pământească: „Cine ştie/ Ce-i mai înălţător/ să cobori de pe cruce/ cu sânge pe frunte/ şi cu suliţa-n coastă sau/ să blestemi ziua/ când ţi-ai transformat trupul/ în tuburi de orgă/ prin care

trec ore de aer/ şi nu-ţi pot fi de folos…”

Latura transcendentă  unifică bucuriile certitudinii, în timp ce latura pământească  pe acelea ale îndoielii, ale Ecleziastului. Poetul îşi doreşte tumultul, provocarea la conflict interior, apoi năzuieşte în aceeaşi măsură şi către acea armonizare a ego-ului cu propriile limite, printr-o Meditaţie asupra dezvrăjirii  care nu este altceva decât asumarea căderii în lumea postmodernă în chip de înger cu aripile frânte, postulat şi poziţionat mereu versus  homo religiosus. Arcadie Opaiţ pleacă, prin această carte, într-o lungă călătorie: de la sine către ceilalţi, de la ego către alteritate. La capătul drumului – sacrificial drum -, Poetul poate găsi fie pe ceilalţi, fie pe nimeni. Cartea de faţă îl antrenează, de fapt, pe scriitor pentru a suporta marea însingurare a Omului – adică adevărata vocaţie a Omului – şi pentru a refuza iluziile.

ANGELA FURTUNĂ

martie 2010

———————–

*Arcadie OPAIŢ, Unu şi Pluralul, Ed. Talgerele de Aur, 2007, Carte apărută cu spirijinul Comitetului de Stat al Ucrainei pentru naţionalităţi şi religii şi a Administraţiei Regionale de Stat Cernăuţi. Volumul Unu şi Pluralul a primit un Premiu al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul “George Coşbuc” oferit de Consiliul Judeţean Bistriţa Năsăud şi a fost desemnat în 2008 CARTEA ANULUI  în Cernăuţi. Prefaţa este semnată de drd. Dorin Popescu.

Arcadie  OPAIŢ

n. 2 februarie 1948, Cireş, Storojineţ, Bucovina.

membru al Uniunii Scriitorilor din România,

membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova

membru al Uniunii Naţionale a Ziariştilor din Ucraina,

Cavaler al Ordinului pentru Merite Culturale oferit de Preşedinţia Ucrainei

Posesor al titlului nobiliar de Baron conferit de Împăratul Austro-Ungariei bunicului şi moştenit apoi de tată şi de nepot.

toată familia deportată în stepele ruseşti în 1941; pierde 13 membri de familie în stepele şi lagărele siberiene.

Preşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului – Minorităţi Naţionale din Cernăuţi.

Decorat cu Ordinul Pentru Merite, Gradul al III-lea.

Membru corespondent al Academiei Internaţionale de Cultură şi Artă.

A condus până  în 2009 Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, începând din 1994.

Om Emerit al Culturii din Ucraina.

Laureat al premiilor literare „George Coşbuc” şi „George Bacovia”.

Distins cu medalia jubiliară „Mihai Eminescu” în Republica Moldova.

Prezent cu 13 texte în Antologia poeţilor bucovineni editată la Paris.

________________

18 Iunie 2010 – Angela Baciu: „De mâine până mai ieri, alaltăieri“, Editura LIMES, Cluj-Napoca (Cezarina Adamescu)

Prezenţă frapantă în peisajul liricii actuale, din toate punctele de vedere, Angela Baciu-Moise ştie să-şi valorifice calităţile, resursele, datele esenţiale primite la naştere, talantul ce i s-a dat să-l sporească, să-l pună în valoare, să-l facă să strălucească.

Şi poate că în aceasta constă adevărata sa artă, în a şti să se aşeze în lumina cea mai favorabilă, cea mai prielnică. Şi, o dată cu persoana sa, aşază şi lucrurile din jur, şi oamenii, după un scenariu prestabilit, astfel ca imaginea, decorul să prevaleze asupra sentimentului.

De ce atâta nevoie de imagini exterioare? Trebuie să ai curajul să sapi adânc, ca să dai de plămada aceea de inefabil, rămasă genuină.

Şi totuşi, atâtea văluri acoperă adevăratul chip, încât devoalarea devine anevoie de înfăptuit. Dar ce vei descoperi, merită osteneala.

Şi stratul de fard şi voalurile au rostul lor. Ele acoperă vulnerabilitatea. Dacă treci de barierele emoţionale pe care le simţi ridicate în preajma sa, poţi descoperi o persoană caldă, generoasă, deschisă, comunicativă, stenică.

Angela Baciu-Moise are abilităţi creative certe, aşa cum s-a vădit în volumele precedente, intens mediatizate şi apreciate de critică.

O dimensiune în plus, dimensiunea suferinţei, se relevă cu acest al 13-lea volum de versuri, suferinţă ce capătă valenţe noi în universul trăirilor poetei : „durerea nu este insuportabilă pentru că e ascuţită,/ ci pentru că e permanentă, nu se moare din asta,/ trăim, luptăm” („Astă zi de luni”).

Asta te face să simţi mai acut bucuria lucrurilor simple, fireşti, necesare, dar ignorate până atunci. „Durerea însăşi e necesară pentru a simţi bucuria că nu te doare nimic” –spunea un clasic român.

Iar Jose Martì, spunea : „Dintr-o rană mai cumplită, iesae versul mai frumos”.

Şi îndeobşte, orice suferinţă te fortifică, mai ales dacă e oferită ca jertfă, având drept consecinţă : „nu mă justific, am, dacă nu/ cel mai frumos atunci sigur cel mai călit suflet/ din toate câte au fost şi sunt…” („Astă zi de luni”).

Un remember scris cu majuscule direct pe suflet, o ciudată înstrăinare de sine, un spaţiu pustiu în care  s-art putea aşeza din nou, ca la început, credinţa şi amintirea, doi piloni pe care se sprijină sufletul vânzolit de angoase, spaime, durere, frustrare, pierderi ireversibile.

Discursul său a părăsit spiritul de frondă şi mai curând „se agaţă”, are nevoie  de un confesor, de un umăr, de urechi şi de ochi, de mâna aceea răcoros de fierbinte, încăpătoare şi fermă în care căuşul palmei sale să se cuibărească. Şi mai ales, de un trup viu, armonios, primitor, ca să-şi demonstreze că mai există încă.

Pentru atunci când totul se clatină în jurul său, când până şi punctul de sprijin devine alunecos, pământul se cască, bolta cerească se năruie. Volumul  de faţă este un veritabil jurnal liric, monolog interior, confesiune de tip solilocvial, din care elementul emoţional nu lipseşte. În care se regăseşte eul zbuciumat, tulbure, neliniştit, anxios, căutând o ieşire din hăţişul existenţial.

Iminenţa unor intemperii devine obsedantă : vine ploaia, fulgerul, nori ameninţători, vânt puternic. Stai în preajmă!

Iar când totul se vădeşte a fi efemer, doar amintirea, ecoul,  străfulgeră apele minţii. Consideraţii, impresii, ecouri, ce licori din prafuri de meteori puse din timp la dospit pentru posteritate!

Câte o fărâmă din mângâierea de ieri, mai pătrunde şi în tainiţele cărnii, dar vai, atât de stranie, de îndepărtată! Până la urmă, nostalgia îşi cucereşte spaţiul îndreptăţit.  Nimic care să se ridice deasupra? Nimic care să dăinuie? Carnea uită, dar sufletul, nu…

Memoria cărnii, a trupului bucurându-se de voluptăţile şi binefacerile dragostei trupeşti, ori această memorie e atât de scurtă! Nu poţi simţi deliciile cărnii după zece-douăzeci de ani, dar un simţământ rămâne genuin, ori poate numai adierea blândă răvăşind cămările inimii. Din aceste cămări răbufnesc stoluri migrând în abisul hârtiei, fără punct, fără virgulă, cine să mai aibă aminte de ele? – într-un haos sublim – cuvintele – ciocuri de păsări ciugulind din carne şi bând sângele tău cu voluptate şi doar Numele Domnului, caligrafiat pe azur, cu majuscule.

Fără  mirări-întrebări, în această zbatere continuă numită  viaţă – singura ocazie pe lumea asta – cum spunea o poetă poloneză.

Poeme – gânduri sălbăticite, plete vânzolite de vânt, himere…

Dacă  până nu demult Angela Baciu-Moise s-a îndreptat spre Dumnezeu cu spatele, acum, întoarsă cu faţa, încearcă să facă primii paşi, învaţă să meargă, se poticneşte, o ia de la capăt, şi Isus a căzut de trei ori sub povara crucii. Dumnezeu a trecut pe la ea prin odaie. Învaţă să-şi poarte durerea cu seninătate, chiar conştientă de marea demnitate care i s-a conferit : aceea de creştin.

E ca un temerar care se avântă să descopere noi ţinuturi, curios să cerceteze, conştient de condiţia noastră de pelerini şi pribegi pe aceste ţinuturi, în această viaţă, dată nouă spre custodie şi bună gospodărire.

Da, am un destin cu uşa întredeschisă – / să rămân, să ies, spectator în fotoliul din sufragerie,/ călător de profesie, vorba poetului.// Da, am un destin cu uşa întredeschisă.”(„Poem”).

Cu zece ani în urmă, un redactor, poet de la Porto Franco, mărturisea, în scris, că atunci când o vede pe Angela, atât de elegantă şi frumoasă, cu pletele curgându-i râu pe spate şi încadrându-i pomeţii perfecţi, cu gura ca o piersică pârguită, îi vine să intre cu capul în fişetul metalic.

De altfel ea are conştiinţa propriei prezenţe şocante şi nu ezită s-o afişeze, fără ipocrizie, prin tot ce face, e starea ei de a fi : „e firesc să-mi iubesc/ tinereţea pentru că încetul cu încetul o pierd se duce precum/ copilăria. Eram atât de frumoasă(…) îmi trec mâna prin părul/ lung negru brăţările zornăie aproape erotic mişc părul ca pe o coamă sălbatică.”

Poeta scoate la iveală o recuzită din care nu lipsesc durerea, singurătatea, boala, nostalgia timpului ireversibil, amintirile, tăcerea, abisul, moartea, depresia.  Ea percepe durerea în trepte : „ atâta durere am strâns în mine că moartea-mi pare ireală nu/ mă mai sperie asta înseamnă să trăieşti” („O  zi în cafenea”).

Mesajul subliminal coincide cu dimensiunea spirituală, cu acele trepte ale sinelui străbătute una câte una spre Înălţimile la care cu toţii tindem : „”Pe vremea aceea, demult, nu credeam/ în NIMIC” („Întreabă-mă despre frică”). De asemenea,  ies în evidenţă dimensiunea şi treptele păcatului : „nu ştiam ce înseamnă / ISPITA! („Întreabă-mă despre frică”). Apoi : „mă dureau încheieturile mâinilor,/ atunci parcă am îngropat toată/ INOCENŢA – tangoul copilăriei” („Întreabă-mă despre frică”).

Treptat cerul interior se înseninează, lucrurile se limpezesc : „Ai vrea să risipeşti toate umbrele trecutului/ şi ştii, trebuie/ să tăvăleşti URA prin praf,/ s-o calci în picioare, (…) apoi să te ridici senină,/ să nu mai laşi pe nimeni să răscolească rana,/ să dai drumul sângelui să rodească şi/ în faţa lui Dumnezeu singuri să ne rugăm.” („Jocul”).

Şi acest temei al rugăciunii rămâne după toate valurile ridicate în faţă. Nu lipseşte revolta în acest drum spiritual : „Cu ce plătim durerea, acele cruci de piatră/ răsturnate peste mormintele vechi?” („Jocul”).

Un stil deja format, dezgolit de metafore, cu un vers liber, orchestraţie amplă şi totuşi, fără desfrâu verbal, o concentrare a expresiei care are ca miez de foc lucrul mărunt, banal, gestica obişnuită.

Sfântul Augustin spusese : „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce”.

Angela Baciu-Moise a ales, pe frontispiciul  volumului său de versuri  cuvintele Măicuţei Tereza de Calcuta : „Ştiu că Dumnezeu nu-mi va da ceva ce nu pot duce. Îmi doresc doar ca El să nu aibă atâta încredere în mine.”

Conştientă  de rostul său în această lume, Angela Baciu-Moise  construieşte, clădeşte, o lume pentru mâine din cioburile lui ieri şi alaltăieri, pentru ca urme de temeinicie  pentru cei care au fost, sunt şi vor fi.  Prin poezia sa ea a descoperit expresia iubirii care nu este altceva decât expresia lui Dumnezeu. Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.

Galaţi, 27 iunie 2008

CEZARINA ADAMESCU

________________

17 Iunie 2010 – Djamal Mahmoud: „Albe&reci“, Editura Vinea (Octavian Soviany)

Poetica hieroglifei

Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur şi simplu.

El ştie că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt şi începe acolo unde se sfârşeşte limbajul de zi cu zi. Ca şi patria sau Dumnezeu, ea ţine de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care îşi mărturiseşte astfel propria neputinţă în faţa a ceea ce nu se poate spune şi nu se poate dezvălui pentru că e taina însăşi, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun” (mut).

Aşa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mişcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rosteşte şi de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mişcări şi din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă şi duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi priveşte-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se aşază la umbră” (lanţuri).

Autorul posedă ştiinţa contemplaţiei, priveşte lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipă de existenţa acestora: nu numai că realul există, dar reprezintă el însuşi o textură de semne şi de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat să le descopere şi să le transpună, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevărate ca vorbele, pentru că vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiană, Djamal Mahmoud construieşte veritabile „picturi metafizice” în mişcare, unde micile gesturi se încărcă de inefabil şi sugerează tâlcuri ascunse, exprimând dacă nu Sensul atunci cel puţin nevoia noastră de sens: „mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă // foşnetul apei şi sunetul paşilor / sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lângă pod / la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi / iar maşinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cădea peste noi la intervale egale / câte-o frunză moartă / acum nu se mai aude nimic / nici urmă de sunet / probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte / iar camelia se foieşte goală / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul mării roşii” (sânii cameliei).

Desigur că o asemenea „poetică a hieroglifei” implică dimensiunea simbolică a cuvântului, astfel că în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic posedă mereu o anumită câtime de transparenţă, trimite întotdeauna către un semnificat transcendent pe care, chiar dacă nu-l poate articula limpede (şi aici e diferenţa esenţială în raport cu limbajul revelaţiei religioase), îl evocă, îl aminteşte, îl arată cu degetul. Şi tocmai această credinţă într-o transcendenţă a limbajului îl situează pe acest poet, născut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode şi timp” şi de bine-ştiuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie.

Din perspectiva lui meşteşugul poeticesc rămâne unul nobil şi grav, iar poetul nu ia niciodată fizionomia deconcertantă a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, căci îşi păstrează atributele demiurgice, deţine puterea de a crea şi de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se mişcă valurile // când obosesc o usuc bătând din palme doar / o transform în mormânt /şi mă înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalenţe a cuvântului (care implică facerea şi desfacerea) îi corespunde ambivalenţa fiinţei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate şi corporalitate, care o face să penduleze între chemarea înaltului şi chemarea adîncului.

Există, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorinţa desprinderii de teluric, aspiraţia spre o răceală şi puritate superlativă, legate de imaginarul „schizomorf” al virilităţii eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / şi mă voi spăla cu zăpezile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepădat orbitele / şi te-ai înălţat deasupra oceanului / păstrează secretele noastre / nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută // cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte” (albe & reci).

Mişcarea ascensională va fi însă frânată mereu de energia gravitaţională a teluricului – lumea elementului feminin şi a maternităţii – de care subiectul uman e legat prin polul său biologic, astfel că textele poetului vor vorbi acum despre războiul dintre suflet şi corp sau despre incompatibilitatea dintre vocaţia uraniană a bărbatului şi chemarea telurică a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale încă pe trup / nu mă ungeţi cu apă sărată şi caldă / apele curgătoare sunt limpezi şi reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îţi verşi toate cărările umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plină de cruci şi de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschişi şi umezi / tu îţi modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu tălpile îndreptate spre cer / ca două lumânări aprinse” (strigăt). Iar din momentul acesta poezia se transformă dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioară, menită să pună de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorinţe şi aspiraţii contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescoperă limbajul originar al poeticului şi e prea puţin preocupat de experimentele literare de ultimă oră sau penultimă oră. Căci „călăreţul arab” soseşte dintr-o tradiţie poetică prea veche şi prea glorioasă pentru a nu putea discerne tranşant între esenţele tari ale poeziei şi simplele mode, care vin şi se duc, lăsând în urma lor, de cele mai multe ori, prea puţină pulbere auriferă. Şi chiar scriind într-o limbă de împrumut, căreia nu i-a scormonit cu siguranţă încă toate arcanele, Djamal Mahmoud reuşeşte astfel să ne convingă că în tabloul, şi aşa destul de pestriţ al poeziei române de astăzi, vocea lui bine timbrată reprezintă mai mult decât o apariţe exotică, iar despre poezia sa se cuvine să scriem fără niciun strop de condescenţă.

OCTAVIAN SOVIANY

______________

16 Iunie 2010 – Nicolae Băciuţ: „Boemia“, Editura Nico, Târgu Mureş, 2010 (Cezarina Adamescu)

În lumea derapajelor de fiecare zi, când manelele sunt ridicate la rang de artă cultă, chiar pentru intelectualii zilei, un grup de „frumoşi nebuni ai marilor oraşe”, ba, aş putea spune, ai mapamondului literar,  şi-au unit inimile, minţile, gândurile şi cuvintele într-o superbă alcătuire  care îmbină poezia, proza şi arta picturală şi fotografică, mărturie că visele nu se sting, că spreranţele nu sucombă, că nădejdea într-un lume frumoasă şi dreaptă, triumfă. Este o realizare de proporţii, dacă ne gândim la deviaţiile de tot felul care bântuie societăţile, ceea ce demonstrează că oamenii au nevoie de frumos, că „frumosul  poate salva lumea”.

E ca o întoarcere Acasă, unde lucrurile şi oamenii, chiar dacă nu au rămas la fel, te întâmpină în prag cu nerăbdare şi dor, pe tine, care plecaseşi să colinzi alte lumi, după alte himere. Da, lumea trebuie să se întoarcă acasă unde-i aşteaptă, nu viţelul cel îngrăşat, nu inelul cu diamant pus în mână de tatăl, ci amintirile dintâi, copaia care ţi-a legănat primele vise, prichindeii de joacă ajunşi astăzi maturi, dar care n-au uitat nici ei arşicele, poarca, bâza, 9 pietre, campionatele de nasturi şi mingea de cârpă bătută cu sârg pe malurile râului, în ogradă, pe maidan ori pe uliţă.

Pe toţi îi leagă cu fire freatice, apa izvorând din adâncul fiinţei, a primilor fiori de iubire, jocurile  zbenguite, genunchii veşnic juliţi. Dar şi primul zmeu din hârtie color, lipit cu făină fiartă, a cărui coadă în franjuri, flutura vesel în bătaia vântului.

O întoarcere în Acasa Poeziei. În acasa cea scumpă a sufletului. Aceasta este  Boemia, antologie de Nicolae Băciuţ a Clubului Internaţional de cultură „Boema”, apărută la Editura Nico, Târgu Mureş, în martie 2010.

Ce sărbătoare de versuri, ce zi însorită  cu proze poetice, cu icoane pictate şi cu imagini artistice, adunând bucheţel câteva mâini de oameni îndrăgostiţi deopotrivă de Cuvânt, care, iată, de ZIUA INTERNAŢIONALĂ A POEZIEI, ne-au făcut un dar pe măsură: o Antologie de poezie! Ce dar poate fi mai sublim decât acesta? Aici şi-au propus să exerseze cu maximum de seriozitate, talentul de a iubi.  Sau mai bine zis, Harul de a iubi. Ei nu se întrec între ei, nu se întrec cu nimeni, sunt doar în competiţie cu ei înşişi. Cu textele lor pe care le vor  desăvârşite. Pentru că urmează să le dăruie. Şi atunci când dărui, vrei ca darul tău să fie frumos, să placă şi cel căruia i-l dai, să fie mulţumit, fericit.

Aşa cum mărturisea domnul Nicolae Băciuţ   într-o prezentare-invitaţie care viza întoarcerea la boemia literară:   „Şi totuşi, fără a fi insensibili la ceea ce se întâmplă “în toate domeniile de activitate”, câţiva scriitori şi iubitori de literatură au găsit cu cale să pună înaintea tuturor crizelor, speranţele lor în colocvialitatea vieţii literare, în capacitatea ei de a creşte prin dialog, prin cunoaştere, parteneriate.

Căci ce altceva poate fi Clubul Internaţional de Cultură “Boema”, constituit la Bistriţa, la ceas de seară, între o Vatră veche şi un Autoportret al Melaniei Cuc? Într-un astfel de context, de prezentare a primului număr al unei publicaţii trecută în al doilea an editorial, Vatra veche, şi o nouă carte de versuri a Melaniei Cuc, s-a născut un gând bun, acela de a coagula preocupările culturale ale unor prieteni ai literaturi şi culturii, şi din afară şi din interiorul ei.

A fost ideea unei scriitoare foarte harnice şi mereu cu preocupări novatoare, atât în literatură cât şi în arta plastică, Melania Cuc, care a făcut casă bună, şi la propriu şi la figurat, cu generozitatea Cristinei Sângeorzan, care a pus la bătaie logistica propriului Hotel Krone, care a şi devenit sediul noului Clubul Internaţional de Cultură “Boema”. S-au raliat fără ezitări acestui proiect Nicolae Băciuţ, care şi-a asumat şi prima preşedenţie a acestei, să-i zicem, organizaţii culturale, Menuţ Maximinian, Grigore Avram, Oscar Willard Aruniegas Toro Betancourth (Columbia), Florin Bojor, Florin Săsărman, Florin Sângeorzan, Elena M. Cîmpan,  Alexandru Cristian Miloş, Cornelia Ardelean, Codruţa Băciuţ, Dumitru Cuc, Traian Parva Săsărman, Victoria Nalaţ, Emil Nechiti, Alexandru Cristian Miloş, Radu Ignat, Florentin Archiudean,  Ovidiu Pojar,  Maria Oltean, Ana Zegrean… etc., care au devenit şi membri fondatori, iar unii făcând parte în prima structură de conducere a acestui Club.

E un prim pas, acela al constituirii, urmează următorul, al înregistrării ca ONG cu un Statut care a fost deja întocmit, urmează planuri… Deocamdată, primul proiect care are termeni concreţi este marcarea, la 21 martie, a Zilei Internaţionale a Poeziei şi lansarea primei antologii a membrilor Clubului, “Boemia”, care urmează să apară la Editura Nico din Târgu-Mureş.

Aceşti entuziaşti, nu numai că s-au întâlnit şi au „discutat vorbe”  despre literatura de azi, dar au încropit şi proiecte serioase, precum cel de faţă, pentru că, mulţi se adună ca să aibă de unde să se risipească, dar în urma lor, mai precis, după ei, nu rămâne mai nimic. Iată că aceasta e cea mai mare dovadă că Poezia nu ţine cont de bugete de austeritate, de greutăţi materiale, de politici deşănţate şi perverse, ea se naşte ca într-un sân genuin de fecioară, şi nu întreabă dacă are voie să vină pe lume, ci apare intempestiv, îşi face loc cu avânt şi se instalează în vieţile noastre, la fel cum pruncii nu întreabă părinţii dacă au voie să iasă-n Lumină.

Ideea mi s-a părut excelentă încă  de cum am auzit de ea şi am aderat fără  rezerve, bucurându-mă că  am găsit, în sfârşit, un cadru propice simţămintelor mele. Citind acum gândurile lui Nicolae Băciuţ din prefaţa Antologiei, îmi dau seama că am nimerit cât se poate de bine, că acest proiect-deziderat-program, concretizat prin instituire, iar acum prin realizarea Antologiei – este mulat pe sufletul meu:Sigur, Clubul Internaţional de Cultură Boema nu şi-a propus nici să încerce să facă să renască boema literară,  nici să inventeze un alt fel de boemă, cât şi-a propus să configureze un cadru al colocvialităţii culturale, al dialogului cultural.

Nu fără nostalgie, acelaşi Nicolae Băciuţ  afirmă: Scriitorii, artiştii, prea puţin îşi mai acordă timp unii altora, au dispărut localurile în care ei ar putea să se distingă prin notele în care ar putea fi regăsite ceva urme de boemie.

Însingurările de acum şi-au pierdut parfumul de altădată, desfăşurările dionisiace ne par pură literatură, proiecţii ale imaginarului ori ale unor nostalgii… artistice. Fără spiritul boemei, fără locuri care să facă posibilă boema, e greu ca aceasta să fie resuscitată sau menţinută în viaţă la aparate. Au mai rămas, poate doar întâmplări boematice.

Termenul, spun dicţionarele, a apărut în Franţa la începutul secolului al 19-lea iar boemul, în dicţionarele americane e considerat “o persoană  cu tendinţe artistice sau intelectuale, care trăieşte şi acţionează fără a ţine seama de regulile convenţionale de comportament”. Iar istoria boemiei a adunat destule momente distincte, care să fi impus fenomenul în conştiinţa publică, cu toate conotaţiile sale, cu simbolistica sa în care s-au putut regăsi scriitori, artişti, dar şi persoane/personaje fără relevanţă culturală, conceptul neputând fi nici înregimentat strict, nici confiscat de o anume mişcare, grupare literară/artistică. Nonconvenţionalitatea a detaşat însă de restul lumii artistice pe boemii de altădată.

Spiritul boemei, încărcat de simboluri, a fost subiectul multor creaţii literare,  de la romane, la poezie, la evocări şi memorialistică. Ar fi de amintit doar remarcabila scriere a lui Mateiu  I. Caragiale Craii de Curtea Veche. Şi, îşi continuă precizările Nicolae Băciuţ despre proiectul iniţiat la Bistriţa: Dar Boema concretizată în elanurile unor scriitori cu legături cu spaţiul bistriţean, nu vrea nici pe departe să refacă, să reaprindă aspiraţii şi trăiri ale vreunei boeme. E doar un generic al prieteniei literare, care vrea să cuprindă în conţinutul său nevoia de împreună trăire, în plan real sau virtual, a unor scriitori care îşi regăsesc sau îşi caută afinităţi elective.

Antologia de faţă e doar o primă strigare, iar ea include autori diferiţi, ca vârstă, idealuri, calibru, care au avut percepţia unui posibil colac de salvare într-o lume literară în care însingurările nu mai dau nicio şansă amiciţiilor literare.

N-am încotro şi trebuie să mărturisesc că  antologia, fără nici un merit din partea mea, începe (alfabetic) cu un grupaj din poeziile mele, într-un ciclu intitulat: Şapte poeme-n aldine asupra cărora nu voi insista din motive lesne de înţeles.

Urmează  GRIGORE AVRAM, năsăudean, absolvent al  Facultăţii de Silvicultură  şi Exploatări Forestiere din Braşov, iar în anul 2002 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în domeniul fundamental silvicultură.

Autor a patru volume de versuri şi a unor lucrări de specialitate din domeniul silviculturii, Grigore Avram propune un grupaj de poeme calde, luminoase, cât se poate de senine, în care-şi cântă bucuria vieţii, bucuria de a avea cu cine împărtăşi gândurile şi visele. Versurile sale sunt de mulţumire şi rugă către Creatorul naturii care ne susţine şi ne hrăneşte. Sunt adevăruri simple şi cu atât mai adânci cu cât, omul nu-şi dă seama de ele ci le trăieşte. DOAMNE, / dacă porţi în suflet / un crâmpei de amintire, / dă-mi al vântului viu urlet / şi mi-l pune deocamdată / peste-a mea ascunsă fire, / să mă ţin de Preacurată / doar c-o geană de privire. / Doamne, / dacă visul singur / se aprinde şi-apoi piere, / dă-mi putere să m-asigur / că, în palma Ta curată, / sunt şi eu un strop ce-ţi cere / siguranţa Ta de Tată / şi iubirea ca avere. / Doamne, / când în prag de cină /

întunericul ne-alungă, / dă-mi o rază delumină / să mă toarcă-n al Tău caier, /

far în lume să ajungă / şi vieţii mele baier, / să-mi păstreze clipa lungă

Ele-ţi aduc o stare de linişte şi împăcare cu tine însuţi şi cu ceilalţi, pentru că  degajă o energie pozitivă, fiind foarte stenice.

Poetul îşi aduce aminte cu nostalgie  de colbul de sat pe unde trecea adeseori, odinioară cu iubita: TRECĂTOR/ Către cine să mă-ncumet / Să privesc mai apăsat: Către dealul cu răsunet, / Către colbul meu de sat?/ Că de când îmi ţes lumina / Într-un somn nevindecat / Port cu mine toată vina / Celui mai ascuns păcat. / Nefiresc şi plin de umbre / Stau cu zece ani mai sus, / Orizont în linii strâmbe / Ridicate spre apus, / Care caută să-i spună / Surd, urechii tale mici, / Pe cărarea ce se-adună / Cum treceam cândva pe-aici. Sângeorz Băi, 15 august 2009. Este o poezie în ton elegiac care invită la nostalgie. Ţesutul luminii într-un somn nevindecat semnifică  pierderea ingenuităţii, ca-n poemul lui Cezar Ivănescu: Amintirea paradisului.

Cu atât mai pregnant se simte această  nostalgie  precum şi a timpului care nu se mai poate întoarce, în poemul Zădărnicii: Am fost şi mare, am fost şi mic, / Dar astăzi spun cu voce tare / Că parcă nu am fost nimic, / Că m-am topit precum o floare / În palma primului îngheţ / Şi din trufia-mi arzătoare / N-a mai rămas nimic măreţ. / Am fost şi încă sunt pribeag, / Rătăcitor pe-un drum de ţară, / Flămând, dar parcă mai beteag / Când m-am vândut a doua oară / Pe o speranţă şi un vis, / Crezând că-n lumea mea uşoară / A fi înseamnă paradis./ Anieş, 9 septembrie 2009

Despre profesorul dr. Nicolae Băciuţ, nu ajung cuvintele, pentru că  are un palmares impresionant, atât profesional cât  şi literar. Alături de performanţele academice,  a publicat un număr incredibil de cărţi din toate domeniile şi este cuprins în multe antologii. Este redactor şef al publicaţiei de prestigiu internaţional Vatra Veche. Ciclul de poezii propus spre antologare reflectă abia un colţişor din sufletul generos al autorului. În primul rând, cum e şi firesc la orice profesor, începe definiţia elementului principal de construcţie. Cu definiţia Poeziei şi ajunge, după multe încercări metaforice superbe la  formulări ideatice de excepţie: DEFINIŢII / Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / şopti iarba. / Poezia / e bobul de rouă / de la subsuoara ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / strigă iarba. / Poezia / e lacrima / de la ochiul ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / suspină iarba. / Poezia / e picătura de sânge / de la talpa ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / tăcu iarba. / Poezia sunt eu şi eu aştept coasa.

Un univers interesant, generos, redat uneori prin imagini sugestive ale naturii din noi şi din preajma noastră.

Una din cele mai frumoase simbioze cu natura pe care o realizează  poetul este în poemul: COPACUL DIN CASĂ / Crengile bat în geam / aş putea să deschid, / să vadă că sunt acasă, / că şi eu sunt copac, / că şi eu bat / în geamul care se deschide spre el, / că poate eu sunt afară / şi el e acasă, / că frunzele mele / sunt mai ruginii decât ale lui, / că toamna mea e mai târzie decât a lui. / Privesc merele sângerii de pe masă, / priveşte cărţile mele sângerii din raft, / priveşte filele cărţilor mele arămii, / privesc frunzele lui albe / pe care aş scrie un poem, / ultimul poem / pe care să vină vântul / să le împrăştie în lume, / cuvânt cu cuvânt, / ca să poţi veni tu, / firavă, uşoară, / să-mi scrii poemul tău de frunze. / Vine furtuna / copacul bate cu crengile în geam; / vine furtuna / şi bat şi eu cu cuvintele mele în geam, / dar nu e niciun anotimp aproape / să ne audă.

FLORIN I. BOJOR (Spania) îşi inaugurează  ciclul poematic cu un acrostih intitulat (şi dedicat)  Alexandrei Crişan, care se încheie foarte frumos: Atunci am înţeles că timpul se poate opri: / Nimicul se întrupează în fiinţa ce-o poţi iubi! O idee remarcabilă întruparea nimicului în fiinţa iubită.

Universul său poetic se învârte în jurul iubirii şi al întrebărilor pe care le iscă  dragostea neîmpărtăşită: Ochii tăi, frumoaso, / sunt culoarea care nu are durere / sunt nebunia care geme în tăcere / sunt veşnicia care otrăveşte privirea / sunt fericirea care mănâncă orbirea. / De ce nu mă privesc ochii tăi?!(Ochii tăi).

ELENA M. CÂMPAN, publicistă, poetă, autoare a mai multor cărţi de proză, poezie, publicistică, note de călătorie, onorează antologia Boemia cu un grupaj semnificativ în care îşi dau mâna analiza psihologică şi contemplarea filozofică, dar şi dimensiunea spirituală a omului. peretele alb nu cunoştea decât lumina / decât lumina / a venit cu icoane şi cruci şi lumânări / le-a aranjat ca-ntr-o expoziţie / locul visat, în care aştepta să fie iertat, / recunoscut ca artist / ca artist/ îşi plătea păcatele cu mici daruri / cu care ea mai rezista o zi / apoi, lua altarul de la capăt / credea că aşa trebuie să fie o biserică / o biserică / la dispoziţia lui, o fântână, / o fântână/ când pleca, lua cu el / turle, clopote şi vitralii, / făcând-o să se clatine mai mult / pe interior, biserica de lemn, / de lemn, de lemn, de lemn/ o clepsidră ne-ntoarsă / prin ea nu mai trecea timp / ne-murire / murire/ o rugăciune de lut e totul / ca să-l ierte de ne-iubire / ea era ne-biserica / biserica…” (Ne-biserica)

Antonimele, oximoronul, repetiţiile pe care poeta le foloseşte adeseori, dau muzicalitate şi sens,  sunt  ca o incantaţie de cor antic, subliniind ideea forte.

Sentimentul matern răzbate în unele din poeme, cu aceeaşi gingăşie iniţială  pentru că mama continuă  să fie mamă, indiferent de vârsta biologică  a copilului ei:

… ce simt eu acum / când ştiu că glasul acesta / va umbla prin mine / săpând cuvintele pe care / nu ni le-am spus / nu ni le-am spus! BĂIATUL MEU ÎŞI SCHIMBĂ GLASUL.

Şi unele sfaturi materne pentru copilul ei, se grăbeşte mama să dea, spre luare aminte: ştiu că te gândeşti în altă parte / mereu te gândeşti la cărţile tale / dar acum ascultă: / fii harnică pentru tine /  cum eu n-am pierdut vremea / nu-i lăsa pe oameni să te conducă / şi eu i-am ocolit atent / iubeşte pe cine vrei / dar îndrăgosteşte-te iarna / când zăpada acoperă iarba / umblă prin lume / eu voi fi aici să te apăr / când te-aştepţi mai puţin / cineva o să te caute / pe el să nu-l laşi să plece / s-aprinzi trecutul / dacă nu vezi bine / ascultă lumina/ de ce ne grăbim / să dăm ascultare / învăţăturilor târzii / târzii?… (Învăţături târzii).

A şti să aprinzi trecutul, să  asculţi lumina…iată haruri pe care doar oamenii aleşi  îl au. Şi poeta Elena M. Câmpan, posedă  aceste haruri cu prisosinţă  şi ni le împărtăşeşte şi nouă.

DOREL COSMA năsăudean, jurnalist, doctor în filologie, cu multe cărţi de cultură şi publicistică publicate, vine la Boemia cu un grupaj consistent de poeme, despre destinul poetic, despre fumul gloriei care mai fâlfâie/ din ambiţioasele proiecte(Fumul gloriei), despre adevărul cotidian care: E o cruce invizibilă / şi nu rezolvă golul existenţei, / nu vindecă rana originii, / roade rădăcinile / şi tu pluteşti / adevărul cotidian, / simplu eşti doar un om (Adevărul cotidian). Autorul găseşte chiar şi o soluţie: Viaţa predomină. / Ce vrei, să învingi ? / Lasă-te păcălit de căldura speranţei (Soluţie).

Următoarea antologată este o personalitate de excepţie.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Asociaţiei Scriitorilor dinQuebec, Canada, redactor la revista Agero Stuttgart, Realizator de programe AS TV Bistriţa. A publicat 21 de volume şi este prezentă în peste 30 de volume colective şi de critică literară.

Melania Cuc, fiindcă despre ea este vorba, este  – aşa cum o prezintă antologatorul, Membru de onoare al Societăţii Culturale ANTON PANN din municipiul Râmnicu-Vâlcea, deţine Medalia ,,Crucea celui de Al Doilea Război Mondial, pentru promovarea românismului prin literatură, acordată de Asociaţia Veteranilor de Razboi, în decembrie 2008. I s-a decernbat Diploma de Onoare pentru activitatea literară şi de întreţinere a legăturilor culturale dintre România şi Catalania, Spania. Deţine 35 de premii pentru literatură.

Absolut tot ce scrie Melania Cuc este remarcabil. Ea se prezintă  în această Antologie cu două poeme şi cu un fragment de roman. Primul poem are o tentă ironic-amară despre cum înţeleg unii conceptul de Democraţie: Cei mulţi din faţa televizorului duc dorul şi bagajul sorţii spre / alte atlantide scufundate în clişee de promovare a bonusului / pâinii. / Este vreme potrivită pentru raţia de aer şi pentru războiul / personal ce sapă civil în tranşeul kamikaze de pe dunga / cuţitului de bucătărie inconfundabilă. / Hrana şi viaţa ne sunt garantate în tot oraşul unde adolescenţii / trag jaluzele direct peste raza de soare sechestrată în glastră. / Se mişcă muniţii experimentale în reţeaua statuilor ce muşcă / mâna sculptorului ce le-a ridicat din lut ca mai apoi să înveţe / ele singure să se ridice din patru în două picioare.

Şi în poemul Arta Melania Cuc îşi exprimă în mod inedit părerea despre deviaţia pe care a luat-o acest gen de manifestare a expresiei artistice:

Râde scena golită de suflet. Imposibilă-i dorinţa mea de-a lua / de urechi aripa îngerului şi de-a o răsuci cu mâinile la spate ca / pe funia ce ţine edecul şi luntrea cu miere de muşte departe. Ce / nefolositor este veacul ăsta abandonat pe linia moartă aşa ca un / mărfar deraiat pe duşumeaua unsuroasă din faţa cuştii / sufleorului căruia nu-i ajunge leafa şi pentru aparatul acusticE iarnă / doar în frunza întinsă pe năsălia iarmarocului din coastra / teatrului de vise / neînvinse. E ger roşu-n ghipsul braţului spânzurat de grinda de / unde comediantul încearcă o dată şi încă o dată acul de siguranţă al / zborului fără / margini. Paiul în pălăria lui dă spic şi rolul se derulează sub / lovitura securii ce-a / doborât peste noi chiar razele Lunii. Se gâdilă tălpile în ghete / de stradă şi un / hohot de râs se aude în pauza dintre două apaluze lovite de gongul cu / amintirea ce nu lasă spectatorul nici să trăiască şi nici să moară / de foame

Imaginile acestea duc până la absurd ideea de artă, ceea ce şi doreşte autoarea. ORLANDA (Fragment din romanul în lucru VARA LEOAICEI) aduce cu sine problema singurătăţii, a senectuţii, a slăbiciunii omeneşti, a însingurării în mijlocul lumii, dar, fraza de final dă cheia de lectură a acestui scurt fragment: Lucrurile şi fiinţele sunt ca şi zarurile. Jocuri măsluite. Într-un fel, aminteşte de replica Aliciei în Ţara minunilor ca să scape din labirintul în care intrase prin grădină luându-se după iepuraşul cel alb: În definitiv, nu sunteţi decât nişte cărţi de joc!

Scriitura Melaniei Cuc este de o înaltă măiestrie şi e o adevărată sărbătoare să citeşti orice carte a sa.

Mureşeanul RĂZVAN DUCAN, cu o bogată activitate culturală şi publicistică, a publicat o serie de cărţi Vieţuirea-n clepsidră , (versuri), Dumnezeiescul Ardeal – poeme pe cord deschis, 3,14ramida lui Ducankamon (versuri),Târnava mea de lapte dulce (poeme), Poeme din cutia neagră a spuselor, Epistole către Adrian Păunescu-carte de iubire; Gheorghe Oprean – o viaţă închinată unirii românilor şi înălţării bisericii ortodoxe (cercetare), O istorie a sportului târnăvenean, (cercetare), şi are multe contribuţii în unele volume colective.

În Antologia de faţă prezintă câteva poeme remarcabile, prima este dedicată lui Nicolae Băciuţ  şi este o foarte reuşită evocare a vieţii de la ţară, după o fotografie: Cruce creştină pe casă, / Gard şi poartă de fier, / Viţă căţărătoare în curte, / Deasupra tuturor cer. / La poartă, bancă de lemn, / Lustruită de oameni şezând, / Martori la spectacolul străzii, / Sub toate acestea pământ. / Între pământul acela şi cer, / Între cerul acela şi pământ, / Veşnicie-n două picioare, / Materie însufleţită umblând./ Timp imortalizat de părinţi, / Cu braţe trudind fără glorie, / Ţigle încărunţite pe casă, / Ziduri încărunţite-n memorie. / Odată, flăcăiandru prin sat, / Odată, copilandru prin curte, /

Nostalgic în trupul bărbat, / Urmărit de amănunte. / La o aruncătură de băţ, / Tainicul sfetnic, / Ce-ţi vorbeşte tăcând, / Ce-ţi tace vorbind, / Casa ta din Chintelnic. (După o fotografie).

Acest poem este o emblemă a dorului de casă, a meleagului rămas în urmă şi a înstrăinării umane. Nici că putea cineva să prindă în câteva instantanee acest adevăr dureros pe care mulţi îl poartă în suflet.

Deosebit de interesantă este poezia Dragă Nicule, nu ştiu dacă ştii. Sub pretextul unei epistole, autorul îşi exprimă crezul poetic şi spune în final: poeţii nu fac decât lucrarea lui Dumnezeu! / Dumnezeu se cheamă acum primăvară / şi se strigă pe numele mic: / -Hai să mergem, nu contează unde!

Autorul are un simţ al umorului cu totul special. Tonul lui este uneori sarcastico-ironic, vizând unele probleme actuale ale societăţii.

GEORGE FILIP  poet român trăitor în Montreal ne surprinde, ca de fiecare dată, cu  talentul şi prestanţa sa. Acesta este un poet născut, nu făcut, aşa cum se spune şi cum autodeclară, de câte ori are prilejul. Îşi alcătuieşte singur o autobiografie cât se poate de originală, cu un fin ton autoironic. Am respirat prin bubatul timpului şi prin pucioasa celui de al doilea măcel mondial. Aşa rahitic, dar cam sălbatic în pruncie, am făcut şi eu foamea, m-am înfrăţit cu animalele, Marea mi-a fost a doua mamă, iar visul meu etern a fost fuga de acasă. Şi am fugit…Am hămălit, am ciordit, am iuibit…fotograf, seralist, paraşutist, boxer, fotoreporter, sigisbeu şi…poet !Nu l-am slugărit niciodată pe-mpăratul roşu. Am debutat târziu şi greu, după o detenţie ordonată şi în perioada 1974-1977 am publicat patru volumaşe.(…) Mi-am pus semnătura pe 26 de volume. Anul trecut, 2009, am primit la Tuzla mea natală diploma de Cetăţean de onoare.

Poemul Simbioză dedicat Melaniei Cuc este deosebit de frumos, plin de fior patriotic autentic şi de dorul pentru ţara de care-l desparte mii de kilometri: vorbim de-o ţară ancestrală / cu ipohondri sub revere / şi doar poema pastorală / ne este singura avere / chiar la ieşire e o poartă / cu vameşi ce ne umblă-n sânge / când evadăm spre-o altă soartă / şi-n turlă cucuveaua plânge / de vină-s visele rebele / caii se-adapă la fântână / femeia toarce menestrele / iar ielele pe lac se-ngână / femeia poate să bocească / ea ştie să-şi îngroape fiii / aghiazma ei dumnezeiască / curge pe valea veşniciii / ea zvârle pâinea către soare / şi azima se face stele / şi-n Carul-mic şi Carul-mare / poeţii umblă…beizadele / la ori ce colţ din universul / prea concentrat în călimară / poetul îşi vânează versul / şi-l vinde lumii – de afară / femeia-Om, omul-Femeie / clepsidra asta de vecie / prin invizibile tranşeie / ne curge către veşnicie / acolo-s porţile deschise / să intre mahării – prin faţă / iar în BOEMELE din vise / doar regii lumii se răsfaţă…

Aproape toate poemele lui George Filip sunt închinate femeii. El cântă  femeia la fel cum respiră. Dintre toate, unul este cu adevărat superb: CRUCE DE VEŞNICIE: Pentru Maria-Mea / facă-se cruce trupul tău femeie / la care să mă-nchin când tânăr sunt / să stai mereu în pragul casei mele / şi să m-alini chiar când voi fi cărunt / facă-se cruce aerul şi apa / şi cruci să crească-n cetini şi scoruşi / şi Marea mea să facă semnul crucii / spre nicăierea paşilor mei duşi / facă-se cruce la intrarea-n satul / ce m-a născut şi m-a înstrăinat / o cruce să mă mângâie pe frunte / când am să mă întorc poet-bărbat / facă-se cruce semnul întrebării / sub care mă îndoi pe la răscruci / când nu ştiu în ce parte să-mi duc paşii / şi-mi fac spre chipul mamei mii de cruci / facă-se cruce apele şi munţii / ce ţin în palma lor acest Pământ / cu oameni care-njură sfânta cruce / şi dau cu pietre-n Dumnezeul-Sfânt / facă-se cruce zilele sihastre / prin care mă tot rabdă veşnicia / ce ne deschide porţile credinţei; /facă-se cruce, trupul tău Maria!..

LUCIAN GRUIA, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor al mai multor volume personale şi colective, participă  la Boemia bistriţeană cu o selecţie de versuri autoironice şi pe undeva, umoristice. Se remarcă: NEDUMERIRE: Stau între două oglinzi paralele. / Una îmi reflectă chipul frumos, / Cealaltă pe cel urât. / În oricare mă privesc, / Îmi văd numai chipul frumos / Pe cel urât îl văd doar ceilalţi.

Dar cu o sensibilitate deosebită, el  comunică lumina mamei celor din jur, lumina pe care o poartă din pântec. LUMINA MAMEI: În pântecul mamei, / Mă vedeam crescând / Într-o lumină interioară. / Când m-am născut, / O altă lumină / Mi-a brăzdat faţa / Cu riduri. / Trăiesc între două lumini. / Când voi muri / Am să-mi regăsesc / Lumina interioară / Din care m-am născut.

Un poem rotund ca un adevăr axiomatic. Micropoemele lui Lucian Gruia au în ele sensuri multiple şi par scrise dintr-o suflare.

Distinsa poetă CLEOPATRA LORINŢIU, autoare a peste 20 de volume şi nenumărate apariţii publicistice, cu o activitate remarcabilă în domeniul culturii, şi mass-mediei, oferă Antologiei o selecţie de versuri  fără cusur, vizând universul lăuntric. Ea subliniază munca jertfelnică a creatorului: PUNCT DE RĂSCRUCE / Când memoria scrisă o să dispară / Când vom comunica telepatic / Când totul va fi altfel, altcumva, altceva / Aceste file stoarse din viaţă şi sânge / Vor mai conta? / Când ,,viaţă,, şi ,,sânge n-o să însemne nimic / Iar ,,nimic n-o să mai aibă sens./ Generaţie frântă ! / Tu nici nu eşti! / Încăpăţânându-te să ai sens / Sub ampla domnie-a non-sensului. / Am să scriu pentru morţi, pentru trecut / Pentru trecerea lor spre alte regnuri / Am să arunc totul îndărăt / Şi prin schimbarea acestui sens / Am să lunec spre viaţa din moarte / Mai posibilă decât un viitor mut.

Poeta  abordează problemele  majore ale umanităţii: singurătatea, neputinţa, boala, lipsa de afecţiune şi de comunicare: NOPŢI TĂCUTE / Vine o vreme când prietenii / Nu te mai sună la trei. Nu-ţi mai povestesc / La telefon, grave, iremediabile întâmplări, / Păcate de dragoste, revelaţii. Vine o vreme / Când nu te mai sună nopţile, nimeni. / E vremea-mpăcării, / Când furtunile sunt numai pe mări interioare / Când observi crizantemele fanate. / Când ceva tragic e ceva indecent. Când / Nimeni nu e de vină. / Încet , încet te ocupă timpul galactic. / Un bolid depărtându-se de neliniştea / Pe care ar putea s-o explice. Vine o vreme / Când îţi poţi aminti / Lacrimile fierbinţi.

VALENTIN MARICA următorul antologat, autor a numeroase volume de versuri şi publicistică, are în antologia Boemia, un mănunchi de versuri filosofice foarte reuşite: MUSTRAREA SECUNDEI / Zarul e în repaos. / Tăcerea îmi viscoleşte mâinile. / În ou / murmură cugetul zborului. / Celor ce te întreabă / de ce sunt ochii / clepsidre, / spune-le / că numai cine atinge culoarea zăpezii / e zeu / în sălaşul secundei.

Nici dimensiunea sacră nu este neglijată  şi poetul  reuşeşte să  dea un sens spiritual poemului laic. De altminteri, toate poemele acestui distins autor sunt remarcabile.

STRIGARE PESTE SAT: / Să fii tu însuţi Carul Mare, / să aşezi / fântână-n leatul mâini, / numele / pe oiştea dragostei / cărare, / când zarea altoieşte crucea / şi ruginiul porţii e straiul / de iertare. / Pe pânze pământii, / ochiul se desface în legănare. / Îmbătrâneşte iarba, / lemnul ei / va arde prelung în fiecare.

MENUŢ  MAXIMINIAN, bănăţean, născut la Timişoara, poet, publicist, oferă  antologiei  o proză intitulată Chitara îngerilor. Acesta este un pretext pentru un interviu generos cu o tânără cântăreaţă folk, despre cum a început aceasta să cânte. Şi cine a îndrumat-o în această direcţie. Scrierea cuprinde şi o  parabolă a cojii de nucă: Coaja de nucă: / Lumea asta mare încape într-o coajă de nucă. Iarba, / florile, copacii, clădirile, oamenii fac parte dintr-o lume / minusculă în marea lume. Odată demult trăiau cu toţii, ca într-o / membrană protectoare într-o coajă de nucă. Ei erau miezul. Cât / de frumoasă este viaţa când eşti apărat de toate, în nucă. Aveau / belşug pentru fiecare categorie, sau rasă, sau specie. Oamenii, / aproape invizibili aveau un primar al lor. Care nu era condus de / anumiţi gansteri, sau de forţele de dreapta, stânga, centru, sau / dreptul în stângul. …

Aproape o proză poetică. Scrierea are şi un Motto din Sfântul Augustin: Învaţă să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă -  începe cu o confesiune a autorului, după care o lasă pe interlocutoare să conducă discuţia.

Foarte original, ALEXANDRU CRISTIAN MILOS, îşi face o intrare spectaculoasă în scenă ca şi cetăţean al cosmosului:Născut, ca şi cetăţean al cosmosului, la 23 Septembrie 1952 în oraşul Bistriţa, România, Terra, Galaxia Calea Lactee, Univers. Are un palmares impresionant, cu lucrări. Cărţile sale- 20 la număr- se află în Biblioteci Universitare din peste 30 de ţări din lume. (…)

Cosmopoeziile sale sunt traduse în limbile: engleză, franceză, germană, greacă, italiană, spaniolă. Este cuprins în Antologia CUVINTE a Filialei Cluj Napoca a Uniunii Scriitorilor, alcătuită de Irina Petraş. Este inclus în Antologii internaţionale de poezie. În anul 2000 publică MANIFESTUL COSMOARTEI- nou curent artistic avangardis, cosmic, de inspiraţie SF, în poezia românească şi europeană a Mileniului 3 în care promovează FRATERNITATEA COSMICĂ ca şi CETĂŢENI AI COSMOSULUI-OAMENI COSMICI!

După  asemenea prezentare, ne-am aştepta la un poem cosmic. Şi iată că-l avem în Antologie şi este, nici mai mult, nici mai puţin decât CODUL GALACTIC, pe articole, pe paragrafe, pe subiecte, scrisă în spiritul fraternităţii cosmice. Este destul de interesant pentru cei care preferă literatura science-fiction.

VICTORIA FĂTU NALAŢIU scriitoare şi pictoriţă, are în antologie

ALFABETUL DE DINCOLO DE CĂRŢI (Fragment).

Este o istorioară foarte nostimă despre un bărbat căzut într-un şanţ, care filozofează cu nasul în noroi, iar o femeie, Suzana încearcă, făcând eforturi considerabile să-l scoată de acolo. El citează, când din Liviu Rebreanu, când din Petre Pandrea, când se crede Don Quijote, şi nu încetează să-i facă fetei complimente. Artista îşi ilustrează scrierea cu două acuarele reuşite.

MARIA OLTEAN, bistriţeancă, membră  a Uniunii Scriitorilor din România, autoare a peste zece volume de versuri şi poveşti pentru copii, este la rândul ei artistă, având în Antologie şi o icoană pe sticlă.

Poezia ei este de natură spirituală.ZBATERE: E-o zbatere în sufletul vremii, / Ploile şterg zâmbetul oraşului / Şi insomnia se cuibăreşte. / Printre cuvinte / Găsesc dimineţi răstignite, / Întrebări ce rămân fără răspuns.

Autoarea mărturiseşte că-şi caută  linştea pe plaja cu nisipul sclipitor al poeziei, şi nu ezită să spună: Mă opresc în ultima vale luminată de fulger / Cu o lacrimă să mângâi pământul. (În aceste zile).

Poeziile acestei autoare sunt atât de simple şi expresive, încărcate de miez, încât par mici bijuterii e atârnat la piept, pe dinăuntru: RĂDĂCINI DE POEZII: Demult / Locuiam în inima unei păsări, / Respiraţia îmi era atât de subţire / Că nici un înger n-o putea atinge. / Din cuvinte / Îmi construiam galaxii, / În priviri ascundeam misterul, / Din carne-mi creşteau rădăcini de poezii.

OVIDIU POJAR, sălăjean, autor al unei plachete de versuri intitulat: Un alt anotimp a sosit la Boemia cu câteva poezii de dragoste, cu tâlcuiri bine alcătuite ca nişte parabole în versuri. STRĂIN SUNT ÎN OCHIUL TĂU: Închis în ochiul tău / ca un corp străin / simt cum lacrima / încearcă să mă elimine / cel mai dureros este că / nu ştiu dacă vreodată / ţi-am acoperit toată retina / dacă o vreme măcar / m-am legănat în privirile tale / sau am locuit acolo degeaba / cel mai dureros este că / nu pot ieşi singur / am nevoie de ajutorul tău / de lacrimile tale / ca şi până acum / numai că / de data asta / să mă înece / definitiv.

THEODOR RĂPAN aproape că nu ai are nevoie de prezentare. Născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul Teleorman; absolvent al Facultăţii de Drept Secţia Juridică (Universitatea Bucureşti); atestat ca ziarist profesionist; consilier diplomatic în Ministerul Afacerilor Externe. Peste zece cărţi publicate, impresionante referinţe critice.

El are o definiţie foarte  interesantă  a Poetului: POETUL: Acolo sus, neinventat încă, Poetul e glonţul de zăpadă al Cântecului! / Feriţi-vă! / Devenit sunet e atât de aproape, / un zeu răstignit / în scoica sidefată a mării, / apocalips al silabelor / între care, lumina furtunii alege / pentru ospăţul de taină, / pe ţărmuri, / una.

Theodor Rîpan este un menestrel care caută  necontenit metafore în nisipul mării. Pentru el, Cuvântul este  o  entitate vie, iar Poetul e slujitorul lui.

Autorul oferă poeme minuscule, scurte respirări în spirit de haiku, în care esenţializează  materia cuvântului. AŞEZĂMÂNT: Mai singur decât sunt / e doar Cuvântul. / La umbra lui sap unicul mormânt!

RECUNOAŞTERE: Mai presus de orice / inima mea incendiindu-vă!

ECOU: Eu am văzut glasul tăcerii / spărgând liniştea…”

VEGETALĂ: Ca un copac crescut în copac: / inima mea şi a ta. / Se apropie vara…”

ISPITA: Merg pe apă şi plâng: / sunt mersul aerului. / Chiar umbra lui

Apoape panseuri, aproape definiţii lirice, aproape formulări axiomatice, miniaturile lui Theodor Răpan, conferă  spiritului o stare de bine.

TRAIAN PARVA SĂSĂRMAN tot scriitor năsăudean, a publicat patru volume de proze, iar acum oferă cititorilor proza: Mâşu în care protagonist este un basarabean, fiu de jandar, ajuns inspector cu taxele. Autorul evocă acest personaj real, relatând unele întâmplări din munca lor de inspectori.

Hunedorean, ION SCOROBETE, autor al mai multor volume de versuri are un mănunchi de poeme  despre viaţă, anotimpuri, iubire, şi încercări de filozofie  pe anumite teme. Se remarcă poemul: IMPERIU MĂRUNT: în vârful piramidei stă viaţa şi / opusul ei / ce nu trişează / ci biruie împreună / precum boabele de fasole / căzute din traista de rafie lucrată / în vreun con al întunericului / se învăluie cu plapuma neagră / a humusului / ce n-a lăsat să-i scape / substanţele dense / celuloza / iar din acest adăpost  /interesant / înhăţă raza mult aşteptată / aidoma pruncului / sfârcurile / în ziua sorocită / când umede buze alungă / tristeţea / care-şi făcuse planuri / astfel prin vlaga hrănită a ţărânii / un ochi verde intens / râde ca un clopoţel atins din / întâmplare de o mână / nedibace / îşi suie veştmântul centimetru / cu centimetru / pe aracul orei nouă / se desfoliază / în spirală când să deschid şi eu poarta / să mă pierd în mulţimea de zgomote / ale oraşului.

CONSTANTIN PAVEL este prezentat drept un artist de talie europeană. Nicolae Vrăsmas îi face un portret amănunţit privind viaţa şi opera acestuia.

Tot năsăudeancă este şi ANA ZEGREAN, care încheie ciclul antologaţilor din această  frumoasă carte. Autoare a cinci volume de versuri şi participantă la numeroase volume şi antologii colective.

La Boemia, Ana Zegrean prezintă o suită de versuri în care răsună cântecul vieţii în întreaga natură: se agaţă cântecul / în copac / lutul frământă / visul de mâine / din coapsa dimineţii / clopotul respiră verde / îngenuncheat în memorie / firul de iarbă / îşi spală rugina / în bobul de rouă. Alteori, poeta aude cum creşte sămânâţa lunii:sămânţa lunii: / creşte / întoarcerea în ţărână / pe marginea ferestrei / aripa îngerului / bate pulsul astral / mă cuibăresc / în propria-mi umbră / spre nefiinţă

O poezie plină de expresivitate şi de miez. Deşi scurte, poemele au un înţeles adânc şi o muzicalitate plăcută.

Prin ansamblul său bine structurat, bine gândit, variat şi plăcut, volumul de faţă constituie o izbândă  a spiritualităţii româneşti, nu numai din arealul bistriţean, dar cu deschidere către întreaga lume.

CEZARINA ADAMESCU

19 martie 2010

Solemnitatea Sfântului Iosif

_________________

15 Iunie 2010 – Ion Constantinescu: „Cu şi fără ricoşeu“, Editura Tipolitera, Cluj-Napoca (Al. Florin Ţene)

Scriitor polivalent , abordând cu succes  mai toate genurile literare, de la proză satirică, teatru, reportaj, până la epigramă, Ion Constantinescu este din nou în librări cu un volum de catrene, intitulat simptomatic “Cu şi fără ricoşeu”, apărut la Editura Tipolitera, Cluj-Napoca. Originalitatea şi ineditul acestui volum constă în faptul că aceste catrene, însoţite de o mică prezentare a firmelor, inclusiv cu fotografia personajelor abordate , sunt dedicate unor oameni de afaceri de succes. Cartea cuprinde 228 de castrene dedicate celor 76 de patroni de firme din Cluj-Napoca şi judeţ. Prin acest volum Ion Constantinescu întinde o punte de legătură între creatorul de artă şi creatorul de valori materiale şi economice, fapt mai puţin abordat în cultura română. Catrenele sunt adevărate “imagini”ce surprind profilul de succes al patronilor de firme din judeţul nostru, şi nu numai. Asemeni clic-clacului aparatului de fotografiat ce imortalizează cu ajutorul luminii eternitatea clipei, aşa sunt şi catrenele, având rime încrucişate sau pereche, din acest volum. Întradevăr  versurile ce ţintesc direct spre activitatea principală a firmelor şi  a patronilor ce le conduc, sunt scrise cu sentiment, fără ricoşeu, conturând calităţile manageriale ale acestor protejaţi ai Zeului Mercur ,sau Hermes.Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de ce spunea Emil Cioran:”Cu cât îţi controlezi sentimentele mai puţin, cu atât  ele te îndepărtează mai mult de viaţă.”

Descoperim la autor un bun simţ al observaţiei cotidiene, cu percepţii plastice ale secvenţelor abstruse, educat prin exerciţiul îndelung al lucidităţii treze.

Volumul se deschide cu trei catrene dedicate domnului Patriţiu Abrudan, director regional al Băncii Transilvania, unde sunt  conturate calităţile acestuia:”Ca un bărbat chipeş şi sportiv mare/ Junele că vă curtau cu disperare,/Ca bancher, după cum am aflat,/Sunteţi şi mai abitir curtat.” În continuare sunt lăudate calităţile de medic stomatolog a doamnei Rodica Aldica:”Cei ce se laudă cu-a lor dantură/ Să recunoască, m-aşi fi aşteptat,/ Că astăzi n-ar fi mai avut un dinte-n gură,/ de dumneavoastră, nu i-aţi fi tratat.”Nici opticianul de renume Boldizsar Gyongy nu a scăpat de “unghiul optic”al scriitorului:”Purtând ochelari de la “Optipar”,/ Prezbiţii, miopii, văd exemplar;/ De-ar corecta şi răul în bine,/ Ochelari”Optipar” şi-ar dori oricine.”Blaga spunea că artistul şi editorul îşi creează un alibi în vederea Judecăţii de Apoi.În acest context Nicu Dragoş, patronul Editurii”Studia”, instituţie de cultură de mare succes, este surprins de Ion Constantinescu într-un “Gest de bun simţ”:”De aspectul cărţii pe care o citim/ Ne satisface, astăzi, pe deplin,/ Tu, de-acest lucru, nu eşti chiar deloc străin,/ Fapt ce cred că obligă să îţi mulţumim.”Domnul Adrian Macarie, patronul S.C.Adax este caracterizat ,evidenţiindu-se  perseverenţa, pasiunea , perspicacitatea şi inteligenţa sa:”La început doar simplu nume,/ Din “Adax” aţi făcut renume;/E şi normal, când se-mpreună/ Curajul şi cu mintea bună.”Cartea se încheie cu trei catrene dedicate doamnei Maria Vişan patroana restaurantului “Măriuţa”:”Măriuţa e un nume,/ Ce atenţia reţine, / Cel ce aici face popas, /  Nu doar de asta e atras.

Sunt dedicate câte trei catrene patronilor şi directorilor de firme, inclusiv fotografiile acestora şi un text de prezentare a firmelor:Patriţiu Abrudan (Banca Transilvania), Rodica Aldica(Cabinet Stomatologic), Gheorghe Ardelean (preşedinte executive A.P.M.), Ioan Avram (Expo Transilvania), Agustin Baciu (S.C.Onix), Voicu Baciu ( S.C.Fimaro), Floarea Balmuş (Electromecanica), Dumitru Babaioana( S.C.Caring), Cristian Blaga ( S.C.Auto-Fyg), Binder Bettina ( Oriflame), decebal manole Bogdan (ASIROM), Mariana Bogdandi (Restaurantul Matei Corvin), Mircea Borodi (Restaurantul Hanul Cetăţii), Boldizsar Gyongy (Optipar), Andrei Boţindean ( S.C.Dey Security), Dan Brudaşcu ( Casa Municipală de Cultură), Mihaela Catană ( Bijuteria ISHARA), Traian Chender ( S.C.Transcarpatica),  Ioan Cheţan (S.C.Tenera), Aurelia Chişu ( Galeria Unic-Art), Rozalia Chioreanu( Salonul Rody`s),  Cristina Csalai (Pensiune), Angela Dan ( S.C.Meseşana), Eugen Deto (Café-Barul S.C.Deto), Vasile Dolha(A.P.M-Turda), Nicu Dragoş( Editura STUDIA), Viorel Dreve (S.C.Alina Tour), Adriana Dudaş ( S.C.Galenic), Liviu Sorin Dudaş ( Galenic Farm), Victor Fărăgău ( Bioterra), Valy Gaftea ( Eurobrokers), Gall Nicolae ( S.C.Gallit), Nicolae Giurgiu (MINESA), Speranţa Iacob (Farmacia ), Kovacs Krisztina ( Café-bar LA PRIETENI), Daniel Lăcusteanu ( S.C.Eurobrokers), Daniel Lucaciu, Adrian Macarie (S.C.Adax), Nicolae Magdaş ( S.C.Napocom), Helene Mălai (Traduceri HELEN), Liviu Mihai (Cabana de pe Someş), Adrian Mleşniţă ( C.A.T.), Cristina Moldovan, Marius Moldovan  ( S.C.Cryton), Ioana Molnăr ( S.C.Magnolia), Dan Mureşan (S.C.M.D.M.), Elena Mureşana (Brutăria Ioasim), Radu Mureşan (S.C.Nera Mureşan), Felicia Nădejde ( Africa Club), Vasile Onaca (S.C.Oncos), Pal Sabina , Pal Ioan( Banner Publicitar), Monica Paraschiv ( Transilvania Recuperări Creanţe), Ioan Părăoan ( S.C.Lacrys), Cornel Petrescu (U.J.C.M), Ioan Mircea Petrică (S.C.Eurobrokers), Petruţ Atanasiu ( S.C. Lemna terr), Alin Pop ( Spirographix), Pavel Pop (Dimeco), Augustin Poptelecan ( Casa Augustin), Silviu Prigoană ( S.C.Rosal), Cornel Purdea ( Design Confort), Mihaela Rozor(R.A.D.P.), Mihaela Rus (S.C.Vitrina), Petru Rusu (I.S.O.), Dumitru Sabău (S.C.Tipolitera), Călin Safirescu(S.C.Safit inst), Reghina Scerbac, Dan Scerbac (S.C.Rexelite), Letiţia Selescu (Tsmart), Szekely Maria ( S.C.Elis lux), dr.Titus Şuteu (Radusan), Cristian Tămaş (S.C.Astra Tour), Thies Iolanda ( Galeria de Artă Danel), Marius Trifu ( S.C.Melody), Viorica Ţibre (Ideal Estet ) , Petrişor Ţârlea (S.C.Turnătoria Metalu), Eugen Vereş ( Branter-Vereş) şi Maria Vişan ( Restaurantul Măriuţa).

Aceşti oameni de afaceri de succes surprinşi de Ion Constantinescu în cartea sa au făcut ceea ce cu înţelepciune spunea Victor Efitmiu:”Fără acţiune, gândul nu se poate materializa pentru a se transforma în adevăr”.Lucru înfăptuit cu sacrificiu de aceşti oameni pentru comunitatea noastră.

Cartea lui Ion Constantinescu este o lumină adusă în lumea afacerilor, ştiind că rolul acesteia este de aface…umbră. Umbra fiind profilul acestor oameni minunaţi.

AL.FLORIN ŢENE

_______________

14 Iunie 2010 – Cezar Cherciu – „Focşanii – O istorie în date şi mărturii (sec. XVI-1950)“ (Valeriu D. Cotea)

După  o susţinută muncă pe tărâmul culturii şi educaţiei de aproape o jumătate de secol harnicul profesor de istorie, Cezar Cherciu, fiu al acestor meleaguri, consideră că mai are o îndatorire importantă: să pună în lumină şi cunoaştere trecutul istoric al pământurilor natale, Vrancea şi Ţinutul Putnei, valorificând tezaurul informaţional scris şi arhivistic.

Astfel, în ultimuu douăzeci de ani foloseşte cu pricepere materialul documentar strâns cu multă migală, scoţând din „tiparul timpului”câteva lucrări importante şi foarte speciale de istorie locală, pe care cercetătorul sau iubitorul de istorie nu le poate ocoli. În 1995 scoate prima lucrare Vrancea şi Ţinutul Putnei – Un secol de istorie 1820-1920, în 2005 editează Vrancea şi Ţinutul Putnei – O lume de altădată 1921-1945, iar în 2007 tipăreşte o lucrare monografică de excepţie, închinată celei mai întinse podgorii putnene şi locuitorilor ei, Jariştea – Vatră de istorie şi podgorie românească, toate reprezentând un adevărat dar oferit vrâncenilor şi iubitorilor de istorie. Generaţii de elevi, studenţi şi cercetători se vor inspira din acest generos fond documentar.

Iată  că astăzi sârguinciosul profesor nu are astâmpărul anilor şi ca un corolar al muncii şi căutărilor sale oferă cititorilor cartea Focşanii – O istorie în date şi mărturii (sec. XVI-1950). Sub haina de „istorie în date”, cartea a fost concepută ca un ghid care să-l ajute pe cititorul de azi să reconstituie imaginea în timp a oraşului Focşani de odinioară. Paginile ei invită la o călătorie în timp şi spaţiu, spre cunoaşterea oraşului de pe Milcov, reşedinţa fostului judeş Putna, azi Vrancea.

Cartea semnată de profesorul Cezar Cherciu este o carte document, concepută  de istoric ca o închinare adusă înaintaşilor ce au plămădit târgul de la margine de ţară (Focşanii Moldovei – Focşanii Munteniei), până aproape de zilele noastre. Cu o forţă de studiu impresionantă, cu o bibliografie impunătoare după răscolirea a peste 1000 de dosare de arhivă şi ore grele de studiu în arhivă, autorul ne dă una din cele mai frumoase cărţi de istorie locală, care are la bază documentul autentic de arhivă.

Lucrarea, prin modul în care a fost concepută, te fură în timpul lecturii, de la an la an, pentru ca cititorul să afle care au fost începuturile plămădirii oraşului Focşani, a modului cum a evoluat şi cum s-a afirmat de-a lungul timpului. Cititorul v-a înţelege mai bine, prin intermediul documentului că Focşaniul a inspirat în epocă ideea UNIRII, că a fost un model în înfăptuirea acestuia la 1859, rămânând în istorie ca „Oraşul Unirii”. Galeria truditorilo Unirii din Focşani a fost dominată de ilustra personalitate a primului domn al românilor uniţi, Alexandru Ioan Cuza şi primul său prim-ministru Mihail Kogălniceanu, mari prieteni ai focşănenilor.

Prin bogăţia informaţiilor cartea redă naşterea instituţiilor moderne şi în acest colţ de ţară, de la biserică  la primărie, de la şcoală la instituţiile judecătoreşti, de la viaţă urbanistică la cea comercială. Nu întâmplător marele savant Nicolae Iorga spunea că „istoria Vrancei reprezintă evoluţia în mic a istoriei noastre naţionale”, unde vrâncenii au fost prezentaţi în permanenţă şi la bine dar şi la greu.

Aceste locuri minunate şi oamenii ei au cunoscut greutăţile şi sacrificiile din timpul Războiului de Independenţă 1877, durerile pricinuite de ocupantul german în 1916-1918, au cunoscut vicisitudinile ocupaţiei sovietice din 1944-1958, dar oraşul Focşani a supravieţuit, a renăscut cunoscând şi perioade scurte de prosperitate şi afirmare. Cu respectul cuvenit, autorul aşează la loc de cinste eroii locali căzuţi cu ocazia acestor evenimente dureroase, spre neuitarea generaţiilor ce vor veni. În mod imparţial toate instituţiile sunt reprezentate cu mărturii, date, statistici şi personalităţi.

Este prima lucrare care redă sinteza evoluţiei fiecărei biserici din oraş (25) în frunte cu biserica-catolică „Sf. Ioan Botezătorul” din Focşani, stâlp al creştinismului şi ortodoxismului în acestă parte de ţară. Tot pentru prima dată este evidenţiat istoricul primăriei oraşului Focşani, de la începuturile sale şi până la epoca contemporană, cu galeria ei impresionantă de primari harnici şi destoinici, care au trudit din greu pentru afirmarea oraşului Focşani, în constelaţia oraşelor ţării. Depăşind de multe ori graniţele urbei Focşani, lucrarea redă informaţii valoroase privind evoluţia judeţului întrucât oraşul a fost şi reşedinţă de plasă, dar şi de judeţ. Datele despre evoluţia  prefecturii Putna, reformele administrativ teritoriale din judeţ, datele demografice şi statistice, situaţia bugetară pun în lumină şi eforturile făcute de către prefecţii care s-au perindat de-a lungul timpului. Dintre aceştia se detaşează două personalităţi reprezentative, ce au contribuit efectiv la progresul judeţului, Nicolae n. Săveanu şi Vasile I. Ţiroiu.

Autorul acordă o atenţie deosebită în ai prezenta pe aproape toţi cei care au fost adevărate valori focşănene din domeniile învăţământului, culturii, ştiinţei şi sănătăţii, justiţiei sau vieţii militare.

Cartea de faţă rămâne incontestabil un omagiu adus de autor celor ce au fost şi ne-au lăsat moştenire un tezaur material şi intelectual valoros, este un act de cultură meritoriu pentru cunoaşterea trecutului nostru şi un excelent instrument de lucru pentru toţi cei ce preţuiesc istoria. Este o carte de învăţătură şi educaţie ce nu trebuie să ne lipsească din biblioteca sufletului.

Cuvinte adresate în prefaţa viitoarei aparăţii de către Academician Profesorul Valeriu D. Cotea, în luna ianuarie a.c.

________________

11 Iunie 2010 – Marcela Ciortea: „Metrice“, Editura ASTRA Blaj, 2009 (Francisc-Mihai Lörinczi)

Citind aceste versuri mi se pare că mă aflu într-un palat minoic la o serată dansantă, iar printre coloane imense se naşte o lume afundă din ale căror adâncuri răzbat – ca astăzi relicve ale unei civilizaţii dispărute – cuvinte care nu au fost spuse încă. Ascunse parcă într-o amforă cu gâtul alungit, ar creşte înaripate spre cerul unui suflet care le potenţează taina – poetul care le dă din nou viaţă: “Străluci-n amiaza soarelui Egeii, / Aducând cu sine un întreg ospăţ: / Dănţuiau Bachante, iar, la proră, zeii / Îl ţineau pe Dyo-Nyssos în răsfăţ.” (“Final”)

Volumul de versuri al Doamnei Marcela Ciortea reuneşte pagini de largă respiraţie poetică, de la destinul perechii primare, la însufleţirea adamică sau păcatul originar – pecetea păcatului înnobilându-l: “Ai pângărit Edenul, grădina fericită, / Fii blestemat! De-a pururi pedeapsă-ţi dau IUBIREA” –  până la un prezent dezbrăcat de miracol, fără darul divin,  învăluit în glazura superficialităţii, “…şi-atâţia farisei, / Că Pasărea Phoenix, sătulă de ei, / Cenuşa-o bău dinainte!

Printr-o secţionare a vieţii, un profil circular, se observă straturile care îmbracă taine ce stau ascunse la umbra primului rod edenic, dualitatea creaţiei: “În camera Sambô tu râzi şi iubeşti, / Şi plângi şi urăşti deopotrivă.” Apoi talazurile Egeii s-au năpustit asupra corabiei şi valuri întregi i-au încercat rezistenţa. Lumea nu îşi putea avea centrul decât în Creta, în leagănul minoic, un veritabil axis mundi în jurul căruia gravitează cultura europeană: “Nu se poate Creta să nu fie Muză, / Minos nu se poate să te lase rece.

Pe aripi mitologice autoarea ne poartă într-un parcurs iniţiatic, de-a lungul a 29 de poezii, să descoperim omul divin într-o lume înăsprită, sticlind pe pavajul unei incendiare profanări în poezia “Ex nihilo, nihil!”:Pe-aicea, de-o vreme, nu-i strop de tandreţe / […] / E drum înfundat şi-napoi, şi-nainte: / Nimic nu e cald şi nimic nu-i fierbinte.” Unde să fii dispărut candoarea din suflete, suflete? Este o traversare prin tine către celălalt. La fel cum pe frontispiciul de la Delphi stă atenţionarea: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”,  în poezia “Nosce te ipsum”, autoarea  ne sugerează : “Nu cred că ai altă, / Decât la cer să rândui mii de scuze, / [...] / Cerşind la dăruirea altei muze…

Între leagăn şi sicriu e drumul crucii. Citesc un vers din poezia “După noi, Potopul!”: “Lasă-te de şotii şi trăieşte-ţi clipa !..”. Aş dori să-l parafrazez, în acest context, pe Vasile Voiculescu pentru a aprecia viaţa ca dualitate şi sensul profund al dictonului latin Carpe Diem: “Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului. Durerea e un val, bucuria – marea…”

Unde cerşim iubirea? Din care cer sorbim fericirea?  Drumul cotidian e presărat de suferinţă, de “Nedumerire” şi de interogaţie supremă: “Prin urmare-n lumea asta, cu atâtea poticniri, / Cine are garanţia preadeplinei fericiri?”, dar şi de “Tânguire”, “Singurătate”, sacrificiu (“Ana”), “Reproş”. Şi totuşi ne îmbrăţişează micile fericiri, “Daruri”, iar îndemnul poetic e unul antonin: “Nu da frâu mâniei, răului şi urii; / Mai bine urmează legilor naturii.”

Cu un talent dăruit şi un condei înmuiat în călimară,  şerpuirile de pe hârtia de calitate, judecă cu o ironie fină, în jocuri stilistice subtile, marcă a lingvistei, în cultură, nonvaloarea, dulcea ignoranţă, acel dolce far niente, care se instalează în confortul neruşinării de astăzi în poezile “Urăsc latina” şi “Curriculum vitae”.

Autoarea face incursiuni în mitologie, literatură, stiinţă, religie, mistică şi sculptează forme noi, modalităţi de supravieţuire în vidul cotidian. Citiţi, aşadar, aceste versuri din paradisul cretan. Deschideţi aceste “Metrice” şi veniţi la “palat” unde- i “astă seară mare-mare bal mascat! / [...] / Potriveşte-ţi masca să nu te cunoască, / Vraja asta dulce să n-o risipească!”

Dar călcaţi cu grijă printre cuvinte, ca într-un lan imens de maci – îngeri fluturând din aripi – ca să nu treziţi vreun Minotaur adormit sau să deschideţi din greşeală o altă cutie a Pandorei. Mai bine ciocniţi o cupă de vin cu Dyonyssos, dar fiţi treji la atenţionarea: Nom tangere cerculos meos! Şi aveţi grijă mare, să nu vă tăiaţi de cuvinte! Uneori ele şi muşcă, dar nu latră. Vă chem să citiţi această carte …roşie …, care face o incizie subtilă în lutul existenţial.

Grafica realizată de Daniel Voina aduce un plus substanţial în semiologia peisajului poetic al autoarei. Simbolurile care se regăsesc în paginile volumului de poezie conturează efortul creator şi  însoţesc coeziv versurile, înnobilându-le. Miracolul creaţiei a fost aşezat în Mesopotamia – miez al civilizaţiei antice- la confluenţa fluviilor Tigru şi Eufrat, iar  rodul – fructul maturităţii cretaoare – aşezat în Creta – pe tărâmul mănos al culturii europene. Între aceste aripi de înger a fost cuprinsă întreaga omenire, pendulând  ca pe un leagăn între aceste coloane ale culturii, întreţesută de cotidianul humic, dar susţinută de Frumos şi Sensibilitate. Această imagine a aripilor de înger, cele două civilizaţii, mi-au fost revelate de forma sferică a volumului Doamnei Marcela Ciortea, formă potenţată şi de simbolurile grafice de copertă.

Descoperiţi tainele acestor Metrice

Prof. LÖRINCZI Francisc-Mihai

_____________

10 Iunie  2010 – Dumitru Hurubă: „Cobaii“, Editura Eubeea, 2009 (Al. Florin Ţene)

Profunzimea reflecţiei, relatarea unor întâmplări dramatice din timpul când membrii societăţi noastre erau cobaii unui experiment utopic numit socialism multi lateral dezvoltat găsim în romanul”Cobaii” de Dumitru Hurubă, Editura Eubeea, 2009, subintitulat”fragmente din Jurnalul unui Cobai al Destinului”.Prozatorul nu pare, în acest roman, deloc străin de un anumit clasicism al meditaţiei asupra unui jurnal, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda şi reda întâmplări dintr-o perioadă tristă a societăţii româneşti. Personajele, Roxania Popa, profesoră de limba română, pictorul Andrei Rangu , sunt personajele în jurul cărora se ţese un covor cenuşiu de întâmplări de pe şantierele patriei socialiste. Romanul este construit prin metoda redări scrisorilor lui Andrei către Roxania, condamnat la ani de închisoare comunistă datorită faptului  că a fost martor când un ofiţer de securitate sub acoperire “a început să injure democraţia, regimul şi pe Ceauşescu de mamă, iar pe Ceuşeasca a făcut-o capră emancipată şi curvă care-şi plimbă prin ţară şi prin străinătate “codoiul” ei de satană, pe banii noştri.”,iar faptul că pictorul i-a ţinut isonul, securistul provocator îl arestează. Textul este o radiografie a mişcării vii, autenticiste, proiectând lumina interesului pe situaţia emblematică a întâmplărilor, de pe un şantier de la Măgura, la care sunt implicate personajele principale , ce sunt”marionetele-victime ale Destinului.” Dumitru Hurubă ştie să coboare în imediata apropiere a vieţii, să-i simtă freamătul şi să-i descifreze destinul ascuns. Efectul, în astfel de cazuri, este de autenticitate clocotitoare, de cristalizare a realului în imagini dramatice.Întors din închisoare Andrei lucrează pe un şantier unde destinul lui se interesctează cu personaje precum Chiribeleu, Farmacistul, Tanti Roza poreclită Roza-Scleroza, Buldozeristul, Iozefina, Rozdea, Spârdescu, etc.Îi scrie Roxaniei că”tablourile mele trebuie să-i reprezinte exact aşa cum sunt de fapt şi nu cum ar dori ei să fie.Nu vreau să fotografiez realitatea decât surprinzând-o în momentele ei cele mai sincere, nu pozând. Vreau ca totul să apară firesc, un firesc învăluitor, care să oblige privitorul tablourilor mele la participare.”Aceste cuvinte se constituie într- o adevărată credinţă a rolului creaţiei. Scrisorile descoperă ceea ce ochiul pare a observa lumea printr-un ochean colorat în cenuşiu care hieratizează mişcarea, gestica personajelor, fără însă a o îndepărta de esenţial. În urma unui accident petrecut pe şantier ziaristu Mihai Jerome , de la “Flacăra Socialismului” se duce pe şantier pentru a scrie un reportaj. Din întâmplare descoperă o scrisoare căzută în cabina camionului ce-l duce pe urmele lui Andrei,” prieten vechi”. În urma accidentului Andrei dispare. Mărturisirile acestuia  pe o bancă din Parcul Dendrologic din Simeria în primăvara anului 2009, se constituie într-o povestire către prozatorul care mărturiseşte că”parcă de-abia acum încep să o înţeleg…” . Naraţiunea este atât de puternică, împletită uneori cu picturalitate, încât romanul pare că explodează de amănute detectiviste, picmentate cu detalii. Deşi excelează în latura reflexivă, prozatorul e şi un bun constructor, cu simţul ansamblului, al ordonării şi organizării discursului după o logică textuală. Prozatorul cultivă inteligent construcţia textului, sugerând mereu un raport de contiguitate între autenticitatea trăirii şi cea a povestirii, între verosimilitate şi credibilitate.

Conflictul are tensiune, personajele Roxania Popa, profesoară universitară, Andrei Rangu, absolvent al Academiei de Arte Plasice” au vrut cu tot dinadinsul să demonstreze oricui că se putea şi altfel, că speranţa şi dragostea pot învinge dacă există sinceritate, puterea de a crede până dincolo de orice limită într-un ideal, chiar dacă acesta iese din tiparele normalului, chiar dacă acesta strică ordinea lucrurilor stabilită de către o forţă care guvernează totul şi al cărei reprezentant I se substituie amplificând adesea, răul şi toate nenorocirile.” Sfârşitul romanului este romantic, reîntâlnirea Roxaniei cu Andrei se datorează unei întâmplări imprevizibile când acceleratul 78  se opreşte din cauza unei defecţiuni la frână şi în vagonul 9 aflându-se Roxania îl vede pe Andrei, fiind cantonier,  ,iar acesta ,la strigătul Roxaniei simţea cum alunecă”încet spre pământ,”că nu-i mai aparţine…

Conflictul romanului are tensiune, personajele sunt purtate prin situaţii dramatice, vibrând de tulburări când de suprafaţă ,când mocnite, şi de anxietăţi. Conversaţia are ceva din sobrietatea meditaţiei lui Malraux.

“Cobaii” este un roman grav, dramatic, deschis cu toţi porii spre adâncimile exitenţei   supusă destinului. Când omul este cobaiul unui experiment politic şi social anacronic şi inuman.Dumitru Hurubă ne confirmă , prin această carte, că este cu sigurană un romancier complet.

AL. FLORIN ŢENE

_______________

09 Iunie 20201 – Ana Bondar: „Vânare de Vânt“, Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2009 (Emil Bucureşteanu)

Dacă mergi de la Piatra-Neamţ, pe firul Bistriţei în sus, la Vatra Dornei, cam la jumătatea drumului dintre cele două localităţi se află comuna Borca, parte componentă a judeţului Neamţ. În această comună, în satul Mădei, vecin cu Broştenii  unde Ion Creangă a  învăţat carte, a locuit la mătuşa Irinuca şi i-a stricat bordeiul, prăvălind o stâncă de pe munte, s-a născut, a terminat şcoala generală şi după ce a urmat liceul, ceva mai la vale, la centrul de comună, şi Facultatea de Biologie a Universităţii din Bacău, s-a întors în sat şi a învăţat carte pe consătenii ei, Doamna Ana Bondar. De când a ieşit la pensie, cu câţiva ani în urmă, s-a apucat de scris articole la ziarul „Mesagerul” din Piatra Neamţ, ziarul domnului Ghile,  şi el om al catedrei, metamorfozat în  editor de ziar.

Doamna Bondar nu este un  reporter în adevăratul sens al cuvântului. Articolele  domnea-ei  sparg tiparele genurilor gazetăreşti,  multe dintre ele, dacă nu majoritatea, sunt creaţii literare, cu eroi  din spaţiul în care trăieşte, dar  pe care cititorul atent îi va întâlni şi în alte spaţii carpato-danubiene  ale începutului de mileniu III. Totodată, le-am putea trece în categoria însemnărilor, unor meditaţii pentru sine însăşi, pentru unii apropiaţi, cu „imprudenţa”, poate la îndemnul altcuiva şi nu a propriului simţ, de a le lăsa să plece în lume.

Anul acesta articolele amintite, plus alte însemnări asemănătoare, au fost înmănuncheate într-un volum de 125 de pagini, care a văzut lumina tiparului la Editura Crigarux din Piatra-Neamţ, purtând titlul de mai sus. L-am lecturat şi  am avut surpriza să descopăr un spirit, uneori liniştit ca  o pădure de brazi seculari, alteori  zbuciumat şi răzvrătit ca Bistriţa la Toance

În existenţa mea de câteva decenii în relaţie cu învăţământul ca mânuitor de condei şi apoi de cretă şi vorbe de la catedră, mărturisesc că lumea dascălilor este eterogenă iar poziţia lor pe o scară a valorilor profesionale, sociale, politice este  distorsionată, uneori dramatic. Doamna Bondar a pretins altceva de la viaţă, mult mai mult decât un post, măcar la centrul de judeţ, şi  a rămas sub crestele munţilor de unde se vede zarea socială, unde se găseşte veşnicia vieţii.

Să  revin la Vânare de vânt. Cartea are şase capitole: Adevărul de lângă noi. Călătorii prin alte spaţii, Mitologii, Sinteze, Memoria fericirii, Poeme restante. După denumiri, par a fi distincte. Deşi fiecare are propria personalitate, cititorul va observa că formează o unitate dată de viziunea doamnei Bondar despre viaţă, în general, şi despre cele ce a văzut  în spaţiul colindat, mai ales în cel care a trăit şi trăieşte.

Fiecare capitol reprezintă o sinteză, fiecare însemnare, mai lungă sau mai scurtă, de două, trei pagini sau  numai de una, uneori şi mai puţin reprezintă o idee, merită un comentariu, reclamă recitită, reclamă un cogito. Cartea  este un sumum de cugetări care presupun, fiecare, momente de reflecţii asupra a ceea ce am fost şi a ceea ce suntem. „Adevărul de lângă noi” este trist şi amar. Încerc  să extrag câteva citate, treaba este însă foarte grea, fiecare însemnare, fiecare articol reprezentând un tot unitar, bine construit încât  o frază, un capitol separat nu au sens, reclamă neapărat fraza următoare, capitolul următor.

După  normele UE, vinul este aliment, iar vinul românesc este subtil, aromat, ademenitor, rostogolindu-se încântând sufletul şi euforizând cugetul. „Ce bine că dumnezeu a făcut vinul de post” spunea un mare om, poet şi prozator, aducând omagiu astfel sângelui Domnului.

Românii însă nu beau vin… Tinerii beau alcooluri tari…Pentru alcoolic, hrana nu contează, este ceva facultativ la el totul se măsoară în pahare. …Există ţări în care consumul de alcool este permis numai în anumite locuri…dacă ai în mână la vedere o banală sticlă de bere eşti amendat. Ei sunt însă cei care ne conduc şi probabil ne dispreţuiesc, socotindu-ne un popor de beţivi şi de leneşi. Văzuţi de acolo, chiar aşa suntem. Acesta este  „Adevărul din fundul paharului”, scrie revoltată doamna Bondar şi la care adaugă în final o tuşă  de un realism cotidian dramatic: În fundul paharului scrie sărăcie, boală, viaţă ratat, om slab şi fără voinţă, lipsit de forţa de a lupta pentru existenţă şi care se ascunde în spatele un deget de alcool.

Adevărul de lângă noi este o lume dispărută în rumeguş…

Pârâul în care prindeai peşti cu furculiţa a eşuat în rumeguş.. Malurile apelor şi cărările ce duc la Moara lui Coşbuc sunt acoperite cu rumeguş. Rumeguşul a înghiţit iarba, florile, copacii, a ucis peştii, a alungat păsările.

Pentru Doamna Bondar Valea Bistriţei este o Frumoasă adormită sub munţii de rumeguş iar pentru trezirea ei Este neloial să aşteptăm ajutor de la străini, care cu o  mână îţi dau şi cu zece îţi iau.

Revoltată de peisajul arid, aproape selenar pe care-l întâlneşte, doamna Bondar se întreabă: Dacă Alexandru Vlahuţă şi-ar mai face călătoria de la Dorna la Piatra, pe dispăruta plută, ar mai fi oare tot atât de încântat de Valea Bistriţei? I-ar mai plăcea pădurea rărită, sticlele şi pungile de plastic fluturând sumbru şi inestetic?

În viziunea  autoarei această situaţie se datorează goanei după bani, concurenţei acerbe între cei care exploatează aurul verde, setei de avere devenită paranoică.

Încerc să sistematizezi cât mai bine ideile ce îmi  vin în minte, să reduc la minimul necesar cele ce spun pentru  a oferi cititorului, totuşi, o imagine completă asupra cărţii doamnei Bondar, dar parcă mă aflu în faţa un ei grămezi de mere, care mai de care mai pârguit  şi nu ştiu pe care să-l iau pentru al gusta.

De mii de ani, Ciobanul i-a omenit pe toţi cei care i-au călcat pragul stânei cu respectul, cinstirea, caşul, urda şi jintiţa lui şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. El vrea să fie lăsat în pace, să trăiască aşa cum a deprins din moşi-strămoşi şi nimeni să nu rămână cu lingura în brâu la masa lui. Dar au venit străinii şi praful s-a ales de miile de ani transhumanţă, libertate şi viaţă pastorală, se titrează În „Ciobanul”.

Subliniind că ne aflăm la graniţa dintre două imperii, cel de răsărit şi de cel de apus, cu influenţe economice, politice intermitente asupra românului, autoarea îşi exprimă speranţa că odată nişte guvernanţi oneşti şi cu suflet românesc să nu mai tragă sfori, ci să profite de această poziţie avantajoasă şi să ne propulseze spre vârful ierarhiei mondiale. Atunci nu vom mai deschide umbrela când plouă la Moscova şi nici nu vom sări speriaţi când cineva strănută la Bruxelles (Între două imperii).

Cartea  doamnei Bondar este plină de întrebări adresate nu unui personaj anume ci mai mult nouă, întrebări retorice cum se obişnuieşte a  se spune. Din capul locului, autoarea le consideră „Întrebări fără răspuns”. Redau câteva, cu speranţa că odată şi odată cineva  va da un răspuns şi se va răspunde şi cu remediile de rigoare, eu fiind mai optimist decât doamna Bondar, cel puţin pentru moment: De ce dacă Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă?; De ce frumoasele, elegantele, deşteptele şi harnicele noastre femei sunt slugi în vest iar bătrânilor noştri n-are cine să le dea o cană de apă? De ce toate televiziunile din vest prezintă România ca pe o ţară săracă, fără şosele, şcoli, cultură? De ce în societăţile de consum şi lumea banului primează valorile morale şi cultura, iar în lumea noastră săracă ele parcă au dispărut, iar „Ciocoii Noi” ai lui Nicolae Filimon se reîntorc în forţă?

Răspunsuri  la aceste întrebări se pot da, şi le avem fiecare pe buze, dar doamna Bondar vrea altceva, vrea răspunsuri care să se materializeze în acţiuni, pentru a nu mai fi nevoie de asemenea întrebări.

În cartea sa,  Ana Bondar se răzvrăteşte, prin scris, împotriva la celea ce a fost şi sunt croite greşit  şi se văd atât de pregnant cu ochii tuturor, numai ai celor care au puterea au nevoie de multe dioptrii.

Am să mai citez câteva din observaţiile pertinente despre realitatea acestor zile, scrise în  această carte în care găsim şi propriile noastre observaţii, trăiri, nemulţumiri. În „Femeia păcatului”, spune doamna Bondar, Tinereţe şi maturităţi feminine trăite departe de cei dragi, îndurând umilinţele, suferinţele şi lipsurile celor fără de ţară, fără casă, fără loc de muncă. Sunt ca nişte furnici… care duc grăunţe prea grele pentru ele, aduc milioane de euro în ţară. grăunţe din care întreţin familiile rămase acasă şi economia unei ţării ai cărei lideri fură tot.

Bărbatul de pe bancă este atât de chinuit, că-ţi sfâşie inima. Este o durere vie, o rană umană mobilă… vrea să doarmă. Să doarmă şi să uite. Să uite că a existat ne spune în „Bărbatul din parc”.

Cartea abundă de asemenea aserţiuni, gânduri despre viaţa românului  de aici şi de pretutindeni. Sunt realităţi triste, dramatice pe  care condeiul neliniştit al doamnei Bondar le înserat  pe hârtie şi le-a trimis în lume.

Fiind vorba de o munteancă, trăitoare pe meleaguri de legendă, Ana Bondar poate fi considerată  o Vitoria Lipan din romanul „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. Nu departe de Mădei, la Sabasa, sat  ce face parte din aceeaşi comună, Borca, Sadoveanu  localizează înfăptuirea acelui act justiţiar, de dreptate, pedepsirea răufăcătorului. Ana Bondar, prin scrisul său, încearcă şi ea să facă dreptate, desigur cu mijloacele care-i stau la îndemână, mijloace pe care le mânuieşte cu pricepere. Numai că…

În paginile 19, 20 şi 21, cartea doamnei Bondar cuprinde o însemnare despre  truda de dascăl.

Vitoria Lipan porneşte la drum în căutarea soţului convinsă fiind că va afla adevărul şi va face dreptate.

Să  cităm nişte adevăruri spuse de  Doamna Ana Bondar…  omul devine om numai prin educaţie. De obicei profesorul nu ajunge pe culmi sociale înalte ca avocatul sau economistul.

El nu se poate impune cu forţa că nu e moral – iar din coate nu poate să dea că nu la învăţat nimeni. Şi după ce ne arată că dascălul este cel care  a contribuit la educaţia celor din fruntea ţării, că este tratat cu dispreţ de către aceştia, iar demnitate lui îl împiedică să-şi recunoască sărăcia şi să ceară un salariu decent celui căruia i-a pus note rele la şcoală şi l-a admonestat pentru rea purtare şi profesorul aşteaptă o recunoaştere socială care nu va veni poate niciodată într-o societate în care regulile pe care el le ştie şi le promovează sunt încălcate permanent şi nimeni nu este pedepsit.

Şi profesorul tace.

Tace pentru că de „ copacul tăcerii atârnă  fructul său, pacea” (Schopenhauer)

Tace şi munceşte mai departe şi constată că totul e deşertăciune şi vânare de vânt”(Eclesiast).

* * *

Schopenhauer, Eclesiast, pesimism. Câţi oameni or fi în această ţară care îşi pun probleme, îşi pun întrebări, le spun şi altora cu dorinţa sinceră de a face bine semenilor? Desigur, sunt mulţi, dar pe Dâmboviţă sunt certuri, sunt discuţii, este  vânare de case, de euro sau dolari, de salarii şi pensii grase terenuri.

Oare ceea ce scriu eu nare vreun efect? Şi dacă n-are de ce mai scriu oare? Ce resorturi mă împing să nu dorm noaptea  şi să-mi frământ creierii?

Strigăte-n van! Strigăte-n deşert! Vânare de vânt!

EMIL BUCUREŞTEANU

_______________

08 Iunie 2010 – Anastasia Dumitru: „Cântecul lirei“, Ed Europolis, Constanţa, 2009 (Aurica Văceanu)

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul este o respiraţie lirică prin intermediul micropoemului de factură japoneză. Dacă vreun cititor se va întreba: De ce am căzut în mrejele acestei specii minuscule? Îi vom răspunde: oare nu cumva într-un bob de rouă se poate reflecta azurul? Oare nu cumva dintr-o geană de lumină se naşte o nouă zi? Oare nu cumva dintr-o firavă sămânţă se iveşte un stejar ce dăinuie peste ani? Exemplele pot continua. Minunea şi misterul lumii se reflectă în orice floare, tocmai de aceea îl invităm pe iubitorul frumosului să îşi oprească mult prea grăbitul pas, să iasă pentru câteva clipe din ritmul ameţitor al labirintului vieţii şi să inspire boarea binefăcătoare a poeziei. Contemplarea ne aminteşte de mitul peşterii lui Platon, ne face să privim viaţa altfel. Dacă nu avem timp să studiem filozofia sau religia, atunci poate că invitaţia la parcurgerea celor câteva rânduri ale cărţii ne va ridica pe treptele luminii, ne va purifica sufletele.

AUTOAREA

______________

RECENZIE

Cartea Anastasiei Dumitru ,,Cântecul lirei”, publicată la Editura „Europolis, Constanţa, 2009, cuprinde: micropoeme,  haiku-uri, aforisme şi haibunuri, traduse în engleză şi în franceză. Unele dintre cele mai reuşite haiku-uri le-a folosit în haibunuri s-au fost publicate în revista „Albatros”, în „Cartea Congresului” (2007) şi în antologia „Scoici de mare” (2008).

Sensibilitatea, gingăşia şi nu în ultimul talentul  autoarei, capacitatea de a scoate în evidenţă frumuseţea şi farmecul universului mărunt, oferind cititorului imagini inedite, neaşteptate, deconcertante uneori, toate având ca focalizare: umanitatea şi natura, teme predilecte în haiku, sunt tot atâtea virtuţi ale Anastasiei Dumitru. Spaţiul uman marele şi micul univers, cu componentele lor subliniază starea de poezie, lirismul versurilor sale.

Conceptele specifice liricii japoneze fueki-ryuko, kigo, wabi, sabi, sunt prezente în haiku-urile cărţii. În ceea ce priveşte structura, preferă stilul liber, nu pe cel clasic, restrictiv, la doar 17 silabe, păstrând totuşi ceea ce înseamnă spiritul haiku-ului japonez. În textele lirice este prezentată o natură plină de sonorităţi şi de culori, sugerând meditaţie (metafizica vieţii) şi observaţie (cotidianul concret).

Faptele de viaţă, mărturii ale unor evenimente la care a fost martoră, sunt subiecte ale haibun-urilor. În fraze scurte, simple comunică  imagini concrete, apropiindu-se de memorialul de călătorie cu efuziuni lirice uneori. Dorul, sentiment profund sugerează discret starea emoţională a autoarei, care retrăieşte momente deosebite, evocând vizite în locuri cu valori inestimabile pentru ea. În textul „Libertatea”, spaţiul formării, lăsat în urmă, dar la care se reîntoarce, şi-a lăsat amprente asupra creaţiei sale. Termenul „libertate” are numeroase conotaţii, în haiku-uri, ca şi în haibun-uri.  Textul amintit are aproape atributele unui manifest literar.

O confesiune cutremurătoare,  cu caracter liric, este „Căpriana”. Nota retorică a unora dintre haibunuri, aminteşte de jurnalism (autoarea a scris multe articole în reviste de cultură şi de literatură).

Valorile morale pe care şi le-a stabilit Anastasia Dumitru, pentru propria-i fiinţă sunt ”a fi” şi nu „a avea”, frumosul văzut ca o valoare supremă a spiritualităţii. Stilul ei se caracterizează prin eleganţă şi simplitate.

Simţim în această carte un Orfeu feminin cu trăiri lirice profunde, marcat de trecerea dintr-un spaţiu spiritual într-altul, de dimensiuni care-i asigură setea de împlinire.

AURICA VĂCEANU

________________

07 Iunie 2010 – „Jertfe”-le lui D. Velea în memoria lui Ion D. Sîrbu (Al. Florin Ţene)

Aproape 20 de ani scriitorul Dumitru Velea i-a consacrat editării şi promovării operei dramaturgului I.D.Sîrbu. Ca director al Teatrului de Stat din Petroşani a făcut toate demersurile ca această instituţie de cultură să poarte numele autorului piesei “Arca Bunei Speranţe”.Tot la începutul anilor 1990 a înfiinţat Fundaţia Culturală”I.D.Sîrbu” , având ca scop principal promovarea operei scriitorului născut în Petrila în 1919.

De-alungul anilor Dumitru Velea a publicat peste opt cărţi ,îngrijite şi cu Postfaţe semnate de el, bine documentate şi cu analize profunde ,despre opera lui I.D.Sîrbu.Acestea sunt:”I.D.Sîrbu ,Atlet al mizeriei”,”Ion D.Sîrbu, Obligaţia morală”,”I.D.Sîrbu, Între Scylla şi Carybda”,”Ion D.Sîrbu, Cu sufletul la creier”,”Ion D.Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah”,”Ion D.Sîrbu,Un deget pe o rană”,”Ion D.Sîrbu,Între timp murisem”,”Ion D.Sîrbu, Horia Stanca, Printr-un tunnel”şi”Ion D.Sîrbu, Jertfe”,carte apărută recent, şi asupra căreia ne vom apleca.Dacă nu mă înşel, despre cărţile enumerate mai sus , am scris cronici pe care le-am publicat în presa vremi.

Puţini sunt scriitorii,consemnaţi de Istoria Literaturii Române, care s-au aplecat cu acribie, responsabilitate, şi cu sentimentul prieteniei asupra operei confratelui. Printre aceştia se numără poetul, dramaturgul, eseistul şi editorul Dumitru Velea care în decurs de mai bine de două decenii a scos la lumina tiparului opera, scrisorile, publicistica celui care , în ultima perioadă a vieţii, a fost secretarul literar al Teatrului Naţional din Craiova.

Scriind despre adevărata prietenie dintre I.D.Sîrbu şi Dumitru Velea mi-am amintit de ceea ce zicea Cicero în Despre prietenie”Prietenia nu este al lucru decât deplina înţelegere asupra tuturor lucrurilor divine şi umane unită cu un sentiment de bunăvoinţă şi de iubire, şi îmi pare că, afară de înţelepciune, oamenii n-au primit nimic mai bun de la zei.”

Volumul “Jertfe” de Ion D.Sîrbu, Ediţie a publicisticii (vol.VII).Cu note şi îngrijită de Dumitru Velea, sunt reproduse “o serie de texte care au rămas(s-au ne-au scăpat) neantologate în cele 6 cărţi de publicistică, editate anterior.”(D.Velea-Note de final). Volumul este structurat în următoarele capitole: I-Publicistică,II-Poeme:Jertfe, III-Corespondenţă, în care sunt incluse corespondenţa cu Sergiu Al-George şi Dorina, cu Dumitru Velea, Jeana Morărescu, Victor Moldovan şi David Prodan, etc, inclusiv „Despre trei fotografii şi o epistolă trimise de Horia Stanca”,”Cărţi ale lui I.D.Sîrbu(publicistică) editate de Fundaţia Culturală”I.D.Sîrbu”,îngrijite şi cu Postfeţe de Dumitru Velea”.

Cartea mai conţine, pe pagina de gardă, o scurtă prezentare a vieţii şi operei lui I.D.Sîrbu.Însă “piesele de rezistenţă”ale acestei cărţi sunt articolele lui I.D.Sîrbu publicate în revista Ramuri,începând cu 1965 şi în Caietele program ale Teatrului Naţional din Craiova.Remarcăm comentariile făcute de D.Velea la scrisorile lui I.D.Sîrbu, sau notele introductiv-explicative, si de clarificare la subsol ce se înscriu în aria eseurilor de mare anvergură.Remarcăm scrisoarea către directorul Dincă al Teatrului Naţional din Craiova pentru”un concediu de creaţie, fără plată, pentru 1(un)an de zile” ne aprobată,dar,care în timpul solicitat scrie acel testament-artă poetică Să nu uit…

Poemele, zece la număr, se înscriu, aşa cum spune şi editorul cărţii , în acel context al interesului istoricului literar şi al farmecului prin inedit.

Recuperarea întregii opere a lui I.D.Sîrbu făcută cu sudoarea intelectualului iubitor de adevăr şi frumos se constituie într-un  monument înălţat autorului romanului testamentar Adio,Europa! În postamentul căruia găsim iubirea şi profesionalismul lui Dumitru Velea, fiindcă acesta a înţeles, pe deplin, aforismul lui Panait Istrate:Artistul trebuie să facă din arta sa o armă, din succesul său o înfrângere şi din bucuria sa o suferinţă.

AL. FLORIN ŢENE

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s