29 Octombrie 2010 - Iosif Ţon: „„Trăind prezentul în lumina viitorului“ (Octavian Curpaş)

Există cărţi scrise pentru a-ţi delecta simţurile şi imaginaţia. Există cărţi alcătuite pentru a-l înălţa pe autor. Există cărţi scrise pentru a promova o ideologie. Însă există foarte puţine cărţi care să te conducă la izvoarele vieţii şi la o transformare deplină – adică la Dumnezeu. O astfel de carte este şi „Trăind prezentul în lumina viitorului”, realizată pe baza predicilor susţinute în perioada 2001-2002, de pastorul Iosif Ţon.

 

Iosif Ţon – un nume important al intelectualităţii noastre

 

„Pastorul Iosif Ţon, reprezentant de seamă nu numai al evanghelicilor români, dar şi al intelectualităţii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu), s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.

 

Iosif Ţon este de asemenea, autorul volumelor „Confruntări”, „Credinţa adevărată”,  „Fiţi oameni”, „Trăind prezentul în lumina viitorului”, „Curs de viaţă spirituală” (vol. 1, 2 şi 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viaţa de familie”, „Să ne cunoaştem crezul”, “Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”.

 

Omul este o fiinţă  interesată de viitor

 

„În tinereţe oamenii îşi fac visuri, îşi definesc idealuri, îşi fac planuri şi îşi fixează obiective pe care să le atingă. Omul este o fiinţă care nu este determinată numai de trecut sau de nevoile sale imediate. Omul este o fiinţă care se uită în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi aşteaptă ceva de la acest viitor. Mai mult, omul se pregăteşte pentru viitor şi caută să şi-l determine. Cu cât ştie mai bine să-şi pregătească viitorul şi să investească în el, cu atât realizează mai mult în viaţă. De asemenea, se poate spune că mărimea viselor şi a idealurilor determină mărimea acelei fiinţe umane.”

 

Prin urmare, suntem provocaţi să ne evaluăm viaţa pe care o trăim în prezent, luând în considerare viitorul pe care ni-l dorim sau îl intenţionăm. Nu este simplu să vorbeşti despre viitor trăind în mijlocul unei lumi ce se află într-o continuă schimbare. Nu este uşor să îţi fixezi ţinte când nu ştii ce îţi va aduce ziua de mâine. Şi cu toate acestea, este imposibil să trăieşti o viaţă deplină, dacă nu îţi propui ceva cu privire la viitor. Drept urmare, un creştin va lua tot timpul în calcul viitorul zugrăvit de Sfintele Scripturi, atunci când îşi trăieşte prezentul.

 

„Străin şi călător pe pământ”

 

„Pentru un creştin, adevăratul viitor este acela care începe din clipa când trece din lumea aceasta şi intră în lumea spirituală a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spunea că „cetăţenia noastră este în ceruri.” Mentalitatea adevăratului creştin este aceea de străin şi călător pe pământ.”

 

Diversitatea subiectelor din cuprinsul cărţii „Trăind prezentul în lumina viitorului” ne oferă posibilitatea unei lecturi adaptate satisfacerii anumitor nevoi pe care le putem avea atunci când mergem pe „calea credinţei”. Astfel, putem medita asupra scopului pe care Dumnezeu l-a avut atunci când a creat fiinţa umană pe pământ. Putem vedea bunătatea lui Dumnezeu manifestată faţă de noi. Putem înţelege ce înseamnă să ai o minte luminată de Duhul Sfânt şi deopotrivă, cum se produce schimbarea minţii. Avem ocazia de a înţelege cum se îmbină bunătatea şi judecata lui Dumnezeu, dar nu în ultimul rând, putem să înţelegem cât de provocator este idealul ce ne-a fost pus înainte – de a ne forma acum pentru eternitate.

 

„Dumnezeu este prea bun ca să ne lase aşa cum suntem”

 

„Cineva spunea: „Dumnezeu e aşa de bun, încât ne primeşte aşa cum suntrem, dar Dumnezeu este prea bun ca să ne lase aşa cum suntem.” Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult, încât doreşte să devenim ca El. Şi dacă suntem una cu Domnul Isus, una cu Duhul Sfânt şi una cu Tatăl şi dacă Ei locuiesc în noi şi dacă avem o astfel de comuniune, atunci dobândim deopotrivă inspiraţia şi puterea de a fi asemenea cu Dumnezeu.”

 

Toate învăţăturile Scripturilor converg către această ţintă a transformării lăuntrice prin comuniunea cu Dumnezeu. Întreaga Scriptură este inspirată, pentru a ne conduce la acest ideal. Iar în măsura în care ne lăsăm purtaţi de lumina ce se revarsă din Cuvânt, atunci vom descoperi cât de reale sunt promisiunile lui Dumnezeu şi cât de mari sunt planurile Sale pentru fiecare dintre noi.

 

„Împărăţia lui Dumnezeu”

 

„Când vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, vorbim de fapt, despre viitorul nostru veşnic. Vorbim despre Împărăţia Cerurilor, vorbim despre ceea ce aşteptăm de la viitor, despre speranţa noastră şi aşteptarea noastră sigură. Dar Împărăţia lui Dumnezeu nu reprezintă ceva exterior, ci ea este legată de ceea ce se află înăuntrul nostru. Dacă vrem să o găsim, trebuie să o căutăm în viaţa noastră, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu vine în primul rând, în cugetul şi inima noastră.”

 

Făgăduinţa venirii Împărăţiei lui Dumnezeu se materializează în primul rând, în experienţa transformării interioare, numită naştere din nou. Acest lucru i-a dezamăgit pe mulţi dintre ei care au avut privilegiul de a fi contemporani cu Domnul Isus. Şi cu siguranţă, mult mai mulţi au fost dezamăgiţi ulterior. Dar acest lucru nu scade în vreun fel valoarea celor pe care El le-a pregătit pentru noi. Şi din acest punct de vedere, cel mai de seamă dar pe care ni l-a oferit Dumnezeu în Fiul Său, se referă la primirea Duhului Sfânt.

 

Ziua Cincizecimii

 

„Ceea ce a adus Ziua Cincizecimii a fost coborârea Duhului Sfânt în cei credincioşi, în cei care L-au primit pe Domnul Isus, în cei care trăiesc după  învăţătura Domnului Isus, astfel încât El să rămână să locuiască pentru totdeauna în noi. Apostolul Pavel spunea: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” Ce înseamnă practic aceasta? Înseamnă că eu nu mai trăiesc doar prin propria mea înţelepciune. Cine îmi dă înţelepciune? Cu siguranţă că Duhul Sfânt dă pricepere celui ce se încrede în Hristos.”

 

După cum Duhul Sfânt locuieşte într-adevăr în cel credincios, se produce o schimbare completă a perspectivei vieţii. Trăsături de caracter cu totul noi sunt date la iveală – în genul smereniei, bunătăţii, facerii de bine –, iar trăsăturile nefericite pe care le aveam – răutate, invidie, egoism – sunt date la o parte. Însă mai mult ca sigur că transformarea cea mai de seamă se realizează atunci când principiul lepădării de sine devine o notă dominantă a unei vieţi preschimbate prin Duhul Sfânt. Iar simbolul acestei experienţe se distinge lămurit în taina euharistiei cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos.

 

La Masa Domnului

 

„La Masa Domnului, dacă am realmente o întâlnire cu Domnul Isus, o reumplere cu Domnul Hristos, o nouă pocăinţă, o nouă curăţire, atunci când voi pleca din locaşul sfânt voi fi mai bun cu partenerul meu de viaţă, mai atent şi mai îndurător cu copiii mei, cu părinţii mei, mai îngăduitor cu fraţii şi surorile mele. Toate acestea îşi au explicaţia în faptul că am trăit experienţa transfigurării şi m-am umplut cu Domnul Isus. Aceasta este o experienţă pe care trebuie să o avem ori de câte ori ne apropiem de Masa Domnului.”

 

Iar dacă am ajuns să fim transfiguraţi prin experienţa primirii Duhului lui Dumnezeu şi a caracterului Domnului Isus Hristos, atunci nu va rămâne decât o aşteptare cu nădejde a unui viitor plin de slavă, iar prezentul ce se derulează înaintea noastră nu va fi altceva decât calea de a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi

 

„Trăind prezentul în lumina viitorului” reprezintă astfel, cheia de descifrare a realităţii în mijlocul căreia trăim cu scopul de a trece în lumea lui Dumnezeu. Iar paşii pe care îi facem în această direcţie vor întipări noi şi noi trăsături de caracter, asemnea lui Hristos şi deopotrivă, vor aduce lumină şi binecuvântare în lume.

 

„Ceea ce ne lipseşte multora dintre noi este să ştim că în cer vom avea activităţi inteligente, antrenante, captivante, ce vă vor cere responsabilitate şi credincioşie. Îmbinarea unor slujbe de felul acesta cu comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi va forma mediul fericit în care vom trăi în eternitate. Dar pentru a ne califica cu acest fel de viaţă, şcoala trebuie începută aici, pe pământ.”

 

Prin urmare, a trăi  prezentul în lumina viitorului înseamnă să a ne pregăti pentru împlinirea deplină a destinului nostru, individual şi colectiv, de a fi asemenea cu Dumnezeu şi împreună cu El, pentru totdeauna. Viitorul le aparţine doar celor care vor păşi pe această cale.

 

OCTAVIAN CURPAŞ

Phoenix, Arizona

________________

28 Octombrie 2010 - Gabriela Elamawy: „Toamna iubirii“, Semănătorul, Editura on-line, 2010 (Cezarina Adamescu)

Din teama de a nu răni sunetul divin cu respiraţia (superbă imagine!) – autoarea de faţă, atentă la vibraţiile sonore ale clapelor unui pian, a încercat să descifreze în acordurile înalte şi duioase ale interpretului, chemarea unei vocaţii ancestrale, care se revarsă într-un torent de iubire pe care, nici dacă ar fi vrut, nu mai putea să-i pună stavilă. Firesc, Avea doar 16 ani, vârsta atingerii idealurilor cu aripa gândului. De aici începe istorisirea care te ţine „în priză” pe tot parcursul lecturii.

Tânărul interpret era ca în visele sale de adolescentă „Chipul pianistului, încă transfigurat de preocuparea facerii, revela liniştea şi lumina satisfacţiei c-a putut să transmită celorlalţi, fărâma bucuriei divine. Era frumos, aşa cum cred că sunt toţi oamenii atinşi de aripa angelică a artei.”

Decorul magic de afară, la ieşirea din sala de spectacole, contribuie şi el la închegarea unei poveşti  nemaitrăite: „Afară, zăpada acoperise totul şi-n lumina felinarelor de pe alei, fulgii mari scânteiau. Sub paşii grei, neaua scrâşnea şi-n toate gândurile mele erau sunetele copleşitoare ale pianului şi ochii mari, negri, umezi de emoţie ai pianistului. Ca-ntr-o presimţire, inima îmi tresărea, inundându-mi obrajii cu căldura şi roşeaţa unei ascunse bucurii. M-am oprit şi-am ridicat ochii şi palmele spre cer. Fulgii de zăpadă se topeau pe obrajii mei ca-ntr-o mângâiere, umedă şi rece. Puteam plămădi poveşti incredibile cu trăirile acelea, în locul acela alb şi strălucitor.”

Autoarea zugrăveşte stări şi emoţii copleşitoare şi totodată, stăpâneşte perfect cadrul pe care singură îl creează în stările ei de singurătate aproape perfectă, făurind scenarii, trăind gesturi şi atitudini ale altor personaje într-o plăcută duplicitate. Şi de data aceasta, ieşind de la concert, a avut impresia că poate re-creea  (ca şi cu o baghetă fermecată) universul care îi era atât de familiar şi în care se simţea  confortabil: „Singurătatea însemna evadarea de pe tărâmul adevăratei mele identităţi. Singurătatea în care plămădeam vise” – spune autoarea.

Primii paşi spre autocunoaştere le face în iarna când, asistând la primul său concert simfonic, îl întâlneşte pe Cristian, pianistul devenit deja celebru şi sosit în capitala spirituală  a ţării, Iaşiul,  să susţină un recital.

Surprinzător pentru autoarea de faţă este că este posesoarea unui condei deja format, nu ai spune că se află la prima încercare literară. Şi mai ales, că evită greşelile şi stângăciile inerente debutantului. Scrierea se desfăşoară la persoana întâia, în tonuri joase şi calde, aparent fără nimic spectaculos decât trăirile cu totul extraordinare ale protagonistei, care, aşa cum mărturiseşte dintru început are o imaginaţie foarte bogată.

O iubire aparent imposibilă. Dar care iubire este imposibilă? În privinţa iubirii, s-a dovedit că nimic nu e imposibil. El pianist cu renume, plecând în străinătate să concerteze, ea, o elevă de liceu, abia răsărită din copilărie.

Şi despărţirea este sfâşietoare, de nesuportat.

Degeaba caută eroina o consolare în  „eternitatea licurindă a stelelor”, situaţia pare pecetluită de soartă.

Autoarea foloseşte răgazul singurătăţii pentru a evoca amintiri din copilăria sa, legate de sărbătorile tradiţionale de iarnă şi relatează cu fină ironie şi cu un comic irezistibil atmosfera de cămin în care tinerele liceence îşi făceau farse ca să mai alunge monononia învăţatului şi a disciplinei severe. Se desprind caractere  diferite de colege aflate la primii paşi, care învaţă să ia viaţa în piept, când alţi tineri mai stau încă în preajma părinţilor, protejaţi de grija maternă.

Autoarea utilizează o gamă variată de mijloace de expresie, are un dar înnăscut al povestitului, stăpâneşte bine condeiul şi nu se sfieşte în a folosi metafora, sintagma poetică, analiza psigologică  şi în genere, orice îi serveşte povestirii.

În vacanţa de iarnă, protagonista povestirii, Carmen, realizează că viaţa ei a luat o turnură tragică prin descoperirea unui diagnostic care avea să o marcheze toată viaţa: „Dar cu mine se întâmpla ceva ciudat. Ca o umbră ameninţătoare, un rău abia perceptibil se strecura în viaţa mea. Începusem să cad, pe stradă, în casă, oboseam urcând scările şi fugeam împiedecat. Pentru mine, schimbarea era imperceptibilă. Sau mă prefăceam că nu percep, pentru că-mi mirosea a ceva rău şi de obicei, păcăleam relele nebăgândule-n seamă. Ai mei însă, au trecut repede de la îngrijorare, la măsuri medicale.

Pentru că-ntotdeauna am avut oroare de spitale, m-am opus cu îndârjire unei consultaţii. Dar, aproape forţată, după sărbătorile acelei ierni am mers la un medic neurolog, care a pus un diagnostic clar, cu o evidenţă incontestabilă : o boală rară, aparent nemotivată, care nu mai lăsa muşchii să se dezvolte. In momentul acela, ca şi mulţi ani după aceea n-am realizat ce însemna acel verdict.

Modul în care medicul îmi prezentase boala, mi s-a părut normal şi firesc, ca şi cum luasem o viroză, mai rebelă e-adevărat, dar din aşa ceva nu se moare. Habar nu aveam, că drumul vieţii mele se schimbase, brusc, ireversibil, ca toate visele mele de până atunci, căzuseră zdrobindu-se în cea mai cumplită tăcere, de imposibilitatea realizării lor eterne”.

Urmează operaţii nereuşite, cu urmări grave, cu experienţe devastatoare, eroina se simte singură în faţa bolii,  cu o revoltă firească, scrâşnire din dinţi,  luptă supraomenească să nu se lase învinsă.

Reuşind să braveze în faţa celorlalţi, de fapt, ea se adânceşte şi mai mult în drama sa, îşi reneagă trupul care o trădase, îl reneagă pe Dumnezeu şi puţin lipseşte să sfârşească prin suicid ori într-un spital de psihiatrie, aşa cum sfârşesc bolnavii incurabili care nu înţeleg pentru ce li s-a dat asemenea suferinţă.

De fapt, a fost o luptă surdă cu sine însăşi, o experienţă crudă, dar şi o şansă de  autodepăşire.

Drama pe care o trăieşte tânăra liceeancă înseamnă o sumă întreagă de renunţări, printre altele, renunţarea la iubirea ei, la Cristian, pentru a nu o vedea în starea deplorabilă în care ajunsese.

Autoarea descrie cu acribie stările prin care trecea personajul numit de ea Carmen.

Cât din această scriere este real şi cât imaginar, o poate spune doar autoarea, dar acest fapt nu e relevant. Povestirea este veridică în cele mai mici nuanţe ale sale. Paralel cu transformările psihice, au loc şi transformări fizice: muşchii nu mai fac faţă, coloana se arcuieşte, întreaga fizionomie suferă modificări substanţiale. În acelaşi timp, bravada şi o anumită revoltă împotriva sorţii îşi spun cuvântul şi  au loc şi modificări de comportament, în pofida unei educaţii riguroase. Timpuri copleşitoare, spune autoarea. Timpul trăirilor  cu maximă intensitate a tuturor emoţiilor.

„Experienţa unui început este la fel de chinuitoare ca şi cea a unui recent sfârşit” – spune ea. Azvârlită în vâltoarea vieţii, Carmen îşi întâlneşte iubirea dintâi, pe Grig,  dar nici aceasta nu reuşeşte să treacă peste prejudecăţi şi spaime şi să o accepte aşa cum era. Hotărăşte să se mute din localitatea natală în alt oraş. Şi peste toate se adaugă şi experienţa întâlnirii cu tatăl natural care o abandonase, o experienţă tristă, dezamăgitoare care o face să-şi „îngroape” amintirile familiale şi să uite că are un tată.

O poveste de viaţă tulburătoare, profundă, din care poţi învăţa ce atitudine poţi lua în faţa unui implacabil destin. Să-l accepţi aşa cum e şi să-l parcurgi până la capăt, să-l frângi şi să-l desfiinţezi? Să lupţi ca să-l înfrunţi, cu toate mijloacele? Greu de spus. Fiecare reacţionează după datele sale genetice şi psihologice.

O enigmă care se frânge precum lumina în vitraliu, în mii de nuanţe posibile. Şi totuşi în vacarmul acesta lăuntric, exista un loc unde ea îl simţea aproape pe Dumnezeu.

„Ca o nebună despletită am căutat ani la rând, omul cu trup de pasăre,  mirosind a busuioc…”

Omul cu trupul de pasăre este, bineînţeles, echilibrul, idealul, partea spirituală din om.

Reazemul familiei a fost un bun temei de a lua totul de la capăt, de fiecare dată.  Cele trei femei, mama şi două fiice, s-au sprijinit reciproc, au comunicat perfect şi au hotărât să lupte pentru a ieşi tot împreună la liman.

Eroina învaţă să-şi estompeze trăirile şi rareori îşi arată adevărata durere. „Atitudinea mea trebuia să fie doar cea a învingătorului. Doar aşa înţelegeam eu mersul înainte”.

În această situaţie Carmen întâlneşte un bărbat  care avea să-i limpezească toate confuziile şi care o scoate din disperarea în care căzuse.  Nevoia de tandreţe îşi spune cuvântul dar mai ales, nevoia de a fi la fel cu celelalte fiinţe. O nevoie acerbă, imperioasă. Ea nu încetează să creadă în iubire.

„Cred că iubirea este motorul vieţii. Fără ea suntem nişte frustraţi care dezvoltă cu uşurinţă fobii, vicii, manii”.

Relaţia cu Ştefan are darul să-i confirme faptul că merită să se bucure de viaţă. Dar, din păcate, trebuia să fure un colţişor din pâinea altora.  Îi crea iluzia fericirii „ca şi cum  aş  trăi cu adevărat” – aşa cum se exprimă protagonista.

Tot în această perioadă eroina are parte de prima pierdere implacabilă din viaţa ei: bunicul, adevărată efigie morală, exemplu în toate, se prăpădeşte şi îi lasă un gol incomensurabil în suflet.  Sacrificiul surorii sale Ignes este de natură să emoţioneze puternic. Ea îşi răstigneşte propriile dorinţe şi propria fericire pentru a o ajuta pe Carmen: „a înţeles aşa menirea ei în viaţa asta”.

Cu Ştefan alături în momentele cheie, cu Ines care o ajuta permanent, cu mama care plângea şi lupta alături, reuşeşte să urmeze cursurile unei facultăţi.

După eşecul câtorva relaţii sentimentale, Carmen începe să se gândească serios la viaţa ei. În aceaste circumstanţe se simte atrasă de pictură, de artă, teatru poezie, muzică, instruieşte copii pentru spectacole şi-şi umple astfel viaţa în chip spiritual, ceea ce-i dă o satisfacţie maximă.

Acum viaţa ei avea un sens.

Autoarea are un dar special în a descrie natura şi a portretiza. Proza ei este încărcată de inefabil, de poezie duioasă, ca un cântec de leagăn, în pofida subiectului grav, dramatic.

Consider că autoarea ştie să înfrumuseţeze urâtul, să-i dea un chip luminos, ceea ce este o mare artă.

Şi totuşi, în naraţiune se simte ceva, o aşteptare…ceva care trebuie să se întâmple inevitabil. Şi într-adevăr, se întâmplă. Întâlnirea după ani de zile cu prima ei iubire adevărată,  cu pianistul Cristian Călin, pe care-l ascultă sub o fereastră, pe o bancă în parc, într-o noapte friguroasă, cântând la fel de frumos, are darul s-o reîntoarcă în urmă cu aproape douăzeci de ani. Se simţea în aer o oarecare undă de comuniune. Faptul că din seara când se întâlniseră, viaţa ei se schimbase, luase această întorsătură tragică, datorită căzăturii provocate de ciocnirea cu el pe zăpadă, îi schimbase destinul total. Acum ea nu mai dorea să reînnoade firul pentru a nu simţi compasiunea în ochii lui.

„Urlam! În închisoarea mea, sufletul urla. Ce altruist ar fi fost să-l eliberez, să se poată bucura de tot înaltul azuriu, de căldura Dumnezeului său!

Dacă-aş fi avut curajul să-l desprind de umilinţele cărora le era supus în fiecare zi, poate măcar pentru o clipă mi s-ar fi permis şi mie, trupului său de lut, răgazul atingerii luminii, ca o liniştire pentru totdeauna. Dar până şi laşitatea mea era pedeapsa pentru păcate ancestrale, pe care trebuia s-o plătesc. Urmam cu toată viaţa mea şi simţeam focul devastator al furiei, sugrumându-mi raţiunea….”

Reluarea relaţiei este inevitabilă şi cei doi se iubesc cu o dragoste pătimaşă, până la disperare. Maternitatea eşuată a femeii este un nou motiv de dezamăgire, de disperare şi neputinţă. Şi povestea lui Cristian, pe acest fundal, pare incredibilă: „Când oamenii spun că şi-au îngropat trecutul şi au luat-o de la capăt altfel, schimbaţi, mint. Prezentul este imaginea trecutului nostru” – spune el, înainte de a-i povesti ce a făcut în aceşti ultimi douăzeci de ani, cum a colindat pământul în lung şi-n lat, căutând imaginea ei în chipul fiecărei femei pe care o întâlnea.

Autoarea are imensa bucurie să-şi vadă rodul creaţiei sale concretizat într-o carte de versuri şi proză, în tablouri, în disign şi în lucruri de artă pe care singură le realizase. Este tot ce rămâne după trecerea noastră. Singurele lucruri care dăinuie şi după noi.

În aşteptarea  căsătoriei cu Cristian, Carmen se bucură de anotimpul reînnoirii naturii sufleteşti, trăind emoţiile şi febra pregătirilor.

„Se împrimăvărase. Mirosea a pământ reavăn, a verde crud şi-a toporaşi. Miresme tari, ce clocoteau şi frământau încolţirea primului fir de iarbă. Triumful vieţii în lupta cu albul neclintit al iernii! Început de martie, capricios ca o domnişoară, când babele-şi scutură cojoacele în fiecare zi de nenumărate ori, când soarele se joacă de-a v-aţi ascunselea cu norii neastâmpăraţi din înaltul tulburealbăstrui…Numai că mie, primăvara îmi plăcea numai momentul înfloririi, când mugurii plezneau pe ram într-o simfonie desăvârşită de alb-roz, iar fluturii savant pictaţi, înveseleau văzduhul sau se jucau cu vârful degetelor tale, ori îţi mângâiau obrajii c-o suava simpatie. Chiar dacă sufletul meu valsa de bucuria primăverii, gândurile mele erau mereu în toamnă, pe cărări de munte, acoperite cu frunze ruginii, cu mirosuri înţepătoare de brad şi răşină, cărări întunecoase, misterioase…Anotimpul împlinirilor, al roadelor, al notelor

înalte şi grave ce fac ritmul trăirilor pe măsură, anotimpul iubirilor voluptuoase şi trainice. Pentru mine, fiecare piatră, fiecare copac, fiecare firicel de apă şuşotindă, o floare, un zumzet, ciripitul vrăbiilor de dimineaţa, soarele, ploaia, zăpada, tunetul însemnau hrana sufletului fără de care n-aş fi putut exista. Natura este esenţa sensului vieţii. Nimic altceva nu contează şi nu are consistenţă.

Hrănindu-mă astfel, simţeam mereu neastâmpărul copilăriei. Nu reuşeam să-mbătrânesc şi dacă asta însemna maturizare, eu nu puteam desăvârşi acest proces.

Mă ascundeam mereu, în amintirea vântului ce mi se juca-n plete, în fuga meadescătuşată, pe-un câmp cu flori în plină vară, sau mă lăsam în voia blândă a valurilor mării…Mi-era teamă să trăiesc neîmplinirile şi spaimele fiecărei zile concrete. N-aş fi făcut faţă şi cine ştie, în braţele cărui viciu scârbos m-aş fiaruncat?! O vreme am rătăcit drumul drept şi-am primit din plin, palmele iritate. Ieşirea din labirintul prin care-am orbecăit, crezând că aşa mă răzvrătesc împotriva vieţii ce-mi fusese dată, ieşirea care trebuia să dea spre Lumină întru vindecare şi înţelegere, a apărut neaşteptat şi revelator. Iubirea m-a salvat. Poate sunt doar o patetică idealistă, dar refuz să mă mai bălăcesc în mocirla trecerii zilnice. Viaţa, chiar poate fi roz. Trebuie doar să nimereşti unghiul din care poate fi privită.

Eram atât de adâncită-n gândurile mele, că telefonul m-a speriat.”

Ceea ce a urmat este, de asemenea, de domeniul fatidicului. Cristian are  un accident la repetiţii, cade în fosă  şi în acelaşi timp  suferă şi un infarct de miocard, astfel că toate speranţele eroinei sunt spulberate.

Vindecat, el se reîntorce la Carmen dar aceasta îi realizează că nu-i poate răpi libertatea. Petrecerea pe care o organizează în semn de însănătoşire este prilejul ca fiecare să-i dăruiască celuilalt ceva semnificativ. Şi se întâmplă ceva  care ţine cu adevărat de domeniul fanteziei. Cei doi îşi dăruiesc unul altuia câte un inel semănând leit şi-şi fac jurăminte să nu se despartă niciodată.

Povestea îmi aduce aminte de un episod pe care l-am învăţat la limba engleză în liceu, în care doi tineri căsătoriţi voiau să-şi serbeze ziua căsătoriei şi fiecare îi cumpără celuilalt un dar. Bărbatul avea un ceas foarte preţios, dar, fiind foarte modeşti, este nevoit să-şi vândă ceasul ca să-i cumpere soţiei un superb pieptene pentru părul său bogat şi frumos.În acelaşi timp, fără să spună nimic, aceasta, merge la coafor şi-şi vinde podoaba capilară pe un preţ bun pentru a-i cumpăra soţului ei o brăţară pentru ceasul pe care acesta, deja îl vânduse în aceeaşi zi. Două daruri devenite inutile dar care spun mult despre dragostea celor doi unul pentru celălalt. Pentru că iubirea nu cunoaşte nici un fel de preţ. Este NEPREŢUITĂ.

Micro romanul Gabrielei Elamawy  are un final optimist.  Rămânem cu convingerea că dragostea triumfă, indiferent de situaţie şi că nimic nu e pierdut, de vreme ce iubirea există.

Scrisă surprinzător de bine, proza antrenează la lectură, este captivantă şi, prin faptul că oferă modele de viaţă, se înscrie în categoria romanelor  psihologice, cu tentă autobiografică.

„Timpul iubirii” – roman, scris de Gabriela Elamawy poate fi citită în format pdf la SEMĂNĂTORUL, Editura on-line, secţia proză, accesând adresa www.editura-online.ro

 

 

 

CEZARINA ADAMESCU

23 martie 2010

___________________

26 Octombrie 2010 – Vavila Popovici: „Ultima pirueta“ (Octavian Curpaş)

Motto: “Fericirea este o stare de spirit care trebuie indusă în sufletele noastre.”

« Ultima piruetă », cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca şi în “Cartea mamei”, stilul din « Ultima piruetă » este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din “Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este trecătoare.

 

Vavila Popovici – o scriitoare cu pasiune pentru ştiinţă

 

Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.

 

Pasiunea sa pentru scris a început încă din adolescenţă, când compunea versuri şi citea mult. La acea vreme, Vavila Popovici visa să îmbrăţişeze o carieră artistică, însă acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte pe viitoarea scriitoare în 1952, în Iaşiul lui Eminescu, pentru a susţine examenul de admitere la Facultatea de Chimie. Devenită inginer, Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică. Deşi muncea adesea peste program, aceasta afirmă că nu simţea oboseala, pentru că ea credea în profesia pe care o făcea. Vavila Popovici locuieşte în prezent, în Statele Unite ale Americii.

 

„Ultima piruetă”- romanul unui destin

 

 

Vorbind despre romanul „Ultima piruetă”, Vavila Popoivci mărturisea: “Jurnalul nu a existat. Laura a existat, întâmplările sunt în mare măsură reale. Povestea ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul în care am redat-o, îmi aparţine. Este povestea unei vieţi, dar şi drama poporului nostru, a celor dezrădăcinaţi. O transfigurare artistică pe care am scris-o sub imperiul inspiraţiei care a venit ca un val asupră-mi, bazat pe acele realităţi cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal lăsat prietenei de către Laura, personajul principal care îşi trăieşte ultimele zile de viaţă într-un spital. Sunt întâmplări reale, simţămintele ei au trecut prin filtrul înţelegerii şi simţirii mele. Firul întâmplărilor este derulat în scopul arătării dramei celor de sub ocupaţie, dar şi a celor refugiaţi de teama « ciumei comuniste ». Am urmărit destinul Laurei, pot spune de la naştere până la moarte, am mers pe un fir epic propus, urmărind descrierea unor întâmplări din Basarabia şi din Patria-mamă, România, atmosfera vremurilor…”

Vavila Popovici este autoare a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american”. Scriitoarea debutează în 1982, în revista “Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu.

“Atunci am murit puţin…”

 

« Noaptea acesta am avut un alt vis: Cerul era plumburiu şi era aproape. Mă aflam în grădina casei copilăriei mele. Nu-mi simţeam picioarele, parcă erau amorţite şi nu mă puteam mişca din loc. Am rugat pe cineva, să sape în grădină şi să  scoată câteva flori, de câmp şi de grădină, să mi le aducă cu pământ cu tot. Aveam florile în mână şi mă grăbeam să le mut cât mai repede în alt loc, în altă grădină, în aşa fel ca să nu sufere rădăcinile florilor. Trebuia să le schimb locul, dar nu mă puteam deplasa… O durere cumplită mă chinuia… Dintr-o dată, am zărit o pasăre mică şi albă care cădea de undeva din  norii cerului. Speriată, am vrut să strig, dar pasărea s-a aşezat pe umărul meu stâng. Atunci am simţit căldura penajului catifelat pe gâtul meu, apoi sub bărbie, nelăsându-mă să mai respir… În căderea sa din cer rămăsese o dâră de lumină ce-mi ardea privirea… Şi cred, că atunci am murit puţin… În zadar ceream clemenţă timpului… El se scurgea undeva spre infinit… »

 

Astfel se încheie jurnalul Laurei, eroina romanului “Ultima piruetă”, de Vavila Popovici. Laura se află pe patul de moarte, la spital, cu diagnosticul de pericardită cronică constrictivă. Este “o doamnă  trecută de maturitate, distinsă, cultă, misterioasă.” Soţul ei, Alec, “a fost cândva profesor universitar… apoi profesor  într-un sat de pe lângă capitala ţării.” Cei doi locuiesc într-un mare oraş din Muntenia, unde au revenit “după ce el a dobândit casa părintească luată de comunişti şi dăruită unui reprezentant al noii clase din acea vreme, aparţinând “burgheziei proletariatului”. Pe patul de moarte, Laura îi oferă scriitoarei, jurnalul ei intim, sperând că  aceasta se va îngriji să fie publicat.

 

Întreaga carte se concentrează în jurul vieţii Laurei şi a lui Alec. Evenimentele trăite de cei doi soţi sunt înregistrate cu acurateţe în propriul jurnal, de Laura. Notiţele din jurnalul ei vorbesc despre drama intelectualului dintotdeauna. La fel ca în “Patul lui Procust”, romanul lui Camil Petrescu sau în “Falsificatorii de bani”, creaţia lui Andre Gide, în “Ultima piruetă” scriitoarea prezintă prin intermediul jurnalului Laurei, existenţa, gândurile, sentimentele personajelor care interacţionează cu aceasta. Fiecare capitol din “Ultima piruetă” are ca motto un extras dintr-un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile Voiculescu, Garabet Ibrăileanu, Emil Cioran, Arhip Ciobotariu, etc., motto ce aminteşte din nou, de romanul lui Andre Gide, “Falsificatorii de bani”, sau de jurnalul de călătorie al Michel de Montaigne. De altfel, jurnalul Laurei este tot un jurnal de călătorie – al călătoriei acesteia prin viaţă.

 

“Acolo, în acel rai”

 

În „Ultima piruetă”, toposul casei devine referinţă. Dorinţa de deschidere, de găsire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de speranţă, se leagă de acest simbol. Pentru Laura, casa este în primul rând  o “imago mundi”, un loc idilic, un adevărat rai – „În spatele casei se întindea livada de meri, câţiva cireşi şi nuci. Când venea primăvara şi timpul se încălzea, crengile curgeau în văzduh şi năşteau muguri… Vara, de câte ori priveam livada, mi se părea că fructele ard pe ramuri. Erau galbene şi roşii, iar  galbenul soarelui adăugat, le dădea acea strălucire a focului. Acolo, în acel rai,  bunicul îmi legase un leagăn…”

 

Acest rai nu durează, pentru că istoria se dovedeşte a fi necruţătoare. “La 26 iunie 1940 ruşii dau ultimatum României – cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. S-a stârnit o panică cumplită. Cine, care cum a putut a plecat, lăsându-şi casele, pământurile şi rudele. Bunicii au discutat şi au hotărât să rămână.” După ce situaţia politică se schimbă, iar ruşii preiau controlul, casa se transformă din spaţiu sacru, vital, lăuntric, într-un spaţiu  dominat de tragic. “Când mă întorceam de la şcoală, se închideau uşile fiecărei camere cu câte o cheie, astfel că rămâneam împreună cu bunicii într-o singură cameră, situată mai în interiorul casei. Bunicul punea un par în dreptul uşii de la intrare, ca să fie un obstacol în cazul forţării uşii.”

 

Un nou tărâm invadează, şi în consecinţă, modalitatea eroinei de a percepe lumea se schimbă, pentru că maturizarea ei se produce brusc. “Dintr-o dată totul s-a schimbat, oamenii maturi şi bătrânii erau înspăimântaţi, terorizaţi, stare ce ni se transmitea şi nouă, celor tineri; parcă ne  furase cineva visele.” Conştiinţe zbuciumate evoluează într-un univers existenţial realist. Totul se află acum sub semnul destrămării ordinii bine stabilite şi  al abuzurilor. Liniştea de până atunci este tulburată, casa, până acum un loc mirific, se transformă într-un spaţiu nefast. Bunicul este arestat, pentru a nu mai reveni niciodată.

 

“Vin românii, vin ai noştri!”

 

Şi totuşi, un an mai târziu, roata se întoarce, iar istoria, capricioasă, pare să ţină de data aceasta, cu românii. „În data de 22 iunie 1941 Hitler ataca Rusia, alături de trupele germane, armata română a trecut Prutul la ordinul Mareşalului Antonescu. Basarabia şi Bucovina de Nord au fost recucerite. Războiul nu a fost un război de agresiune ci, a fost războiul salvării fraţilor umiliţi,  ucişi, deportaţi şi strămutaţi prin violenţă.  Cei care au luptat, şi dintre ei cei mai mulţi au murit, au luptat pentru un ideal, idealul de libertate! Această idee de libertate, atât de mult dorită, promisă de mulţi în istorie şi ignorată apoi cu bună ştiinţă… »

 

Pentru românii de dincolo de Prut sosise momentul unei noi şanse. Efervescenţa cuprinde din nou, inimile obosite, agresate, abuzate. Jurnalul Laurei înregistrează cu acurateţe acest eveniment. « Zvonul s-a răspândit repede: “Vin românii, vin ai noştri!” se şoptea la început. Câteva minute mai târziu toţi au ieşit pe uliţe, din casele lor, cu panglici tricolore; se auzeau strigăte de fericire  şi plânsete. Din nou auzeam vorbindu-se româneşte, din nou învăţam în şcoală în limba română. Veniseră profesori tineri şi învăţătoarea chiar, de undeva departe din Ardeal şi din Moldova, să ne re-înveţe limba noastră. » În aceste momente, durerea o loveşte încă o dată, pe Laura. « La numai un an şi jumătate de la venirea românilor, bunicuţa şi-a dat sufletul în braţele mele. Rămăsesem singură în casă, în grija unei mătuşi care locuia într-o casă alături de cea a noastră”, scrie Laura.

 

“…aveam să aflu mult mai târziu…”

 

Mai târziu Laura notează în jurnal: “Nu apucasem să-i fac bunicii toate parastasele, ajutată  bineînţeles de vecini si rude, că s-a şi anunţat din nou ocupaţia sovietică. Basarabia şi Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul sovietic. România Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prăbuşit din nou.” În aceste condiţii, Laura hotărăşte că venise momentul ca destinul ei să se schimbe. Perspectiva pe care o are la sosirea în capitală ne dezvăluie o experienţă specifică, guvernată de o forţă benefică, în sensul că eroina speră că din acest moment, viaţa ei se va îmbunătăţi. “O dulce ameţeală mă însoţea, după un drum atât de lung. Sufletul meu era răscolit de durere, de speranţă, de vise. Mergeam pe străzi, aveam din nou pământul sub picioare. O dată cu seva ce năvălea spre ramurile copacilor, urcau şi în mine puteri nebănuite, puteri ce zăcuseră îngropate adânc în suflet…”

„Ultima piruetă” este un roman realist, deşi are o tentă de poveste. Opoziţia dintre esenţă şi aparenţă, precum şi permanenta actualizare a trecutului, fac ca viaţa reală, precum şi percepţia lumii să fie invadate de tragic. De exemplu, episodul violului, întreruperile de sarcină, relaţia cu Alin şi apoi cea cu Sever, reluarea neaşteptată de către Laura, a legăturii cu cea care îi dăduse viaţă, îşi pun pecetea asupra perspectivei pe care aceasta o are asupra existenţei. Idila Laurei cu Sever stă sub semnul întrebării încă de la debut. “La numai un an de la revenirea mea în serviciu, directorul care mă angajase a plecat și a venit un alt director, mai tânăr şi care pusese ochii pe mine. Totul a început cu o invitaţie la un restaurant. Am acceptat, fără să ştiu prea multe despre el. Era tânăr, bărbat bine, chiar pot spune că am fost fascinată de fizicul şi comportamentul său. Eram mândră că mă invitase şeful meu! De ce s-a oprit la mine? Asta am aveam să aflu mult mai târziu…” Concluzia cu care Laura rămâne după ce se desparte de această nouă iubire este aceea că oamenii plasaţi pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale nu îi acceptă în preajma lor decât pe cei ce le pot fi de folos.

 

“De ce îngăduie Dumnezeu… ? »

 

Un loc aparte în structura romanului îl ocupă elementul religios. Laura este urmărită mereu de ideea păcatului comis, de gândul că şi-a scos din pântec doi copii. Iată de ce, credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului semnifică pentru ea existenţa unui ideal spre care tinde să ajungă. Religia înseamnă pentru Laura un nou început al creaţiei fiinţei ei spirituale, dar şi puterea de a îmbunătăţi lumea, de a se ridica deasupra destinului, de a pătrunde într-un spaţiu sacru, de a-şi găsi un reper fix. “Mă rugam la Dumnezeu să-mi ierte păcatele grele şi să-mi arate un drum luminos pe care să merg măcar de acum înainte. Intram în câte o biserică şi mă rugam la icoana Maicii Domnului şi a lui Iisus, să mă ajute să pot cunoaşte numai binele în această lume.”

 

Discuţiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea şi Alec imediat după căsătorie, aduc în prim plan o lume rurală, statornică prin valorile pe care le cultivă. Credinţa este un factor modelator, iar rolul preotului, la fel ca şi al învăţătorului, este de a oferi lumină şi susţinere. “Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispitele? ” l-am întrebat, gândind cu durere cât de ispitită am fost şi eu în viaţă.  “Îngăduie cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi a ne întări în stăruinţa de bine, pentru a înainta pe calea virtuţii, spre a ne dobândi mântuirea… » »

 

“Necredinţa îşi întinsese aripile »

 

Lipsa respectului pentru tradiţie este încă un element definitoriu pentru societatea în care trăieşte Laura. Crăciunul şi Paştele sunt momente cruciale în creştinism, iar faptul că evoluează într-o lume indiferentă la astfel de valori este o dramă pentru eroina din „Ultima piruetă”. Tonul ironic cu care Sever, cel pe care îl iubeşte, vorbeşte despre sărbătoarea naşterii Mântuitorului, i-l dezvăluie Laurei într-o lumină cu totul nouă, ca un om vulgar şi insensibil. „La următoarea întâlnire a încercat să-mi spună că Sărbătoarea Crăciunului este de fapt sărbătoarea copiilor, legată de bucuria zăpezii, pentru jocul cu sania şi alte jocuri cu zăpadă… Unii mai cumpărau brazi şi-i ascundeau sau îi puneau în balcon şi îi ornau de Revelion, ca să ştie toţi vecinii că nu au sărbătorit Crăciunul. Ce meschinărie!”

 

De o mare  putere spirituală, ce revelează superioritatea Laurei şi a mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregătirilor ce se realizau pentru întâmpinarea Paştelui. „Datinile acolo erau respectate cu sfinţenie. Noaptea Învierii era cea mai sfântă şi minunată noapte a anului. Acum, în vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari şi sfinte sărbători. Necredinţa îşi întinsese aripile şi venea de undeva de la răsărit. Păcat! Tradiţia ar fi trebuit păstrată, ea făcea parte din fiinţa neamului nostru românesc.”

 

“Dincolo de această limită a durerii”

 

Ar mai trebui spus că în roman este remarcabil redată ideea de pustietate, pe care Laura o trăieşte la aflarea veşti morţii mamei. Cu toate că doreşte să o întâlnească, încercările ei de a-i face o vizită în Germania, acolo unde aceasta locuieşte, se izbesc de refuzul autorităţilor comuniste. Tristeţea, suferinţa eroinei în momentul când realizează că orice speranţă de a-şi mai revedea mama a fost spulberată, sunt zugrăvite prin analiza sentimentelor şi trăirilor profunde ale acesteia. “Scrisoarea avea un chenar negru şi o cruce neagră în dreapta foii. Tatăl meu adoptiv anunţa trecerea mamei în nefiinţă. Mă aflam în acel moment în camera mea. Am scos un ţipăt îngrozitor. Gazda s-a speriat şi a alergat la mine în cameră. Eram chircită în pat, cu scrisoarea în mână şi plângeam în hohote. Am plâns până când am leşinat. Toţi ai casei s-au strâns în jurul meu şi m-au readus la viaţă. “Mama mea, visul meu”, rosteam din când în când… Mai târziu m-am întrebat: Ce poate fi dincolo de această limită a durerii pe care am simţit-o?”

 

Pentru Laura, totul pare acum ciudat şi incredibil, deşi posibil. Din nou, se produce o ruptură adâncă, iar efemeritatea existenţei, faptul că fericirea este trecătoare se transformă încă o dată, într-o provocare pentru eroină. Simbolurile malefice ce prevestesc primirea anunţului mortuar se regăsesc în natură, în forţele stihiale ale acesteia şi se suprapun peste momentele neplăcute ale unor activităţi obligatorii, impuse de comunişti. “Într-un an,  în această zi de defilare nori negri pluteau undeva deasupra pe cer, ridicam privirea şi mi se părea că din ei se desprind păsări negre care treceau în goană şi sfâşiau văzduhul, speranţele mele zburau şi ele – păsări albe -, se amestecau cu cele negre iar eu… aş fi tras cu arcul să dobor păsările negre… Cum să uit acea zi? După defilare am primit o scrisoare din Germania. Nu era scrisul mamei şi o vagă presimţire m-a făcut să o deschid cu teamă.”

 

“Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!”

 

O altă temă prezentată de roman este aceea a căsniciei eşuate, nerealizate. Un cuplu care trăieşte calvarul absenţei comunicării, al suspiciunii, al geloziei şi al minciunii este chiar cel al părinţilor Laurei. „Îmi amintesc cum mama detesta faptele tatălui, cum nu era de acord cu evadările lui, cum îl ura din cauza purtării lui,  cât despre dragoste între ei nici nu mai  putea fi vorba. Îmi era milă de amândoi, căci amândoi se chinuiau. Îşi suportau în continuare,  unul altuia, lipsa de sensibilitate şi adesea, chiar de judecată. Nici unul dintre ei nu era fericit.” Povestea lor de dragoste se destramă, iar accesele dramatice de mânie ale mamei Laurei culminează cu aceste vorbe, aruncate soţului: “Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!”

 

Prin contrast, cuplul format din Laura şi Alec se află în căutarea dragostei pure, absolute, unice. Amândoi sunt intelectuali, iar iubirea lor este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea şi cupidă, de cotidian. Cei doi se căsătoresc. Aparent, amândoi par a fi învinşi de societatea în care trăiesc. Revolta lor denotă inadaptarea, însă Laura şi Alec au puterea de a spune şi de a recunoaşte acest adevăr. Iată de ce, din punct de vedere moral, ei nu sunt nişte înfrânţi.

 

„Îmi devenise atât de drag pământul”

 

Remarcabilă rămâne dragostea Laurei pentru pământul pe care îşi duce zilele. „Îmi devenise atât de drag pământul, încât îl aduceam uneori în palme, îl miroseam şi îl puneam într-o glastră, ca să-l am mai aproape, în casă. Apoi răsădeam o floare, floare a cărei dezvoltare  o urmăream cu mare grijă. Odată când aveam pământ în palme, Alec intră pe poartă, în curte, în casă şi surprinzându-mă, uimit oarecum de gestul meu care se repeta, îmi înălţă mâinile şi mi le sărută, aşa cum erau, cu pământul maroniu în căuşul lor.”

Gestul lui Alec, venit în continuarea gestului Laurei, vorbeşte despre şansa de a învinge trecutul şi de a aparţine prezentului prin puterea dragostei şi a valorilor morale. Alec acţionează instinctiv, iar gestul său denotă fidelitate faţă de soţie şi faţă de glie. Prin acest gest, incertitudinile şi îndoielile celor doi se risipesc, iar actul erotic în sine este spiritualizat.

 

După o viaţă în care relaţia lor decurge bine, Laura şi Alec ajung într-un moment de cumpănă. După 1989, societatea se schimbă, iar Alec are posibilitatea să îşi redobândească ambele case – una la Buzău, cealaltă în Bucureşti – ce îi fuseseră furate de comunişti. Din acest moment, atenţia sa se canalizează numai în această direcţie. Atunci când Laura îi spune că şi-ar dori să îşi revadă locurile natale, el îi replică: “O să mergem, Laura, o să mergem pe urmele copilăriei tale, îţi promit! De îndată ce vom termina cu lucrările pentru această casă”. Frământările sale legate de cele două case nimicesc dimensiunea vieţii domestice de până acum, îi distrug practic, familia.

 

„Numai El ne poate înţelege cu adevărat”

 

“El iubeşte casa, eu mai mult pământul”, afirmă Laura, devenită victimă a trecutului lui Alec. Ea nu va ajunge niciodată să îşi revadă pământul natal, aşa cum nu i-a fost dat să îşi mai reîntâlnească mama. Moartea ei este până la urmă, o eliberare morală. Alec în schimb, îi supravieţuieşte pentru a lua cu el tot trecutul de care îl privaseră comuniştii. Psihologic, el îşi susţine şi îşi justifică sacrificiile făcute pentru recuperarea şi renovarea caselor,  astfel: “Nimeni nu-mi poate reda timpul care l-am pierdut în închisoare, acei ani frumoşi ai tinereţii! Am pierdut prietenii, lumea parcă mi-e străină! Nimeni nu-mi va putea reda viaţa  furată de  comunişti!”

 

Laura devine o a doua Ana, soţia meşterului Manole. Motivul zidului părăsit, prezent în balada „Mănăstirea Argeşului”, este reluat în „Ultima piruetă”. Casele lui Alec sunt asemenea zidurilor părăsite, iar el înţelege că pentru a le recupera, pentru a fi iarăşi stăpân pe trecut, trebuie să aducă un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale şi morale, în cazul de faţă, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala, neînţelegerea unui soţ pe care îl ştia altfel, îi vor grăbi acesteia sfârşitul. La fel ca şi Ana, Laura îşi acceptă destinul. Dincolo de moartea ei, mai stăruie încă trecutul, momentul când l-a întâlnit pe Alec. „Când l-am văzut prima dată, nu am avut o atracţie specială pentru el; mi s-a părut că am cunoscut o persoană ca multe altele în viaţa mea. Apoi l-am cunoscut bine şi m-am îndrăgostit de el. Îl iubesc pentru sufletul său tânăr, pentru visele lui, pentru clipele lui de veselie, pentru atenţia cu care mă înconjoară, pentru cuvintele lui frumoase pe care le aud în fiecare zi…”

 

Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea, ceea ce îi supravieţuieşte Laurei este credinţa pe care a avut-o în Dumnezeu. Romanul Vavilei Popovici, „Ultima piruetă”, se încheie în mod apoteotic, cu versetele despre dragoste din capitolul 13 al primei epistole a apostolului Pavel către corinteni. Cuvintele sale au sens, pentru că Laura trăise o astfel de dragoste, până la sacrificiul suprem. „Fiecare om cu rugăciunea sa”, spune Laura, la un moment dat, după care continuă: „Numai Dumnezeu cunoaşte toate gândurile noastre. În faţa lui suntem cu adevărat sinceri, numai El ne poate înţelege cu adevărat.”

OCTAVIAN CURPAŞ

Surprise, Arizona

________________

25 Octombrie 2010 -  Titina Nica Ţene: „Scaunul harului“, Editura „Contrafort“, Craiova, 2009 (Antonia Bodea)

“Versuri de suflet” care îndeamnă să răsfoieşti filele celor mai intense trăiri, descoperim în volumul de versuri “Scaunul Harului” de Titina Nica Ţene, apărut la Editura”Contrafort”, Craiova, 2009, să căutăm în rătăcirile clipei şi să ne regăsim în acele vibraţii profunde statornicite în existenţa fiecăruia dintre noi.

Lectura acestor delicate poeme confirmă zicerea blagiană, definitorie pentru perspectiva copilărie- veşnicie:”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.”

Prezentul volum sugerează prin titlu spiritul aprins la cumpăna înţelepciuni, consemnată în versetul biblic, citat drept motto:”Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scunul Harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să Fim ajutaţi la vreme de nevoie”(Evrei 4:16), şi confirmată în experienţa existenţială.

Astfel copilăria, definită în mod expres:” raiul copilăriei” apare ca vârstă a inocenţei, consumându-se într-un echilibru perfect om-spaţiu, asemeni omului adamic:”O altă primăvară vine,/ îmi înfloresc cuvinte-n gură,/ şi cad tristeţile din mine/ ca florile de pe răsură.(“Scaunul harului”). Adolescenţa aduce cu sine acel plus de cunoaştere, raţiune, vârstă a întrebărilor, a neliniştilor ş tentaţiilor, care tulbură pacea inocenţei, asemeni Evei sub provocarea şarpelui, soluţionată prin evadare, eminesciana”ieşire în câmp”, înstrăinarea , în viziunea sămănătoristă:”Mă văd copil pe Dealul Mare/ dintr-un sătuc îndepărtat,/ purtând rochiţa înflorată, / din sat de parcă n-am plecat”(“De paşte”).

Imaginile poetice, de o simplitate surprinzătoare, dar nu simpliste , dând sentimentul atemporalităţii, conturează tabloul copilăriei cu un talent rar întâlnit, în tonurile conservative , degajând suavitatea, puritatea şi candoarea trăirilor imediate:”Să prind iar fluturii pe deal/ şi mama să mă strige îmbufnată,/ să ascult acelaşi cântec din caval/ redevenind copilul de altădată.”.(“Copil de corcoduşe”).

Regăsim nuanţele unui vitalism voiculescian, în care gestul primeşte sacralitate, privirea e o fereastră spre cer ca în pictura clasicilor francezi.Dumnezeu respiră printre lucruri, steaua zâmbeşte cu chipul mamei plecate:” A plecat măicuţa, casa e pustie,/ poarta e legată cu un lanţ de fier,/ în grădină-s singuri butucii de vie/ cumpăna fântânii scârţâie de ger.”(“A plecat măicuţa…”).

Este în acest volum o dorinţă de a regăsi foşnetul copilăriei; de aici, efortul reântoarcerii în lumea care odată i-a fost speranţă şi vis:”Am să mă întorc în sat curând/ unde mă aşteaptă maica bună/ la lumina stelei, licărind,/ toarcem amintirea, ca pe lână…(“Toarcem amintirea”).

Amintirile sunt răscolite în pragul sărbătorilor: fie Crăciunul, ale cărui ierni numără anii, fie Paştele cu salutul fericit reverberat prin timp de glasul cântat al nepoatei:”De Paşte soarele e altfel,/ are o altfel de lumină,/ mama cu tata parcă-s tineri/ şi parcă nu mai sunt bătrână.// Privesc la pomul înflorit/ pe care cântă o păsărică/ nepoata vine lângă mine/ “Hristos a Înviat”,Bunică!(“De Paşte”).Înpotmoliţi în preocupări efemere uităm să trăim “bucuria lucrurilor simple”şi înţelegem abia târziu că-n viaţa noastră”ni se face seară”:”Şi trece timpul, aşa, pe nesimţite/ cum trece ploaia-n zilele de vară/ şi ne trezim, deodată, Doamne,/ că viaţa noastră ni se face seară.”(“In fiecare zi murim câte puţin”). Neliniştea stingerii stârneşte meditaţii împăcate, poeta întâlnind veşnicia în ghioceii înfloriţi, în jocul pietrelor din râu, etc:”Ne temem Doamne , de necunoscut/ căci nici nu ştim cine o să învie/ de aceea cred că trebuia să dai/ şi pe pământ un strop de veşnicie.”(“Un stop de veşnicie “).

Prezentul volum ne redescoperă o poetă care îşi înscrie versul într-o discretă tendinţă meditativă de împăcare cu datul existenţei.

ANTONIA BODEA

_____________

22 Octombrie 2010 – Valeriu Barbu: „a mic de mână“, Editura „Nelinişti metafizice“, Constanţa (Valeriu Cusner)

În primele două volume de poeme, apărute la Editura „Nelinişti metafizice”din  Constanţa, tânărul poet, Valeriu Barbu, îşi încheiase exerciţiul de catharsis iniţiat  prin volumul de debut „Din cioburi”, prin care încerca reconstituirea traumatizantei sale identităţi, disimulând-o subtil în al doilea volum „Arlechinul cu fesul pe dos”, ca mai apoi, (în cel de al treilea),“…lipit pământului” să-şi încheie primul ciclu al redevenirii întru fiinţă, conform sintagmei  lui Noica. De fapt simţise nevoia de a-şi ecologiza existenţa, supunându-se unui exerciţiu intens de purificare morală, asumându-şi, în modul cel mai tranşant, ultimile greşeli.

Spun aceasta pentru că în al  patrulea volum „tablele împărţirii”, poetul trecea la o nouă etapă în devenirea sa şi anume cea prin care se dăruia oamenilor cu toată fiinţa.

Iată că, prin recentul volum „a mic de mână” (al cincilea), apărut la aceeaşi editură, îşi face bilanţul evoluţiei spirituale, constatând că a reuşit să adune „cinci petice de cer / unde libertatea se scrie cu aripa”, fiindcă poetul şi-a realizat cele  cinci volume într-o libertate obţinută doar cu aripa scrisului.

Trebuie remarcat că  titlurile ultimilor trei volume cât şi titlurile tuturor poeziilor sale, au fost tipărite cu litere minuscule, chiar şi începutul fiecărui vers; un fel de  teamă de a folosi caractere majuscule, fiind  izvorâtă din sfiala sau modestia sa: „voi fi totdeauna ca un a mic de mână”, rătăcit „prin desişul literelor”, parcă dorind a sugera că ar fi un începător în ale scrisului, un însingurat „îndobitocit de muţenia  speranţei” în diversitatea „singurătăţii lumii”, descrisă cu acribie chiar în primul poem al volumului, pentru că, fără nici o excepţie, „toţi ajung…sub polobocul morţii”.

De fapt Valeriu Barbu prezintă sindromul unei crize de inferioritate: „acum sunt singur şi sunt mic…un arlechin mascat în om de rând”, precum şi cel al nimicniciei,  pentru că i-a fost furată şi copilăria: „sunt un orfan…în târgul cosmopolit….pădurea nu am mai găsit-o …cineva… mi-a asfaltat părinţii” şi nici să se întoarcă înapoi nu poate, pentru că „drumul nu mai este …nici corcoduşii, nici  păsările…nici  veşnicia”.

La această  stare mai contribuie şi „neputinţa de a privi peste umăr” cât şi drama lumii moderne, în care şi aerul  „a devenit irespirabil”, ca o consecinţă a „colbului tehnologic” ce ne transformă în „umbre uscate” cu „rămăşiţe din arse aspiraţii” şi „mame care şi-au vândut pruncii”. Şi spectacolul terifiant al copiilor „născuţi bătrâni …sprijiniţi în bastoane / târându-şi galoşii” prin „blocul fostelor iluzii” în care „strada-i  un spital deşirat, născut pe un cadran de viruşi”, contribuie la adâncirea crizei, fiindcă „sceptrele bunelor intenţii ale celor puternici” („eroi ai secundei”, plini de  „cumplita foame de importanţă”, înconjuraţi de „robo-aplaudaci”), nu le oferă decât  şansa de a „întineri doar murind”. Tabloul decăderii unor români îi acutizează criza fiindcă şi ei au devenit „prea comunitari de la o vreme, băgameşteni ultramoderni” dispuşi a fi slugi cu „de-a libertatea zburdând pe afară / cu sărăcia ambalată lucios”, nişte români -„străini, lătraţi de câinii propriei pustiiri”, ce se întorc acasă neîmpliniţi, ca fii risipitori:  „măria sa, bănuţul” i-ar întoarce chiar şi pe sfinţi din drum.  ( Numai unii mai reuşesc să „străpungă membrana timpului” într-o lume care „renaşte  uluitor de identică”, conform principiului eternei reîntoarcei a lui Nietzsche ).

Regretă „că aş fi putut urni munţii doar cu un zâmbet” dar „n-am fost decât un orb / fiindcă „n-am iubit  destul”  şi, tânăr fiind şi indus erorii, a devenit „mai egoist  decât zeii”ceicare mereu au „pierdut la zaruri omenirea” şi că a devenit o umbră  cenuşie, oscilând  între  exaltare şi depresie după ce şi-a pierdut şi ultimile sale visuri  „undeva pe lângă Via Casilina”, din Italia. „Exaltarea  este  o depresie  privită invers” susţine poetul, pentru că „am cules viaţa ca şi cum aş fi jefuit-o”, mărturisind  că vede  altfel lumea „ca pe o panoramă  colorată” în nuanţe sumbre: predomină  griul, umbre vernil, diluate”,el însuşi devenind „umbra unei statui măreţe”.

Drama poetului devine şi a întregii lumi, pentru că starea de umbră se extinde şi asupra ei (o aluzie şi la criza economică mondială ), „geme omenirea” într-un „plâns păstos / un murmur continuu / ca un fâşâit  grav… foame, cumplite foame … plânsul  lumii  este  identic / lumea  oricum  vei roti-o tot aşa va cade / întreg pământul costă un cent” pentru că „totu-i o minciună sfruntată din vreme ce / căutăm adevărul” şi „sala de speranţe intră-n renovare” iar ultima „speranţă, fostă fecioară, / azi târfă, se  dă pe nimic trecătorilor altor planete”.

O bună parte a versurilor acestui volum, se pot constitui în poeme de atitudine civică, pentru că  evidenţiind răul social, prin antinomie, se declanşează şi reacţia  de  luptă împotriva lui.

În ceea ce  s-ar  numi poezia de stare, Valeriu Barbu creiază, uneori ( între  patru pereţi ), o atmosferă sublimă : „îmi pune înserarea jilave veşminte / stelele  curg în barbă, pe umeri … puzderii de raze / pe fruntea mea ai putea să le numeri / statuă de piatră sunt , paznicul serii…în straie de bazalt şi abanos…spirale mişcând  în sus şi în jos…aer şi piatră sunt, două spirale vii…cum îşi vorbesc pietrele / tu n-ai să ştii”. Măiestria  simplităţii acestor versuri fascinează şi seduce. Eşti transferat în afara lumii, într-un univers magic pe care nu doreşti a-l părăsi vreodată.

Tot între patru pereţi poetul reuşeşte să sărute holograma iubitei doar prin: „atingerea buzelor de geam /am făcut dragoste cuibărindu-mă…în plutire mahmură/  ştergătorul de geamuri surâde imperceptibil chipului tău,iubito!” „Toate cărţilemele sunt scrise aici (în detenţie-n.n.),  holbându-mă tâmp toamnei, fără a trăi nici măcar” un sărut, numai dorul cu florile.  Ego-ul său empiric, primăvara îi devine o aşteptare,  numărând: „mă iubeşte, nu mă iubeşte…! Primăvara, codană subţire îmbrăcată / mă duce  de  mână ca pe un fecior întâia oară / în odaia misterelor…la durerile propriei mele faceri”.

În concepţia poetului, muzica este aducătoare de iubire, în care doar „meniul  cu vocale fierbinţi” primează în farmecul ei, consoanele „n-au zeamă de muzică,  centrifugate  dau zumzet metalic şi  aspru”, notele preferate ale poetului fiind: „iu,bi, re”.  Numai că iubirea lumească  trebuie să fie cât mai apropiată de cea universală: „Dacă nu-i iubire, nici frică de imensitate / dracu’ te mai înţelege,inimă!…tu, iubito eşti doar un reper; universul este mega- iubirea mea”.

Iubirea pentru părinţi poartă, de asemenea, amprenta detenţiei: „mamă, te-am visat / mă priveai cum….m-am înstrăinat – murind în avans / parcă n-am trăit, iar tu nu ai plâns…. zămisleai aripi care  azi mă dor / parcă  n-ai murit, parcă  nu-mi  eşti  tu / care m-a născut, nu sunt fiul tău”. Tatăl ( o „umbră fără secure”) şi bunicul apar  ca „umbre împuţinate, reduse, absorbite în ceruri” unde „moartea, casieră, taie  chitanţa”. Bunicule, tu te-ai născut bunic…pe tine nu te pot vedea copil …pe  prispa  din piatra fostelor altare” pentru că „nu mai ştiu unde începe chipul meu aici”, doar „dealul mă ţine pe umeri / precum mă ţinea tata, când eram mic”;  imaginile lor suprapunându-se peste prezentul în care  „suntem mai necredincioşi  precum eram ieri”, fiindcă „ne-au părăsit toţi zeii…striviţi de roţi de progres imformatic şi dorul galactic de zbor”

„Oare unde se termină răul şi binele începe, bunicule?”, se întreabă disperat poetul, pentru că ziua de mâine va fi  „o maşinărie complicată” cu „tehnologia surâsului depăşită” şi cu „exorcismul trecut drept spectacol”, acceptând „nivelurile de emoţii ca speranţe”.

Trecând prin numeroasele încercări dramatice  ale vieţii, starea de melancolie i-a devenit benignă, ca un panaceu binevenit: „precum sciţii însemn zilele / o piatră albă, şapte negre şi nu caut fericirile, doar cuminţenia, /  absenţa răului …lipsa iubitei , / golul îl umplu aşa…zilele trec pe lângă mine… sunt un eretic dar nu destul …neputinţelor mele mă închin …îmi caut fericiri ascunse-n chin…nu-mi voi lua nici un bagaj cu mine”.

Faţă de această stare, poetul încearcă un exerciţiu de resuscitare psihică prin savuroase poeme în care parodiază numeroase proverbe şi zicale româneşti, exerciţiu reuşit (prin inversarea cuvintelor şi a sensurilor),cu naşterea altor proverbe sau, chiar, a unor maxime.  De fapt pe parcursul întregului volum sunt înşirate  numeroase maxime ( unele cu mult umor ), din care citez câteva: „cine  dă în gropi  poate fi orb, nu musai prost /, cine-o face ca mine imitaţie se cheamă /, la omul sărac boii fac grevă /,  nu lăsa pe mâîne ci pe  poimâine /, socoteala de acasă e ca nuca în perete /, iubirea e chioară /, oaia neagră dă tot lapte  alb /, imunii au zâmbetul învăţat /, surâsul este verbul trezirii /, într-o picătură de ploaie încape întregul pământ /, lucrurile sunt mai mult din păcate decât din fericire / etc.

În cea de a treia parte a volumului, Valeriu Barbu ne surprinde cu o altă latură a polivalentului său talent printr-o superbă piesă de teatru ( într-un act ), „Trinitatea minoră a lui Adam al doilea”. Într-o atmosferă hamletiană, cu un singur actor pe scenă, cel de al doilea Adam ( ca prim descendent al cuplului adamic ), devine un abil mediator, întreţinând un halucinant dialog cu ego-urile sale transcendente, de  tipul  „Gâlceava sufletului cu trupul” (vezi Dimitrie Cantemir ). Conflictul permanent  îniţiat de Creator  („Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi  sămânţa ei”), este întruchipat în personajul principal, însuşi Adam al doilea, devenit un mediator androgin care susţine un superb dialog filizofic cu cele două semi-entităţi ale sale (feminină şi masculină).

Vocile acestora pornesc ca din ceruri, prin megafonele în surdină, ascunse privirii spectatorilor, încât actorul de pe scenă apare ca fiind întruchiparea laică a lui Adam al doilea.  Se poartă discuţii ca într-o realitate ce şi-a pierdut contururile fizice şi limitele ancestrale, simbolurile disimulânu-şi sensurile printr-o superbă frazare shakesperiană.

Limbajul „neacademic” din prima parte a volumului, cu raporturile neobişnuite între cuvinte, cu topica deseori inversată, abundenţa de idei şi noua  amprentare  filozofică a mesajelor poetice, definesc caracteristicile stilului inconfundabil şi  originalitatea acestui tânăr şi talentat poet, care s-a desprins cu totul de generaţia  sa de contestatari internauţi, marcaţi de regretabilul complex al apostaziei faţă de clasicii literaturii române.

Prin întreaga valoare literară a tuturor volumelor de poeme, cât şi prin atitudinea faţă de cuvântul  scris, Valeriu Barbu are dreptul să meargă cu fruntea sus şi să  revină printre noi, scriindu-şi opera, şi mai ales numele, numai cu MAJUSCULE.

VALERIU CUŞNER

_______________

21 Octombrie 2010 – Mariana Solomon Lazanu:  „Izvorul zânelor“, Editura Sinteze, Galaţi, 2009 (Cezarina Adamescu)

Cu un farmec încântător, autoarea de faţă de introduce în universal domestic, acolo unde se înfrăţesc om şi animal, natură, cer şi pământ, ape şi aer,  legând prietenii de nedezlegat. Facem cunoştinţă cu personaje care ne devin imediat apropiate: pisicuţa Andruţa o micuţă hoinară care-şi avea reşedinţa într-un parc: “Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă”.

Şi, după o astfel de prezentare, să vedem ce peripeţii a avut această năzdrăvană. Relaţia dintre stăpân şi animal e, de fiecare dată, altcum. Dorinţa de afecţiune e comună şi omului şi animalului, s-ar putea spune că există un transfer de tandreţe de la unul la celălalt şi în cele din urmă aceştia leagă prietenii pe viaţă.

Învăţămintele pe care, cu tact şi gingăşie ni le strecoară autoarea, nu pot decât să ne folosească, astfel, ea ne sfătuieşte să acordăm atenţie, milă şi îngrijire  animalelor, în special celor fără stăpân şi vom fi răsplătiţi cu o iubire pe măsură:

„Dragii mei, spune autoarea, nu uitaţi că alături de o pisicuţă drăgăstoasă nu ne simţim niciodată singuri. Ea ne alungă  orice supărare şi este prietena noastră cea mai bună!”

Modul de adresabilitate către cititor este direct, cald, apropiat, matern,  educativ, grijuliu,  plin de învăţăminte. Dar şi şăgalnic, şugubăţ, cât se poate de ludic, pentru că Mariana Lazanu, participă ea însăşi la aceste aventuri şi peripeţii extraordinare alături de eroiii săi, captivându-ne atenţia. Jocul este firul roşu care străbate toate poveştile şi, antrenându-ne în el, participăm cu toată fiinţa la întâmplările ce se derulează în fantezia noastră.  Ea strecoară exemple şi pilde de comportament din lumea animalelor, raportate la oameni. De multe ori, noi trebuie să luăm exemplu de la alte făpturi create de Dumnezeu, pentru că acestea se bazează pe un instinct negreşelnic şi nu manifestă viclenia, infatuarea, invidia şi alte defecte omeneşti.

Deşi personajul care povesteşte este o mătuşică nostimă, vocea autoarei se face auzită, povestind ceea ce mătuşa ar dori să spună. E un fel de poveste-n poveste. A fost odată o mătuşică şi aceasta spunea poveşti.

Poveştile au, toate, la final o morală. Pisicuţa Katy, din zburdalnică şi poznaşă, care făcea multe năzbâtii, devine o pisică-model în  comportament, îşi ajută stăpâna la treburile gospodăreşti şi, mai mult, într-o bună zi, salvează casa şi pe stăpână de la un mare dezastru, mieunând şi atenţionând că e pericol de explozie de gaz metan.

Limbajul folosit de autoare este cel adecvat poveştilor, întâmplările devin, de la obişnuite la extraordinare, şi, ca în orice poveste, totul devine fantastic: „aşa-i când suntem copii şi totul se îmbracă în vorbe de poveste.”

Miracolul prefacerii unei omizi într-un fluture albastru este fascinant, ca orice fenomen din natură, pentru fetiţa Mona, care-i urmăreşte transformarea cu interes. Avem ocazia de a afla amănunte din uimitoarea  natură, pe care autoarea  le strecoară cu graţie şi discernământ  în poveste. Minunile naturii ni se descoperă rând pe rând, sub ochii uimiţi şi încântaţi şi fac să răsară în suflet recunoştinţa pentru Creatorul lor.

E foarte interesant că, Mona, la îndemnul tatălui ei de a-şi pune o dorinţă atunci când fluturele este complet transformat, devenind un exemplar foarte frumos, alege să-i devină sufletul frumos ca al acelui fluturaş. Autoarea ne îndeamnă pe această cale să preţuim şi să iubim natura şi creaturile ei şi să privim în sufletul nostru pentru a regăsi frumuseţile creaţiei.

Povestea lui Toto cel ştrengar care face numai năzbâtii, roade cablul de la televizor, murdăreşte lenjeria de pat şi  alte năzdrăvănii, îi face pe copii  să se gândească  la propriile şotii. Dar mătuşica Ica îi dă o educaţie aleasă lui Toto şi, în  cele din urmă acesta călătoreşte în Franţa unde îşi găseşte o pereche pe măsură.

La fiecare poveste, autoarea strecoară, spre final, o cimilitură specifică basmelor populare, pe care o prelucrează după propria poveste, astfel că, totul devine amuzant şi atractiv.

Atemporale şi aspaţiale, poveştile au drept cadru de desfăşurare, fie un sat, fie o pădure, fie un mediu familiar copiilor. În schimb, elementul fantastic este prezent totdeauna, amestecat cu cel real: „Odată, demult, pe când toate făpturile pădurii vorbeau cu glas omenesc, iar frunzele copacilor plângeau şi cântau odată cu privighetorile”, – în acest cadru se întâmplă o poveste cu o familie de gărgăriţe. Autoarea porneşte de la cântecelul, atât de cunoscut de fetiţe, care spune că, unde se aşează gărgăriţa, acolo se va mărita fetiţa, izvorât din tradiţia populară, în special la sate.

Că gărgăriţa cea mică îşi găseşte mirele într-un sat şi face o nuntă ca-n poveşti, nu mai e de mirare, dar, că-şi cheamă şi surorile gărgăriţe şi le găseşte miri chipeşi, e, de-a dreptul nemaipomenit.

În povestea lui Dragoş facem cunoştinţă cu un băieţel căruia, ursitoarele i-au menit să ajungă un om important. Şi într-adevăr, aşa ajunge, dar, în acelaşi timp, nu se poate bucura de desfătările vieţii pentru că este foarte singur…Cerând ajutorul lui Dumnezeu, el reuşeşte în cele din urmă, să-şi întemeieze un cămin şi să-şi găsească fericirea. Valorile familiei, ale căminului, sunt promovate de autoare în mai toate povestirile. „Alături de familia noastră iubitoare ne împlinim toate visurile,  suntem fericiţi şi puternici” – spune povestitoarea.

Printre poveştile fantastice, scriitoarea strecoară amintiri scumpe din copilăria sa, precum e cea legată de Bunica Sanda, o femeie admirabilă care le păstra dulciuri copiilor şi-i învăţa multe lucruri folositoare.

În „Frunza fermecată” păşim din nou în lumea basmului, atât de îndrăgit de copii: „haideţi să ne prindem de mână şi să păşim din nou pe tărâmul minunilor, căci urmează povestea unei frunze fermecate, cum doar în lumea basmelor am mai putea afla” – ne îndeamnă povestaşa.

Şi, într-adevăr, o dată pătruns în această lume, vei afla lucruri cu totul neobişnuite: „Razele de lună au învăluit stejarul într-o lumină albastră, de basm, apoi o zână a coborât din cer şi a i-a atins cu bagheta ei fermecată ramura cea mai înaltă. Ei, asta da, minune! După ce zâna a dispărut, pe ramura cea înaltă, despre care vă spuneam, a apărut o frunză vorbitoare. Ia te uită! Era chiar vrăjită.

În primăvara aceea, vremea era minunată. Era soare şi cald, iar pădurea mirosea a flori şi a ierburi proaspete. Uite-aşa s-a trezit la viaţă frunza noastră cea fermecată. Era atât de fericită, încât a început să cânte ca o pasăre. Celelalte frunze o ascultau încântate, însă acestea nu puteau nici să vorbească, nici să cânte ca păsările, pentru că, după cum ştiţi,  zâna nu le atinsese şi pe ele cu bagheta magică.”

Şi întreaga poveste se derulează în faţa ochilor tăi uimiţi, fermecându-te cu ineditul ei şi cu darul autoarei de a istorisi, astfel încât, devii tu însuţi eroul acestor istorii.

Şi cine n-a dorit, în copilărie să fie el însuşi personaj de poveste? Să încalece un armăsar alb şi să colinde din castel în  castel în căutarea prinţesei? Să lupte cu zmei, spâni şi balauri pentru cucerirea inimii fiinţei iubite?

Mirajul acestei lumi îi farmecă şi pe adulţi şi, uneori, chiar şi pe bunici, care, inventează astfel de basme pentru nepoţei.

Ierarhia în familia gâştei Mariţa este respectată cu sfinţenie. Ei impun respect, ca o familie cât se poate de onorabilă. Gâsca mamă îşi creşte puişorii foarte bine iar gânsacul Gentleman, are grijă să le procure de mâncare. Prin aceasta, autoarea ne sfătuieşte să respectăm familia şi să ne iubim. Dar mai ales, aflăm că în viaţă şi în natură: Toate au rostul lor pe lume!

Povestea „Oiţa Negruţa” ne învaţă că, oamenii, chiar deosebiţi unii de alţii, au valoarea şi frumuseţea lor şi nu trebuie să ne uităm la înfăţişare, ci la calităţile umane. „Dragii mei, spune autoarea, e bine să ne iubim aşa cum suntem, pentru că fiecare fiinţă este unică şi specială. Fiecare este frumos în felul lui.

Dacă avem încredere în noi, vom reuşi în viaţă şi vom fi fericiţi precum oiţa cea neagră din poveste.”

Un om simplu şi harnic precum pescarul Vasilică cel mintos, nu are altă dorinţă decât să-şi vadă familia îndestulată şi copiii să nu mai sufere de foame iar el să se bucure de ei în toate zilele. De aceea, cere peştişorului, nu bogăţii, nu palate, ci sănătate şi bucurie în suflet şi puţină mâncare pe masă. Sunt dorinţele unui om cu frica de Dumnezeu care-i răsplăteşte pe toţi fiii credincioşi care au răbdare şi perseverenţă şi sunt foarte cinstiţi.

În sfârşit, facem cunoştinţă cu Albinuţa Hărnicuţa, Cocoşelul Richi,  Porumbelul Gogu, Buzilă cel poznaş, Rica Elefănţica, Ţugurel cel năzdrăvan, Lia Ciocârlia, Motănelul Miţi, Şoricelul Riţi, dar aflăm şi povestea Cucubeului, Povestea despre Izvorul Zânelor, Povestea pepenilor, Oglinda fermecată şi  Piatra vorbitoare.

Toate aceste poveşti şi încă altele, cuprinse în acest frumos volum, ne pot procura un confort spiritual, o după amiază  plăcută şi o încântare pe care doar amintirea copilăriei, cu inocenţa ei, ne-o mai pot dărui.

Literatura pentru copii, s-a îmbogăţit astfel, cu o carte admirabilă, pentru toate vârstele şi gusturile, scrisă frumos, cu tact, acurateţe stilistică, măiestrie artistică şi care respectă toate canoanele basmelor.

Citind-o, intri cu adevărat în meleagul numit copilărie, unde întâlneşti prieteni noi şi îi regăseşti pe cei vechi. Ori poate, pe alţii pe care i-ai visat toată viaţa şi acum, prin condeiul autoarei de faţă, aceştia au prins viaţă sub ochii tăi. Să-i păstrăm în suflet ca pe nişte odoare şi să ne întoarcem la ei, de câte ori ne este sufletul prea greu, prea bătrân ori prea slab în încercările vieţii. Vom fi răsplătiţi, după măsura cu care ochii noştri măsoară infinitul dintre aceste cuvinte… Aceasta este, de fapt, o invitaţie la lectură, la petrecut un ceas alături de aceşti prieteni minunaţi prezenţi în cărţi şi, de ce nu, invitaţia de a crea voi înşivă, personaje de basm şi întâmplări cu totul şi cu totul extraordinare, ori întâmplări obişnuite care devin, în mintea noastră, deosebite, datorită harului cu care sunt povestite.

CEZARINA ADAMESCU,

3 decembrie 2009

_________________

20 Octombrie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat“, Editura Carpathia, 2009 (Cristina Ştefan)

În prima zi de Paşte, în după amiaza caldă, cu ciripit printre muguri în aşteptare, petrec o oră într-o lectură fascinantă, un album remember, o carte atât de senină în redare încât o citesc avidă, cu sentimentul săvârşirii unei împietăţi. Ce drept am să văd, să ştiu, să înţeleg prin ochii şi mintea uriaşului cerebral Artur Silvestri, în timpul unic al ultimelor sale zile din viaţă? Un timp divin în amintirea soţiei sale Mariana Brăescu Silvestri care prin acest volum postum face un dar neasemuit literaturii şi biografiei scriitorului mult îndrăgit. Citind filă cu filă, zi după zi, fotografie cu fotografie( desenele lui Vasile Cercel par gravuri în contururi impresioniste sentimentale) retrăiesc timpul, imaginea spaţiul şi sensul vizual al acestor relatări zilnice.

N-am mai citit ceva asemănător! Jurnalele marilor autori conţin multă mişcare, acţiune, personaje multe, scenarii, întâmplări, evenimente menite unor istorii voit complete, redate şi interpretate subiectiv.

Aici este altceva! Este contemplare!

O asimilare calmă şi filozofică a frumuseţii vieţii.

Viaţă frumoasă! Adjectivul realizat exemplar numai într-o stare lucidă, de ataraxie, starea pe care o induce înţelesul superior, atemporal al trăirii printre oameni, lucruri şi fapte, viaţă frumoasă apercepând.

Concise texte, nipon descrise, detalii oriental simţite până în măduva lor născătoare şi vieţuitoare apoi, tablouri mişcate în rost cerebral.

Un trandafir roşu deschide vernisajul, simbolul iubirii eterne, grija că acest purtător sângeriu de sentimene s-ar putea ofili şi câtă mulţumire că nu se întâmplă, că viaţa însăşi poate învinge boala, că un asfinţit poate fi „glorios”. Înţeleg lectura în simbolurile ei, trandafirul roşu îşi petrece ziua scurtei sale existenţe sub auspiciile schimbătoare mediului, sub furcile caudine ale condiţiilor meteo ca şi omul în imprevizibilul său destin, dar important este cum îl găseşte răcoarea serii, învingător sau nu.Tablourile se perindă, zilele sunt mereu altfel în diversitatea naturii.

Mic tablou fără pescăruşi, un poem de plajă, sinestezie a Mării Mediterane cu gândul apolinic: lipsesc pescăruşii, exact sine qua non-ul viului din tablou.

Importanţi sunt norii şi din metafizica lor reiese clar că presupunerile meteo sunt inutile ca şi în parcurgerea destinului prevederile, „că meteorologia pare aici o formă a capriciului orice presupunere a viitorului se poate face pe termen scurt.”

Relatările decurg într-o rezonanţă aparte cu trăirile acestor zile magnifice, savurare de tot, gustul ploii, privirea norilor, sunetele auzite din vecini a unui „ ghemotoc de puf de culoare cenuşie cu mici smocuri albe* scâncetul unui * căţel din vecini, lanurile de lavandă în parfumul care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare ca o muzică nesfârşită*.

Observaţiile şi interpretările atente ale apariţiilor diverse, raţe odinioară sălbatice, patru câini ciobăneşti englezi, un al doilea trandafir, strugurii şi albinele, toate acestea induc o hermeneutică a elmentelor biologice, prin prisma simţurilor avide de mediul viu, înconjurător, mişcător temporal şi spaţial.

Câtă preţuire vieţii!

Câtă voluptate avuabilă în efervescenţa ei!

Cum simplul fapt de a privi trei câini dormind la soare, „aşezaţi cu sfială mai la o parte, să nu încurce pe cineva şi să nu supere”este perceput ca „o hieroglifă a zilei indescriptibile”.

Ce lecţie de viaţă, în aceste ultime scrieri, ne daţi, domnule Artur Silvestri! Cum trebuie să ne cuprindă ruşinea de văicărelile noastre, de laşităţile şi mofturile noastre în faţa vieţii şi a greutăţilor!

Ce bucurie poate aduce o plimbare în Cişmigiu, cum ţipătul pescăruşului se armonizează mediului ca o „potrivire tulburătoare între vocile acute şi culorile plumburi”, cum privirea lui Trixi, câinele vecinilor, familia Mincu, poate exprima sentimente, cum peisajul însuşi văzut, se constituie simbiotic omului irepetabil:

 

“Dacă ar fi lipsit sunetele, această gravură şi-ar fi pierdut mult din frumuseţea ei neasemuită pe care ineditul culorilor absolut nepotrivite pentru vremea până când s-au păstrat o face şi mai enigmatică. Dar foşnetele muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării, preface totul într-un episod irepetabil.”

 

25 septembrie- Misterul picăturilor de apă

 

Plecarea păsărilor, moartea unui porumbel, ultima floare a toamnei, aduce un sfârşit de septembrie „un semn straniu, o prezenţă în sine tristă…o elegie de o clipă”

Pe data de 11 octombrie, Artur Silvestri lucra în biroul său luminos, apărat de o bibliotecă imensă, la câteva cărţi ce urmau să se încheie curând. A doua zi făcea o plimbare şi la întoarcere a găsit un porumbel zdrobit pe asfalt. În altă zi, vizita unui căţel în grădină, „sosind pe cărare, micuţ, cenuşiu, uşor împiedicat, privindu-mă cu ochişorii cuminţi”, îi pare o imagine a dăruirii şi sentimentul unei schimbări devenită din acea clipă. Zilele decurg elegiac, culorile nu au nume, ploi cernute îi dau sentimentul unui timp, aflat la locul lui.

 

Plimbările sale, orele petrecute în natură, cumpărăturile la magazinul sătesc de la Corbeanca şi sărbătorile Sfântului Dumitru au un ritual de purificare a sufletului.

În Zile de neuitat cuvintele sunt blajine, luminoase ca însuşi aerul toamnei lungi şi această lumină, ca iluminare, este văzută de scriitor ca frumuseţe memorabilă.

Finalul cărţii nu l-am asimilat ca final de gând, sau final de viaţă, nici măcar ca final de carte…deşi suferind, într-un fotoliu din rezerva spitalului, scrie, priveşte prin fereastră soarele cum îi dă „contururi matinale de ceaţă strălucitoare, incredibilă, argintie.”

Aşadar Artur Sivestri, şi-a scris filele unor zile de neuitat, „privind” viaţa cea firească, cea cu învăţăminte din ivirile întâmplătoare, cea în care contează privirea sau gestica unui câine, culoarea şi consistenţa petalei, aromele aerului sau înserarea.

Detaliul vieţii, constructor de frumuseţe a ei. Câtă naturaleţe! Este, fără tăgadă, o lecţie!

Eu mi-am însuşit-o într-o zi însorită de Paşte 2010, ca pe împăcare a sinelui cu înconjurarea de frumuseţe.

În lumea „Time is money”, Artur Silvestri scrie pe ultima filă a unei cărţi de viaţă, un inocuu: Hapax Legamenon, în lumini argintii.

5 aprilie 2010

CRISTINA ŞTEFAN

_______________

19 Octombrie 2010 – Constantin Toni Dârţu: „Personalităţi române şi faptele lor 1950-2000“ – enciclopedie (Al. Florin Ţene)

De peste 10 ani prin strădania neobosită a scriitorului Constantin Toni Dârţu, preşedintele filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor din România, apare dicţionarul ”Personalităţi române şi faptele lor-1950-2000 “, care a ajuns la volumul XLII, lucrare enciclopedică ce cuprinde personalităţi din toate domeniile de activitate care s-au remarcat într-un domeniu căruia şi-au dedicat viaţa, obţinând rezultate deosebite, contribuind, astfel, la promovarea culturii şi ştiinţei româneşti în rândul ţărilor europene, şi nu numai.

Printro muncă de cercetare deosebită autorul acestor volume a reuşit prin eseurile dedicate personalităţilor să contureze o enciclopedie unică, în felul ei, de avengură, în spaţiul cultural românesc.

Strădania lui Constantin Toni Dârţu de a promova pe acei oameni din România profundă şi tainică care prin realizările lor contribuie la ridicarea edificiului spiritualităţii noastre se înscrie în ceea ce spunea filosoful grec Constantin Tsatsos:” Totdeauna am lucrat în afara timpului imediat. Niciodată nu m-a preocupat dacă o lucrare de-a mea literară sau o idée filosofică este conformă cu orientarea la modă. Niciodată nu am siţit nevoia de-a fi contemporan cu toată lumea. Am nutrit mereu respect pentru tradiţie, fiindcă este purtătoarea unei experienţe accumulate în timp. N-am fost însă supus de ea niciodată. Cu cât mai puţin m-am lăsat supus de curentele la zi, de modă.

Noul volum din această necesară enciclopedie se deschide cu un”Cuvânt de început “ semnat de regretatul academician Cristofor Simionescu, care, printre altele scria:”…prezenţa celorlalte personalităţi care, prin activitatea fiecăruia în domeniul său, a umplut un gol, contribuind la desăvârşirea materială şi spirituală a acestei ţări-România. “, iar prof.dr.Leon Dănăilă, membru titular al Academiei Române, la pagina 8 spune:”În efortul de implicare a achiziţionării valorilor, domnul C.T.Dîrţu a făcut tot ce este posibil pentru a edita cu acurateţe informaţiile furnizate de fiecare personalitate care a adus contribuţii substanţiale în diferite domenii ale ştiinţei, culturii şi artei româneşti.

În prezentul volum ce cuprinde personalităţi din domeniile: literatură,cultură, artă, ziaristică, aviaţie, biblioteconomie, colecţionari şi viaţă spirituală,  redescoperim nume de prestigiu ca :Adrian Păunescu, Mihai Epur, Magda Ghinea, Gligor Sava, Titus Popescu, Valeriu Achim, Elena Forţu, Ion P.Pop, Marious Paraschiv Popescu-Călăraşi, Aurel maxim, Matei Romeo Pitulan, Victor Miuţescu, preot dr. Vasile Augustin( Vicar administrativ ), Preot Ioan Socolan, Protopop al Sătmarului, etc.

Această enciclopedie o asemui cu o mare în care se varsă şi înaintează impetuos fluviile înţelepciunii  patriei . Este o laudaţie dedicată faptei pentru tezaurizarea în nrmurire a personalităţilor noastre. Este cea mai cuprinzătoare şi vastă enciclopedie românească.

Prin această lucrare, autorul ei, Constantin Toni Dârţu înalţă, prin o muncă titanică şi de cercetare acribică un monument dedicat spiritului creator al neamului nostru, unind între coperţile acestei enciclopedii minţile creatoare româneşti de pretutindeni.

Cu fiecare volum ce apare, acest monument ia forma unei”Coloane a infinitului “, până în prezent cu 42 de module,mărturie peste veacuri.

Emil Cioran spunea:”Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturală. “ la care adaug: a trăi numai ca popor înseamnă a înregistra istoria; ca popor creator te înregistrează istoria omenirii. Ceea ce face Constantin Toni Dârţu ajută istoria omenirii să ne înregistreze ca popor creator.

AL.FLORIN ŢENE

_______________

18 Octombrie 2010 – Lucian Hetco: „Despre criză şi morală“, eseuri politologice (Ion Pachia Tatomirescu)

Eseurile de politologie din prima parte (paginile 25 – 110) a recentei cărti, Despre criză şi morală* (2009), de Lucian Hetco, au o admirabilă capacitate de a detecta, de a revela, de a radiografia „maladiile“ statalităţii din primul deceniu al mileniului al III-lea de pe aproape întreaga planetă, ori de a surprinde „mutaţii sensibile“ ale morfologiei sociale contemporane, de la „cancerul înfloritor al corup-ţiei“ din mai toate sistemele, la „pecinginile intercontinentale ale ma-fiilor“, de la „golirea“ sistematică / programatică de „substanţă mora-lă“ a instituţiilor statale, de corodat colorit iluminist, ori de la „anihi-larea sistematizată“ de suflet a ens-ului uman, la vidarea perversă a trezoreriilor naţionale, de la războaiele „stelelor“ cu sofisticate arme atomice, neutronice, meteorologice, tectonice etc., la subtilele „crize“ şi conflagraţii politice, economice, etnic-minoritare, religioase etc.

Profilul lui Lucian Hetco, personalitate cultural-ştiinţifică de excepţie, redactor-şef al web-revistei Agero, din Stuttgart-Germania, se nuanţează fericit şi prin interviurile din partea a doua (pp. 111 – 187) a volumului Despre criză şi morală: «Nu prea am timp, fiindcă muncesc pe ruptelea. Dar munca îmi face plăcere, fiindcă are sens şi eu văd lucrurile pozitiv» (p. 128); «… avem valori de talie europea-nă. […] Vina necunoaşterii culturii româneşti, la nivel de receptor german, provine dintr-un marketing literar-cultural ce l-am putea nu-mi dezastruos, care este propria noastră problemă» (p. 128 sq.); «Trăiesc cu plăcere în Occident, între germani, la fel cum cu aceeaşi plăcere şi dor, am rămas cu tot sufletul român.» (p. 132); «…descen-denţa paternă am moştenit-o doar pe linia informaticii […] Ambiţia […] de a scrie bine, deci nu oricum, este tot o caracteristică pe care am preluat-o de la mama mea, dânsa fiind un reputat analist pe teme teologice şi autoare a unor recenzii pentru diverşi scriitori din sânul Bisericii» (p. 143); «Revista „Agero“ este creaţia mea de-a lungul anilor […] Cu timpul revista s-a dezvoltat ca autentic brand cultural, cu o foarte bună percepţie naţională şi internaţională.» (p. 145). Etc. (* Lucian Hetco, Despre criză şi morală, eseuri politologice, cu prefaţa Lucian Hetco în faţa confuziei dintre persoană şi personalitate, de Corneliu Leu, şi cu postfaţa Analiză obiectivă a crizei şi a cavernei canceroase din morala societăţii contemporane, de prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu,  Ploieşti, Karta-Graphic, 2009).

ION PACHIA TATOMIRESCU

_________________

15 Octombrie 2010 – Ana-Maria Bălaş: „Replay la viaţă. Jurnal de dimineaţă“, Editura Lumen, Iaşi  (Simona Ponea)

Iaşi aprilie 2009 –  Romanul de debut al autoarei Ana -Maria Bălaş, „Replay la viaţă. Jurnal de dimineaţă”, descrie viaţa cotidiană a individului aflat în căutarea unui sens.

Volumul de faţă prezintă mărturia de viaţă a autoarei, sau poate a fiecăruia dintre cititori. Un volum care prezintă detaliile minore ale unei vieti cotidiene ce reprezintă drumul spre ăutarea sensurilor existenţei, de căutare a „ceva-urilor” care formează întregul. Autoarea mărturiseste încă din primele pagini că ştie faptul;„că toate zilele trăite formează o viaţă de om, toate foile citite formează o carte, toate literele formează un alfabet…” şi totuşi toate aceastea se află sub umbra misterului.

Romanul „Replay la viaţă. Jurnal de dimineaţă” al autoarei Ana- Maria Bălaş prezintă viaţa de zi cu zi din perspectiva unei tinere ce se află în căutarea sensului vieţii, care doreşte să descopere misterele existenţei, fiind în „căutarea iubirii, descoperirii misterului numit viaţă”.

Evenimentele cele mai importante prezentate în acest roman fac referire la momente unice din viaţa unui tânar şi anume prima iubire, prietenia sau viaţa de student. Volumul de faţă prezintă mărturii pline de sentimente care să reliefeze amploarea trăirilor. Astfel „gustul de vişine seamană cu un prim sărut furat pe banca născuta sub plopul bătrân. Acolo se fură săruturile, acolo se împărtaşesc gândurile”. Viaţa pare să semene cu un război de supravieţuire într-o lume plină de neprevăzut, într-o viaţă care pare să înceapă mereu cu „ceva” neprevăzut şi care se încheie tot sub semnul misterului.

Protagonista romanului prezintă trările intense simţite în momentul îndrăgostirii, povestea mirajului îndrăgostirii pe valuri de muzică simfonică „îl priveam în timp ce cânta şi-i cerşeam o privire, un zâmbet schiţat la repezeală peste un umăr de bătrân. Când primeam privirea, n-o lăsam să intre în retină, în gură şi-n corp, ci doar o respiram ca pe-un aer tomnatic [...] Eram multumită doar simtindu-o, era o senzaţie de „ceva”…avea un gust de fragă coaptă dintr-o poieniţă de la margine de oraş, departe de zgomot, de maşini, de viteză…”. Sunt poate momente singulare în viaţa individului, a celui care merge pe drumul existenţei sale  în căutarea împlinirii.

La fel de minunat sunt amintite şi momentele ce descriu viaţa de cămin. Astfel protagonista aseamană camera de cămin cu un „depozit de vise, poveşti, priviri, îmbrăţisări, lacrimi, ţipete, bucurii, regrete, speranţe..”, vise de tânăr în formare care îşi „croieşte” o cale spre viitor, spre un viitor altfel.

Mărturia personajului principal  „poate m-am înşelat crezând că odată voi putea ajunge să ating idealul în această lume perfidă, ca o felie de pâine mucegaită unsă cu gem deasupra. Poate lumea se scurge doar între ceasul facerii şi ceasul morţii, vreme de nano-secundă, şi chiar în timpul acesteia, ţărâna începe să acopere tot.” demonstrează încă o dată instabilitatea şi nesiguranţa continuă oferită de misterul numit viaţă.

Volumul „Replay la viaţă. Jurnal de dimineaţă” al autoarei Ana-Maria Bălaş, publicat la Editura Lumen exprimă o veche credinţă rasturnată şi astfel „totul nu începe cu „a fost odată”, ci se termină”. Aştept cu nerăbdare şi alte mărturii, un nou jurnal de dimineaţă care să mă prindă între cuvinte, care să mă ducă departe de cotidian, în mister, în viaţă.

SIMONA PONEA

_______________

14 Octombrie 2010 – Djamal Mahmoud: „Albe şi reci“, Editura Vinea (Gheorghe Grigurcu)

Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în ţara noastră, scriind în limba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroşi congeneri ai d-sale, afirmaţi în planul activităţilor intelectuale. Nu mai puţin, elementele funciare ale Orientului de obîrşie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale fiinţei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificaţia simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului şi mlaştinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, şi yang, puterea masculină, caldă, dinamică. Apartenenţa răsăriteană a lui Djamal Mahmoud e mărturisită fără echivoc: „spre răsărit ne îndreptăm / peste bosfor se învîrt roţile / îl zăresc pe saul călare / cu o cruce mare în mînă / ea mă priveşte / i se văd doar ochii ca de şoim încătuşat / din ei saltă deşertul în căutarea ploii / privirile ni se sărută deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu rămîne fără urmări. Acesta e resimţit ca un mediu închis care terifiază fiinţa, ca o temniţă strîmtă ce o sufocă. Reacţiile la acest spaţiu advers sunt energice: „între sufletul meu şi văzduh / e un trup şi o cămaşă de forţă” (pînză umedă). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / făcut la comandă / la cea mai veche fabrică de saci / de pe pămînt / (…) mă ghemuiesc în el / las o mică fereastră cît o nară de om / ca să pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca să pot privi spre cer / din această grămadă de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi aşadar de o claustrofobie determinată de o spiritualitate geografică. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale rădăcini se produce prin viziunea spaţiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticlă). Spiritul i se regăseşte prin senzaţia lărgimii, a golului primăvăratic, germinator, ce rezonează în încăperile spaţioase, cu ziduri însufleţite de culori tonice, cu ferestrele deschise către univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrnă de crengi încă necoapte şi verzi // stăteam pe o bancă într-un parc / cărările erau goale copacii la fel de goi / ochii tăi erau verzi atît de verzi / iar pămîntul atît de alb şi umed / ne sărutam doar / ne sărutam sorina // în casa mea sunt camere mari şi multe acum / pereţi coloraţi şi înalţi” (tablou). Pe acest fundal energetic predomină stihia masculină, yang. Învolburarea erotică se înalţă pînă la patetism: „khayam / nu avea doar plantaţii de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît ţarul / ah de ai şti / cîte femei se aştern în mine / şi cîte deşerturi am de stins acum” (esenin).

Sufletul universal la care sufiştii raportează Orientul pulsează în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legătură organică cu regnurile. Acest simţămînt de comuniune cu materia cosmică îi corijează torpoarea, îi întoarce faţa către simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd mă gîndesc / să mă ridic / s-a întrerupt curentul / atîta beznă s-a făcut în jur / încît nu mai văd absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / şi-a mutat rădăcinile în tălpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinară plină” (mobila de bucătărie are aceeaşi culoare). Între viaţă şi moarte graniţa devine permeabilă, sîngele are gust de lămîie, bardul se simte un rege al apei, într-o susţinută convivialitate a structurilor materiale şi spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc făptura corporală, întrucît din umeri i se ridică două stoluri de păsări migratoare, pasionate în aşa grad de linii şi cercuri încît izbutesc a alcătui, cu arca din capul său, cruci, semiluni, stele cu şase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicări, poetul se declară capabil a modela obiecte din substanţa uranică: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăşi / rochii arăbeşti / şi chiar cîteva pijamale / din petice / am făcut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbătă şi duminică” (lanţuri). În aceeaşi atmosferă de witz melancolic, suntem informaţi că „trecutul are miros de blană de urs” şi că un ceas de perete „îşi scoate limba printre aburi / arătîndu-ne ora exactă” (mozart). De cele mai multe ori însă domină nota gravă a contemplaţiei absorbante. O contemplaţie de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsă în obiect, devine partea integrantă a acestuia: „m-am foit puţin / ai simţit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tăcea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeaşi comuniune duios-informaţională funcţionează între entitatea umană şi cea vegetală, ca un ceremonial al integrării într-o absconsă unitate. Autorul se reazemă de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplări, bunăoară că a fost plantat într-o zi de toamnă, la aceeaşi oră la care i s-a născut interlocutorul: „în casă nu era nimic verde pe atunci / în afară de el şi de ochii mamei” (umbra). Nu lipseşte nici fachirismul (forma dură, sacrificială prin masochism, a aceleiaşi comuniuni): „sorin are gura plină de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n tălpi ca nişte rădăcini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpăr al materiilor fecunde, acelaşi din care au izvodit figurile unei zeităţi cu mai multe braţe şi cu mai multe capete.

Dar se iveşte şi un moment în care autorul nostru resimte insuficienţa materiei, năzuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de năzuinţă e formulată tranşant, ultimativ, într-o manieră ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei răsăritene: „n-am destul sînge să înalţ temple / să-ţi adăpostesc geamătul / mi s-a făcut dor de dumnezeu / vreau să-l văd chiar acum” (timbre). Modalitatea dualităţii contemplaţie-acţiune, specifică Orientului, prezentă în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totuşi cu consecvenţă. Îşi face loc în creaţia sa acel proces al occidentalizării care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinuează în această viziune de răscruce: „în drumul de întoarcere am poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-mă un cal rusesc / ce şi-a pierdut călăreţul în luptă // mort deja / am aprins un băţ de chibrit / în memoria ei / şi am privit în urma mea / pînă mi-am ars degetul arătător” (mort deja am aprins un băţ de chibrit). Dramatismul colorează imaginile aidoma sîngelui: „trupul tău plăpînd şi nevinovat / dansează valsul morţii mele / şi al învierii apelor moarte / nu ştii/ că din cămaşa ta purpurie / precum sîngele scurs / în această noapte / se vor naşte culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultivă Djamal Mahmoud sunt mai puţin iniţiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele stătute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iată încă o dovadă a faptului paradoxal că soarele culturii a ajuns la o mişcare inversă.

GHEORGHE GRIGURCU

_________________

13 Octombrie 2010 – Paul Polidor: „Pe autostrada socială: utopie şi critică“, Editura Asociaţiei Culturale ,,Iulia Hasdeu“, Bucureşti (Victoria Milescu )

Există cărţi care trec proba timpului uneori nu atât prin valoarea literară cât prin valoarea mesajului civic-moral. Între acestea se înscrie şi Pe autostrada socială: utopie şi critică (Editura Asociaţiei Culturale ,,Iulia Hasdeu‘‘, Bucureşti, 2007, 96 p.) de Paul Polidor, un cantautor care de ani de zile promovează în ţară şi în străinătate conceptul de interferenţe muzicale, susţinând concerte de muzică şi poezie în diverse limbi străine, de la franceză şi rusă la turcă şi azeră. În noua carte de versuri, Paul Polidor îşi dezvăluie   o   altă   faţetă – aceea  de autor de poezie social-politică –, infirmând astfel şi o prejudecată. Poeţii nu sunt nişte visători, cu capul în nori, trăind într-un turn de fildeş, ci sunt poate cei mai sensibili şi lucizi receptori ai timpului în care trăiesc, sunt exponenţii acestui timp. Paul Polidor demonstrează că nu este doar un cântăreţ plurilingv al frumosului, ci şi un cetăţean care nu rămâne indiferent la urâtul, la trivialul şi derizoriul din preajmă pe care încearcă să le exorcizeze prin artă. Se întâmplă uneori să facă rabat lirismului de dragul veridicităţii. Fiecare poezie este un decupaj brut, crud din realitate, cu toponime, nume proprii, cu expresii tari, chiar licenţioase, autorul punându-se în postura de martor, transcriind ceea ce aude şi vede, uneori cu durere, alteori cu sarcasm ori cu umor negru. ,,Dimineaţa dinaintea Nopţii Pascale./ În supermarket oamenii şi disperarea./ Bătrânii zgâlţâie în moartea de zi/ barele metalice firave ale raftului./ Femeile ţipă: ,,Calcă pâinea în picioare! Şi sunt bărbaţi…/ Vine sfârşitul lumii!…‘‘/ Vânzătoarele se-nchină/ Cel de Sus le-a delegat/ Să aducă trupul lui Hristos/ In Termitia./ Dumnezeu e din nou blând:/ astăzi sacul nu are fund…‘‘ (În regatul Termitelor). Se obţine astfel un tablou mozaicat al unei Românii aflate într-o eternă tranziţie din rău în mai rău. Artistul încearcă să avertizeze, să salveze cu armele sale. El vorbeşte despre o ,,dictatură a mutilării“, despre ,,o şcoală de corecţie pentru cei nevinovaţi“, vorbeşte despre sărăcia din buzunare şi din suflete, despre şomeri, despre copiii de bani-gata, despre cei ce pleacă să muncească în Spania, iar din când în când apare un personaj emblematic, Romică, înlocuindu-l din nefericire pe bonomul Mitică. În spiritul multiculturalităţii sale, Paul Polidor leagă aspectele autohtone de unele experienţe din călătoriile sale în străinătate introducând în regia acestei cărţi şi amintiri despre cei pe care i-a cunoscut: turci, azeri, caucazieni, armeni, ilustrând ideea că lumea e diversă, dar în multe privinţe oamenii sunt la fel. Şi totuşi, revoltatul Paul Polidor îşi iubeşte ţara plângând bacovian: ,,O, ţară de ruşine/ Cu lacrimile pline/ Sunt iar bolnav de tine“. Nu ştiu câtă iluzie sau câtă utopie se află în această carte, dar poate că nu este chiar o utopie demersul propus de Paul Polidor de a încerca să îndrepte lumea prin muzică şi poezie.

VICTORIA MILESCU

_______________

12 Octombrie 2010 – Melania Cuc: „Jurnal de la Lăpuşna“ , Ed. Nico, 2010 (Cezarina Adamescu)

E un lucru costatat: oamenilor le plac jurnalele pentru că le permit să călătorească virtual, alături de autorii lor. Şi e şi mult mai comod: din fotoliu, poţi admira o lume, să cunoşti meleaguri nestrăbătute şi chiar să te înfiori de încântătoarea frumuseţe a naturii. Spiritul de aventură poate înflori şi în faţa calculatorului. Mai mult decât o provocare: să intri în atmosfera magică a creaţiei, să cercetezi retortele unde, printr-o alchimie doar de zei ştiută, se pregăteşte aurul  de gând şi cuvânt care va împodobi sufletul omului. Ceea ce, îndeobşte, se numeşte artă. În cuvântul care ţine loc de prefaţă a cărţii, Nicolae Băciuţ o prezintă pe Melania Cuc în felul următor: „…Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune – emoţia poetică, forţa narativă, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenţa pentru culoare – în toate registrele ei… Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e „one man show”, şi reporter şi operator.

Jurnalul de la Lăpuşna este un jurnal de creaţie, unul care descrie şi travaliul creaţiei şi starea de grup care trăieşte o astfel de emoţie… colectivă. Melania Cuc este şi autor şi personaj, încearcă să se înţeleagă pe sine prin provocarea prezentului dar şi prin flashuri de memorie, de întoarcere în timp, de resemnificare a unor trăiri, a unor gesturi, într-o perspectivă comparatistă. Dar încearcă să desluşească şi mecanismele care fac să funcţioneze un demers creativ inedit – pictura în colectiv de icoana, cu frumuseţea armonizării mai multor voci în acelaşi registru compoziţional”.

Am mai afirmat şi cu alte prilejuri, creaţia în sine este un demers singular, încorporat într-un demers colectiv. Artistul/scriitorul/poetul are nevoie de acel spaţiu de însingurare pentru a-şi aşterne ideile şi simţămintele în ordinea firească, dar are, în acelaşi timp nevoie şi de confruntarea cu celălalt, cu publicul, chiar dacă publicul este alcătuit tot din creatori. În oglinda lor se va revedea şi îşi va contempla creaţia.

Acesta este şi rostul taberei de creaţie:  de a presăra bobul de drojdie în făină, a-l lăsa la dospit, a-l plămădi, a-l aştepta să crească şi apoi a-l aşeza în forme. Când pâinea începe să se rumenească, e unsă cu ou, cu o pană de lebădă măiastră, presărată cu mac ori susan, şi pusă din nou la cuptor, până aburul ei începe să te ameţească. Şi toate acestea, în toiul discuţiilor aprinse, la umbra stejarilor  şi brazilor în floare.

Jurnalul de la Lăpuşna, – spune Nicolae Băciuţ –  pe urmele Jurnalului de la Păltiniş, rămâne o pledoarie viabilă a nevoii de dialog, de împreună lucrare, de moşire a ideilor. În numele artei, în numele dăinuirii.”

Melania Cuc are darul special de a te face să participi afectiv şi efectiv la toate trăirile ei lăuntrice: Nimic foarte special, doar neliniştea ce-mi face stomacul să tremure ca aripa unei molii. Emoţie, trac potrivit nu pentru un drumeţ, doar pentru artistul ce urcă pe scenă cu o clipă înainte de-a lovi gongul începutului de spectacol”. Ea este un receptor şi emiţător pefect de afecte şi ne blagosloveşte cu stările ei de emoţie firească. Poţi fi emoţionat chiar dacă te afli în fotoliu ori la masa de scris, cu un text dinainte? Da. Poţi.

Călătorim, aşadar, retrospectiv, cu Melania, într-o zi de vară a anului 2008 „la porţile Raiului”, pe Muntele Vrăjit,  – aşa cum a numit autoarea acest loc binecuvântat de Dumnezeu.   S-o urmăm cu certitudinea că, alături de ea şi de ceilalţi, vom descoperi câte ceva din tainele creaţiei literare şi artistice zămislite aici.

„În Munţii Gurghiului, în mijlocul codrilor cu cel mai bun lemn de rezonanţă, pe malul pârâului ce se prăvale sclipind de argint şi solzii păstrăvilor, regele Ferdinand a ctitorit castelul de vânătoare, o reşedinţă ce face faţă cu brio şi azi concurenţei arhitectonice, ţintind spre dorinţele unor veritabile dinastii regale ori, doar limitându-se poate în a constitui încă un vis al unei elite europene cu dare de mână şi gust rafinat pentru a transpune la scara de 100 la sută o construcţie de acest gen, în mijlocul sihăstriei române. Am mai fost, cu un an în urmă, la Lăpuşna, acolo, pe cursul inferior al râului Secueu, un loc unde apa în valuri mărunte se grăbeşte să se reverse în albia mai mare a râului Gurghiu. Atunci şi acolo am văzut, în toată splendoarea lui, castelul de vânătoare, apoi bisericuţa de lemn pe care regele a strămutat-o în 1937, din satul Comori, în mijlocul unei poieni smălţuite cu pulberi de polenuri şi aur de stele. Este o bisericuţă cât nuca, ridicată din lemn de stejar vechi şi în jurul căreia s-a întemeiat, mai apoi, obştea monahală care o slujeşte cu osârdie până în ziua de azi. Despărţite şi alăturate, castel şi mănăstire, cele două complexe atât de diferite ca substanţă şi idee chiar pentru a petrece în două moduri ca şi intangibile, prin vânătoare şi în rugăciune, timpul liber, sunt separate doar de pâlcuri din clorofilă proaspătă şi falii de aer. Zeci de brazi mereu foşnitori străjuiesc poteca. Par a fi un şir de ostaşi ce-şi fac numai şi numai datoria. Mult mai târziu, când te obişnuieşti cu întregul, intervine şi cântecul straniu, huruitul fără de odihnă stârnit de cascadă. Este un fuior înspumat care vine, vine… se rostogoleşte peste povârnişul cu bolovani în care fire de aur nativ strălucesc de-ţi iau ochii. Legendă. Adevăr. Oricum, apa este un alt fel de limes pus între domeniul castelului de vânătoare şi dania funciară pe care a primit-o mănăstirea, pe care azi o păstoreşte cu vrednicie părintele Arsenie”.

Scrisul Melaniei Cuc este cu adevărat unul care te farmecă. Te trezeşti parcă în lumea neasemuită a basmelor copilăriei, unde intrai firesc, printre feţi-frumoşi şi zâne, printre pitici şi vrăjitoare. Unde toate-ţi săreau în ajutor şi nu te mirai deloc dacă auzeai făpturile pădurii grăind ca şi tine.

Am ajuns într-un ţinut fabulos unde „relaţia om-sălbăticiune funcţionează ca în vremuri străvechi – fiecare dintre cele două specii recunoscându-şi locul în spaţiul geografic şi în istoria naturală, de ce nu, locul lor în lanţul trofic.”

Să ne adâncim în acest loc miraculos şi să intrăm în mirajul povestirii, pe „linia aia foarte subţire dintre realitatea implacabilă şi magicul tremurător” – aşa cum spune autoarea jurnalului.

„Castelul de vânătoare şi mănăstirea sunt două aşezăminte ce nu se resping, ba, chiar se completează fericit prin destinul lor spiritual-cultural. Şi-au câştigat bun-nume şi printr-o seamă de activităţi artistice şi culturale de acum devenite o tradiţie a locului numit atât de simplu : Lăpuşna. Există o simetrie frumoasă, creativă şi situată într-un continuu ascendent care depăşeşete contingentul şi numai rar se mai poate întâlni un astfel de act cultural clar, în peisajul României de azi.”

Orice întrebuinţare îi poţi da unui castel de vânătoare, dar mai puţin de tabără de creaţie. Mai curând de loc unde se desfăşoară concursuri sportive de vânătoare, ori sfaturi ale vitejilor şi deloc modeştilor vânători de trofee.

„Privit din marginea drumului forestier, complexul de vânătoare nu frapează prin turle şi creneluri sau ziduri de apărare. Este doar o horbotă din lemn lovit de arşiţe şi de ger, ctitorie pusă în ziduri direct din piatra smulsă din roca locală. Acoperiş din solzi de şindrilă de modă veche şi, sub sprânceana de lemn, se situează ochiurile de vitralii ce amintesc de medievalul unei Europe opulente şi sofisticate. Diametral opus, luxul şi arhaicul coexistă şi nu se supără nimeni. Poiana din preajma clădirii centrale, peluza care se întinde printre cele câteva anexe din apropiere, iarna de munte stă cu un obraz în soare şi altul în umbra coniferelor, arbori falnici, dar care-şi vindecă rănile topoarelor şi ridurile bătrâneţii, picurând sistematic răşină. Sunt boabe ca de chihlimbare rarisime. Despre arta decoraţiunilor interioare, despre mobilierul scump şi chiar despre… paşii stăpânilor de azi sau de ieri, urme care au rămas pansonate în ţesătura covoarelor, despre vremuri care s-au preschimbat în amintiri şi în incitante poveşti de vânătoare, voi vorbi, poate, într-o carte viitoare.”

Melania Cuc, povestitoare neîntrecută, strecoară printre fraze şi scurte respirări,  parfum de panseuri. Mai degrabă axiome. „Frumuseţea lumii stă în detaliu.” Alteori, în mijlocul reveriei montane autoarea vine cu informaţii despre locaşurile de cult din preajmă, descrise cu aceeaşi măiestrie şi doză de umor reţinut: „Coline cu păşuni şi pomi fructiferi, iar peste culmea din zare, apare ca o mireasă dintr-o fotografie de epocă, biserica mănăstirii măicuţelor ursuline. Este un lăcaş de cult care şi-a făcut datoria în istorie. Ridicat în secolul al XIV-lea, distrus în mai multe rânduri de vremuiri şi de triburi războinice, a fost tot de atâtea ori refăcut, pentru ca, ceea ce a mai rămas pentru alde noi, să fie forma în care a funcţionat ca stăreţie a câtorva mănăstiri ursuline, ce şi-au avut rolul lor în partea asta de lume cu ceva mai puţin de un secol mai înainte ca Europa să intre triumfală în era industrializării. Pentru basilica de la Herina, vremurile ce au urmat păreau să fie începutul sfârşitului. Şi totuşi…Transformată, în ultimii ani, în aşezământ pentru cultură, zidirea trăieşte din amintiri şi evenimente mai mult sau mai puţin cultural-turistice. Galerie de artă, sală pentru concerte cu ştaif… Un loc unde lumea bună a urbei din apropiere se adună, ca la o agapă iniţiatică, din timp în timp.”

Cu Melania Cuc, dimensiunile spaţio-temporale nu mai au însemnătate pentru că deja te afli în alt timp şi într-un spaţiu care ar putea fi numit, spaţiu de meditaţie.„Simt cum Timpul nu mai există şi istoria îşi desăvârşeşte în felul ei, miraculos, lucrarea locului pe care noi doar îl parcurgem după orarul companiei de transport.Constat că nu doar eu sunt atrasă de imaginea basilicii înconjurate de meri”.

Culoarea, cuvântul şi imaginea – trei repere la care Melania Cuc se raportează zi de zi pentru că îi sunt mai mult decât necesare. „Iubesc imaginile la nebunie. Albastru de Lăpuşna! Aproape că revăd real, cerul, aruncat ca o petală de iris peste castelul de vânătoare şi tot acel aer transparent prins în balamale mici de ceaţă, peste ferestrele micuţe, peste vitrinele cu trofee cinegetice. Ceaţă iluzorie şi trandafirie.”

Melania Cuc îşi pictează cuvintele cărţilor, pe un şevalet  propriu. Are nevoie de culori pentru a-şi scrie impresiile. Imagistica sa este rezultatul acestui melanj între cuvânt şi culoare, real-imaginar, imagine naturală  şi peliculă, vis şi trezie. Ea este o scriitoare picturală, dacă se poate spune aşa. Culoarea-i suportul pe care ea-şi aşterne gândurile şi trăirile intime.

Drumul până la Lăpuşna, cu popas în oraşul viorilor, cu satul natal al autoarei care-i trezeşte nostalgii nepoftite, este parcurs „pe firul de păianjen al memoriei” – cum a spus vestita autoare a „Pânzei de păianjen”. Autoarea reînvie întâmplări şi oameni cu liniştea şi pacea pe care ţi-o dau sentimentul datoriei împlinite. Filonul freatic al amintirii răzbate la suprafaţă şi se agaţă de aerul de respirare.

De fapt, acum înţeleg: tabăra e cel mai bun pretext pentru autoare de a-şi picta…gândurile şi mai ales, amintirile.

„Din nimic, îmi apar, mi se derulează prin faţa ochilor o mulţime de clişeie patinate de vreme. Amintiri. Sunt încă în rame de lemn cioplit ţărăneşte, pe pereţii casei bunicilor mei din Archiud – colo nişte bucăţi de carton din care ciopoarele de bărbuncari în costume albe, naţionale şi cu tricolorul românesc aşezat în diagonală peste pieptarele din piele de miel, privesc fix în lentila aparatului de fotografiat.Unul desuet. Oale şi ulcele sunt oamenii din fotografii, doar amintirea, chipul lor decupat de meşterul fotograf a dăinuit peste zecile de ani, amintind de cei care, sub îndrumarea faimosului doctor Nicoară, au sărbătorit la Reghin, ziua de Zece Mai, cu doar un an sau doi mai înainte de-a izbucni pojarul celui de Al Doilea Război Mondial. Doctorul Nicoară! Nu ştiu dacă vreo stradă din Reghin îi poartă numele azi, nici dacă are un bust, o statuie în incinta oraşului pe care l-a înnobilat cu fiinţa sa. A fost o legendă

locală şi nu doar.”

Firul freatic al amintirii străbate melaguri ştiute şi aproape uitate, ori ţinuturi virgine, căutându-şi sălaşul în poveste. Mă scutur de amintirile copilăriei pentru a privi în  amonte, broderia norilor alburii aşezată peste albastrul acela pe care nu-l poate egala niciun pictor peisagist. S-a pornit şi o pală de adiere cu miros de fân cosit de curând. Şi arborii de pe marginea drumului se zbat în vântul subţire, peste fâşia de asfaat peticit. În Ţară, în Sud, canicula muşcă, dar aici, la poala munţilor, apar primele semne ale ploii care se anunţă deja şi-n ziare. Casele de gospodari, jumătate piatră, jumătate lemn,

apare ca nişte dinţi de copil într-o gingie, pe marginea râului Gurghiu, apă care se tot îngustează până devine şipot răsărind din alt şipot, de sus, din Munţi, rostogolind valuri şi păstrăvi strălucitori peste pragul cascadelor în miniatură. Am lăsat în urmă şesul şi Mureşul, apă leneşă şi îngrăşată de humusul codrilor pe care-l cară dinspre izvoarele borborisitoare către câmpie, spre vestul transilvan.Undeva în drumul lui, ajunge şi în satul poetului Ion Horea, cel care, deşi e stabilit la Bucuresti de o viaţă, şi-a cântat şi îşi cântă încă dorurile şi locurile natale, apa cea mare cu luntrea trasă la edec. Poetul îşi face mărturisirea genial şi atemporal. Către munte, pe drumul pe care am purces noi, sate cu nume şi specific clar românesc, ne ies în cale cu pomii plini de roadele care dau în pârg. De aici, înspre piscuri, se ridică vechiul cuib de vulturi, locul celor care au ţinut capul sus, credinţa în inimă şi drumul oieritului l-au dus în transhumanţe până peste crestele care dau spre vechiul Regat, apoi prin bărăgane, către Marea cea Mare.”

Glasul amintirii nu se lasă rugat şi recheamă oameni dragi şi imagini sfinte: „Hodac, Ibăneşti, Glăjărie… localităţi cu un destin clar românesc. Şi, iar vin amintirile personale, îmi retrăiesc serile târzii în care, copil fiind, îi aşteptam pe ai mei să ajungă acasă, de la Ibăneşti, de acolo unde duceau în fiecare primăvară pănura pentru sumane şi cioareci, ţoalele, cergile din lână pentru acoperământul de pat… Nu m-au luat niciodată cu ei la „piuă”, pentru că drumul acela era lung şi anevoios pentru un copil. La piuă ca şi la moară, se aştepa zile şi nopţi la rând. Dar… îmi aduceau în schimb, poveştile şi mirosul acela de lână spălată în apă fără săpun, fără detergenţi. Aici veneau ai mei, din sătucul nostru de pe câmpie şi obiceiul acela făcea parte din calendarul anual pe care îl respectau întocmai. Nu ştiu dacă mai există vreo piuă în funcţiune pe toată valea Lăpuşnei. Poate. Aş vrea să aud sunetul cascadei care intră brusc în vâltoare, să văd zbaterea apei în morişcă şi să simt din nou mirosul de primeneală al pânzăturilor de altădată. Vise.”

Locurile cheamă la rândul lor oameni, cheamă umbre scumpe, gesturi uitate şi gesturi nefăcute, „icoane vechi şi icoane nouă” – pentru a le da viaţă. „Tot în partea asta de ţară, la Glăjărie, a venit bunica, după ce tata, singurul ei fiu, a plecat în Cer. Bunica Varvara a fost o ţărancă capabilă să treacă peste suferinţa personală, pentru a împlni rosturile care se fac unui mort.

A ajuns aici, tocmai de la câmpie, pentru a ,,tocmi” crucea, semnul de mormânt, pentru fiul ei. Şi-a făcut datoria de creştină! Pe atunci, eram adolescentă şi nu-i înţelegeam încăpăţânarea de-a face singură toate rosturile după înmormântarea tatei. Azi, când eu însămi am depăşit cu mult etatea la care tata ne-a lăsat singuri pe lume, pot să intuiesc golgota pe care bunica mea a urcat-o în lacrimi şi într-o rugăciune, umblând pe jos, cu desagii aruncaţi pe umăr, zeci de

kilometri, întrebând în stânga şi în dreapta: Om de omenie, unde-i casa celui mai vestit cioplitor de piatră din partea locului?”

Ce-o face pe Melania Cuc să-şi  strecoare amintirile într-o vacanţă, la munte, într-o tabără de creaţie? Tot ea ne spune:

„Gândurile mi-o iau înainte şi simt cum devin de-a dreptul opacă. Dacă mă priviţi doar pe dinafară, nu cred că veţi vedea adevărul. Nu vreau să jelesc trecutul. Nu mi-e ruşine, dar nici nu mă laud cu rănile mele din  copilărie. Las uşor geamul de care mi-am lipit obrazul. Simt o aripă de răcoare fizică şi în nări, simt mirosul de iarbă înflorită. Iarbă grasă de munte. Masivul spre care ne încercăm puterile pare a fi la doar o aruncătură de bâtă ciobănească, peste păşunile smălţuite cu flori şi livezile cu pometuri care nu au fost niciodată tratate cu chimicalele atât de vestite şi de… nocive. (…) Aş vrea să fie duminică, să văd pe drum ţărani în straie  albe. Şi bisericuţe albe şi cu grinzi de lemn îmbucate în coadă de rândunică…”

Pentru artista plastică Melania Cuc, gesturile, sentimentele, cuvintele, devin toate peisagistică. Ea le vede, aşa cum personajul din „Jocul ielelor” vedea idei. Şi tabăra de pictură este un bun prilej pentru ea de a-şi limpezi  şi ordona gândurile, ceea ce în vacarmul oraşului nu prea mai e cu putinţă.

Ne afundăm şi noi, o dată cu ea, în poveste, devenim protagonişti şi cerem dreptul, măcar la o părere.

„Am intrat deja într-un defileu verde, de-a dreapta şi dea stânga arborii falnici îşi împreunează, peste drumul forestier, capetele. Este ca într-o catedrală şi minunea asta nu poate să nu ne amintească că, la urma urmei, câţiva dintre noi suntem şi…poeţi.

Din dreapta şoferului, Nicolae Băciuţ recită un poem ce aminteşte de Lancrămul lui Lucian Blaga. Nu o face pentru a ne demostra că are sensibilitate şi memorie.Cuvâtează pentru că nu poate altminteri în faţa naturii care ne arată că ea, da, Ea este Iubirea şi Durerea deopotrivă. Cuvintele poemului sunt simple, dar au măreţie. Întregul din care facem parte ne subjugă, ne intră pe sub piele, în sânge şi ne purifică, sperăm noi, de ,,rezidurile” oraşului.

Ne-am înfrăţit cu natura! Cât e de simplu. Simplu! Suntem deja în preajma mănăstirii din creierul Munţilor, pe locul unde, dacă Dumnezeu însuşi ar coborî să ne ajute să ieşim teferi din maşina asta, care şi-a făcut datoria aduncându-ne întregi până aici, nu mi s-ar părea o minune. Totul e taină. În Tabăra la care voi participa, se vor lucra icoane pe sticlă după ritul vechilor iconari de la Nicula. Aşa că e firesc să vorbim şi despre icoane şi despre tehica picturii, despre sticlă şi tipuri de vopseluri. Nu îmi cere nimeni, dar dau câteva detalii

despre expoziţia mea de icoane pe ferestre de la casele vechi.„Nu am vrut decât să pun în evidenţă geamurile, glaja şi giurgiuvelele îmbucate în cuie de lemn vechi de o sută de ani, care altminteri ar fi ajuns în gura cuptorului…”, zic şi tac ca şi vinovată. Ce m-o fi apucat s-o fac pe deşteapta??? Nu ştiu ce mă aşteaptă la capătul drumului, acolo unde iconarii sunt pictori cu şcoală de arte adevărată, nu amatori în materie. Oricum, eu lucrez pe sticlă ca şi cum aş scrie pe hârtie”.

Locurile străbătute invită la poveste. Şi mai ales, răscolesc din cotruţele minţii, resturile de poveste din copilărie: „Da, cred că există o taină a locului, pentru că tonul nostru devine din ce în ce mai grav, şi citadini ca vai de noi, ne simţim cam speriaţi aici, în mijlocul oceanului de clorofilă. Râul din stânga drumului ne ia călătoria în răspăr. El curge în aval. Noi urcăm spre Cer.”

Tehnica de a picta icoane a Melaniei Cuc este una cu totul originală: „Trasez figuri de sfinţi din instinct şi din amintirile celor câtorva icoane cu sfinţi afumaţi pe care le vedeam, copil fiind, zi de zi, pe pereţii cu ,,mieruială”, din tinda bunicilor. Locul unde, mătuşa mea, profesoară de limba rusă, le mutase din casa de la ,,drum”, asta după ce murise bunica Maria.(…)

Ideea că pot găsi un solz de aur pur în apa râului în care-mi văd obrazul cu ridurile vârstei de peste o jumătate de secol, mă face să mă simt ca o nimfă – fără bâtrâneţe şi fără moarte. Câţiva păsătrăvi, cât degetul de subţiri, săgetează prin unde. Solzii lor mici strălucesc în soarele care se filtreză prin cetina cu miros de răşină, aşa ca razele care alăctuiesc împreună, cununa din jurul Mântuitorului. Păsări necunoscute mie cântă în triluri seducătoare.

Suntem plasaţi pe linia aia foarte subţire dintre realitatea implacabilă şi magicul tremurător. Nu suntem încă îngeri, dar nici oameni pragmatici şi cu grijă pentru pâinea zilei de mâine. Nu mai suntem ceea ce am fost cu doar câteva ceasuri înainte. Între trecutul şi viitorul nostru a mai rămas o coajă de realism extrem de subţire. Vântul, acum, şuieră din frunze. Mai întâi o face ca un şarpe de apă dulce, apoi ca pleazna biciului pe pielea vitei sălbatice. Îl simţim din ce în ce mai stăpân pe situaţie, îl auzim boncăluind, lovind pădurea dinspre cascadă. Nu ne pasă. Suntem stăpâni pe situaţie. Încă. Poate că deja facem parte integrantă din mediul ambiant, suntem o verigă din ceea ce numeam cu câteva pagini în urmă, lanţul trofic. Trăim unii prin şi din…alţii. Poate.”

Faptul că un castel e gazda taberei de creaţie, stimulează şi mai mult imaginaţia tuturor. „Dincolo de arboretul ca o cortină de clorofilă este castelul de vînătoare. O zidire superbă în mijlocul domeniului izolat de lume prin porţi de fier forjat, înalte de peste 2 metri. Şi zăvorâte. Aşa este, a fost şi va fi cât vor exista castele, lacăte, chei şi oameni care se apără nu numai de fiare.”

Din timp în timp, autoarea strecoară reflecţii pe marginea timpului şi, implicit…a veşniciei. „Dar noi, adulţii, cei preocupaţi să batem în brâgle şi spată problemele vieţii, oare cu cât am îmbătrânit în răstimp? Cum se va fi socotind etatea unui om pe răbojul lui Dumnezeu Atoate Stăpînitorul, în raport cu veşnicia Universului? Nu ştiu şi nici nu îndrăznesc să-mi imaginez că… bătrâneţea, biologic vorbind, ar fi dublată de înţelepciune şi, de ce nu, de un gram în plus de bunătate. Ş-apoi nu e timp de filozofie”.

În curând artiştii vor intra într-un soi de efervescenţă creatoare, într-un ritm susţinut, stimulaţi fiind şi de cadrul natural în care lucrează: „Se fac planuri de concepţie artistică, fomă şi culoare. Se aleg modelele, ştimele unor iconae vechi de când lumea. Se schimbă idei şi ,,secrete” profesionale. Toată lumea este generoasă astăzi. Înafară de mine. Deşi am şapte expoziţii cu pictură pe sticlă, sunt nesigură pe meserie, nu mă consider o iconăreasă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Dar, pentru că eu am expus deja icoane în rame de fereastă veche, la Expoziţia de la Galeriile Nicolae Grigorescu din Bucureşti, îmi dau, totuşi, cu ,,părerea”. Vorbele mele zboară. Nu mă ascultă nimeni. Şi, de ce ar avea ei curiozităţi faţă de o amatoare! Ş-apoi, dacă am câteva exponate de acest fel în chiar colecţia Patriarhiei Române?! În Tabără, sunt oameni cu diplome universitare în arta plastică şi e firesc să le fiu ascultătoare, să le primesc cu răbdare toate sfaturile. Dar ceva mă neliniştete prosteşte. Ferestrele! Sunt sută la sută urbane; zdravene, din lemn nou, tras în fireze mecanice şi nu deţin acea fragilitate pe care le-o dă ploaia, arşiţa şi ninsoarea de-a lungul a peste o sută de ani, unor ferestre de casă ţărănească. Grija asta o ţin doar pentru mine. Rămân cu echipa, gata să văd ,,minunea”, tehnica prin care se va da un sens potrivit unui lucru  pe care îl crezi a fi imposibil”.

Mirajul pădurii, al castelului medieval, al naturii proaspete le dă ghes, ademenind zânele-muze. Nici autoarea nu se lasă mai prejos şi intră în febra creaţiei: „În lumina soarelui care se lasă peste muchea brădetului, desenez în tuş, după modele aduse de acasă, crochiul viitoarelor icoane pe care doresc să le pun în culoare. Viaţa lui Iisus, aşa, de la Naştere până la Înviere. Peniţa pare să brodeze în cerneală din negru de fum. Desenez ca în transă până simt furnicături în degete. Da, recunosc, nu sunt în starea mea cea mai bună pentru a porni lucru la o icoană. Să-mi fac rugăciunile…Să aprind tămâie. Poate ajută.”

Nu se poate spune, însă, că autoarea nu conştientizează că truda omului de a imita Natura nu e nici pe departe ca viaţa adevărată care mişună în jur, cu, sau fără voia noastră. „Noi ne chinuim să facem Artă, imităm Natura. Numai că, mediul înconjurător ne dă lecţii dure, de neuitat, taman când credem că avem la degetul mic Universul. Şi totuşi, ne aducem şi noi picătura de jertfă personală, încercăm să mai punem un firicel de nisip la clespidra ca fără sfârşit a generaţiilor. Fără filosofii de zile mari! Fără citate celebre!! Îmi zic, aici, în poaina de la Lăpuşna, unde totul este simplu, fără zorzoane. Ciclurile se perpetuă fără sunete de trâmbiţe şi lanţul generaţiilor este ceea ce a fost cu siguranţă şi altădată. Nici urmă de artificiu.”În condiţiile în care natura este suverană, gesturile omului capătă  semnificaţie ritualică, mai ales atunci când sunt pe cale de a da naştere unor opere de artă care pot lesne deveni şi obiecte de cult. Om-natură-lucrare se armonizează perfect: „La Lăpuşna cerul este mult mai aproape de sol, de cernoziomul din care se ridică plantele pentru a hrăni oamenii.

Şi… noi, oamenii, ne putem înţelege între noi fără cuvinte. Gesturile noastre au ceva în comun, sunt un fel de cod care va sta la baza lucrărilor care se vor naşte. Ni se ating doar privirile, rareori mâinile şi ne împrumutăm cutiile cu vopseluri, penelul…

Suntem ca într-un dans rital. Este un act creativ fără doar şi poate, dar care a închegat acel grup de străini care vor deveni, la final de proiect, unul singur – Autorul”.

Toţi sunt pătrunşi de taina lucrului pe care îl au de înfăptuit. „Vrem să depăşim starea de meşteşug pentru a face dintr-o pictură pe sticlă un CEVA ce ar putea să nu aibă încă un nume. Îi spunem din obişnuinţă: Icoană. În camera de alături, doamna Marina a aprins lumânări şi arde tămâie pe o farfurioară cât palma. Iconăresele care ştiu ce înseamnă a-ţi pune mintea de muritor cu formele şi culorile, dar mai ales să îndrăzneşti să afli taina din ochii sfinţilor, ele, cele care au experienţă în materie, desăvârşesc ritualul, ca mironosiţele, mai înainte de a purcede la drumul migălos prin care se naşte Icoana”.

Nu lipsesc poveştile, fabulaţia, anecdotica, consemnarea undeva, între cercevelele minţii a  unor vorbe, întâmplări, acţiuni. Îi ajută şi libertatea de spirit pe care le-o conferă natura:  „Sunt poveştile care se vor impregna în memoria noastră, ne vor urmări o vreme, apoi vor deveni amintiri.”

Lucrul de artă ieşit din mâini omeneşti fascinează: „Aş sta toată după-amiaza asta lângă dânsa, să privesc magia prin care face dintr-o bucată de sticlă banală o operă de artă.”

Magia nopţii este dată şi de lună care, împreună cu pleiadele de stele, spuzesc cerul de vară după o ploaie straşnică: „Noaptea asta mă atrage hipnotic.Deschid uşa ce dă pe terasă şi păşesc pe duşumeaua udă de ploaie. Privesc stelele. O spuză de pleiade cărora nu le ştiu numele. Luna mă priveşte ea pe mine, cu indiferenţă. Oricum, nu-mi pasă. Priveliştea, per ansamblu, este dumnezeiască!”

Şi ritualul pictatului presupune linişte, pietate, rugăciune, suflet curat, inimă deschisă spre cele înalte. Să ne amintim că marii meşteri de biserici ajunau înainte de a începe lucrul la zidirea sau la pictura bisericii: „S-a vorbit puţin, numai cuvinte strict necesare pentru că aşa se cade dacă vrei să-ţi reuşească un chip de sfânt, pe sticla subţire, ce va deveni icoană”.

Melania Cuc este o neîntrecută povestitoare. Descrierile sale au substanţa şi savoarea marilor naratori clasici. În plus, are un farmec aparte în textura frazei, fiindcă ea introduce în epic elemente lirice şi autobiografice, făcându-se prezentă permanent în acţiune:  „Da, viaţa la castel este o poveste. Şi aici, pereţii sunt tapetaţi cu panoplii şi trofee de vânătoare. Vechi de câteva decenii, aproape toate poartă amprenta lui Ceauşescu. Nici nu mă mai pot revolta. Frumuseţea vitraliilor, tavanele din lemn de santal şi lampadarele tradiţionale pentru Europa trufaşă mă fac să mă simt ca în Rai.

Fac paşii mici, mă mişc mai mult în cerc şi cuceresc milimetru cu milimetru, habitatul aristocratic. Este ca şi cum aş fura de pe o tejghea, mere de aur. În partea stângă se deschide salonul regal, sau… , mă rog, dacă vreţi, prezidenţial. A fost şi una şi alta de-a lungul vremii. Mobilerul trebuie să-l vezi cu ochii tăi, pentru ca să-l poţi percepe ca pe un obiect de patrimoniu. Este solid şi totodată graţios. Sculpturile sunt fine şi măiestrite, adevărate fresce care redau arta vânătorii de-a lungul istoriei. Hiperbole stilistice care povestesc fără cuvinte despre cavaleri chipeşi şi blânde domniţe, despre arme şi oameni aflaţi în întrecere continuă cu prinţii pădurii. Am mai văzut interiorul castelului, cu un an în urmă. Atunci am dormit trei nopţi la rând în incintă, într-o cămăruţă de ,,servitor”, ultima din şir, pe gangul prelung, care răspunde înspre pădure, prin ferestruici mici cât palma copilului. Nu eram singură, nu am simţit acel fior al întâlnirii cu Istoria faţă în faţă. Care pe care!”

Aventura creaţiei nu este lipsită de pripeţii. Natura nu ţine cont de voinţa oamenilor. Vizita la somptuosul castel vânătoresc în întuneric, are elementele unui scenariu de film de epocă.  „Totul este cufundat în noapte. O noapte ca şi eternă.  Mă întind, adică… pic, cad aproape şi somnul e gata să mă prindă de beregată. Liniştea este sinistră, dar sunt mult prea epuizată pentru a realiza că ceea ce am făcut este nebunie curată.Sunt un intrus în palatul unde… Nu-mi pasă! Nu mi-e frig, nu mi-e cald. Deocamdată las totul să curgă pe lângă mine. Liniştea-mi ţiuie în urechi ca sirenele lui Ulise. E bine. Am adormit întinsă peste plapuma de mătase. Nu ştiu  câte ore, câte nopţi şi zile am stat acolo. Poate o secundă sau o eternitate…Totuna. (…) Mă ridic. Pipăi şi întind, netezesc plapuma peste salteaua elastică. Mă retrag cu spatele către uşă şi ies pe culoarul care este uşor aburit de o rază de lumină. E aproape de ziuă. Mi-am demonstrat că sunt …curajoasă! Nebună. Colţii ursului împăiat îmi rânjesc prin pâcla dimineţii. Trec pe lângă fiara ucisă, trec pe lângă uşa camerei în care au dormit perechile regale şi cele prezidenţiale, de-a rândul. Cobor scările în formă de melc. Repede!! Repede… Dacă mă rostogolesc, vin de-a berbeleacul? Liniştea din castel este jilavă ca o cârpă din brocart de ev mediu.”

Trebuie să recunoaştem: natura oferă cea mai perfectă şi mai inepuizabilă şi inedită operă de artă, nefăcută de mână de om, ci creată de Atotputernicul: „Nu există peneluri, nici nunaţe fabricate care să le contureze eleganţa. Feriga majestoasă umbreşte fără jenă câţiva ciucuri de mânătârci grăsane. Natura îşi vede de treabă, reciclează ceea ce se mai poate din dezastrul umanităţii noastre. La liziera domeniului, zace un brad falnic, smuls din rădăcină în noaptea trecută. Furtuna. Mi se pare neverosimil ca un uriaş ca acesta să se lase înfrânt de un…abur. Un aer care stârneşte, accelerează până la nebunie furtuna… A fost răpus un brad batrân. Pentru ce? Pentru că…făcea prea multă umbră. Parafrazez un celebru poem. Trist. Inevitabil.”

Experimentul Lăpuşna dă roade. Dar este şi un prilej de meditaţie asupra lumii: „Oamenii au diferite faţete, sunt ca diamantele – totul este să le vezi strălucirea, să te străduieşti să-i percepi în  adevărata lor lumină şi dimensiune spirituală. (…) E bine să ai la ce medita mai târziu sau… cum spunea Ana, atunci când … vom mai avea timp să privim albumele cu fotografiile pe care le tot adunăm, ca nişte vampiri flămânzi de… imagini.”

Momentul solemn al vernisării expoziţiei de icoane se apropie. „Iconarii din tabără s-au adunat în camera alăturată,aşteaptă cu emoţie vădită momentul când va fi vernisată expoziţia. Icoanele din ferestre! Şi icoanele sunt superbe!! Uşor translucide şi palide, ca obrazul celor care le-au făcut din penel şi culoare de-a lungul unei săptămâni ca fără de margini. Invitaţii admiră cu respect şi un soi de evlavie arta iconarilor. (…) Toată lumea admiră Icoanele din ferestre! Sunt un fel de paşaport pentru seninul care zbucneşte ici colo, printre norii posaci, peste poiana din faţa castelului. Iconarii lui Nicolae Băciuţ sunt cei mai fericiţi. Lumina împlinirii este ca o facere care s-a împlinit, a fost dusă până la capăt cu Bine. Aurele sfinţilor din vopseluri luminează de dincoace de vitraliile scumpe ale ferestrelor lucrate de meşteri celebri în atelierele unei Europe cam decadente. Dincolo de porţile domeniului de vânătoare, râul de munte rostogoleşte bolovani, leşuri de animale şi fragmente din  arbori doborâţi de furtună în ultimele zile. E zi de curăţenie generală în masivul Gurghiu, pe Muntele cu lemnul de rezonanţă cel mai vestit din partea asta de lume. La castel de vânătoare, trecutul cu prezentul îţi dau mâna paţnic. Cuvântă într-o limbă pe care o percepem cu toţii”.

Jurnalul Melaniei Cuc – o experienţă necesară, aproape fantastică, dar cu oameni adevăraţi, artişti şi scriitori, un mod de a înţelege şi de a trăi arta la alt dimensiuni şi cote decât cele normale, pentru că ea este partea din om care e supusă duhului mai mult decât cărnii.

O carte admirabilă pentru toate vârstele şi gusturile.

 

 

CEZARINA ADAMESCU

 

1 Cuptor 2010 O zi cu ploi, inundaţii

şi taxe sporite, dar cu soare în suflet

________________

11 Octombrie 2010 – Menuţ Maximinian: „Vremea sintagmelor“, Ed. Karuna (Melania Cuc)

Într-o tinută grafică excelentă, datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă si atrăgătoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnată de Menut Maximinian este un compediu  de jurnalism cultural de cea mai bună calitate,  care adună în pagini o seamnă de  întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris si le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie.

Ziarul Răsunetul din Bistrita, a fost , este si va fi  (si) o scoală de literatură, un atelier literar clar,  în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut loc adevărate mutatii, schimburi culturale eficiente si interesante.

Tot mai multi scriitori si-au dorit, si au putut să-si vadă semnătura în paginile ziarului, sau să beneficieze de prezentarea literară a cărtii pe care au publicat-o. Menut Maximinian a reusit  în timp scurt să-si facă din nume renume si să câstige încrederea si chiar prietenia multor intelectuali cu chemare spre literatură, spre cultură în general. În acelasi timp s-a afirmat, si si-a devenit unul dintre cei mai  cunoscuti  scriitori din judet iar pe plan national  a reusit performanta de-a publica sub semnătură personală, sau de a beneficia de cronici literare interesante în reviste literare de prestigiu.

Desi autorul  Vremii sintagmelor nu si-a propus  niciodată să dea cu barda în Dumnezeu, sau să despice firul în patru, cronicile sale au fost primite cu seriozitate, cu emotia cuvenită dar mai ales,  cu respect si încredere din partea publicului dar si a autorului.

El s-a impus prin sinceritate, talent si putere de muncă.

Ca si pe raftul unei bilioteci adevărate, cărtile la care face referintă Menut Maximinian în ultima sa aparitie editorială, sunt lucrări asezate în ordine strict alfabetică. Nu are favoriti, nu face concesii dar nici, la polul opus, nu incriminează. Este un critic echidistant si îi lasă cititorului posibilitatea să aleaga pagina care îl interesează, aflând detalii despre  cărti si autori celebri, sau despre altii în devenire. Scrie cu acelasi profesionalism despre maestri dar si despre condeiele care au scâteiat pe cerul liric, ca o stea căzătoare, o singură dată.

Excelentă mi se pare a fi si ideea prin care, în paginile de la începutul cărtii, se explică într-un mod lejer, (pentru un public care nu este  neapărat molipsit de ,,microbul,, Literaturii), vorbeste în teremni clari despre  starea de fapt a scriitorului contemporan, a revistelor literare, a grupărilor de gen , realizându-se în acest mod, o traiectorie spre ,,raftul,, plin cu cărtile, pe care Menut Maximinian le-a citit si despre care a scris cu perseverenta unui jurnalist care se respectă.

Bucuria de –a tine o carte noua în mână, se simte  în rândurile prin care autorul îsi începe pledoaria pentru fiecare volum în parte. El nu desparte apele de uscat  cu forta, nu face selectii si topuri după calitatea artistică.

Autorul redă cu acuratete si bun simt esantioane din textele la care face referintă, pentru ca, asa cum am mai spus, beneficiarul, domnia sa cititorul să  intre indirect în lumea cărtii respective si dacă, îl interesează subiectul, genul si stilul literar repesctiv, să  caute cartea .

Unul dintre cei mai temerari scriitori  din tânăra generatie, Menut Maximinian a ajuns la maturitatea scriitoricească după ce , un deceniu încheiat a exersat ca un violonist  cu har pe strunele unui Stradivarius. Succesul nu s-a lăsat asteptat.

El nu mai este  scriitorul provincial care  îsi laudă colegul de breaslă la o halbă de bere. El scrie cu temei, documentat si îsi asumă cu responsabilitatea si, as zice eu, cu har dat de Dumnezeu, rolul de  gazetar literar.

Împătimit de litera scrisă, numele lui Menut Maximinian este deja cunoscut  în presa scrisă si electronică din tară si chiar din străinătate. Un punct în plus în topul cultural al unui judet cum este Bistrita Năsăud,unde literatura de bună calitate nu mai este demult o fata morgana.

Ceea ce  a adunat Menut în cartea de fată, sunt materiale pe care le-am citit la timpul lor, în paginile ziarului Răsunetul, îmi sunt familiare. Majoritatea dintre autorii cărtilor consemnate în cronicile aici  prezentare, îmi sunt cunoscuti din ceea ce au publicat, au scos până acum pe piata de carte. Tocmai de aceea, bucuria de-a regăsi acest buchet de cărti si autori între două coperte, sub semnătura lui Menuţ Maximinian constituie pentru mine, ca scriitor, o duminică a prieteniei care , vrem sau nu vrem, ne leagă prin actiunea comună.

Cu aceesi dragoste fată de pagina tipărită, autorul cărtii face referintă la autori cu vechi state în lumea literară, dar si la novicii care bat la portile literaturii. Generozitatea si responsabilitatea, două paralele care nu credeam că se pot întâlni vreodată, aici fac casă bună. Si rezultatul nici nu putea fi altul cât timp Menut Maximinian este un profesionist de primă mână, iar cele 10 cărţi publicate de el până astăzi sunt girul că va merge mai departe cu aceeasi patimă frumoasă, hărnicie intelectuală si candoarea cu care l-au înzestrat părintii, de acasă.

Monografii, proză, reportaje… sunt genuri literare la care Menut Maximinian s-a oprit în ultima vreme. A scris, a pus cuvintele de hârtie  ca si cum ar fi aruncat boabe de grâu în brazdă. Acum culege si roadele. Premiile, distinctiile, cuvinte frumoase de la maestrii sunt tot atâtea moduri prin care autorului i se recunoaste valoarea literară si jurnalistică.

Vremea sintagmelor este cartea unui scriitor implicat în societate, nu a unui  literat închis în turnul de fileş, de aici si apetenţa  lui Menut pentru munca de redactie, pentru a relationa pe diverse paliere ale culturii si în sfera socială. El are scrisul în sânge, munceste pa pagină cu încrederea omului care are ceva de spus lumii în care, din nefericire, Cartea nu mai este considerată a fi o valoare natională.

 

Ceea ce face Menut Maximinian  este un act de cultură adevărată. El aduce sub lupa publică cărti care, multe dintre ele, nu ar beneficia poate, de cronici si atentie din partea criticilor de specialitate. Desi nu îsi propune să radiografieze cu ,,uneletele,, unui critic literar de meserie, autorul prinde esenta, lamura din fiecare carte pe care citeste, despre care scrie. O face cu luciditate, cu aplomb si sigurantă de sine. Nu bâjbâie si are deja un stil de prezentare , un enunt propriu si inconfundabil.

Fiecare dintre  prezentările de carte cuprinse între cele două coperte sunt unicat, fragmente dintr-un puzlle care reliefează, la urma urmei, munca sisifică, zilnică si  formează laolaltă o…geografie  literară indubitabilă. Cei care au beneficiat de consemnările autorului nu tin doar de judetul Bistrita Năsăud, sunt cărti si autori care fac istoria literară mai savuroasă, mai vie .

Felicitari, Menut Maximinian pentru Vremea sintagmelor, care este menită să-ti deschidă o zodie nouă,  drumuri pe care cărtile tale să ajungă acolo unde le este locul, în librării si în bibliotecile tării.

 

MELANIA CUC

_________________

08 Septembrie 2010 – Ion Cristoiu: „Găina fără bilet“, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2010 (Const. Miu)

Umanitatea înfăţişată de către Ion Cristoiu în noul său volum de proză scurtă – Găina fără bilet, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2010 – este o lume sucită, cu nebunia ei, firească pentru ea însăşi, căci nonvalorile mişună la tot pasul, amintind prin unele situaţii sau personaje de proza lui Caragiale – Cănuţă om sucit.

Prozele acestea satirice – în fond, oglinda fidelă a societăţii româneşti din zilele noastre – pot fi socotite continuarea celor din volumul Veselie generală (1992), dovadă fiind moto-ul noului volum: „Doamne, ce catastrofă o să fie!       O să ne stricăm de râs!” Autorul a intuit perfect faptul că într-o lume buimacă – aşa cum apare în cele două volume amintite –, graniţa dintre tragic (în varianta absurdului) şi comic se estompează, încât nefirescul e socotit firesc, aparenţa fiind luată drept esenţă.

Remarcăm faptul că unele proze, prin maniera neutră a notaţiei reportericeşti, sunt foarte aproape de pamfletele argheziene, a căror notă definitorie este satira. >>>>

În marea lor majoritate, prozele din volumul Găina fără bilet au un sâmbure anecdotic, având la final o poantă, care stârneşte veselia generală.

Spre pildă, în La tribunal, aflăm despre doi indivizi, acuzaţi că ar fi sucit gâtul câtorva lebede, dintr-un parc. Rizibilă este „metoda” folosită, spre a ademeni bietele păsări: „Aşezaţi pe malul lacului, cei doi făceau lebedele să vină la ei, şoptindu-le vorbe dulci din arsenalul cuceritorilor de mahala.” (p. 32). Rizibil este şi expozeul Acuzării, făcut de un ornitolog, care „ţinuse o splendidă disertaţie despre gâtul lebedelor, considerat, fără excepţie, drept podoaba de preţ a acestei categorii de păsări.” (p. 33). Spre a fi şi mai convingător, recită din lirica dedicată lebedelor. Câtă cultură şi sensibilitate la oamenii justiţiei! Apărarea vine cu un „arsenal” şi mai greu: un doctor docent, expert în „Comportamentul oamenilor simpli”, care a încercat să convingă instanţa că cei doi învinuiţi nu puteau face deosebirea dintre lebede şi gâşte. Poanta cu care se încheie naraţiunea e de tot hazul: puşi în faţa unei „probe practice”, căci apărătorul a adus în sala de judecată o lebădă şi o gâscă, împricinaţii „declarară că amândouă sunt raţe.” (p. 33).

Mortul accidentat este o proză în absurd. Protagonistul – Culai Lovin – un escroc notoriu, dat în urmărire generală, e nevoit să lupte cu birocraţia locală, neputând să-şi recupereze lotul de pământ confiscat de comunişti, căci dintr-o greşeală a unor funcţionari de la primăria din sat fusese declarat mort. După ce se căzneşte să adune tot felul de dovezi că e viu (printre care şi declaraţia unei amante, cu care se culcase), Culai Lovin se lasă accidentat, însă este dezamăgit, când la adeverinţa prezentată i se răspunde că „Un mort nu putea fi victima unui accident de circulaţie” (p. 95). Disperat, se aruncă în faţa unui TIR. Explicaţia autorităţilor dată rudelor este ilară şi absurdă în egală măsură: „Li se spuse peste tot că respectivul murise o dată şi că învierea mortului se mai întâmplase, dar moartea mortului, nu.” (p. 95).

Sunt şi proze care, din dorinţa autorului de a fi mai explicit în privinţa unor situaţii sau al comportamentului unor personaje, au inserate după poantă alte câteva informaţii. Aşa sunt: Goblenuri cu bucluc, Un traficant de handicapaţi şi Falsul luptător. În prima proză, mai sus menţionată, găselniţa conducerii unui penitenciar, în privinţa autogestionării – confecţionarea de goblenuri de către hoţii de buzunare, „înzestraţi” cu degete lungi şi agile, indispensabile lucrului migălos” (p. 40) – este credibilă, mai cu seamă că Ministerul de Interne tot întârzia virarea banilor pentru cheltuielile de întreţinere. Chiar dacă lucrează pe stoc, motivaţia din punctul de vedere al deţinuţilor este logică, însă pentru cititori ea stârneşte râsul: „…deţinuţii se zbat să dea gata cât mai multe goblenuri. E un bun prilej (…) de a-şi exersa îndemânările de hoţi de buzunare, fără de care, la ieşire, riscă să moară de foame.” (s. n., p. 40). Aici ar fi trebuit să se oprească autorul.

A doua proză ironizează direct şi indirect prostul gust şi grosolănia unui aşa-zis traficant de handicapaţi, care la revenirea în ţară, după destrămarea reţelei sale, vrea să-şi ridice un castel ca-n basme. Pentru că erau destui gură-cască şi după ce opreau maşinile şi înjurau „bandiţii care jefuiseră ţara”, la vederea castelului ridicat pe o colină artificială (căci zona respectivă era una de câmpie, iar un castel trebuie musai să fie măcar pe o colină sau pe „o stâncă neagră”), un investitor isteţ „trânti rapid, la marginea şoselei, lângă locul unde se exprimau revoltaţii, o terasă cu mici şi bere.” (p. 69). Şi pentru că afacerea prospera, acelaşi investitor a ridicat şi un motel, având o firmă sugestivă: La jos bandiţii. Din dorinţa de a evidenţia naivitatea oamenilor şi a augmenta absurdul situaţiei înfăţişate, autorul relatează mai departe despre acelaşi investitor (un bun prilej de a exacerba isteţimea aceluia), care tocmise o echipă TV, ce ar fi  dat posibilitatea celor revoltaţi să înjure în direct bandiţii.

A treia proză de care aminteam – Falsul luptător – are mai multe secvenţe comice. În primul rând, sesizăm de ce protagonistul – Toader Cloanţată – nu a dat bir cu fugiţii, care se îndepărtaseră de îndată ce se apropiară ceva mai mult de nepoata mafiotului sicilian: „Bărbaţii fugeau de ea ca de dracu, din cauza mirosului de grajd, pe care-l răspândea în jur (…) Lui Toader Cloanţată nu i se făcea scârbă. Dimpotrivă,  mirosul acesta, de grajd, îi plăcea. Întreaga copilărie dormise în casă cu viţelul proaspăt fătat (…) Mirosul Ceraselei îi deştepta amintiri din copilărie…” (p. 132). Aşa-zisa disidenţă faţă de fostul regim comunist stârneşte râsul cititorilor: spre a impresiona presa din Italia, unde încercase să se aciuieze după decembrie 1989, protagonistul declară că pe vremea dictaturii, ca actor la Teatrul Naţional, în preajma sărbătorilor de iarnă se deghiza ca Moş Gerilă, însă avea grijă  să şoptească la urechea copiilor tovarăşilor că de fapt este Moş Crăciun, „nomenclatură” ce i-a adus mari suferinţe. Rizibilă – ca poantă – este şi motivaţia renunţării de a trimite o scrisoare deschisă Mafiei, al cărei Capo di tutti capi refuza să-i dea nepoata de soţie: „…se gândi să trimită Mafiei o scrisoare deschisă. Renunţă (…) nu doar că nici un ziar din Sicilia n-ar fi avut curaj s-o dea publicităţii, ci pentru că Mafia ar fi trecut la contraatac, solicitând (…) dosarul său din Arhiva fostei Securităţi. Or, din câte ştia el, un asemenea dosar nu exista.” (p. 133).

Oricât ar părea de gravă, realitatea are, sub scoria dramatismului şi al absurdului ei, aspecte comice. Aceasta este şi ideea centrală a interviului acordat de către Ion Cristoiu ziarului Ring, în preajma lansării noului său volum de proză scurtă: „…eu cred că nu pot să bat realitatea românească, care este fascinant de comică”.

CONST. MIU

________________

07 Septembrie 2010 – Adrian Păunescu: „Vinovat de iubire“, Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010 (Const. Miu)

În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori, în „acest jurnal paralel” (p. 81) asupra culpei morale a pacientului său (despre care spune că „nu e o vinovăţie creştinească, acceptabilă, ci o vinovăţie agresivă” – p. 125) şi conştientizează melanjul celor două biografii – a sa şi a pacientului, care şi-a asumat terapia prin somn: „Călătoresc prin jurnalul lui Andrei Ionescu. Şi mi-l asum. Se observă, cred, că în destule momente, biografiile ni se amestecă. Ele merg împreună şi parcă biografia mea nu mai există.” (s. n., p. 52).

Spuneam la începutul consideraţiilor noastre critice că în romanul Vonovat de iubire avem de-a face şi cu o dedublare a individului. Având în vedere cele menţionate până aici, se cuvine să detaliem acest aspect: „Atât de straniu mi se pare mie, acum să am propria mea viaţă personală, încât în acest jurnal paralel, în care încerc să mă smulg din îmbrăţişarea personajelor mele, a bolnavilor mei, de la care am dorit să împrumut viaţă, constat că am ajuns la o performanţă aproape unică: eu, doctorul Andrei Ionescu, ajung să vorbesc despre mine, doctorul Andrei Ionescu, la persoana a treia.” (s. n., p. 81). De fapt, doctorul înţelege că are o nouă viaţă personală, ţinând cont că „a împrumutat” biografiile pacienţilor săi. Repetarea numelui şi a prenumelui, când vorbeşte despre sine (involuntar?!) la persoana a treia este o temere de a nu-şi pierde sinele, depersonalizându-se în felul acesta.

Romanul acesta al lui Adrian Păunescu poate fi socotit ca o pledoarie despre pericolul pierderii identităţii omului contemporan, într-o societate bezmetică. Andrei Ionescu este un vinovat fără vină. Titlul cărţii ascunde un paradox şi trimite, indirect, la vorbele Sf. Ap. Pavel – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.

 

CONST. MIU

__________________

06 Octombrie 2010 – Ioana Stuparu: „Clipa de lumină“, Editura Miracol, Bucureşti, (Adrian Botez)

Poetă, prozatoare, eseistă, cronicar de carte, scriitoare pentru copii – IOANA STUPARU nu-şi propune, în  prima sa apariţie editorială, Clipa de lumină[1] (273 de pagini – carte clasificată de critici: “roman de debut”), să atingă culmi de expresivitate estetică. Dacă ar fi făcut eforturi în acest sens – îşi rata cartea.

De ce? Foarte simplu: rolul pe care şi-l asumă în acest scurt Manual de Revelaţie (da, Revelaţie – acesta este, de fapt, numele “Clipei de Lumină”!) nu este acela de Scriitor Profesionist, ci de Mărturisitor “Popular”/Apostolic. Or, un Mărturisitor trebuie să fie, asemeni apostolilor, uluitor de simplu, în expresie – pentru a fi/deveni credibil, pentru cei care-l ascultă. Scriitorul (dacă vrea să se arate/prezinte ca atare) este, prin blestemul “profesiei” sale, artificios, deci puţin credibil. Excepţie fac Geniile, Spiritele Înalt-Ameţitoare – branşate direct la Logos-ul Planului Sacral.

Din cartea IOANEI STUPARU lipseşte, cu desăvârşire, exhibiţionismul scriitoricesc (dacă Poezia Sufletului apare – ŞI APARE, DES! – aceasta se înfăptuieşte firesc, precum Respiraţia, precum Continuitatea Luminii!) – şi este (la fiecare pagină!) prezent efortul de smerenie: uneori ratat, dar, prin re-iterarea (autentic simplu/evlavios, simplu/nerâvnitor de altceva decât de Revelaţia Dumnezeiască – dar, cu atât mai mult, stăruitor întru instinctul de Viaţă: Singura Viaţă Adevărată este CU DUMNEZEU!) gestului interior, până la urmă, acceptat de către Planul Transcendent – acceptat aşa cum este făcut, cu limite inerente condiţiei umane – dar limite ale sincerităţii complet devotate! -  prin viziunea finală a Templului din Vârful Muntelui (cf. Templul din vârful muntelui, p. 269: “Am reuşit să urc, atât cât puteam să văd [s.n.] – ce este în vârful muntelui. Acolo era un templu” – s.n.).

Deci, cartea IOANEI STUPARU este mai puţin şi, totdeodată, mult mai mult decât un roman. Mai mult decât “romanul regăsirii propriei fiinţe”, este o lecţie pentru Om/Umanitate: Cartea pentru Regăsirea Fiinţei Umano-Divine.

După opinia noastră, deci, nu avem de a face cu un roman propriu-zis, ci cu un Jurnal de Revelaţii – dar şi cu un Îndreptar (laic) de Revelaţii.

IOANA STUPARU este, prin această carte, un oarecare om, un laic – dar un laic obsedat de Zbor, de Setea Viziunii de DUMNEZEIRE, dar şi de Setea de Împărtăşire a Experienţelor de Duh, pentru eventuala soteriologie generală, umano-divină, prin Cuvânt-Mărturisire (ce altceva sunt Sfintele Evanghelii, “mutatis mutandis”?!)  către semeni. Dumnezeire care este, evident, cea Ortodoxă: Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos, “Măiculiţa” /Maica Domnului/”Femeia în alb” – dar şi orice alt abur extatic de hierofanie.

Se efectuează un Dublu Pelerinaj, deci o Dublă Identificare: Pelerinajul Exterior, pe la mânăstirile din Nordul Sacru (al Moldovei) – pentru ajungerea la Pelerinajul Interior, al amintirii (dar şi invers: amintirea mediului tradiţional al copilăriei stimulează Voinţa/DORUL-Dorinţa de Pelerinajul Exterior, spre Mânăstiri-Templul din Vârful Muntelui: “De dor aş vrea să mor din nou. De prea mult dor, aş vrea să mor mereu. Mai bine mă sting de dor, decât să-mi fie sufletul pustiu!”- p. 193).

N-ar fi posibilă Revelaţia, fără Mediul Revelator Restaurat: Mediul Tradiţional, al Casei Părinteşti, Al Mamei Cosmice şi al Tatălui-Complement Sacru-Iosif – dar, mai ales, al VETREI FOCULUI/MATRICEA ORIGINARĂ A FIINŢEI/FIINŢĂRII (ca “nuntire” a Vieţii cu Moartea – cele două feţe ale Existenţei): “La vatră, în jurul focului, se adună oamenii (…). La vatră se fac colacii pentru pomeni, sau pentru împărţit la anumite sărbători. La vatră se fierbe grâul pentru colivă. Vatra ştie numele tuturor” (s.n. – cf. Vatra Focului, p. 48).

Orice, în acest univers pe care-l pângărim, clipă de clipă, cu existenţa noastră păcătoasă, este MINUNE DUMNEZEIASCĂ, dar orbii de noi nu văd, sau întârzie să vadă…şi întârzierea poate să le fie fatală, din punct de vedere spiritual, al Mânturii (a se vedea cazul Tatălui, care “a murit cu ţuica în gură” – cf. p. 38; “ţuica din gură” poate fi, însă, şi simbolul Focului/Sabie a Logos-ului).

Minunile Dumnezeieşti le trăim la tot pasul. Dar trecem nepăsători pe lângă ele, fără să le observăm” (cf. Clipa de fericire, p. 193). Vina este exclusiv umană: “Plâng şi mă rog la Dumnezeu, ca să nu ne piardă (…) . Ce vină are pământul? Ce vină au pomii? Ce vină are iarba? Vina este numai a noastră, a oamenilor. Noi putem să fim pedepsiţi, fiecare după păcatele nostre, iar puterea de a cântări şi de a pedepsi stă numai în mâna Domnului. El este Cel Mare şi Cel Drept”.

Cum, atunci, să credem că Dumnezeu nu şi-a întors, definitiv, faţa de la ne-recunoaşterea/nerecunoştinţa noastră?

Există, în primul rând, dovada “semnelor” (totul, în lume şi în existenţa umană, este un sistem de semne dumnezeieşti/avertizări/hierofanii, pe lângă care numai orbii trec nepăsători), dar şi permanenta tentaţie a Zborului/Sete de Regăsire a Transcendenţei din noi/Regăsire a Locului-Origine/”illo tempore” (de fapt, Pelerinajul Exterior acest scop îl are: de a o regăsi, prin Mânăstire/Casa/Templul Domnului – pe Fiinţa Rătăcită Istoric! – metaforizată în “puful de păpădie”…). Şi, prin Pelerinajul Descoperitor de Drum spre Sine, metaforizat prin “pantoful” din mâna Lui Dumnezeu, dar şi prin “căluţul negru” din Rombul de Lumină/Sfântă TreimeMistică – cf. p. 235, respectiv p. 249 (Pelerinaj ca “plecare în SUS” – spre Bine-Fericire/Regăsire a Drumului de Eliberare/Mântuire a Duhului – cf. p. 233: “În pelerinajul acesta am fost mai mult singură. Şi aceasta, pentru faptul că am fost mai mult plecată. Unde? Pe undeva, pe sus, unde îmi pare bine” – s.n.) – omul singur şi vinovat descoperă Mila Lui Dumnezeu (tot în semne de avertizare, dar şi în Miracolul Incomunicabil/Inefabil al Frumuseţii!: “Mânăstirea Voroneţ este un adevărat miracol. Pentru a-l trăi, trebuie să te duci să vezi mânăstirea” – cf. p. 222) – se descoperă pe sine, în cei ce-l învaţă să lupte contra păcatului/înverşunării întru păcat (“îndrăciţii”, tip Sorana…cea veşnic “arţăgoasă”, care nu înţelege NIMIC, refuză totul – din sacralitatea căutării de sine…) – de fapt, ei înşişi fiind “aleşii” Lui Dumnezeu întru Misiune Soteriologică, ei înşişi trăind întru/luându-şi minunata Misiune a Lui Hristos, Misiunea Cosmico-soteriologică – ei devenind “aripile” REALITĂŢII zborurilor noastre parţiale sau ratate întru “închipuire”: “Nu mai ştiam cum să-i mulţumesc  lui Dumnezeu, pentru că există pe pământ şi astfel de oameni, precum călugărul acesta şi alţii pe care i-am întâlnit prin mânăstiri. Cuvintele nu credeam că sunt de ajuns. Pentru astfel de oameni şi pentru rugăciunile lor, ne ţine Dumnezeu pe pământ şi pe noi, cei  mulţi şi păcătoşi. Faţă de măreţia unor astfel de oameni, mă simţeam mică şi lipsită de importanţă. Îmi era ruşine că trăiesc pe acelaşi pământ cu ei. (…) Ce mică sunt! Oare ce caut eu pe acest pământ, atâta timp cât sunt oameni care merită să trăiască?”

IOANA STUPARU, prin această dezlănţuire de sinceritate liminară, dă răspuns la veşnicele şi sâcâitoarele întrebări ale zilelor noastre: “Cum poate Dumnezeu să ne mântuie? Cum poate Dumnezeu răbda păcatele noastre, fără de capăt şi fără de conştientizare? Cum să sperăm la Bine şi la Mântuirea Lui Dumnezeu, când se înmulţeşte, zilnic, Păcatul – şi, tot zilnic, scade Credinţa? ” etc. etc.

IOANA STUPARU spune/mărturiseşte  răspicat: Lumea Lui Dumnezeu nu este cantitativă, ci calitativă. Adam Protogonos se va reface nu prin toţi (“se va alege grâul de neghină, iar neghina arde-se-va în foc”), ci prin aleşi, prin cei, de fapt, care au ales! Şi care pot devein, cu acceptul nostru de Duh – Modele de Recuperare a Sinelui Pierdut în Istorie

…Da, de fapt, ei, “aleşii”, L-au ales, ca act volitiv suprem, întru Liberul Arbitru – L-au ales, fără şovăire şi întru TOTAL Martiriu, pe Hristos-Dumnezeu – şi, deci, implicit, au ales să poarte Crucea Misiunii Soteriologice, de Restaurare a Fiinţei Umane, întru Rai/Paradis.

…Ce ni se pare cu adevărat de excepţie, în această carte despre Revelaţie, este faptul că aceea care o scrie este o “orăşeancă” (e drept, aflată la prima generaţie…) – deci (s-ar zice…), o “dezertoare” din mediul tradiţional-ortodox. Dar cât de greu se desprind “orăşenii” (fie şi de prima generaţie…!), de “câştigul” (de fapt, pierderea sufletului!) comodităţii spirituale, al “ieşirii din Ritual”. Satul/Mediul Tradiţional IMPUNE Ritualul – orăşeanul trebuie să facă, însă, un efort suplimentar (rarissim!), de a-şi re-construi/re-găsi, prin “Pelerinaj” (exterior sau interior – DAR ASUMAT CU LIMINARĂ SINCERITATE ŞI AUTENTICITATE DE DUH!), Ritualul.  De a izbuti “apostazia apostaziei”! Negarea negării. Să se “lepede” de…”lepădare”!

Deci, să-şi conştientizeze, în modul suprem autentic! -  necesitatea restaurării Temeliei:  Re-întemeierea de/întru Rai a Fiinţei Esenţiale, cea de DuhTemplul de pe Munte, pe care, în finalul cărţii, IOANA STUPARU îl regăseşte, în urma trudei golgotice a ascensiunii spre  SINELE  TRANSINDIVIDUAL.

 

…Recuperarea Sinei Cosmice, noiciano-ortodoxe.

 

…Şi IOANA STUPARU întrupează, prin cartea pe care o citim, cu degetul între pagini, spre a relua pasaje revelatorii -  tocmai expresia ŞANSEI omului “urban” (de fapt, urbanizato-manelizat-mahalagizat! – Centrul devenind, prin pierderea Duhului – PERIFERIE SPIRITUALĂ!) -  făcând demonstraţia clară că pierzania lui NU este, cu necesitate -  definitivă şi ireversibilă, întru uitarea Duhului/Negarea Necesităţii Pelerinajului.

Depinde, EXCLUSIV, de el, de “poziţia”/relaţia în care-şi pune Duhul, faţă de Dumnezeu-Logos-ul Sacru.

 

prof. dr. ADRIAN BOTEZ


[1] -Ioans Stuparu, Clipa de lumină, Editura Miracol, Bucureşti, 2001.

________________

05 Octombrie 2010 – Lucreţia Berzintu: „Cetăţeni ai spiritului universal (interviuri)“ (Dan Brudaşcu)

A apărut, zilele astea, o carte de autentic interes, „Cetăţeni ai spiritului universal”, datorată unei ziariste române cu un destin aparte. Plecată din Iaşii Moldovei, ea a decis să trăiască în Israel, unde, în pofida a numeroase neînţelegeri şi chiar greutăţi, continuă, cu o obstinaţie nobilă, să slujească, asemenea unei consacrate vestale a scrisului, limba română şi idealurile de conlucrare şi solidaritate universală. După cum subliniază o serie de confraţi, această carte “poartă o semnătură de seriozitate şi probitate profesională:Lucreţia Berzintu”. Autoarea cărţii, destul de puţin cunoscută în ţară, deşi este prezentă adesea în publicaţii, mai ales on line de pe mapamond, îşi dovedeşte şi prin această recentă apariţie editorială, un talent indiscutabil, dar mai ales – lucru destul de rar în rândurile condeierilor de limbă română – principii morale curate – dar şi “un bun fler profesional!” Spre deosebire de cvasimajoritatea ziariştilor din România, Lucreţia Berzinţu nu este un cititor de prompter sau suport de microfon, ci un interlocutor extrem de plăcut, cu un larg orizont cultural, capabilă să confere discuţiei un nivel elevat, interesant, bogat în referinţe cu certă valoare documentară. În plus, Lucreţia Berzinţu dovedeşte, faţă de fiecare din interlocutorii ei  o vădită prietenie şi consideraţie. Ea nu doreşte să se pună pe sine în lumină, ci, prin întrebări insistente, fără a fi agasante, scoate la iveală date revelatorii pentru personalitatea intervievată. Ea nu are parti pris-uri doctrinare, ideologice sau de altă natură şi, indiferent de opţiunile interlocutorului ei, scoate în lumină contribuţiile celui intervievat la patrimoniul cultural-spiritual sau la viaţa publică românească, la sporirea şi îmbogăţirea valorilor spiritualităţii universale. Pentru că, şi prin cartea de faţă, Lucreţia Berzinţu demonstrează, discret şi deloc triumfalist, că românii de pretutindeni nu sunt doar mâncători de lebede sau cerşetori prin metrouri şi în punctele aglomerate din marile centre urbane ale Europei, ci şi contributori de seamă la promovarea marilor valori spirituale ale umanităţii. Cartea se numeşte, sugestiv şi motivat, credem noi, „Cetăţeni ai spiritului universal”. Prin interviurile cuprinse în acest recent volum, Lucreţia Berzinţu nu a urmărit senzaţionalul ieftin, facil, dar modul abil în care conduce fiecare dialog avut i-a permis să pună în lumină şi multe aspecte senzaţionale, fără a cădea în trivial, în mediocritate. Lucreţia Berzinţu face dovada descoperirii ingredientelor şi trăsăturilor elevate ale ziaristului cu har şi talent[1]:„responsabilitatea, independenţa, sinceritatea, exactitatea, imparţialitatea , fair play-ul şi decenţa”.

Chiar dacă în ţară, adică aici, în România, cartea a trecut aproape neobservată, obligând-o pe autoare să se întrebe cum se face oare că ea este mai preţuită în străinătate decât în ţara ei natală, apariţia ei  a atras atenţia cunoscutului scriitor Dorel Schor, membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română şi al Uniunii Scriitorilor din România, care arată pe coperta acestei cărţi: „Lucreţia Berzintu (Flory) este un „caz” special,  adică deosebit. O ziaristă româncă, trăitoare în Israel, interesată de fenomenul cultural românesc, pe care îl urmăreşte pe toate continentele. Interviurile ei sunt un fel pasionant, dar amabil, de a sta de vorbă:cu o pictoriţă din România şi alta din Israel… sau cu un poet din Canada, cu un poet din România, sau cu primarul din Chişinău, cu un mare scriitor israelian (l-am numit pe Mirodan), cu un activist cultural, cu un coleg jurnalist din Canada sau altul din Australia. Sau Statele Unite…

Lucreţia „acoperă” o mare arie (şi geografică şi de interes) pentrucă – amănunt adevărat – ea are reportofonul în poşetă chiar şi atunci când se duce la cumpărături sau se bronzează pe plaja mediteraneană”.

La rândul ei Ligia Diaconescu, director general al revistei internaţionale „Starpress” este de părere că: „Ziarista „corespondent la „Agero” Stuttgard – Germania, la „Romanian Vip –SUA, la „Phoenix”, Arizona –SUA şi multe alte publicaţii, devotată jurnalismului, cu o documentare atentă şi la obiect a reuşit să fie cunoscută în mass-media din diaspora şi din ţară ca un jurnalist profund, nu de puţine ori scriind materiale „incendiare”, anexând întotdeauna documente doveditoare.
Un om cu un deosebit bun simţ, nu doar o dată a sărit în sprijinul semenilor pentru a-i ajuta, nerămânând indiferentă la problemele lor”.

Lucreţia Berzinţu, după cum spuneam, locuieşte în Israel,  de 13 ani şi dovedeşte, prin tot ce face şi scrie, în presa lumii, că iubeşte şi respectă ţara ei de adopţiune, militând pentru apărarea Israelului împotriva duşmanilor şi detractorilor lui.

Ea dovedeşte, însă, multă probitate morală şi onestitate, slujind cu credinţă şi consecvenţă unul din principiile ei definitorii: ADEVĂRUL. De altfel, într-un interviu acordat lui Octavian Curpaş, din Arizona, SUA ea îşi afirma crezul: „Pot spune cu toată convingerea că Israelul m-a surprins frumos, ţara este minunată şi faptul că am călcat pe locurile menţionate în Biblie m-a emoţionat în mod deosebit”. Publicista sublinază frumuseţile şi valorile de pe meleagurile noastre, fiind totodată cutremurată de ororile Holocaustului despre care ştie acum mai mult, direct de la cei care l-au simţit pe pielea lor, din presă, din muzee, precizând că acesta este un „capitol care trebuie ştiut şi însuşit de fiecare român”. „Trăind în mijlocul unei culturi, te adaptezi din mers – spune în interviul citat Lucreţia Berzintu. Iar referitor la adaptarea ei aici, ziarista afirmă: „Pentru mine a fost relativ uşor, fiind bine primită de Comunitatea evreilor din România, comunitate care număra la un moment dat peste 400.000 de cetăţeni.”(…) „Trăind printre evrei, le respect tradiţia, dar nu mă opreşte nimeni să nu-mi respect şi tradiţia mea creştină”.

Lucreţia Berzintu, s-a născut pe meleaguri băcăuane, apoi a trăit o vreme la Iaşi[2]. După lovitura de stat din decembrie 1989, Lucreţia Berzinţu a avut în România o bogată activitate economico-socială, fiind şi om de afaceri. „Totul a mers bine”, mărturiseşte ea, “până când una din fabricile de stat din Bucureşti nu a plătit toată marfa ce i-am importat-o. În urma unui şir de procese pentru plată, corupţia a învins. Astfel, am hotărât să părăsesc România, să plec oriunde în lume”.  Iar acest oriunde a însemnat Israelul, ţară de care se simţea atrasă prin bogata şi fascinanta tradiţie culturală şi spirituală a Ţării Sfinte, dar şi de experienţa ei de viaţă alături de cetăţeni de origine evreiască.

Scriitorul, publicistul şi editorul Ion Prelipcean, în prefaţa cărţii, îşi avertizează cititorii: „Cititorului îi rămâne surpriza de a descoperi cetăţeni ai spiritului universal, fără cetăţenie pământeană, îndeosebi civilizaţia omenirii reprezentată de evrei de excepţie şi români care ne fac cinste. Oameni cu care ne mândrim şi lângă care am vrea să rămânem alături cu drag,”

Lucreţia Berzintu a scris „Cetăţeni ai spiritului universal”, o carte de referinţă pentru arta interviului, o carte care, cu certitudine, va fi avută – obligatoriu, credem, noi, în vedere, ca lucrare model, în toate cursurile şi manualele şcolilor de jurnalistică din România.

În acelaşi timp, însă „Cetăţeni ai spiritului universal” rămâne o veritabilă carte de spirit.  Autoarea ei nu şi-a propus să dialogheze doar cu personalittăţi dintr-un anumit domeniu, limitat, de activitate. De aceea, în paginile ei citim interviuri interesante, extrem de bogate în informaţii ce nu privesc exclusiv viaţa şi cariera celui intervievat, ci oferă şi date relevante despre lumea românească, despre aspiraţiile (dar şi eşecurile) unor generaţii mai noi sau mai vechi. În paginile cărţii Lucreţiei Berzinţu ne întâlnim cu primul  (şi din păcate singurul) astronaut român Dumitru – Dorin Prunariu, cu scriitorii Cezar Ivănescu, Al Mirodan[3], Dorel Schor, cu ziaristul Ovidiu Eduard Ohanesian, care a făcut parte din grupul celor patru ziarişti români răpiţi în Irak, cu scriitorul Ion Murgeanu, prof. dr. Dan Brudaşcu, senatorul român Iulian Urban, pictoriţa Luiza Cala, ca şi cu poetul Alexandru Cetăţeanu, directorul celebrei şi prestigioasei reviste canadiene de limbă română, franceză şi engleză „Destine literare”; cu Ileana Andrei Cudalb, important om de cultură şi consul la Ambasada României din Canberra – Australia, cu pictoriţele israeliene Liana Saxone – Horodi sau Leopold Marta Indig, cu prestigiosul poet Andrei Fischof, originar din Turda,  ori cu distinsul publicist Mirel Horodi şi mulţi alţii; dar , mai ales, avem rara bucurie să o reîntâlim pe Lucreţia Berzintu ( Flory) – aflată la prima ei carte de interviuri.

Lectura acestei splendide cărţi este, cu certitudine, un regal, cititorului oferindu-i-se motive suficiente de satisfacţie spirituală şi de reală îmbogăţire a orizontului său de cunoaştere.

Iată, cred eu, suficiente motive care justifică reluarea inspiratei sintagme: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

DAN BRUDAŞCU

__________________

04 Octombrie 2010Theodor Codreanu: „Polemici incorecte politic“, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010 (Adrian Botez)

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.>>>>

Cartea lui Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini-Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară-Piteşti, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Salonul literar-Focşani, Orizont literar contemporan-Vaslui, Sinteze-Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!)  – periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul  gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente) -  sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi  zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.

Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.

Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii)  - acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.

“<<Corectitudinea politică>>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a… „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg… – mai ales pe timp de criză (economică, financiară -  morală, mai cu seamă!).

Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu… – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! -  drept… „modele moral-comportamentale”…!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS…), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (…): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4-revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. – cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).

Cu alte cuvinte, din capcana comunisto-marxistă nu se  poate scăpa, printr-o logică pur umană! Pentru că demonul comunist are şi oferă toate răspunsurile, la tot ce poate întreba mintea limitată, meschină şi „uitucă” (stimulată, continuu, spre uitare, de către „ei”!) a omului. Şi, fireşte, pentru a-l menţine pe om într-această continuă stare de buimăceală faţă de sofismele şmechere, „stăpânii” lui (mondiali şi naţionali) îi furnizează o mare… LIPSĂ! „Lipsa de mize majore”. Da, are dreptate, din nou, Theodor Codreanu: numai „pe/cu fleacuri” se ţine o naţiune şi olume, spre a fi transformată în turmă! „Mizele majore ale culturii şi civilizaţiei româneşti sunt din nou ocultate (s.n.). Julien Benda observa meteahna aceasta şi-n sânul culturilor occidentale. De aceea, el a vorbit de <<trădarea intelectualilor>>” (cf. Cuvânt înainte, p. 6). Da, o meteahnă universală – sau, mai bine zis, exportată, cu mult succes (şi sub cele mai pidosnice forme! – curat Proteu!), de către Occidentul masonic – odată cu…”Revoluţia Franceză”, atee şi regicidă (pentru ca oamenii să “scape” de reperele cosmico-stabile!). Marxismul a devenit, mai întâi, freudo-marxism (…). Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic (…). Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul classic – aeemănările sunt frapante (…) Ambele sunt ideologii totalitare. (…) <<Incorecte politic>> au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene (…). Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european (n.n.: absolut smintit!) propune să nu mai utilizăm termenii dd soţ, soţie, mamă, tată – ci partener şi parteneră. Va fi <<correct>> ca un copil să spună: <<Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată!>> Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi…nu-i vor da!” (cf. De la Marxism la corectitudinea politică, pp. 8-10).

Ce urmări au aceste perverse “proiecte ideologice” (având drept scop o…”lume a nediscriminării” – de fapt, A DISCRIMINĂRII MAJORITĂŢILOR!!!), în cultura şi în Duhul românesc? Mari şi grave sunt consecinţele – şi, evident, acestea se văd mai clar şi sunt resimţite cu duritate maximă, la nivelul reperelor moral-existenţiale. A se vedea impostura enormă a lui Ion Petru Culianu, mass media (aservită complet acestei tâmpenii “rodnice” pentru ticăloşii lumii: political correctness…), dar şi diverşi scriitori “modelari” (citeşte: diversionişti interesaţi…) fiind vinovată/vinovaţi de crearea “mitului prieteniei Eliade-Culianu”. NU e nimic adevărat, doar că I.P. Culianu era “corect politic”, deci înregimentat turmei masonie, pe când Mircea Eliade nu a abdicat, efectiv, niciodată, de la crezurile sale legionare (absolute incorecte politic, “bien sür”…!). Dovada peremptorie: Institutul de Istoria Religiilor, din România, nu se numeşte “Mircea Eliade”, ci, cum altfel: “I.P. Culianu”! Păi, dacă I.P. Culianu a putut zice ceva ce i-ar fi încleştat maxilarele lui Eliade: Eminescu este un poet blestemat, “care a dus întreaga naţiune în prăpastie”…(cf. Culianu, Eminescu şi patologia “corectitudinii politice”, p. 19) -  …apoi, da, merita recompensat dl Culianu, pentru un asemenea panseu…”blestemat”!

…Dar, de fapt, bolovanul de care se împiedică (şi se vor împiedica până la Judecata de Apoi!) masonii lui “political correctness” este chiar…Eminescu!

Rolul lui Sisif, în acestă farsă sinistră, a demolării “mitului”-Eminescu, l-a luat, “de bună-voie şi nesilit de nimeni”, cine altul decât şeful U.S.R. – dl N. Manolescu! Dar  trebuie să recunoaştem că avea omul motive serioase, nu glumă! Pentru că, nu-i aşa, “canonul”-Modelul Spiritual al Neamului Românesc, mucegăise… – trecuseră două secole (nesfârşite!) de “canonizare” a lui Eminescu – deci, trebuia injectat şi “pulsat” sânge proaspăt, în arterele românilor! Sângele unui…Cărtărescu Mircea, să zicem (că tot nu scapă el o bursă în străinătate, mititelul, de la nen’su Manolescu…!).

Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine (n.n.: că numai prost nu e dl ambasador al României la UNESCO, stabilindu-şi sediul la Paris…de unde conduce şi USR-ul, printre altele…), Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă (…) în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului (…). Argumentul dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de <<poet naţional>> (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români (…). Vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu (n.n.: în România!) se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. (…) . Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi  că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521 (…), până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii, din cele 1.500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literature. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu” (cf. Eminescu şi canonul occidental, p. 53).

…Ar părea că asistăm la un bâlci grotesc.. -  în cel mai bun caz, la un carnaval, în care măştile se schimbă, mereu, de nu  mai poţi fi sigur nici de propria ta identitate…Dar totul, toată acestă „maşină infernală”, dată pe mâna „cărturarilor” ticăloşi, face parte dintr-un construct diabolic şi extrem de sofisticat, a cărui realizare a fost defalcată pe decenii şi ani. Scopul, finalitatea acestui construct? De-construcţia mentalului uman, DE-CONSTRUCŢIA REPERELOR SACRAL-STABILE, ÎNTRU ETERNITATE!!! – şi dobândirea unor zombies, fără identitate. Pentru că atacurile diabolice se fac la temelia unui dat sacru: Neamul şi Arheii Săi. În terminologie modernă şi cam aproximativă: naţiunea, naţionalismul, Duhurile naţionaliste (tot ce ţine de „naţionalism” – este în sensul dăinuitor şi constructiv, nu vă speriaţi, vă rog!). Lichidezi naţiunea/Neamul, lichidezi şi familia (altă redută fundamental-umană, „contrată” cu pidosnicia…), lichidezi toţi arheii şi, mai cu seamă, pe Arheul Neamului – deci, în fine, lichidezi Omul, fiinţa Umano-Sacrală! „Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor (…) Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă, în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca <<minoritate>>, batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată”.

Mai mult, Eminescu aduce cu sine şi conceptul de Ortodoxie Creştină – aşa cum bine pune în discuţie Theodor Codreanu creştinismul eminescian – “contrându-l”, pe bună dreptate, pe Răzvan Codrescu, care afirmă: “Eminescu n-a fost un Sfânt, ci un Geniu”. Da, nu orice Geniu e Sfânt, dar orice Sfânt este Geniu! Şi, prin modul cum a modelat Logos-ul Românesc, prin martiriul său pentru Adevăr, Eminescu, chiar dacă n-are nevoie de niciun “calendar”, este un Mare Spirit/DUH Tutelar al Neamului Românesc! Dimpreună cu Voievozii Martiri…Este un Creator-Demiurg de Logos-Neam, un Martir, un Apărător al Adevărului-Hristos – deci este un Mare Spirit/DUH al Dreptei Căi – ceea ce, evident, se traduce, de către spirite ceva mai puţin “înţepenite” (deci, de Spirite cu adevărat ORTODOXE, nu doar formalisto-structuraliste…sau, cum sugerează Theodor Codreanu: marxiste!: “Nu cumva rezultatul are ceva din încercarea ideologiei marxist-leniniste de a izola numai sămânţa <<atee>> depistată în câteva texte ale poetului şi de a oculta restul?”) decât cel al dlui Răzvan Codrescu, drept “ÎNALT DUH AL ORTODOXIEI” .

…Ne oprim aici, cu prezentarea sistemului ideatic al cărţii, cu analiza şi  comentariile.

Cartea lui Theodor Codreanu este atât de densă şi atât de trepidantă, în expunerea sa ideatică, în seducătorul “teatru al ideilor”  (dar în sens major, revelatoriu de Adevăr Curat, de Necontestat!) – încât se citeşte pe nerăsuflate. Mai rămâne, însă, lucrul cel mai important şi singurul folositor, dintr-o/pentru o carte (de acest calibru de Duh) citită: cititorii să n-o azvârle, într-un ungher, căscând plictisiţi, după lecturare, întrebându-se ce film să mai vadă la TV, ce e-mail-uri mai au de verificat, ori ce serial vor fi pierdut, din pricina timpul “răvăşit” cu această carte (unică, în felul ei: nu s-a mai scris, din 1989 încoace, mai “pe şleau” şi mai sistematic, mai colocvial-convingător -  despre imensele primejdii, despre râpele şi prăpăstiile fără fund, pe lângă care trecem, zi de zi – din ce în ce mai inconştienţi, ca hipnotizaţi, cu ochii închişi…).

Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”

Fără cititori “deşteptaţi”, această carte, cu toată valoarea ei ideatic-informativă de excepţie, va avea aceeaşi soartă cu a oricărei alte terfeloage, din “revoluta”, “anacronica” – de mulţi, prea mulţi ochi părăsita –  “Galaxie Gutenberg”…

…Şi aş mai îndrăzni să afirm ceva: această carte ar putea să se constituie (numai să existe voinţă… –  nu politică, ci de OAMENI ADEVĂRAŢI, ÎNSETAŢI DE ADEVĂRUL FIINŢĂRII LOR PE TERRA!o primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta,  autentic, al comunismului…!!!

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

 


[1] Sunt caracteristici ce pot fi citite în lucrarea apărută la New York, „Professional Journalist” de John Hohenberg.

[2] Când am avut plăcerea de a o cunoaşte, Lucreţia Berzinţu locuia la Iaşi, fiind cunoscută în mediile culturale de aici şi fiind în bune relaţii cu principalele personalităţi ale urbei moldave

[3] Autoarea a arătat o afecţiune deosebită faţă de Al. Mirodan. La moartea, relativ recentă a acestui important scriitor evreu de limbă română, cu un nwefericit destin, a fost între puţinii care a dorit să consemneze, cum se cuvine, despărţirea de omul de spirit Al. Mirodan.

___________________

01 Octombrie 2010 – Valentin Marica: „În apa Duhului“ – Jurnal de reporter în Ţara Sfântă, Ed Nico, Târgu Mureş (Cezarina Adamescu)

Motto: „Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu; şi nu îmi mai trebuie decât să întind mâna spre El”. -Constantin Brâncuşi-

După un jurnal liric fascinant în care aflăm locuri şi imagini din Pământul Sfânt, scriitorul mureşean Valentin Marica întreprinde o incursiune iniţiatică, în sine şi dincolo de el însuşi, transpusă sub forma unui jurnal-reportaj, incursiune prilejuită de pelerinajul în Ţara Sfântă, moment crucial în existenţa fiecărui creştin de bună voire.  E vorba mai curând de un buchet generos de gânduri şi impresii, cu adiere de mosc, parfum după care ne-am deprins să-l recunoaştem pe autor, în toate cărţile sale.

Un om în căutarea Hiperboreei, a Raiului din care a purces înainte de începuturi. Nu timpul  proustian, pierdut şi apoi regăsit şi iarăşi pierdut îl preocupă pe Valentin Marica, ci Raiul. Iar nostalgia acestui Paradis pe care trebuie de pe pământ să-l recâştige, îi motivează demersul spiritual până la izvoarele sinelui. Însuşi motto-ul ales este foart nimerit: „Un Rai s-a închis undeva, deasupra noastră (…) Marea durere a existenţei terestre naşte şi sporeşte lipsa lui. Un sentiment de rămaşi-pe-dinafară ne dă surdul impuls de-a scăpa de această osândă, de a ne dezlega de acest blestem”. (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi, 1996, p.85).

Călătoria întreprinsă la locurile unde se mai văd încă paşii Mântuitorului – este ea însăşi „o urmă înscripţionată în veşnicie”. O urmă cu multe puncte de convergenţă:

Să vezi Izvorul Buneivestiri, Casa Sfântului Petru la Capernaum, Rotonda cu 18 coloane de piatră a Bisericii Învierii, Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret (Kinneret), pe care a mers Mântuitorul, cetatea unde Împărăteasa Elena a descoperit Sfânta Cruce, Via Dolorosa, locul aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, Mormântul Maicii Domnului sau urma ei inscripţionată în veşnicie, pe o piatră din Muntele Măslinilor, să vezi Muntele Sinai, Pustiul Hozeva, locul în care a fost înmormântat craniul primului om, Adam, chivotul de pe Sfânta Masă a Bisericii Învierii dăruit la 1844 de principele Moldovei, Mihail Sturdza şi soţia sa, Smaragda, Tabka înmulţirii pâinilor şi peştilor, să te îmbraci în cămaşa albă a acestor soli biblici e ca şi cum ai urca în Dudul lui Zaheu; spre a sorbi, apoi, cuvintele Mântuitorului: Zahee, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta…”

Amplul reportaj al lui Valentin Marica este ca un ospăţ spiritual din care guşti cu prudenţă, din teama de a nu se sfârşi bunătăţile. El este presărat cu citate biblice, spicuiri din înţelepciunea lumii, pilde, informaţii despre locurile vizitate şi, mai ales, propriile reflecţii ca şi interpretarea unor pericope biblice în chip original şi pertinent, aşa cum sufletul şi mintea i-au dictat autorului.

Personajele, sunt  de asemenea în strânsă comuniune, indiferent dacă sunt din Vechile sau Noile Scripturi, fie personaje istorice, ori religioase, până la cele din zilele noastre.

Toate experienţele umane au ceva pilduitor în ele. Fie că sunt bune şi ne amintim de el cu dragoste şi nostalgie, fie că sunt mai puţin reuşite şi învăţăm cum să evităm situaţiile similare.

Atent la „vocile luminii” – Valentin Marica se adânceşte până la rădăcinile Cuvântului Biblic, încercând, după puteri omeneşti, să-i extragă sevele şi să presare sămânţa lui în pământ roditor, aidoma Semănătorului din pilda evanghelică.

El este urmărit de personajele cu impact direct în suflete, mari convertiţi, cum sunt: Zaheu, femeia samarineancă, orbul din Ierihon ş.a. şi uneori se substituie acestor personaje. Peste tot locul, autorul presară seminţe de gând sub forma unor axiome, fraze aforistice, frânturi lirice specifice firii  sale sensibile.

Valentin Marica găseşte un inspirat mesaj în fiecare pericopă, în fiecare întâmplare, construind chipul şi caracterul creştinului autentic după modelele preexistente.

Însă felul cum ştie să extragă miezul şi semnificaţia  fiecărei întâmplări, din mici elemente constitutive, relevă cu adevărat arta lui scriitoricească şi gazetărească.

Locurile cu adevărat istorico-creştine sunt de natură să işte trăiri pe măsura importanţei lor, ducând, de cele mai multe ori la manifestări evlavioase şi de pietate populară, la adâncirea virtuţilor capitale şi teologale lăsate moştenire de Istoria, Cultul  şi de Tradiţia Bisericii Ortodoxe Universale şi a celei Româneşti, cu predilecţie. Modelele întâlnite şi scoase în evidenţă sunt relevante.

Arderea lăuntrică dar şi efervescenţa religioasă exterioară, se îmbină perfect într-o autentică trăire religioasă: Suntem în Ţara Sfântă, în locurile de nevoinţă duhovnicească, pentru că Hristos e mereu la Fântâna lui Iacov, cu credinţa că apa vie a fântânii  ne va face să nu ne mai tăiem faţa în două, dându-i o parte lui Dumnezeu şi alta diavolului. Pe pragurile acestea biblice (conştientizăm ce însemnăm?) ne suntem proprii ghizi, îndreptându-ne spre neînsetare: Cine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da nu va mai înseta în veac, pentru că apa pe care o voi da Eu se va preface într-un izvor de apă vie în viaţa veşnică. Cuvintele acestea, atât de bine ştiute, spuse aici, la rădăcina lor, îşi măresc lumina; devin „imperii de lumine”.

Paralel cu toate aceste dezvăluiri, aflăm şi lucruri interesante despre locurile şi tradiţia Pământului Sfânt.

„Ştiam că râul Iordan e pomenit în Biblie de 150 de ori, că Yarden în evreieşte înseamnă cel care coboară, că după războiul de 6 zile din 1967, mănăstirile de lângă Iordan au fost închise, ele intrând în fâşia de graniţă a statului Israel, părintele Damian fiind împuşcat, întrucât a refuzat să părăsească Schitul Românesc de la Iordan, ştiam că Bethleemul a fost mai întâi numit Efrata ( Şi tu Bethleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel), ştiam că Zidul Plângerii e locul rămas, după distrugerea romană din anul 70, din Cetatea lui David, unde se află Chivotul Legii, dar toate acestea, spuse în casa lor, primesc o demnitate a spunerii şi au, de acum,  literă de lege. Sfântul Serafim de Sarov spunea că a ajunge în Ţara Sfântă este scop unic al vieţii pământeşti”.

Autorul ştia iar acum ştim şi noi, ceea ce e remarcabil, pentru că reiterăm trăirile sale mistice. Participăm la emoţia sa, pe care are darul să ne-o transmită. E ca şi cum am fi fost acolo. Cine se încumetă să scrie despre toate acestea este un mare temerar, dar şi un spirit generos care ştie să facă daruri. Şi darurile sale sunt adevărate delicii spirituale.

„Prea târziu bem vinul măslinilor?

Acum mi se dezleagă mâna…Acolo aş fi putut scrie pe piatră. În Evanghelia lui Ioan, Iisus s-a aplecat jos şi a scris cu degetul pe pământ. Nicicând nu a tremurat mai tare litera scrisă în carnetul de reporter. Tremura litera, căci tremura mâna; tremura mâna, căci tremura gândul… Am notat, parcă desenând… Sfinţeam, pe pagină, subiectul şi predicatul; căci totul era sub văzul icoanei şi sub văzul lui Iisus. Nu ştiam, atunci, că ajuns acasă voi adăuga atribute şi complemente, spre a săvârşi lucrarea. Dacă l-am cunoscut pe Dumnezeu, acolo, fiecare în felul nostru, El face  să voim spre a săvârşi…”

Caracteristica principală a scrierilor lui Valentin Marica este lirismul, trăirea unei stări continue de Poezie… El face ca totul să devină poezie, aşa cum regele Midas prefăcea totul în aur la simpla atingere. Valentin Marica îşi aşează sufletul pe tavă şi ne îndeamnă să-l privim. Confesiunea lui este absolut tulburătoare prin sinceritate, prin lipsă de artificiu, prin trăire lăuntrică:

„Au năvălit zorii, ca nişte trupuri înalte, cuprinzându-mă în laptele lor cald. E 5 şi 3o de minute; ora aceea, din ziua aceea, când Dumnezeu a cuprins-o părinteşte în braţele Sale pe Cezara. Afară, cerul are tremur de lacrimă; ca atunci…

Îmi recapitulez visul nopţii…

Scriam despre Ţara Sfântă. Paginile luau forma unei lumânări. Cezara era lângă mine, bucurându-se că scriu…

3 iulie, dimineaţa, încep să scriu cu adevărat jurnalul. L-am scris în gând. Îl am, cu prescurtări, în bloc-notes.  Îl rescriu. Pe un giulgiu ce-mi pare văzduhul întreg. Nu voi fi doar martorul, privitorul atent, neiertător, ochiul pe deplin al reporterului. Voi fi umblătorul între mirare şi căinţă, blândeţe şi spaimă, atingând rana pietrei şi cerul ei. Eu nu doar am văzut, ci am atins, am îngenuncheat, ştiind că „timpul meu se spânzură de veşnicie…” Eram, sunt, fărâma şi întregul…

Parcă se deschid toate cărţile preferate ale Cezarei. Fotoliul ei e înflorit. Spicele aduse în ziua de Rusalii de la Schitul din Dumbrăvioara scânteiează. Cezara îmi poartă mâna pe pagină, cum îi purtam eu mâna pe caiet la începutul clasei I-îi.

A izbucnit soarele! Lucian Blaga se întreba de ce omul nu este ca soarele. Astăzi, mai mult ca oricând, vreau ca omul să fie ca soarele; umblător prin cer.”

Pe canavaua dintre realitate şi imaginaţie balează prezentul acerb şi necruţător care ameninţă să devină trecut irevocabil. Cine poate opri clipa? Simţi neputinţa, te străduieşti s-o depăşeşti şi zidurile ţi se ridică în faţă.

„Ieri, 2 iulie, la Ierusalim, un buldozer condus de un palestinian intră într-un autobuz, rănind grav 3o de israeliţi.”

Fiecare om îşi construieşte în viaţă propriile sale „locuri sfinte”. Chiar dacă uneori nu au nimic de-a face cu sfinţenia. Depinde cum le percepe fiecare, dar, mai ales, de orizontul lui de aşteptare. Pământ sfânt poate însemna pentru unii semneni: teren arabil, teren cu petrol, palate, avuţii, tot ce e strălucitor şi costă imens. Cine nu şi-a închipuit cum este Ierusalimul?  Şi autorul are propriul colţ de Ierusalim unde nu pătrunde răutatea omenească. Unde-şi construieşte nădejdea.

„În Ierusalimul meu nu bântuia blestemul şi moartea. Dimpotrivă, la tot pasul, învia Iisus. Acolo era ceva mai adânc decât noi înşine; după cuvintele Sfântului Augustin. Acolo era preoţia iubirii. Vocile luminii. Demonii neiertării, ai nerăbdării şi aroganţei erau răpuşi. Cu ramurile verzi ale gândului îl întâmpinam pe Domnul în Ierusalimul născut în suflet… Înţelegeam că ne pierdem, când nu ne căutăm destul. Ziua îşi strângea în pumni zorii, să nu-i lase să se prelingă în venin. Nădejdea îşi afla vatră, vorba poetului. Pe când, vorba filozofului, creaţia geme şi aşteaptă să fie restaurată. Dorurile de mamă, de tată, de copii, de pământ reavăn creşteau în dorul de Dumnezeu. Să fie dorul de Dumnezeu esentia lumii?”

Cu delicateţe şi multă discreţie, autorul ne ia de mână şi ne introduce „în vremea aceea…”

„Numai că noi stăm, Acum, pe 2000 de ani şi ne grăbim spre porţile Cetăţii Ierusalimului, spre Muntele Înălţării, spre Bethleem, spre necuprinsul mântuirii. Suntem între lumi.

Mergem înspre Ceasul Întâi…”

Paralel cu înaintarea spre obiectivele propuse de ghizi şi organizatori, se adânceşte şi trăirea interioară, coborârea în sine.

„În Grădina Ghetsimani păşeşte mai întâi omul din mine; apoi ceea ce sunt pentru a avea bucata de pâine a fiecărei zile; omul cercetând locul, dar şi locul cercetând omul; întrebându-l…

Ne înveşmântăm în linişte; într-un ireal…; în blândeţea verdelui Grădinii; în inefabilul acestui patrulater în care au dospit cerul şi pământul, divinul şi omenescul, pentru geneza mântuirii; alăturându-se, din imediata apropiere,  liniştea Mormântului Maicii Domnului, cea a Peşterii Ghetsimani şi cea a laudelor. Încercăm, în lumina gândului, să învelim impunătoarele trunchiuri, adăposturi ale chinului, cu textul laudelor… E  un fel de rugăciune. Lângă o  hiperbolă a Ţării Sfinte, cea a trunchiului din Ghetsimani.

Putem lua din veşnicie… Cât de frumos ne aşteaptă, cât de răbdătoare…”

Tot textul este de un tulburător inefabil, este „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru”.

„Trunchiurile măslinilor sunt chipuri ale privegherii; trupuri pe care s-a îngrămădit timpul, chemând la priveghere. Atingem liniştea. Dar, înfiorarea cosmică de Atunci reînvie, ca în tabloul lui El Greco, în care Grădina Ghetsimani e o cămaşă roşie a pătimirii, prin care Mântuitorul ia asupra Sa păcatele lumii, sau ca în celebra pictură a lui Giovanni Bellini, Agonia în Grădina Ghetsimani, cu aura mistică a nopţii tragice.

Fiecare măslin îmi pare un potir al îndurării; un teasc al mistuirii. În ebraică, gat shemen înseamnă teascul măslinilor. În Vremea Aceea, măslinii păreau că vor să fugă din loc, să nu vadă cumplita strivire. Iisus lupta cu soarta…, inscripţionează poetul. Îngân silabe. Goliciunea mea mă sperie…”

Şi aşa cum „abisul cheamă abis” şi starea de graţie este născătoare de pronie. Ea recheamă stări de pioasă reculegere şi meditaţie în liniştea umbrei măslinilor.

„Ruga, însingurarea, întristarea, stropii de sânge ai suferinţei s-au întipărit pe vecie în statura măslinilor, în coroanele lor prinse într-o ceaţă a durerii, dar şi în solemnitate, în plinătatea dumnezeirii şi putere vorbitoare. Măslinii vorbesc. Se fac iconostas.  Trunchiurile lor doar par încremenite. Le simt fluiditatea trupului; corzile. De la un loc sfânt la altul armoniile se amplifică.”

Pelerin în „Ţara Dorită”, în „Ţara Hărăzită” – poate fi doar cel care poate trăi pe deplin emoţia acelui Timp în care Mântuitorul a trăit alături de oameni, luând chip omenesc, fără să se lepede de natura Sa Divină, s-a dat pentru noi, Jertfă de ispăşire. Şi cu adevărat nu îi este dat orişicui, dar numai celor pe care Dumnezeu  i-a chemat, i-a ales, i-a binecuvântat, le-a dat nume, i-a trimis să-L vestească, pentru ca apoi, să-i mântuie.

„Ieşi dintr-un timp abulic, disputat până la ridicol, aşteptând să deschizi uşa spre mierea luminii. Aici cad măştile. În tine e mai multă pâine şi mai puţină cenuşă. Ochiul devine un continent. Forme joase şi forme înalte de relief se mlădiază în roua lui, sub mirul candelelor şi deasupra acestor pumni de aur strânşi, să nu se zădărnicească jertfa. (…) Cobor în grotele cărunte ale Ţării Sfinte,  cele mai mari Litere ale lumii, simţind, de fapt, urcuşul spre mierea luminii. Cuprind Literele acestea şi ele mă cuprind, le aşez în slava sufletului lumii şi în slava sufletului meu, le am în mâini, pe umeri, în respiraţie, în bucuria uimirii sau pe perna somnului”.

Iată şi cea mai frumoasă rugăciune:

„Fă, Doamne, ca această zi să nu aibă seară. În paharul ei se limpezeşte taina Învierii”.

Valentin Marica îşi trăieşte credinţa, speranţa şi iubirea cu aceeaşi demnitate cu care îşi apără neamul şi locul de baştină, considerându-le repere fundamentale în viaţa creştinului.

„La confluenţa mai multor civilizaţii şi a celor trei mari religii: iudaică, creştină şi musulmană, Ţara Sfântă e Marea Făgăduinţă, locul unde kronos devine kairos, timp al harului şi mântuirii, al crucificării şi Învierii, al vestirii fără de oprire. Catavasia la Naşterea Domnului pulsează, fără de oprire, în sângele credinţei : Hristos se naşte, preamăriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul…! În Ţara Sfântă l-am văzut pe Iisus răstignit, dar şi înviat.”

Trăirile pioase de pe locurile sfinte generează amintiri personale tulburătoare din copilăria şi viaţa autorului.

„Îmbrăţişez, neîndemânatic, Ţara Sfântă, o columnă a infinirii, ca în limpedele ei să-mi văd obrazul şi mărgelele mirării ochiului. Văd trupurile pietrei, în case, biserici, cimitire şi aud trupurile vârstelor mele cum se grăbesc să se adune în columna infinirii de piatră, în altoiul luminii nădăjduirii. Dacă, se spune, ploaia e ticăloasă, în Ţara Sfântă, unde piatra înlocuieşte ploaia, piatra e ticăloasă? Nu poate fi ticălos ceva ce învederează strigătul lumii : Fericiţi cei curaţi cu inima…! Pietrele de la Capernaum, din Muzeul Pietrelor, sunt vorbitoare. Ele poartă inflorescenţe; amintiri despre învăţarea legilor lui Moise. Lângă cel mai înalt brad pe care l-am văzut în Ţara Sfântă. Cum poate fi stânca pe care a avut loc minunea înmulţirii pâinilor, dacă nu inflorescentă; lângă smochini în rugăciune; cu crengile îngenuncheate; străjeri la intrarea în Biserica Înmulţirii.”

Vorbe înţelepte de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii – bizantini şi latini, Sfântul Augustin, dar şi  Mircea Eliade, Sfântul Simeon Noul Teolog,  Sfântul Grigorie de Nazianz, părintele Ilarion Argatu, Arsenie Boca,  Ernest Bernea – până la Baudelaire  George Ţărnea şi Julien Green ilustrează textul cu vorbe de duh, cu lacrimi de mir, cu dulceaţa şi blândeţea imaginii, semn al cultivării  înalte a spiritului:

„Retrăiesc imaginea punerii mâinilor în şir neîntrerupt, trunchi ce suie până la apostoli şi prin ei până la Iisus. O astfel de cale, pentru părintele Arsenie Boca însemna înlocuirea păcatului cu sfinţenia. De cartea părintelui, Cărarea Împărăţiei, primită din bunătatea părintelui Silviu Negruţiu, la un început de iarnă, aş avea acum nevoie, deşi ochiul nu leneveşte, arde citind peste tot unde  lumina lumii a scris buna-aşezare a credinţei. Aş avea nevoie de Cărarea Împărăţiei, de cărţile lui Eminescu şi Blaga, de Fiinţă şi timp, de însemnările mele despre liturghia cosmică a morţii, de fonoteca de aur de la Radio, cu voci ce înmulţesc binele, ca pe aceste tipsii de soare să aprind lumânările pe care le pun la altare; pentru ca atunci când, iar, cineva mă strigă din spate : Adu-ţi aminte de Ziditorul tău… să nu fiu cu mâinile goale…Cu mâinile goale şi cu… gândul gol…

Pe când lumina icoanelor mă înveleşte, gândul ia din cărţile iconologilor partituri exegetice desluşitoare.”

Din loc în loc, autorul presară şi impresii ale tovarăşilor de pelerinaj, într-o suită a gândurilor şi cuvintelor evlavioase trăite de aceştia, fiecare, după suflet, gând şi inimă.

Tradiţii şi obiceiuri păstrate de milenii sunt reactualizate, cu fiecare nou grup de pelerini care păşesc pe locurile sfinte. Ei se încadrează din mers în specificul locului şi îi simt pulsaţiile intime, aşa cum ar simţi, bătându-le, propriile inimi.

Meditaţia filozofică împletită în chip armonios cu cea spirituală cuprinde sufletul parcă într-o reverie fără sfârşit care-ţi aduce pe buze gustul eternităţii.

„La Sfântul Mormânt curgerea timpului se opreşte. Eşti prins în bătaia eternităţii. Nu vii şi nu pleci; eşti noul contur al propriei iluminării, la o răspântie de imagini în care clocoteşte lumina. Eşti făclie lângă miile ce înconjoară baldachinul, te frângi şi te ridici, tremuri şi te bucuri, închizi şi deschizi ochii,  vezi apa Duhului, adâncimea şi limpezimea ei, cercetezi adâncimea şi limpezimea râului fiinţei tale. Căci, atunci când va lumina harul (Simone Weil), trebuie să fii acolo.”

Rugăciunile de taină din Timpul Pascal îl fac pe autor să simtă că: „Sunt, suntem în bucuria luminii şi în rana ei”.

Dar, am putea fi oare, noi înşine, rana şi lacrima Luminii?

Da.

„În mine, în noi, zboară păsările lui Maitec, cu aripile plecate în rugăciune. Păsările artistului au forma crucii jertfei lui Iisus. Ziua are forma crucii… Nu dimineaţa zilei, amiaza ei sau amurgul mă întâmpină, ci doar Lumina zilei, orbitoare în casele cărora le deschid uşa. Sunt, suntem la rădăcina luminii”.

E un timp de har continuu pentru că: „Se aude cum se coc picăturile de mir.”

Autorul explică ce înseamnă pentru un creştin popasul în aceste locuri: „Intrarea truditorului întru’ credinţă în Cetatea Ierusalimului e naştere şi nuntă, e cuvânt roditor şi tăcere roditoare, e aşezare a fiinţei între maluri ce nu se surpă”.

Sunt reiterate momentele principale din viaţa pământească a Mântuitorului, prin meditaţii, psalmi şi rugăciuni ca şi frângerea pâinii, Jertfa adusă pe altarele lumii, în principalele bazilici de pe aceste locuri sfinte. De asemenea creştinii pot vedea şi principalele lăcaşuri de cult din primele secole ale creştinismului, ceea ce constituie un prilej de reflecţie şi de pietate adevărate.

„Într-un şuvoi afectiv de bucurie, mirare, incredibil, teamă, umilinţă, nedumerire, suspin, încremenire, căldură a rugăciunii, coborâm sub altarul bisericii construite de Sfânta Elena, în Sfânta Peşteră, unde atingem, clipe doar, talpa leagănului ce mişcă omenirea spre mântuire.

Să te bucuri că auzi strigătul minunii sau să te întristezi că omul, căruia i-a fost dată minunea, o pierde tot mai mult? Cu genunchii, pieptul, pumnii, fruntea, cu râul gândului, cu tot pământul şi cerul fiinţei,  le dăm clipelor acelora veşnicire.”

(…) Alcătuirea dumnezeiască a acestor locuri respinge compromisul. Fără aceasta, care ar fi punctul de sprijin al lumii?… Sunt treaz, nu simt oboseala, nu simt foamea şi setea. Când ochiul e mai viu, vine cuvântul liturgic să întărească bucuria de a vedea; repet cuvinte din Evanghelii; trupul sfâşiat se linişteşte; lutul rămâne în urma mea. Lumina e densă. E peretele meu alb şi neted, ce absoarbe zvâcnetul mâinii. Fără durere, mâna poate fi candelă… Scriu nu despre Ţara Sfântă, ci în Ţara Sfântă.”

Adevăr, cult, tradiţie şi eresuri, toate se întâlnesc în experienţele culese „pe viu” de pe locurile unde cândva, a păşit Mântuitorul Lumii şi Măicuţa lui Preacurată.

Pelerinajul  îl obligă în conştiinţă pe orice creştin,         1 de a părăsi atitudinea călduţă, nehotărâtă şi de a lua atitudine fermă în ceea ce priveşte credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Însă este şi o căutare de sine, o reflexie a tot ce ai fost până atunci, un prag de trecut de la care poţi reevalua şi măsura totul.

„Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie, scria Nichita Stănescu. Mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei nedivine; mi-am spălat inima…

Mi-am spălat inima şi scriu…”

Însă esenţialul îl poate rezuma aceste cuvinte rostite în Mănăstirea Părintelui Teodosie din Pustiul Iudeii, acolo unde intră „cântecul cerului”.

„-În atâta pustietate, locurile acestea sunt atât de vii…

-Este. Suntem într-o regiune cu 18 mii de musulmani. Aici suntem 3 creştini, părintele şi două măicuţe. Vă închipuiţi! Numai mâna lui Dumnezeu ne acoperă.”

Şi aceasta, în timp ce realitatea este de-a dreptul îngrijorătoare:

„Acasă, prăpastia e întreagă, luna e pe jumătate…( ca în metafora lui Ion Caraion) sau nici măcar pe jumătate. Se azvârle cu piatra în cornul ei, făcându-se tăcere în spirit. Spunea, într-un interviu la Radio Târgu-Mureş, poetul George Ţărnea : sfârşitul lumii e tăcut.  Sugera poetul că nu va fi un cataclism, potop de apă sau de foc, ci se va face tăcere în spirit şi lumea va muri.

În situl Ulpia Traiana Sarmizegetusa se cultivă cartofi, Ministerul Culturii nedespăgupindu-i pe proprietarii pământului din interiorul şi din afara Coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; autorii de antologii literare cenzurează, azi, cum nici satrapii comunismului nu au făcut-o; plouă în bisericile de lemn ale Transilvaniei; apar , din senin, filozofi care, spunând anecdote, adună ropote de aplauze; turnurile băncilor sunt mai impunătoare decât ale catedralelor, cum scria reputatul arhitect Dan Hanganu; ducem peste mări şi ţări, să ne reprezinte spiritualitatea, ponei din plastic roz, cu zvastica neagră deasupra cozilor; se necinstesc simboluri religioase sub perfidia libertăţii de exprimare; se naşte o nouă limbă română, cea a inculţilor siniştri; se acaparează catedre universitare cu o lăcomie inimaginabilă a banului; sunt scoase sub reflectoarele teatrelor texte jenante, anume pentru piticii moderni (vorba lui Eminescu!), ca aplaudând, să-şi scuture rugina de pe zale.

Prăpastia e întreagă, luna e mai puţin de jumătate… Dumnezeu ne face semn să nu mai rătăcim. L-am răstignit şi-l răstignim, dar El continuă să vină la noi. Deşi, diavolul e ca roiul de albine, cum se exprima părintele Evghenie Dascaliuc  de la Mănăstirea Ciolanu, îngrijorat că nu mai e frică de Dumnezeu, că se împuţinează credinţa şi greu ne lăsăm în voia lui Dumnezeu şi greu căutăm taina euharistiei.

Prin euharistie, cerul vine zilnic pe pământ, predica părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea.  În Ţara Sfântă poţi rupe din cer, căci cerul vine zilnic pe pământ…”

Dar, ce scumpe devin amintirile, numărate pe bobiţele de Rozariu!

„Îmi ardeau în ochi boabele de grâu prin care, în serile Postului Mare, copil fiind, număram rugăciunile rozariului.”

În carnetul de reporter al lui Valentin Marica s-au adunat, timp de opt zile, mărturii ale creştinilor care l-au însoţit în pelerinaj ori ale vieţuitorilor mânăstirilor. Ele alcătuiesc un florilegiu subtil de învăţăminte şi experinţe de credinţă şi pilde de trăire creştinească.

Vizita la Ierihon îi prilejuieşte autorului meditaţia despre vindecarea orbului de către Iisus. Valentin Marica se substituie ACELUI ORB PE CARE PROPRIA CREDINŢĂ L-A MÂNTUIT.

„Privind aura Sfinţilor Români de pe zidul interior al Bisericii Ortodoxe Române din Ierihon (yerihu înseamnă lună calendaristică) îi repetam Orbului cuvintele şi le auzeam pe cele ale Mântuitorului: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!”

Nu o dată, autorul spune: „Am lăsat acolo o lumânare arzând şi am luat de acolo o poveste…”

Şi iarăşi, nu o dată, e nevoit să spună, pe parcursul acestui pelerinaj, ca şi pe tot parcursul vieţii sale:

„Se luptă credinţa şi necredinţa. Mă vede, acum, Dumnezeu? Mă vede altfel? Pe mine mă vede altfel? Începe lupta de săbii între a spune şi a tăcea, între grâul hrănitor şi pleava deşartă, între jitniţă şi focul nestins, între egoismul de acasă şi bunătatea de aici. Iubeşte şi fă ce vrei! Porunca Sfântului Augustin mă întoarce la masa zilei de ieri. Cui i-am rupt din obrazul pâinii?

Poate că aici, sub văzul Lui, se micşorează zăpăceala fiecărui destin. Despre zăpăceala destinului propriu scria Octavian Paler în romanul Un om norocos. Când fiinţa mi se înalţă, chem cuvintele ce ard în mine, adunate în ani mulţi de lectură şi studiu, cele ce fac din apă uscat, pentru a avea drum neîntrerupt spre o Hyperboreea, pentru a mă îndepărta de ceea ce hulea în glas de foc Osea prorocul: jurăminte strâmbe, ucideri şi furturi, desfrâu şi silnicii, jale şi locuitori fără vlagă. Care e prorocul ce azi huleşte în glas de foc întunericul? Am lăsat acasă monstruozitatea răului, am adus doar fărâmele, în fundul buzunarelor, voind ca această parte de viaţă, aceste câteva zile, cât o parte de viaţă, să i le dau Mântuitorului; venind la Crucea lui cu crucea pieptului meu şi a frunţii mele, cu crucea piepturilor noastre şi ale frunţilor noastre, pe care am putea scrie cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: Ca om ştiu că nu văd nimic din cele dumnezeieşti şi sunt cu totul despărţit de ele. Dar prin înfiere mă văd făcut Dumnezeu şi sunt părtaş al celor neatinse. Ca om nu am nimic din cele înalte şi dumnezeieşti, dar, ca miluit de bunătatea Lui, am pe Hristos, binefăcătorul tuturor. Căci în lumina lui Hristos – Lumina Duhului – văd ce văd. Şi cei ce văd în această lumină văd pe Fiul.”

Procesiunile descrise sunt imprsionante:

„Aici şi noaptea e răsărit de soare. Mii de lumânări ard la rădăcinile luminii, în grotele-inimi, cele ce-au fost şi sunt drumurile Mântuitorului, peste care şi-au pus temelie atâtea altare bisericeşti. Numai în Biserica Sfântului Mormânt, ne aşteaptă, la răsăritul, amiaza şi cina rugăciunii, Piatra Îngerului, Piatra Ungerii, Capela Arătării, Altarul Sfintei Maria Magdalena, Altarul Sfântului Grigorie, Altarul lui Adam, Peştera Sfintei Cruci, Biserica 4o de mucenici, Biserica Sfântului Iacob , Altarul Sfântului Grigorie ş.a.m.d., altare pentru pelerinii atât de diverşi şi pentru slujbele oficiate după ritualuri specifice atâtor confesiuni creştine. Slujesc în Biserică : ortodocşi, armeni, copţi, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi, fiecare cu umilinţa minţii, a mâinii şi a paşilor.

Bucură-te, singura floare a tot pământul!”

Harurile primite de pelerini îi îndreptăţesc să creadă că au fost aleşi, trimişi, motivaţi de o credinţă puternică:

„Când ajungi la rădăcina luminii, ţi se dă chip de umilinţă. Poţi fi şi tu biruitorul prigonit? Leproşii erau curăţiţi, după zicerea Sfântului Vasile cel Mare, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit…

Leg fuioarele luminii de aici de cele care îmi erau în podul palmei şi al sufletului, când am plecat de-acasă. Pe Valea Oltului, spre Aeroportul Otopeni, soarele s-a jucat cu frunţile noastre, după ce, la ieşirea din Alba-Iulia, spre Sebeş, soarele nuntea într-un cireş imens, potopit de roşul-gălbiniu al fructelor, imagine proiectată, în depărtare, pe creştetul înzăpezit al Munţilor Făgăraş. Vedeam cum curge binecuvântarea dumnezeiască, simţeam cum  ne apără binecuvântarea IPS ariepiscop Andrei şi rugăciunea din Catedrala Reîntregirii, cât de mare e răspunderea cu care am pornit la drum, spre lămurirea sufletului. Slavă Tatălui, au fost cuvintele ce întăreau gândul că vremea spre pocăinţă ne e dată şi că drumul nostru nu este unul oarecare. Nu pleacă oricine spre Ţara Sfântă, ne spune părintele Florin Croitoru.”

Nu e mai puţin adevărat că pelerinajul, cu atât mai mult cel din locurile sfinte de la Irusalim, „deschide căi ale spiritului”.

Iordanul este un alt reper fundamental pentru iniţierea în primul Sacrament Creştin, Botezul  şi reînnoirea făgăduinţelor de la Sfântul Botez  semnifică, pentru creştin începutul unei noi vieţi spirituale.

„Iordanul pare o statuie a apei. Sub incendiul solar, râul încremeneşte, învelit într-un verde tainic. Ne îmbrăcăm în cămaşi albe şi îmbrăţişăm trupul apei Marelui Botez, rugându-ne la Dumnezeul îndurărilor să ne întărească gândul şi pasul, să coboare peste neputinţele noastre aripa luminii mântuitoare.

Altădată, în Ţara Sfântă pelerinii purtau veşminte speciale. La Ierusalim, bunăoară, purtau două frunze de palmier. Veşmintele simbolice au fost în timp abandonate. La Iordan, însă, pelerinii poartă cămăşile albe ale Botezului.

Trupurile noastre intră în trupul apei, preschimbându-se. Creşte trupul dinlăuntrului meu. Simt liniştea edenică. Şirul pelerinilor e şir de cruci albe; val domol sub mănunchiul de busuioc cu care părintele Florin Croitoru ne udă, cu blândeţe, frunţile. Fiecare îşi ascultă clocotul interior, privind cu bucurie la botezul celuilalt, închinător în Sfânta Treime, preamărind cuvintele : Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!

Luăm apă din Iordan; merinde pentru întoarcerea acasă”.

De de bucuria nu poate alerga slobodă pe câmpiile visului? Realitatea spintecă precum un cuţit:

„Bucuria ochiului se restrânge. O bază militară iordaniană abandonată aminteşte de moarte. (…) De ce preschimbăm iubirea-n măcel? E întrebarea poetului. O reînvii, când în albia celei mai mari iubiri, Acolo unde am aflat Iubirea, unde am ars şi mi-au crescut aripi pe umeri, unde am jurat pe boabele de grâu curat ale fiinţei mele, la uşa Mormântului Sfânt, am văzut măcelul. Se loveau cu ură preoţi armeni şi greci. Schimonosiţi, loveau cu pumnii şi picioarele, într-o învălmăşeală de iad, confundând sfeşnicele cu bâtele. Nu acceptau prezenţa unui călugăr grec în ierarhia locului. Au intervenit oamenii legii şi civilii, mărind imaginea de coşmar. În locul cel mai luminat de pe bietul nostru pământ, cel ce dă sensul omului în lume şi perpetuează în veci marea speranţă a Învierii, s-a desfătat diavolescul. Imaginile au străbătut întreaga lume.  S-a întâmplat de Arhangheli… Se ucidea nu doar trupul, ci şi sufletul. Iisus ne spune : Temeţi-vă de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul.

Vroiam să dau jurnalul la tipar. Am încremenit…!

Desigur, litigiile religioase pe locurile sfinte au durat secole. Patriarhii ortodocşi au fost zeci de ani ţinuţi departe de Biserica Sfântului Mormânt. Tratate internaţionale, precum cele semnate la Paris şi Berlin, în 1856 şi 1878, au consfinţit un status-quo, ameninţat în prezent.

Nu mai ştiu ce este ecumenismul. Nu mai ştiu, dacă să înjug dreptatea cu mândria, precum fariseul, sau păcatul cu smerenia, ca vameşul?”

Valentin Marica – un spirit deschis, primitor, generos, îngăduitor, care pledează pentru înţelegere, pentru ecumenism, aduce ca motivaţie iubirea de semeni:

„În biserica pe care o am în mine, îngenunchează, întru’ desluşire,  cumpătarea, îngăduinţa, răbdarea şi iertarea.”

Şi îşi încheie periplul iniţiatic prin Ţara Sfântă, în chip admirabil:

„Am scris… în palmă?…  Palma e de zăpadă…?”

Reportajul lui Valentin Marica este o scriere fascinantă, de un realism mistic care nu poate fi pus la îndoială, care conferă cititorului o oază de linişte şi pace, în această lume, din ce în ce mai desacralizată, mai nebună, nebună, nebună…

CEZARINA ADAMESCU

16 august 2010

A doua zi după Adormirea Fecioarei

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s