31 Ianuarie 2010 – Cosmin Ştefănescu: „Labirint apocaliptic“, Editura Virom, Constanţa, 2009 (Cristian Neagu)

Amintindu-ne de o tradiţie a genului S.F. începând cu Jules Verne Insula cu elice, Isaac Asimov Căderea nopţii, ori Maşina timpului, şi Kipps, scrise de H.G. Wells după care, implementarea curentului în spectrul literar autohton prin lucrările de excepţie ale nedrept uitatului Ion Hobana, Glasul mării, Oameni şi stele, apoi Al. Mironov cu Enigmatic pământul, Cronici metagalactice, Cronici microelectronice, curent ce devenise o puternică atracţie pentru cititorul iubitor de fantasm, girând astfel debutul unei serii de autori cum ar fi: Mihai Stratulat, Alexandru Boiu, sau C. Ionescu-Târgovişte, putem constata cu bucurie că la mai bine de un sfert de veac, scriitorul Cosmin Ştefănescu devine continuatorul genului prin lansarea noii sale cărţi intitulată „Labirint apocaliptic” (Editura Virom, Constanţa 2009) oferindu-ne ca sursă de inspiraţie actul biblic, previzionând pe parcursul a 21 de capitole etapele apocalipsei în variantă proprie.

La prima impresie, orice literatură privită în ansamblu, recheamă imaginea unei „Wunderzimmer” (camera cu miracole) pe fond dezbătându-se relaţia om-maşină sau efectele simulatorului analogic tridimensional (super-inteligenţa) alocate unei mitologii moderne unde progresul este superlativ, respectând datele silogismului,(analogia şi extrapolarea) dar la o reflectare mai îndelungată, impresia se poate inversa asemenea unei haine double face şi astfel binefacerile se pot transforma în distrugeri, ori dereglări ireversibile pentru condiţia menţinerii vieţii. O primă şi importantă observaţie a acestei teme de anticipaţie se va referi prin imprevizibilul epicii, la faptul că eforturile autorului se îndreaptă înspre a  trage un semnal de alarmă asupra dramelor rezultate din fabulaţia ştiinţifică, necontrolată, de cele mai multe ori inutilă.

Cartea lui Cosmin Ştefănescu întruneşte condiţia de roman science fiction, deoarece este structurată pe transformări sesizabile, care nu sunt altceva decât trăirile noastre înregistrate în memorie, care ne dau senzaţia că există o succesiune, care opune trăirile actuale imaginării trăirilor viitoare, având la bază recapitularea trecutului. Deşi noţiunea de „Holoviziune” este menţionată pentru prima dată într-o lucrare a lui Sebastian von Hoerner în 1961, în cartea de faţă, alături de termeni ca: „holo-înregistrare” „imagine creativă”  „V.R.” (realitatea virtuală) într-un du-te vino continuu între prezent şi trecut, ne este redată cota superlativă a manipulării cerebrale umane, într-un război planetar dintre mercenarii TIPOSUVI (roboţi cu creier uman)  şi Fii Legii Unice, cele două serii de roboţi paznici, 20 GT SCALTY şi 20 WY YSONA, pictorialul apocaliptic fiind dominat de avioane clasa A, aeroglisoare şi magnetoaeroglisoare,autorul demonstrează stăpânirea terminologiei S:F: la rangul profesionistului.

Extrem de interesantă este aplicarea pildei biblice, (când omenirea trăind procesul ireversibil al autodistrugerii într-un exces al cipurilor implantate, al experienţelor nucleare), în ideea de reprimenire a speciei umane după ce clocotul apocalipsei avea să se stingă,chiar dacă buncărul antiatomic înlocuieşte Arca lui Noe: „<Olivia, te rog, nu mai fi necăjită, nu am avut niciodată vreun gând rău. Walter nu este şi nu va deveni robot. Eşti însărcinată, nu-i aşa?!… Asta trebuie să fie… De aceea eşti atât de deprimată, în primul rând vă felicit pentru că, probabil, copilul vostru va fi primul care se va naşte pe <<Arca lui Walter>> (…)  dar să nu mai lungesc vorba, copilul tău aici pe navă va fi un prinţ pe care nu-mi voi permite să-l supun nici unui test fără acordul tău şi al lui Walter”

Pe ansamblu, o carte reuşită care provoacă la lectură, dar poate şi pe autor, la continuitate în sensul unei acţiuni vivace cu final surprinzător, şi sigur asta se va întâmpla într-un viitor apropiat.

CRISTIAN NEAGU

________________

30 Ianuarie 2010 – Georgia Tatu: „Oraşul tăcut“, – versuri, Fundaţia  Culturală Antares, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Un joc de aparenţe mai degrabă  teluric decât celest, jucat de o fiică  a ţărânii, înveşmântată în voaluri de amazoană voluptuoasă de Sheherazadă, unduindu-şi şoldurile, vrăjind cu glasul şoptit pe măritul sultan cu poveşti înşelătoare, care-i vor mai prelungi visul, în chemări gestuale de fată morgană, eternul feminin e la el acasă. Maya se-nvăluie-n tul alb seducându-şi peţitorii cu o simplă fluturare de mână, devenită uneori aripă…

A intra în joc, a empatiza cu sentimentul poetei, a te lăsa ispitit, sedus de căldura  voalată  din glas, de veşmântul exterior al Cuvântului, poate fi o capcană, dar, câţi dintre noi nu se îndreaptă, cu bună ştiinţă, înspre propria capcană, aproape cu voluptate, deşi ştiu ce-i aşteaptă?

Poeta de faţă câştigă prin persuasiune, prin insistenţa de a te convinge. Şi, până la urmă, te abandonezi – oblomovian – în braţele  pufoase ale fotoliului, cucerit de flăcările părelnice din cămin care-ţi dau iluzia căldurii. Până să observi artificialitatea flăcărilor, aţipeşti pe covor, cu ochii la ele… Un joc rafinat de nuanţe posibile. Avem aici tot bagajul seducţiei pe care, o femeie îl poate folosi, fără să se mai trudească să întreprindă ceva. Şi până să te dezmeticeşti, ai terminat cartea. Câţi dintre noi o vor lua în seamă, lipsiţi de langajul şocant, stradal, de gang şi de suburbie, al poeziei post-post-moderniste?

Modul de adresabilitate al acestei  poete, aflată la cea de a 8-a carte  de versuri (opt este semnul infinitului!!!) este direct şi neconcesiv faţă de cotidianul care ameninţă să ne uniformizeze şi să ne înglobeze în imensul Nimic de ţărână, unde ne aflăm, boabe de tină ce-i îngrăşăm scoarţa, fără să ştim că înăuntru se află un ademenitor hău în care putem aluneca, fie şi dacă punem o jumătate de pas greşit, ori ne poate absorbi fără voia noastră.

Părerea mea e că poeta îşi ia măsuri de precauţie inutile, din teama de a nu fi prinsă pe picior greşit, într-o oarecare lipsă de decenţă şi cu pudibonderie se retrage – mimoza pudica – în propria carapace, lăsând dosar un colţişor de goliciune supus privirilor indiscrete. Ea pare că spune: Priviţi-mă, sunt frumoasă, sunt bună, sunt caldă, dar nu vă apropiaţi prea mult că mă molipsiţi de VIAŢĂ! Mirosul reavăn al vieţii oboseşte, fanează…

Georgia Tatu invocă şi salută  această lume de nimic: „O, lume, ce te rostogoleşti ca nebuna/ spre nicăieri, ave!” (Ave).

Aidoma Pithyei din antichitate care prevestea viitorul, poeta străvede un final apocaliptic pentru această lume goală pe dinăuntru, goală de înţeles, goală de miez, străină de sine, sodomizată de cei mai iubiţi fii ai ei, care au pângărit-o şi au profanat-o până în fibrele cele mai intime: „ave!/ ave, lume, ce nu mai crezi în nimic/ nici în surâsul unui copil/ nici în tandreţea unei femei/ nici în iubire, / nici în ură/ nu mai crezi în mituri/ nici în cer / ave. / până în al doisprezecelea ceas / te salut, / Ave!” (Ave).

Părerea dostoievskiană, unanim acceptată  că doar frumuseţea poate salva omenirea, în acelaşi univers de interes, este convertită artistic în ideea, nici ea originală, că Poesia – ca act de credinţă şi mărturisire, dacă nu poate salva lumea,  cel puţin poate opera mutaţii sensibile în conştiinţe, şi chiar conduce la mântuire. De aici, rolul ei soteriologic, cu condiţia să ţi-o asumi şi să o slujeşti cu devotament, credinţă şi convingere şi nu doar în chip aleatoriu, prin multiplele ocupaţii şi hobby-uri. Şi poeta de faţă face acest lucru, adică o slujeşte.

Ea ne oferă nostalgii feriale şi de duminică,  în care nu aştepţi pe nimeni şi nu-ţi ciocăneşte decât vântul la uşă. Deşi lumina acestei duminici „nefolosite” a obosit, ea poate răni până la întuneric, cu chihlimbarul vinului de mai, cu frumuseţea trandafirilor fanaţi, fiindcă nu-i amiroase nimeni şi cu arsurile dragostei îndepărtate, rămasă în ambalaje  de staniol, frumos colorate, în scrisorile scrise şi netrimise, cu cerneala decolorată şi hârtia îngălbenită, care încă mai păstrează mirosul amintirii de anul trecut, deşi au trecut peste dragostea ruginie, cascade de miercuri şi joi, lăsând în urmă fuiorul de fum siniliu  cu care poţi  scrie pe orizontul închipuirii. Lumina are acum gustul şi culoarea amintirii acestor trecute duminici, în care se face brusc ceaţă şi fum în plină ziuă, se face întuneric în fiinţă şi în cuvinte. Ori, de-atâta orbitoare lumină, ochii ard de prea multul dor, strâns peste timp, între pleoape, strâns între genele umezite şi-n căuşii streaşină făcuţi la sprânceană, să zăreşti la cumpăna orizontului pe cineva, fie şi un căţeluş care-ţi zdreapţănă uşa.

În această  obositoare absenţă, „în flăcări palide,/ îmi văd chipul umbrit./ orologiul bate ora cinci / a unei dimineţi adormite / de toamnă”.

Încă o „dimineaţă a nimănui”  – cum ar fi spus Benedict Corlaciu. O dimineaţă de „sfârşit de septembrie”… când „bat vânturi nebune/ fără chip, fără nume” (Poem de septembrie).

Linia roşie, cuvântul de ordine al liricii Georgiei Tatu  se află în aşteptare, în jind,  în doruri neîmplinite, în chemări rămase fără răspuns, în plecări neaşteptate, într-o nostalgie fără cusur.

Romantică  incurabilă, aşa cum ea însăşi se declară  sentenţios, în titlul unuia din volumele anterioare: „Sunt ultima romantică”, Georgia Tatu cântă „eternele iubiri” – vrând să ajungă la acea înălţare spirituală propice marii creaţii.

Prin inima iubirii, prin sângele iubirii, prin respiraţia iubirii. Iubirea e propriul său, e acasa ei, altarul, este esenţa vieţii sale. Ea nu ştie să fie negustoreasă şi să-şi negocieze propriul timp, să vândă „cu gramul timp lui Cronos”, aşa cum  un român ar spune în spiritul lui Păcală: a vinde castraveţi unui grădinar…

Ea declară nonşalant: „nu-mi este teamă, sunt hoinară / şi timpului îi râd în hohot / şi fug de el ca de-o povară / când anii mei îşi dau în clocot” (De ce să-mi fie teamă?)

Da, Poesia are această magică  proprietate, unică prin inefabilul ei: de a ne apăra de ravagiile timpului. Ea poate fi acel magician care îţi oferă „tinereţea-fără-de-bătrâneţe-şi-viaţa-fără-de-moarte”, eternul mit ce se regăseşte în basmul românesc. Înălţată la acest rang, ea este zămislitoare de viaţă eternă: „şi sfânta plăsmuire-a vieţii / îmi creşte-n inimă, precum/ un soare – mare – / uitat în drum” (De ce să-mi fie teamă?)

Cel puţin ciudat este că, deşi poeta cheamă  cu disperare dragostea, aceasta,  „străluceşte, stea polară / şi luminează dragostea mea/ care e departe…” (Străluceşte, stea polară!) De ce  dragostea străluceşte cu cât se află mai departe? Şi de ce poeta percepe iubirea ca pe o stea polară, ca pe ceva rece şi  de neatins? Iată că vine şi răspunsul: „M-am rătăcit într-un labirint de iubiri/ şi pe cea mai aprinsă, am pierdut-o/ străluceşte, străluceşte, stea polară,/ condu-mi paşii şi luminează-mi calea/ cea plină de uimiri.// străluceşte, străluceşte, stea polară,/ eşti ultimul meu ghid în noaptea/ tot mai adâncă…” (Străluceşte, stea polară!)

Cu toate acestea, poeta se roagă  iubirii ca unei entităţi: „Iubire, lasă-ne să-ţi fim credincioşi/ căci dincolo de tine  se întinde,/ un drum plin de întuneric / în noapte, spirite neştiute se ciocnesc / şi lumina e din ce în ce mai departe / iubire, rămâi cu noi încă o noapte / e visul cel dintâi şi el din urmă / peste care vor fulgui ani îndelungi / fulgere scintilante în întuneric / iar soarele nu va mai străluci nicicând.” (Rugăminte).

Câte armonii celeste nu răzbat din poezia Georgiei Tatu, deşi ea elogiază „eterna ţărână” – păstrătoare de taine, sufletul ei cheamă astrele să-i fie martore zbuciumului cauzat de ruperea zăgazurilor inimii şi răbufnirea cu forţa unei arteziene, a sentimentelor. Poeta este, fără doar şi poate o senzuală. Până şi aerul  inspirat-respirat e impregnat de miresmele iubirii şi în creuzetul intim se petrec alchimii miraculoase: „miroase-n aer a iubire/ a trupuri tinere pierdute / în al visării labirint” (Vară). Atenţie: iubirea „miroase a dumnezeire” ( excelent spus!) – şi, cum altfel, dacă Însuşi Dumnezeu este Iubire şi El ne-a învăţat Alfabetul iubirii, prin care ne vom recunoaşte între noi ca fii ai Săi şi, prin care vom fi recunoscuţi drept copii predilecţi ai lui Dumnezeu. „Şi mai miroase a absint / ce umple suplele clondire / miroase-a flori de tei şi iarbă/ miroase-a crug de vară, toată / când tu mă pironeşti, deodată / cu ochii tăi, regeşti safire/ miroase a dumnezeire / miroase-a iarbă-nltă-nltă,/ miroase-n aer a iubire.” (Vară).

Poate că e cel mai frumos poem despre iubire scris vreodată. Dincolo de pidosniciile carnale, vremelnice şi foarte înşelătoare, poeta ridică la rang de virtute iubirea pură, care îşi are sorgintea în Dumnezeu şi tot spre El se revarsă şi-L preamăreşte, prin şi pentru oameni.

Iată  şi un poem-omagiu lui Eminescu, în care autoarea se declară:  „prea plecată/ ucenică” şi-l vede „cu alură de zeu”; îi scrie „pe o frunză galbenă de tei,/ pe o stea căzătoare, / pe Calea Lactee” (Bună seara, domnule Eminescu!)

Nici Veronica Micle nu e uitată. Şi ei îi sunt adresate cuvinte de reverenţă, Georgia Tatu numind-o „doamnă a palatelor albe”. Iubirea lor este etalonul frumuseţii şi iubirii umane, izvoditoare de mir, ea exercită o magie încântătoare asupra sufletelor feminine sensibile, aşa cum se întâmplă şi în acest caz: „când te-ntâlneşti în taină/ cu prea frumosul REGE / iubirea voastră-i vie / şi ea va fi să fie /  de-a pururi slăvită de florile de tei” (Scrisoare către Veronica Micle).

Se întrevede şi se simte un oarecare jind după o asemenea iubire, care să înnemurească FEMEIA. Cine nu şi-ar dori? Iar Georgia Tatu, „ultima romantică” – nu se putea să nu se contamineze de acest vis.

Georgia Tatu este o poetă nativă. Ea nu trebuie să se străduiască prea mult să-şi asume poezia, ci aceasta respiră o dată cu ea, amestecându-şi plămada şi înfrăţindu-se, aşa cum omul se-nfrăţeşte cu doina, cu pădurea, cu apa şi cântecul.

Aşa cum bine a sesizat distinsul Cezar Ivănescu pe coperta IV a volumului: „Îndrăgostită de poezie, Georgia Tatu aspiră în fapt la un mod de existenţă care-i este propriu, o existenţă transfigurată, trecută prin filtrul unei sensibilităţi livreşti rafinate” , autoarea îşi proiectează propriile dorinţe şi jinduiri  după modelele preexistente, în lumina proprie. Într-adevăr, care femeie se poate declara, ca Georgia Tatu „urmaşa prinţesei Ulala” – plângând pe mormântul cavalerului celt: „…am cules flori de pe Movila Mare/ şi am păşit uşor / să nu tulbur somnul / celui îngropat de viu / fără o floare / am strâns bucheţele / de toporaşi / şi am plâns / peste mii de ani / eu, urmaşa / prinţesei Ulala.” (Mormântul cavalerului celt).

Fie că-i rosteşte descântece de iubire, fie că-l cheamă, cu nurii cuvintelor ori cu focul privirii, poeta rămâne în aşteptarea iubitului, a marii iubiri, care, bineînţeles, întârzie: „te aştept, iubite, la pontonul vechi / în liniştea seculară a sălciilor, / la picioarele străvechiului castru / Noviodunum./ te aştept, iubite, la pontonul vechi / căutându-mi copilăria risipită / în scaieţii în floare./ vino, iubite, la pontonul vechi / pe malul plin de cicoare…/ sub ploaia de argint a lunii / să ţesem pe o barcă răsturnată / împletindu-ne-n plase fulgerate / visul milenar.” (Te aştept la Pontonul Vechi. Noviodunum, septembrie 1998).

Muzicalitatea liniştii, muzicalitatea luminii pe care o dau versurile Georgiei Tatu este stenică. Ea nu scrie încrâncenat, în starea de urgenţă lirică  specifică firilor neliniştite. Tonul ei este cald, suav şi taumaturgic. Ea-şi cheamă  iubirea, mai bine zis, îşi şopteşte iubirea, aproape de inima noastră. Cine are urechi de auzit,  ochi de văzut, simţuri de pipăit, o poate face cu uşurinţă. Şi va avea ce.

I se va deschide o lume intimistă, mirifică, un univers sufletesc care merită descifrat. Ca o poartă spre azur, sufletul unei femei frumoase, calde, sensibile  va înflori deschizându-se şi  vei fi invitat, printre miresme, culori, şoapte şi gesturi binevoitoare.

Şi care navigator prin valurile vieţii, poate să reziste acestei tainice chemări de sirenă care-ţi face semne ademenitoare din mână?
CEZARINA ADAMESCU, AGERO

12 octombrie 2009

_________________

29 Ianuarie 2010 – Ben Todică: „Între două lumi“, Editura Atticea, Timişoara, 2009

Pentru Ben Todica, “Intre doua lumi” Artur Silvestri, va ramane candela inimii
“A rămas o candelă a inimii mele. Cel care mi-a dăruit curaj şi mi-a vindecat cicatricile, trebuie să recunosc, a fost profesorul şi scriitorul Artur Silvestri, care m-a şocat cu încrederea domniei sale, în potenţialul izvorului meu. Artur Silvestri a fost podul maturizării mele în scris. Artur are calităţi de părinte adevarat – de învăţător. Şi aici ajung la primul nostru mare Învăţător, IISUS, astfel destinul conducându-mă spre izvorul vieţii, începând cu filmul, teatrul şi în final la scrisul celor 10 porunci. (Efectul “Fluture”)

Subscriu acestui gand inaltator al celui care si-a vazut visul implinit, prin aparitia cartii “Intre doua lumi”, la Editura Atticea, 2009 din Timisoara, consilier editorial fiind Domnul prof.univ.George Anca.

O carte dorita, o carte ce a fost plamadita demult.Nu-mi propun de a face o cronica acestei carti cu o grafica excelenta facuta de fiul autorului.Voi insista insa asupra “nasterii” ei.

In data de 24 Martie 2008, Inaintepraznuirea Buneivestiri, Artur Silvestria imi scria:
Dau zor cu mai multe caci vom lipsi din Romania pana in 12 Aprilie , deci sunt multe de facut acum. Totusi , o tema ar trebui evocata pe scurt. ARP a decis sa editeze anual 5 autori la prima carte  , dupa cum cred ca stiti ( fara a se intelege prin  debut „lipsa de experienta „); este un program numit „Primul Cuvant”, pe care l-am creat ,intre altele , si fiindca la vremea mea nu am avut nici un reazem , in nimeni ,pentru a putea sa vad „prima carte ” aparuta (ci doar rautati si vrajmasii ).  In anul trecut au putut aparea , astfel, doua carti fiindca programul se incepuse numai la inceputul toamnei iar in acest an a fost promovat cu o carte de istorie si NN Tomoniu ; in plan mai sunt Vlad Protopopescu , din Australia , un istoric eminent (foarte haituit de niste „patapievici ” mai mari si mai mici ) si o poeta din America, de fapt si pictorita , care , pana la cincizeci si ceva de ani n-a fost bagata in seama de nimeni (se cheama Cora Ardoni , pe numele de scriitoare). Ar mai ramanea, deci, doua titluri . Pentru unul din ele m-am gandit la Ben Todica , „autor fara carte ” inca dar foarte inzestrat literar si care , desi a scris putin , „a scris bine „. Cum acest volum de „Primul Cuvant” ar urma sa fie(si toate sunt asa ) de circa 40 de pagini , continand de fapt un excerpt de opera (cand exista ) si un pas de un yard intr-o calatorie de o mie de mile , ceea ce am -si pot constitui intr-un intreg cu vizibilitate buna- de la acest autor intruneste perfect elementele  de metoda.
Ca si in celelalte cazuri, postfata am sa i-o fac eu (
daca nu sunt alte deziderate) si tirajul ar fi de cam 1000 de bucati , distribuite de ARP ,ca intotdeauna gratuit , in retelele  create anterior. Nu imi dau seama daca autorul ar fi de acord si, fiindca sunteti -inteleg-in contacte continui -poate imi expuneti o parere.”(Artur Silvestri)

Cu doriri de bine si sanatate.

Profesorul Artur Silvestri imi propusese la vremea respectiva sa citesc textele “redactional” si sa ii propun autorului o selectie riguroasa a materialului trimis.

Daca vreti, totusi, sa ajutati pe dl. Todica, puteti sa luati textele lui din situl www.bentodica.wordpress.com si de asemenea cele aparute mai recent , le gasiti in reviste”…(Artur Silvestri)

Am urmat indicatiile maestrului, adunand materialele intr-un fel mai putin multumitor, din motive obiective.

Manuscrisul in acea perioada avea un alt titlu:”Literatura ca instrument”, cu o prefata scrisa de scriitorul Ioan Miclau. Pentru o indrumare ii cerusem iarasi parerea carturarului nostru Artur Silvestri.

“Am primit cu putin timp in urma aceste texte ale dlui Ben Todica si o prefata scrisa de dl. Ioan Miclau ; documentul mi-a fost trimis de dna Mariana Gurza.Materialul se afla intr-o forma bruta astfel incat pentru aparitie in volum el va trebui citit de un redactor care va face si adaosurile necesare (diacritice etc. ).Cum volumul anuntat este planificat in colectia „Primul Cuvant” ( despre care exista suficiente date in paginile web editate de ARP) , materialul va fi definitivat conform formatului acestei colectii si obiectivelor ei . Aceasta operatiune se va face anterior redactarii .
Avand in vedere caracterul brut si operatiunile ce sunt necesare (laborioase si migaloase) , forma elaborata nu poate exista inainte de data de 10 Octombrie ; daca autorul va fi de acord cu continutul volumului , el va pleca la tipar urmand sa apara dupa circa 3 saptamani .

Despre cartea d-lui Todica datele problemei sunt cele evocate in comentariile facute in legatura cu ea : va aparea in colectia unde a fost anuntata, operandu-se o selectie severa(chiar daca aceasta nu va conveni unora si chiar autorului) ce se va dovedi utila atat pentru autor cat si pentru echilibrul creatiilor ce vor ramanea in editie . Ca ulterior din cele inedite -adaugandu-se orice altceva – se va putea concepe un alt volum , aceasta este o tema care imi depaseste astazi puterea de previziune desi sunt incredintat ca nu ar fi in folosul judecatii de valoare daca nu se elimina destule texte de context -prezente aici – si nu se adauga altele , ce poate se vor scrie candva.”(Artur Silvestri)

Cel mai iubit carturar plecase dintre noi…mult prea repede.Neasteptat de repede.Plecase intr-o alta “lume”. Am ramas cu totii incremeniti, ne-am adunat amintirile, le-am asternut pe hartie, si inca nu am spus totul despre OMUL BUN ARTUR SILVESTRI.

Ne-am propus fiecare in felul nostru, sa conturam “geografia literara” inceputa.

Revin acum la volumul ce a fost lansat cu succes  la Ciudanovita si Oravita. Nu mai poarta titlul initial, acum volumul “Intre doua lumi” scris de Ben Todica, are alte conotatii…

“Nasterea unei carti” este ca si nasterea unui copil.O bucurie a celor din jur, o bucurie a scriitorului.

Il felicit pe Ben Todica pentru acest primn volum.Cu aceasta ocazie, va sti cat de mult la pretuit profesorul ARTUR SILVESTRI.

“… m-am gandit la Ben Todica , „autor fara carte ” inca dar foarte inzestrat literar si care , desi a scris putin , „a scris bine „.(Artur Silvestri)

Acum “autorul fara carte” , are cartea sa…

Ingerul nostru bun, plecat, vegheaza si implineste visuri…

MARIANA GURZA

__________________

28 Ianuarie 2010 – Mariana Corcoveanu Ivaniuc: „Concertul de ieri“ (Veronica Balaj)
In peisajul  editorial atat de divers, retinem o  noua carte   semnata de Mariana Corcoveanu    Ivaniuc,  un  volum de proza, intitulat   ‘Concertul de ieri” . De data  aceasta este  o  marturie   tandra   cu accente   reflexive  despre  afectiune si   timp, teme  preferate de autoare si in volumele de poezie, vezi  ,sugestiv,  volumul „Trei pasi spre infinit”.Cartea debuteaza intr_o atmosfera calda   de toaman   blanda, fara sa banuim ca totul   vafi   bulversat  de neconcordanta  trairilor celor doi parteneri si   va contrasta   cu    trairile  personajului    principal, o   fiinta feminina  inzestrata  cu sinceritate si intuitie, cu principii si  incredere in  puterea iubiriii.    VIATA NU _I   VA CONFIRMA    INSA   ACESTE COORDONATE  SELECTIVE  SI, DE AICI  DEMRSUL  EPIC IN  VOLUTE… Discursul epic are  accente  poetice  care coloreaza  derularea trairilor intoarse  mai mult spre trecut .
Cititorul     va intelege ca fosta iubire    este   un „concert incheiat ” redimensionat  prin prisma unor  trairi    prezente , rememoaraea   fiind   un procedeu  insinuat   atent    intre    perzent si   trecut.    Starea de meditatie si reflexibilitate, de tandrete    insoteste   personajul    feminin  de la inceputul   actiunii si pana la fine.
EA,  personajul feminin e implicata  mult mai mult afectiv   decat partenerul sau   si de aici panta  de  dezolare dupa  urcusul in   beatitudine. Afectul. iubirea, o plaseaza pe  fiinta tandra  si increzatoare   la o rascruce  de viata   asa cum se intampla de cele mai multe ori in asemenea situatii.
E o dualitate in balans,Ca talerele unei balante in cautarea echilibrului.
NOTA   IN CARE ESTE CONSTRUITA CARTEA  SE DEFINESTE A FI UNA  CORDIALA  CU NUANTE MORALIZATOARE IN SUBTEXT
.Prezenta naturii este ca  un suport si o secondare permanenta a trairilor. Natura nu este doar un cadru de  desfasurarea a unor   simtaminte general umane  ci, o prezenta  care sustine si nuanteaza  totul. Eo apartenenta fireasca la  universul interior, uman.  Cartea se citeste cu usurinta,  lasa   impresia unei reflexivitati tandre, calde, fara  contorsionari , o acceptare calma, inteleapta   a  infrangerii. Putem spune chiar o acceptare cordiala a deziluziei,  lucru    vecin cu intelepciunea.
Persoanajele nu intra in scena  exuberante, bulversand  raporturile cu timpul , nici nu sunt    stapanite de  conventionalism, mai degraba am spune ca  avem de_a face cu   un discurs  epic   sustinut de  calmitate  desi, cautarile unui echilibru  sunt permanente dar, o rationalitate   din subtext sustine fraza si  nimic nu devine fulminant sau distorsionant.
Intr_o lume   vibranta pana la  contorsionare si agitatii tulburatoare, ni se propune o carte  despre   inteleapta  cuprindere a binelui si raului  care vine spre noi.
Eo carte   despre  atitudine afectiva, Despre implicare cognitiva si de  alegerea  inteleapta facuta la raspantii.
VERONICA BALAJ

_________________

27 Ianuarie 2010 – Artur Silvestri: „Fapta culturală“, Ed. Carpathia, 2009 (Maria Vaida)

Moto: „Viaţa noastră istorică nu a început ieri, ci demult,  iar lucrarea noastră tăcută, senină şi râvnitoare nu se va sfârşi mâine şi va dura mult în timpul unde  se aşază  orice contribuţie jertfelnică, indiferent dacă i se ştie autorul ori a devenit anonimă. Căci, batjocorită sau uitată de răul ireductibil, fapta bună rămâne; şi cine a făcut-o, ştie Dumnezeu”1

Activitatea culturală a regretatului profesor Gabriel Artur Silvestri promovează în universalitate valorile perene ale culturii române, demonstrând că spiritul învinge materia, că fapta bună rămâne, chiar dacă, uneori, se pierde în anonimat numele făptuitorului. Datoria noastră, în cazul acestui erudit al culturii române, este ca numele făptuitorului să nu se piardă în negura uitării, să-l pomenim când şi cum se cuvine. În aceste zile de sărbătoare, un gest minunat m-a făcut să-mi reamintesc cuvintele pline de înţelepciune ale cărturarului ce şade acum în grădina îngerilor, veghind asupra noastră: am primit drept cadou de Crăciun, prin generozitatea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri şi prin bunăvoinţa Mariei Anghel, două volume minunate dedicate regretatului Artur Silvestri: Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mândru, 135 de mărturii, Ed. Carpathia, 2009, cu un cuvânt înainte intitulat O lecţie post mortem, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri şi un argument numit O carte a faptelor, scris de Teodora Mândru. Al doilea volum primit este: Artur Silvestri, Apocalipsis cum figuris, Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, cu un cuvânt de introducere numit Sfârşitul poveştii sau Noaptea aceea, semnat de Mariana Brăescu-Silvestri, Ed. Carpathia, 2009. Ambele volume au o ţinută grafică de mare eleganţă, atrăgând magnetic privirea cititorului chiar înainte de a purcede la lectura propriu-zisă, ca dovadă a unei munci temeinice, de mare seriozitate şi corectitudine, a bunului gust care se degajă din aspectul volumelor. Bine gândite, metodic şi fără grabă, impecabile din toate punctele de vedere, cu o logică interioară de netăgăduit, cărţile acestea întrunesc toate calităţile pe care şi profesorul le aprecia. Undeva sus, zâmbetul său luminează seninul cerului de deasupra Muntelui Ceahlău, văzând frumuseţea de conţinut ideatic şi de aspect estetic ale acestor cărţi pe care este aşezat cu cinste numele său.

Atenţia noastră se îndreaptă mai întâi asupra lucrării: Artur Silvestri, Fapta culturală, apărută în colecţia Pro memoria, iniţiată şi îngrijită de soţia autorului, scriitoarea Mariana Brăescu-Silvestri, o carte-document, alcătuită de Teodora Mândru cu multă rigoare şi acribie. Este, aşa cum menţionează şi autoarea documentarului, „o carte a marilor proiecte culturale ce depăşesc sfera operei scrise: Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Premiile Patrimoniului Naţional, Asociaţia Biblioteci pentru sate”, o carte ce respectă principiul silvestrian: „să nu ne înveţe nimeni ce am trăit noi”2, o carte incompletă, atipică, dar reală, bazată pe mărturia vie a 135 de persoane implicate sau martore ale faptelor. Rezultatul incontestabil este că omul Artur Silvestri constituie pentru cei de azi un model şi un exemplu bun de urmat, absolut original şi demn, un ctitor al culturii naţionale, intrat pe uşa din faţă a Galeriei Părinţilor Patriei, un spirit enciclopedic şi clarvizionar despre care se va vorbi multe veacuri de acum înainte, pentru că: „Artur Silvestri s-a stins ca un martir, ca un călugăr laic care îşi luase de bună voie asupra sa povara greşelilor timpului său şi sub această povară care până la urmă l-a strivit, încerca îndreptarea.”3 Pentru omul care a creat-o, Asociaţia Română pentru Patrimoniu însemna universul valorilor, al memoriei, urma de existenţă în istorie, cărţi uitate, risipite, pierdute, personalităţi ignorate, fapte de bine, adică o imensă geografie de valori. Capitolul I al cărţii vorbeşte chiar despre această asociaţie, ARP, din care au făcut parte iniţial mai multe personalităţi culturale şi oameni de afaceri, dintre care sunt menţionaţi: Preşedinte fondator- Artur Silvestri, preşedinte de onoare- Francis Dessart, membri: Alexandru Nemoianu, Bucur Chiriac, Dimitrie Grama, Ion Marin Almăjan, Ioan Miclău. Obiectivele prioritare ale ARP au fost introduse în proiecte şi programe care necesitau o mare capacitate organizaţională şi logistică, resurse umane, financiare, contacte utile, colaboratori; nimic nu s-a lăsat la voia întâmplării, toate erau ţintite pe obiective concrete care s-au derulat timp de patru ani, până in ultimele clipe ale vieţii regretatului scriitor şi istoric Artur Silvestri. Trei dintre aceste programe au fost coordonate cu succes chiar de el însuşi: 1.Premiile Patrimoniului Românesc; 2.Intermundus Media, cel mai mare grup românesc electronic de presă cu 18 publicaţii culturale periodice şi 100 de pagini web administrate; 3. Editurile ARP: Carpathia Pess, Kogaion Edition şi  Intermundus. Volumul acesta prezintă doar premiile, iar celelalte proiecte cardinale vor fi incluse în  lucrarea: Artur Silvestri-Grădinarul dăruit, după cum precizează autoarea documentarului, Teodora Mândru, la finalul primului capitol.

Al doilea capitol este intitulat Premiile Patrimoniului Românesc, care s-au dorit a fi dintru început o alternativă la cultura oficială exclusivistă, aspect pe care îl sublinia Artur Silvestri într-un interviu: „Astfel, noi am voit să arătăm sinteze clădite cu efort, cărţi importante, monumente, cărturari, truditori, suflete sacrificate. Unii dintre premianţi sunt aproape istorie; alţii sunt bătrâni, uitaţi sau risipiţi în lumea largă. Dar fapta a rămas.”4 Fericiţii câştigători ai acestor premii au fost identificaţi şi selectaţi cu totul democratic; cititorii celor 18 publicaţii on-line puteau să propună personalităţi culturale din zona sau din domeniul pe care îl cunoşteau, aceste propuneri se analizau cu prudenţă, alcătuind celebra listă a  lui Silvestri, o listă publică de personalităţi susţinute cu argumente ale operelor şi faptelor îndreptate către binele colectiv. Iată câteva nume: Nicolae Georgescu, Theodor Damian, Florentin Smarandache (SUA), Adrian Dinu Rachieru, Emilian Popescu, Lucian Heţco, Lucia Olaru Nenati, Sabin Bodea, Theodor Codreanu, A. I. Brumaru, Zenovie Cârlugea, Ilie Rad, Ioan Miclău (Australia), ş.a. Reţinem cuvintele pline de recunoştinţă şi admiraţie ale scriitorului Miron Ţic: „Am avut o lungă şi adevărată colaborare, timp în care am simţit din plin omenia, cinstea şi prietenia Domniei Sale Dr. Artur Silvestri; şi multe schimburi de scrisori, o colaborare sinceră, omenească şi cu bune învoiri. ARP a însemnat pentru mine o clipă de taină, un sprijin venit la timp, când puterile mele creatoare dădeau semne de slăbiciune şi chiar de decădere. Dr. Artur Silvestri a fost cel care m-a ridicat din acea somnolenţă venită prea devreme, îndemnându-mă să scriu cărţile de  istorie locală…”5 Minunate vorbe! Este un singur exemplu din multitudinea celor care au fost premiaţi, oameni cu titluri universitare, cu opere valoroase, din ţară şi dinafara ei, intelectuali de primă mărime, spre care nu s-a îndreptat niciodată grija vreunui oficial, astfel că premiile ARP erau, de cele mai multe ori surprize dintre cele mai plăcute, pe lângă gestul onorant de a fi recunoscut public faptul că eşti bun, că opera ta serveşte la ceva şi că nu e supusă ab initio zădărniciei… Diplomele de excelenţă pe care le-a acordat „ca semn de recunoştinţă obştească şi continuă aducere aminte”.6 Enumerarea câtorva nume, unele trecute peste apa Styxului, este grăitoare: Mitropolitul Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Ioan Opriş, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Constantin Ciopraga, Ion Hangiu, Ion Rotaru, Ion Ghinoiu, Edgar Papu, Dinu Adameşteanu, Alexandru Stănciulescu Bârda, Viorica Enăchiuc, Adrian Bucurescu, ş.a. Profesorul erudit Artur Silvestri ştia să lucreze cu oamenii, să-i stimuleze, să-i aprecize, să le aline durerile, să le împărtăşească din vasta-i cultură ce te impresiona prin profunzimea şi înţelepciunea ei, de  parcă ar mai fi trăit o dată, cum spun bătrânii din satul meu… Aşa era scriitorul, criticul literar şi de artă, istoricul, analistul Artur Silvestri, un Om, un Model. Şi despre asta mărturisesc oamenii care l-au ştiut, în acest volum doar 135, dar numărul lor este câtă frunză, câtă iarbă... Detractorii ar trebui să stea deoparte, să încerce măcar să-l ajungă, pentru că de întrecut, nici nu poate fi vorba. Şi să tacă, mai ales, în faţa evidenţelor. De aceea volumul Artur Silvestri, Fapta culturală este  ca o lecţie binevenită despre viaţa exemplară, dăruită culturii române, despre acela care a fost regele neîncoronat al ei vreme de câţiva ani, avându-şi „supuşii” prin toate colţurile lumii, după cum se poate vedea din numeroasele pagini româneşti de web pe care le coordona, din revistele culturale pe care le dirija. Nimeni nu a reuşit în ţara noastră această unică performanţă, impresionantă şi atât de valoroasă, măreaţă şi uriaşă în acelaşi timp, numai Artur Silvestri.

Al treilea capitol al volumului se numeşte Cărţi în dar, iar Teodora Mândru evidenţiază importanţa şi rolul crucial pe care l-a avut cartea în viaţa lui Artur Silvestri, pentru că orice carte citită avea în sufletul său un răsunet afectiv, şi nu doar o înţelegere intelectuală, raţională. Fiu de intelectuali din Drăgăneşti –Vlaşca, jud. Teleorman, din a treia generaţie, strănepot al Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea, el mărturiseşte: „de fapt, casa mea a fost întotdeauna o bibliotecă”.7 Urmând ideile lui Paul Ricoeur8, putem deduce că Artur Silvestri are în matricea existenţială o amprentă creatoare, de tip intelectual şi cu spirit cercetător, iar în casa arheologului Dinu Adameşteanu, „băiatul Popii din Toporu, despre care se vorbea că ajunsese în  Italia, unde stătea de ani mulţi, un om învăţat, deci un om mare”,9 are loc o răscruce existenţială, care va determina devenirea viitoare a marelui om de cultură, scriitor şi cărturar modern: Artur Silvestri. Acolo la Potenţa, unde locuia arheologul care făcea săpături la Basilicata, în vara lui 1969, tânărul Gabriel Artur ia contact cu literatura străromână, cu scrierile lui Mircea Eliade, interzis la noi pe vremea aceea, cu Niceta de Remesiana, cu opera lui Lozovan ori Scarlat Lambrino, dar mai târziu înţelege că această răscruce s-a produs chiar atunci şi acolo: „Acum, când mi se pare că disting mai clar sensuri care altădată nu se desfăşuraseră inteligibil, îmi dau seama că începusem să am un cer sufletesc, un cer de stele şi de constelaţii imuabile, ce aparţin de fapt unui altfel de prezent decât şirul nedefinit de zile şi nopţi de unde rareori ceva rămâne şi se întipăreşte.”10 Destinul creator al tânărului s-a decis în acele clipe, în locul acela, departe de ţară, şi apoi mai târziu, a înţeles că: „intrasem în erezie şi începeam să desluşesc taine pecetluite cu şapte lacăte11”, fără iarba fiarelor din poveştile româneşti, dar având un mentor care-l iniţiază, un vrăjitor bun, dedicat şi de mare profunzime, pe reputatul arheolog Dinu Adameşteanu.

Artur Silvestri considera o datorie şi un legământ ca înainte de sărbători să dăruiască din cărţile scrise sau editate de el, realizând un fel de ofrandă a cărţilor de sărbători: „Cu ani în urmă,  mi-am spus că nu va fi an lăsat pe lume fără a trimite de Crăciun şi de Paşti câte o cărticică pentru Cel ce m-a adus pe Pământ şi nu voi avea linişte, şi gând de a sărbători, până când nu o voi face, de fiecare dată.”12 Darul său mergea către biblioteci, şcoli sau persoane cu care coresponda, pe care le cunoştea, publica tineri scriitori pe cheltuiala sa, ori acesta este cel mai ales dar, cuprinzând şi motivaţia în sine. Capitolul IV al volumului la care facem referire prezintă Asociaţia Biblioteci pentru sate, care îşi propune să promoveze cultura în mediile rurale şi în mănăstiri prin acţiuni concrete întemeiate pe voluntariat, să stimuleze donaţiile din partea persoanelor fizice şi juridice. Bilanţul este impresionant: în perioada 2004-2006 au fost donate 45000 de volume şi 300000 de publicaţii. Cine au fost donatorii? În primul rând Artur Silvestri şi soţia sa, Mariana Brăescu- Silvestri, dar şi alţi oameni de bine din ţară sau din străinătate, unii au dorit ca numele lor să nu fie dat publicităţii, dar destinatarii au trimis scrisori de mulţumire, din care Teodora Mândru spicuieşte câteva fraze de mulţumire şi recunoştinţă. Din postura de martor ocular, aceasta îşi exprimă iniţial îndoiala, dar apoi constată cu uimire că pronosticul ei fusese greşit, iar în faţa sediului Asociaţiei se opreau tot mai multe maşini ale donatorilor. Transportul cărţilor, chiar şi în unele sate uitate de lume, în şcoli şi mănăstiri s-a făcut pe cheltuiala Asociaţiei. Capitolul V se intitulează Sprijin pentru donaţii culturale, iar moto-ul capitolului, prin cuvinte lui Artur silvestri, exprimă ideea unui triumf: „Această Românie Tainică lucrează şi în cele din urmă va birui”. Realizatoarea cărţii prezintă modul în care a fost ajutat colecţionarul de artă Bucur Chiriac să doneze colecţia sa de artă Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău, sau cum a donat scriitoarea  Cleopatra Lorinţiu biblioteca soţului ei, poetul Gheorghe Tomozei, după moartea acestuia, Fundaţiei „Pietrele Doamnei” a şcolii din Domneşti- Argeş cu rafturi cu tot,  biblioteca primind, cum era şi firesc, numele poetului.

La finalul volumului există o addenda cu imagini de la decernarea premiilor ARP, în care profesorul Artur Silvestri este surprins alături de cei pe care juriul asociaţiei i-a premiat. Pe faţa lui se citeşte bucuria, privirea sa urmăreşte reacţia premianţilor, este grăitoare, pătrunzătoare, dar blândă în acelaşi timp. Se poate observa din aceste imagini că activitatea aceasta era făcută cu multă plăcere şi demnitate, că Omul Artur Silvestri era un generos, conştient că produce un val de umanitate înalt cât un tsunami, pe care, desigur, îl doreşte continuat. Şi asta trebuie să facem: să urmăm „modelul Omului Mare”. Fericirea de pe faţa lui se poate citi acolo unde păşeşte alături de draga inimii sale: Mariana Brăescu –Silvestri, doi oameni, mână în mână,  pe covorul roşu, înfruntând împreună viaţa, parcă pentru eternitate. Dar a fost doar o clipă de taină… Cartea reconstituie un model existenţial exemplar: Omul şi faptele sale, atât de multe, de generoase, încât ar cuprinde un minister întreg.

MARIA VAIDA

__________________

26 Ianuarie 2010 – Florian Bratu: „L’image visages et miroirs“, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009 (Const. Miu)

În consideraţiile preliminare la studiul O cercetare critică asupra poeziei române (1867), Titu Maiorescu opina că „o creaţie artistică este considerată poezie când, cu ajutorul cuvintelor, se creează o imagine sensibilă în fantezia cititorului/ auditorului”. Pornind de la această opinie justă, precizăm că în spatele cuvintelor sunt imagini, după cum, în spatele imaginilor – cuvinte.

Tocmai această relaţie binară imagine – cuvânt o are în vedere Florian Bratu în noua sa carte – L’image visages et miroirs (Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009), în cele şase capitole: 1. L’image – mirage infini; 2. Le discours de l’image; 3. L’être et le dire poétique de l’image; 4. Le je(u) des miroirs; 5. L’enfer des images; 6. L’identité – image mythique ou réalité?

Precizăm că în revista METAMORFOZE (ediţia tipărită), în numerele 96, 97 şi 98 / 2008, i-am publicat autorului textul în limba română al capitolului al doilea al acestei cărţi – Le discours de l’image având titlul La început a fost Imaginea ?

Amintind că sensul imaginii a constituit obiectul unor preocupări constante ale multor gânditori, începând din antichitate, Florian Bratru opinează, pe bună dreptate, că « Semnificaţia devine forte numai atunci când imaginea este percepută în mod simultan ca semn şi simbol, acestea fiinţând ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sunt altceva, în mare parte, decât respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect (acel je, fiind vorba de travestiul eu-lui uman – n. n.), pentru el însuşi, mai întâi, ca proiect, devenit, apoi, pentru celălalt (interlocutor-privitor – n. n.) ca fascinaţie.” (s. n., p. 33-34).

În cazul semnului şi al simbolului, acestea sunt „măşti” (les visages – spune Florian Bratu) ale eu-lui ce se comunică în şi prin cuvinte şi imagini (les miroirs – spune exegetul). Iar imaginea imaginilor trimite, indiscutabil, la mitul peşterii – „definiţie” plastică a lui Platon (pe care un cititor avizat ar trebui să-l cunoască), unde acesta  vorbeşte despre adevăr şi iluzie, despre imaginea reflectată, pe care omul o percepe şi nu cea reală, adevărată, în sensul că ar fi vorba de imagini în oglindă.

Referindu-se la perspectiva imaginii, la scopul acesteia în plan artistic (Noi considerăm că, pe lângă imagini poetice şi picturale, se poate vorbi şi de imagini acustice, în muzică, mai cu seamă cea simfonică ori, şi mai bine, în operetă sau muzical, unde se distinge sincretismul între text, mişcare scenică şi suport muzical.), Florian Bratu citează mai întâi o frază din cartea lui Jean Burgos – Pentru o poetică a imaginarului –, pe care o vom reproduce şi noi, pentru că se apropie în plan ideatic, de concepţia maioresciană, de care aminteam la începutul cronicii noastre: „ Pentru că ne dă de văzut şi de trăit, când nu ne aşteptăm, imaginea fascinează. Cu această fascinaţie, oricare i-ar fi obârşiile, oricare i-ar fi scopurile, funcţionează textul poetic. S-ar putea chiar ca acest joc să definească funcţia poetică.” (p. 36-37). Comentariul exegetului sucevean este pertinent şi nuanţat, în sensul că apreciază disocierile făcute de Jean Burgos, dar le şi explicitează. Bunăoară, imaginea aluzivă – „trimiţând la o percepţie, la o gândire sau la o reverie deja constituită” (s. n.) este considerată şi numită metaforă („care nu este decât un semn”), iar imaginea adevărată trebuie percepută ca „expresie a unei realităţi nicicând trăite până atunci (…) şi creatoare a unei fiinţe de limbaj…” (p. 39, passim).

Ca atare, putem vorbi de eul artistic (pictor sau poet) care după ce va recepta imaginea naturală/ reală, o va trece prin vămile sufletului, transfigurând-o în imagine sensibilă, picturală sau poetică, prin trăiri personale. La rândul său, privitorul/ cititorul – şi, am încercat să demonstrăm că se poate vorbi şi de un alt tip de receptor –, auditorul va primi această imagine sensibilă (considerată „naturală”, adică aparţinând, de astă dată, naturii artistului (pictor sau poet ori interpret de operetă sau muzical) şi o va filtra prin sufletul său, ca urmare a propriilor trăiri/ emoţii.

Iată  semnificaţia mitului peşterii la Platon – realitatea la puterea a doua, iată „măştile” imaginii, în funcţie de subiectul cunoscător/ receptor, travestit de fiecare dată, în contactul cu realitatea naturală/ exterioară şi, apoi, cea sensibilă. Acesta este şi mesajul noii cărţi semnate de dr. Florian Bratu.

CONST. MIU

___________________

25 Ianuarie 2010 – Traian Vasilcău: „Când s-au fost spus îngerii”, Ed. Epigraf SRL, 2009 (Cristian Neagu)

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spus îngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.” (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6)

În aparenţă ne-am abătut de la analiza după metoda istorico-spirituală  de interpretare a unei opere oarecum izolate, totuşi putem distinge cele două teze impuse creaţiei: interpretarea exclusiv istorico-spirituală  şi cea istorico-problematică. Între avantext şi textul poetic finit, se situează diferitele faze ale execuţiei, procesul variantelor sau cel de convertibilitate procentuală a materiei poetice: „Văd sunetul,aud lumina/ […] Lumina-i sunet şi-i lumină/ Tot sunetul nins cu mister.” (Surpările fiinţei, p.5) după cum: „Ochii tăi sunt izvoare de iubire,/ Înveşnicesc pe tine, Pustiire.” (Sfatul cuvintelor, p.6) sau: „Lumină arde-te – s-ajungi Lumină.” (Ceaslov, p.18) „Autograf las veşniciei/ Acest poem cărunt de cer.” (Psalm, p.19) „Am rămas Tu-ului Eu./ Sufăr de Tu, Tu-ul mi-i Eu.” (Zumzetul tăcerii, p.22-23)

Din cele arătate mai sus se poate deduce că, înlăuntrul unităţii transferice a operei, violările, abaterile de la codificările genului sau ale sistemului literar, devin elemente constructive. Aşadar în  spectrul atipicului cu cât mai multe abateri, cu atât mai multă informaţie artistică. Un critic literar neavizat l-ar „decapita” pur şi simplu pe Vasilcău dar, avem exemple în literatura italiană unde, autori precum Giorgio Manganelli, Alice Ceresa, Sebastiano Vassalli, prin ieşirea din sistemul literar, au confirmat unele simptome valorice de ireversibilitate diacronică, (fără a putea însă cuceri un loc pe podiumul elitist)  Parcurgând  poemele lui Traian Vasilcău, putem admite ipoteza: dacă structura poesferei se referă numai la ceea ce are o semnificaţie transcendentă, şi rămâne în afara ei tot ce n-are această semnificaţie, parte integrantă a noosferei atunci, stilistica se separă de tehnosferă primând libertatea expresiei, şi nu neapărat calitatea: „Aproape mi-i Iisus. Să fiu corect/ Îl rebotez:Aproapele perfect.” (Mortuară, p.29) „Copac rodit de lacrimi, jindui toamne./Nemor cât zbor în dragostea Ta, Doamne.” (Psalmul sfinţiei, p.31) „Nu-mi răspunde la chemări vecia,/ i-i telefonul pentru mine-nchis.” (Ce nu mi-a spus îngerul, p.35) Valorificarea acestui aspect pune problema cunoştinţelor autorului, creând totodată puncte de contact cu analiza biografică a acestuia, prin  valoarea de funcţie indirectă. Este cât se poate de clar că avem de-a face cu fenomenologia conceperii unei estetici geigeriene, (după M. Geiger, cel care a introdus această metodă în domeniu, spre rezolvarea crizei în momente de răscruce ideologică) iar Traian Vasilcău corespunde perfect acesteia.

Imaginându-ne un interviu cu Traianus, mai mult ca sigur că răspunsul la întrebarea: „  Ne puteţi enumera elementele structurii poeziei dvs. în câteva cuvinte ?” ar fi: „Mă preocupă recepţia colorată, valoarea orchestrală a cuvintelor, forţa expresivă a aliteraţiilor şi a asonatelor.” Şi chiar nu se dezminte, provocându-ne: „Prea mare Dumnezeul/ Să-l vadă alter-eul.” (Alter-eul, <în loc de alter-ego> p.45) sau: „Şi să înapoiaţi, golit, potirul/ Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.” (În miresme îngropat… p.52) „De când mă tot neştiu vine sublima/ Tăcere-a gândului, cu ea mă-mpac.” (Când s-au fost spus îngerii, p.63)  A nu se crede cumva că Traian Vasilcău greşeşte adoptând dialectica spiritului monahal în detrimentul celui modern. Prin aceasta nu face altceva decât să ne reamintească de originalitatea graiului românesc de odinioară, de filonul spiritual religios – din păcate astăzi trecut la rubrica „festivism” – într-un cuvânt, tradiţionalistul incurabil, chiar dacă pe alocuri îşi  inventează unele „cuvinte potrivite” Astfel, chiar şi în ceea ce ar părea să fie numai zgură şi cenuşă, mai staruie încă o căldură de jar care, (cine ştie)  poate reaprinde focul.

________________

24 Ianuarie 2010 – Dan Bodea: „Deipara“ (Elena Armenescu)

Simpla rostire sau auzire a numelui lui Dumnezeu ( Dei) te duce imediat cu gândul la Lumină, la Focul iubirii-nearzător, la Cuvântul cu care a zidit El lumea văzută şi nevăzută şi la Cuvântul întrupat – Fiul purtat în pântec, născut de Maica Sfântă –, „născut, nu făcut” căruia mama i-a fost mereu aproape de la Imaculata conceptione până la punerea în mormânt, adică para acest cuvânt înseamnând alături (de Dumnezeu).

De altfel chiar autorul în – Chemare la cuvânt – care prefaţează  volumul a simţit că trebuie să precizeze:

„Este dei para pentru că veghează şi lucrează alături de Fiu”.

Pentru mintea noastră  mai puţin obişnuită cu scrutarea altor dimensiuni, fiind noi  văzători cu ochii fizici doar în cea de-a treia dimensiune, aşa cum ne-a creat Dumnezeu, acum când graţie tehnologiei avansate am făcut cunoştinţă cu imaginile holografice a fost un fel de revelaţie: partea reproduce întregul! Prin analogie, putem afirma cu tărie că ceea ce ne învăţau Sfinţii Părinţi este adevărat – Fiul, parte din Sfânta Treime întruchipează întregul, dumnezeirea!

.

Pe de altă parte, în limba română există expresia : arde ca para (focului)

Dei-para poate fi interpretat : arde ca para focului de iubirea întru Dumnezeu.

Poetul însuşi foloseşte în poemul „Unde te-ai retras”cuvântul para pentru a sublinia intensitatea iubirii:

Cheamă-mă, căci în zbor mă voi lăsa

Să  dau para dragostei divine.

Deipara, pentru noi poate fi un nume exotic, dar ştim acum că pentru poetul Dan Bodea este numele gigaş, plin de înţeles cu care o dezmiardă pe Maica Domnului.

Despre Maica Domunului şi slava adresată ei , oricât s-ar fi scris si spus până acum niciodată nu este suficient rostit. Iată! ne arată chiar acest volum de poezie în care poetul repetă anumite titluri ( Ave Maria, Rugăciune, Deipara) simţind că nu a exprimat îndeajuns în câte un singur poem: smerenia, respectul infinit, adorarea, dragostea şi recunoştinţa omenească pentru aleasa Tatălui ceresc..

Alături de poet, avem- pentru că ni le insuflă, ni le reaminteşte nouă cititorilor- aceleaşi sentimente. O preţuim pe cea Pururea Fecioară pentru puritatea ei de adolescentă care se supune voii Domnului la vestea adusă de îngerul Gavriil, îndoim genunchii în rugăciune în faţa Mamei lui Dumnezeu şi ne prosternăm în faţa imensei Sale suferinţe îndurate alături de Fiu pe Via Dolorosa,  pe drumul Golgotei. Este suficient să ne gândim doar cum i-o fi bătut inima când l-a pierdut la 12 ani şi l-a găsit în Templu, ce-o fi simţit născătoarea de Dumnezeu, cât de nefericita a fost în ziua Judecăţii nedrepte când îl ştia pe Fiul ei Salvator şi nu blasfemiator, apoi când şi-a văzut Fiul căzut sub greutatea crucii şi a răutăţii omeneşti? cum i-o fi tremurat carnea, cum vor fi vibrat timpanele sale la fiecare lovitută de bici de pe trupul Fiului, pe care de la naştere îl îngrijise, veghease, apărase cu toată dragostea sa?

„Maică sfântă de dumnezeu născătoare/ Fericită umilinţă ne trimiţi din icoane/Căci prin tine ne-a venit Cuvântul / Şi holda cunoaşterii s-a întins peste zări Căci prin tine ne-a venit îmbrăţişare/Văzută în ieslea Bethleemului/Făzută în fuga în Egipt/Văzută în îmbrăţişarea Fiului jertfă” (Fericită umilinţă)

Trăim vremuri tulburi, se încheie un ciclu astrologic plin de zbucium, războaie, nedreptăţi, minciună „ atât de apăsat de chipul de iuda…” trebuie să înceapă altul luminos. Astrologii vorbesc despre sfârşitul erei Peştilor şi trecerea în era Vărsătorului.

Geofizicienii vorbesc despre modificarea vibraţiei pământului, scăderea magnetismului şi chiar posibila schimbare a axei polilor pământului.

Toate acestea şi altele neştiute vor fi, altele nu, unele vor trece dar cuvintele înscrise-n Cartea Sfântă nu vor trece!. Maica Sfântă are cunoştinţă de ele şi nu întârzie să se arate din când în când celor meritorii să ne reamintească ce avem de făcut, să ne arate că trebuie să urmăm Calea Fiului pentru salvarea noastră, pentru că ştie cum noi oamenii toţi suntem păcătoşi unii mai mult, alţii mai puţin.Care este păcatul cel mare?

Păcatul pe care-l ai! ar fi răspunsul. Prin urmare, toţi avem nevoie de iertare!

Maica Domnului este mijlocitoarea iertării. Ce ne revine nouă printre alte norme de îndreptare?

Noi avem nevoie să ne păzim gândurile, să nu lăsăm să vină spre noi larma, zgomotul supărător şi bolnăvicios al lumii. Am rostit acest îndemn şi cu alte prilejuri, mai ales în convorbirile cu pacienţii, dar în zilele trecute am regăsit date privitoare la scriitorii antici şi am fost surprinsă de vechimea cugetării, a înţelesului şi soluţia dată, adică refugiul în munca intelectuală. Citez din Titus Livius, celebrul istoric roman, pentru că el este acela de la care a rămas scris:

„Eu din contră voi căuta o răsplată a acestei munci în faptul că cel puţin atâta timp cât expun cu tot cugetul acele fapte din vechime, îmi voi feri privirea de relele la care a fost martoră generaţia noastră atâţia ani”.

Incinge-mă  Doamne cu brâul despărţirii de deşertăciune

Şi în tăria stâncii să-mi aflu adăpostire

( Precinge me, Domine, cingulo puritatis)

Cum ne păzim gândurile? Citind poezie, ascultând muzică, ocupându-ne în general de artă în timpul destinat recreării.

Există însă după cum bine ştim, un timp cronologic şi un timp psihologic, un timp istoric şi un timp sacru.

Dacă vrem să intrăm în timpul sacru, citim cărţi sfinte, ascultăm muzică liturgică, mergem la biserică, citim poezie religioasă!

Volumul de faţă Deipara ne oferă această şansă.  Dacă ne gândim cronologic, ziua naşterii Maicii Domnului se încadrează cu prisosinţă în timpul sacru, şi poetul în poemul „Cântând naşterea ta” glăsuieşte plin de recunoştinţă, pătruns de adâncimea misterului:

Căntând naşterea ta cu toţi te lăudăm

Cu toţii te mărturisim ca biserică  vie

Căci prin tine ni s-a arătat preotul cel adevărat.

Bucură-te, cort al Logosului lui Dumnezeu

Căci prin tine înţelepciunea ne-a venit!

Cine este Maica Domnului pentru noi oamenii? Varianta de răspuns a poetului este exprimată în poemul „Eu sunt fecioara”

Eu sunt fecioara părăsiţilor

Şi vin să vă însoţesc în singurătate

Şi grăbesc să vă alung disperarea

Eu sunt fecioara uitaţilor

Şi vin găteala razelor

În dimineaţa lumină să vă sfinţesc

Eu sunt fecioara suferinzilor

Şi vin întremare să vă dau”

În consecinţă poetul se roagă înfiorat, străbătut de undele adorării şi ne invită:

Veniţi să  cădem dinaintea icoanei

A fecioarei, căci prin ea răsăritul ne-a venit.

Minunile privind puterea de vindecare a Maicii Sfinte au uimit lumea şi vindecările miraculoase continuă:

Lourdes, Fatima,Guadelupe, Jasna Gora

Iată  chipul Fecioarei cum ne cheamă

Iată  rănita inimă a mamei de Dumnezeu născătoare,

Cum ne invită la întremătoare izvoare ( O, minune)

Prin preamărirea Fecioarei exagerează ori uită poetul de întâietatea lui Dumnezeu Tatăl? Nicidecum! Iată ce mărturiseşte întocmai ca la o spovedanie:

Râvna mea este la Tatăl ceresc (De passione Domini)

Ce-şi doreşte poetul când se roagă Maicii sfinte?

Aici arde-mă la para dragostei neasfinţite

Aici vindecă-mă şi mă întinereşte

Blândeţea ta, dragostea ta

Să-mi fie întremare-n veşnicie.

Metafore ca giuvaerul umilinţei, grandoarea umilinţei , în limpezimea ochilor tăi paradisul s-a aşezat,  vin să sublinieze frumuseţea interioară a maicii care ni l-a adus pe dumnezeu, iar „dintele morţii şi-a pierdut ameninţarea” iar noi ne simţim datori să tragem clopotele cuvintelor, să aprindem torţele inimilor, să deschidem larg porţile sufletului să aducem pe cei rătăciţi, pe cei orbi şi surzi care întârzie să vină pe calea cea dreaptă, luminoasă, pentru care se roagă Regina Cerurilor, apărătoarea şi mijlocitoarea neamului omenesc şi a planetei Pământ. O, cât de frumoasă esti Marie! Exclamă poetul. Măicuţa Domnului este speranţa, este zbor spre arca noii alianţe (posibila unire a religiilor).

Întregul volum este străbătut ca de un fir nevăzut împletit din specificul nostru românesc ancorat în universalitate, adică acela de a simţi şi a aşeza apoi în vorbire ceea ce iubim, ce ne este drag, de a-l proiecta în peisajul specific al acestei ţări „una dintre cele mai frumoase presărate de Domnul pe pământ”. cu văile ei înmiresmate, cu dragostea mărturisită de floarea de măr, cu roua zorilor care înveseleşte via la propriu dublat de înţelesul subtil care trimite la via cerească, de fapt la omenire.

De-ar fi să sune vesel,  înalt ca în zi de sărbătoare clopotele bisericilor din Lăpuş, Arad ori Timişoara, Cluj, Craiova sau Iaşi, Bucureşti, din tot locul unde există creştini, n-ar fi destul, tot ar trebui să-i mulţumim Domnului că ne-a dat har să vedem româneşte dar în contextul respectului pentru adevărul biblic,  la nivel planetar,  lumea în care trăim, poporul lui Hristos în care fiecare cere asemeni poetului:

„Fă-ne Doamne sfinţi

Căci a creşte întru iubirea cerului este împlinire”(Fateci santi), şi pentru că ”trecători suntem prin veac” ne întrebăm: cine este Cel ce ne aduce salvarea timpului acesta de care aminteam la început şi victoria asupra întunericului?

Inimă  a lui Iisus, florilegiu de răni în liturghie

Grijită  în inima preacuratei fecioare

Strânge-ne pe pragul zorilor, (Inimă a lui Iisus) adică: viaţa desfăşurată în curăţenie, puritate de crin, identificarea izvorului cu apă vie şi multă, multă Rugăciune din partea tuturor neamurilor:

Neamuri, chemaţi inima Mariei,

Popoare, strigaţi spre Maria strigaţi

Şi în iubirea ei vă îmbrăcaţi

O, Marie, O Marie,

Numele tău, în veci, slăvit să fie!

Să  nu uităm chintesenţa creştinismului, îndemnul cristic !

Iubire adună-ne la sânul tău,

Iubire, cheamă-ne pe înălţimi solare!( Iubire),

acolo unde strămoşii noştri, din cele mai vechi timpuri  au ales loc de altare, loc de mânăstiri, loc de închinare.

Inchei cu cea mai diafană şi mai plină de graţie cântare de pe pământ, pe care autorul şi-a permis s-o introducă în volum tocmai pentru a da posibilitate să fie cunoscută de cei care nu o ştiu încă, recitită şi recitată, cântată sau murmurată cu încântare:

Ave Maria

Ave Maria, gratia plena

Dominus tecum

Benedicta tu in mulieribus

Et benedictus fructus ventris tui, Jesus

Sancta Maria, Mater Dei

Ora pro nobis peccatoribus

Nunc et in hora mortis nostrae.

Amen.

_________________

23 Ianuarie 2010 – Melania Cuc: „Dantela de Babilon“, Editura Nico (Menuţ  Maximinian)

Ajunsă la a 20-a carte, scriitoarea Melania Cuc nu mai are niciun fel de inhibiţie în jocul cu cuvintele. Ea scrie precum respiră şi respiră precum ar avea tot timpul acţiuni ce se ţes în atelierul de creaţie. Romanul „Dantela de Babilon”, apărut la Editura Nico, este o carte a conflictelor, a psihologiei în care personajele sunt construite în forţă. Dincolo de sensibilitatea lui, fiecare personaj conturat are o forţă interioară pentru că, altfel, i-ar fi fost greu să reziste ca prizonier în războiul rece din Orientul Mijlociu. Pornind de la premiza că Alah este mare, Melania Cuc ne prezintă o jurnalistă care va ţine un jurnal al capturării ei alături de alţi oameni din diverse părţi ale lumii, de la Laila, cea care va contura în paşii povestirii dantela, la Salomeea, femeia rămasă văduvă la faţa locului. Cuibăriţi în propria lor teamă, având în faţă terorişti firavi ca adolescentele, dar care se poartă cu haidamacul precum medicul de urgenţă cu femeia isterică, eroii simt fluidul morţii care trece de la unul la altul, făcându-i să uite că mai există speranţă şi viaţă. Este dificil să ţii în frâie o asemenea povestire de război, Melania Cuc reuşind să aducă dincolo de caracterizarea psihologică a fiecărui personaj, o lume care ne înspăimântă, în care nici măcar bogaţii precum Johnathan şi ai lui Barby nu sunt favorizaţi. Impresionantă este scena în care deţinuţii nu mai ţin cont de religie sau culoarea pielii, copilul negresei Cecilia fiind salvat de la moarte de către Barby, care acceptă să împartă laptele ei între doi copii.
Pe măsură ce înaintăm în poveste, Laila înnoadă ochiuri de aţă în care pare să pună toate trăirile celor prezenţi, dantela prinzând forme în timp ce eroii sunt din ce în ce mai obosiţi şi mai lipsiţi de apărare. În momentul în care graniţa dispare, prizonierii fiind liberi, constatăm că odată asumată libertatea este greu de stăpânit. „De ce nu plecăm? De ce am pleca?, spun, prin cuvintele scriitorului, personajele, Melania Cuc lăsându-ne libertatea de a filozofa pe această temă. Descoperim în roman povestiri care sunt parcă pictate din lumea Orientului Mijlociu, o solidaritate dincolo de graniţele culturale şi spirituale, un război al minţii, un portret colectiv foarte bine transmis de la emiţător la receptor. Un roman care presupune meditaţie, analiză, concepte şi, dincolo de mesaj, oglindirea în artă şi literatură.

MENUŢ  MAXIMINIAN

________________

22 Ianuarie – Ion Machidon: „Menestrel peste păduri”, vol. III, Editura Amurg sentimental (Cristian  Neagu)

Cine va analiza destinul literar al lui Ion Machidon, va constata că se găseşte în faţa unui scriitor exigent, pentru mulţi dificil, apt să fie mereu supus unor noi revizuiri în urma cărora va rezulta considerentul,  că tensiunile sale poetice izvorăsc dintr-o profundă vibraţie umanistă. „Menestrel peste păduri”, (vol. III Editura Amurg sentimental – 2006) este conţinutul unui  mod  emoţional, în care se oglindeşte doctrina personală a poetului, unde se cristalizează atât răul dezagregator cât şi binele recreator, în contextul unui destin dramatic ce i-a marcat încă din copilărie integritatea fizică.

Din acest  fond  al  decantării emoţionale se alimentează unitatea de stil, dar mai cu seamă, obiectivând  sentimentele,  Ion  Machidon face din ceea ce a fost la început, succesiune psihică de momente ireversibile, o trăire consistentă a sinelui, o entitate cu existenţă proprie: „apa în care m-am botezat a fost cu blesteme/ de mi-am pierdut tatăl în plină  copilărie/ de mi-am pierdut mâinile ceva mai târziu/ că  aşa era în vasul acela scris”. (Apa în care m-am botezat, p.27) Desigur, dispoziţia sentimentală poate avea un stimul obiectiv conştient şi apropiat, ori subconştient şi depărtat, considerând acţiunea creaţiei poetice în ansamblu, mai mult decât ca pe o relaţie de  la cauză la efect, descoperim în spectrul resemnării poetului, împletirea convulsivă a sentimentelor de revoltă şi eşec, mergând până la ideea de permanent tumult al egotismului marcat de semnul dramei: „Pe cine să fiu supărat că zarurile/ nu au căzut şi în favoarea mea?” [….] pe cine să fiu supărat că trădat am fost/ de propriile-mi mâini, când nu aveam/ decât treisprezece ani” … (Războinic neînvins, p.103) Dezvoltând  în  continuare pe tema multiplului conflict cu viaţa, din păienjenişul de elemente pe care i le oferă realitatea, se poate distinge penitenţa eu-lui matur, prin luciditatea cu care o resimte:   „ De ce Doamne, mă loveşti pe la spate/ ţi-am urmat calea sfântă/ şi uite unde am ajuns” […] „de râs şi de batjocură în sat/ cât despre femeie, nu-ncape vorbă/ pentru ea sunt un nimic/ un hoit mirositor, atâta/ şi niciun sentiment de preţuire” (De ce? p.71)

Mistuit de marile întrebări, trebuie observat că prin structura poemelor sale, (marcând strict fenomenul dramei personale) Ion Machidon este „înrudit” stilistic cu Mihail Lermontov (Demonul meu) nu numai prin protestul individual împotriva penitenţei  alocate sumbrului său destin, pe care la un mo- ment dat reuşeşte să o transforme în voluptate malignă,  peciorinistă: „Da, Domnule judecător, tu,Doamne al împărăţiei mele de griji/ de lacrimi de jertfe comune întru alinarea ciurului de mălai/ pentru necă- jiţii de îngeri – pentru pădurile  însetate de/ virilitatea cântecelor unor sărmani piţigoi” [….] „ Da,Domnu- le, cum îţi spun, de fapt, tu ai uitat/ deznodământul clipelor prin care ne urzeam credinţa de/ oameni a- devăraţi cinstiţi şi puşi pe o existenţă sărmană că/ aşa se spune la biblie….” [….] „Da Doamne,s-a uitat: Tu, tu, tu-ţi mă-ta mare de viperă/ m-ai trişat cu amiezile mele de fructe pârguite” (Da, Domnule! p. 314) Chiar dacă aceste versuri ne vor trimite la psalmistul arghezian, trebuie să-i  recunoaştem  în cele din urmă, forţa de a se refugia sufleteşte în aria Divinului, (în timp ce din  conştiinţa tragică a lui Lermontov a izvorât motivul demonismului, având în vedere scepticismul, sfidarea, aparentul cinism, bazate pe aceiaşi superlativă  luciditate) : „Prin  rugăciuni e Dumnezeu cu noi/ Şi El ne  poartă de griji la fiecare” (Părintele ce ne veghează, p. 192) „iubesc trandafirul sălbatic, tufănica şi câte mai câte/ miracole, dar nu voi fi prieten cu dracul” (Nu voi fi prieten cu dracul, pag .230) „Cu Dumnezeu în gând, trecând prin viaţă spre  Lumină/ Aşa să fim – ne fie neamu-n veşnicie – /Credinţa să o păstrăm cu cinste şi tărie.” (Credinţa să o păstrăm, p.191)  şi  îl surprindem chiar implorând

Atotputernicia – încadrându-se sintagmei biblice, „Dixi et salvavi animam meam” – prin vizibilul  act  de prosternare conţinut în versurile: „Da Doamne, eu, păcătosul Ion, nume ce mi-ai dat/ întru bucuria părinţilor mei, ţărani săraci şi vlăguiţi/ de truda zilei întru iubirea Ta, mă rog: Iartă-mă de Te/ bat la cap cu vorbele  mele  poetice  adunate  de prin/  cărţile Tale, cinstire a Ta că exişti precum bucata de pâine/ în mâinile  copilului  orfan  şi-nfometat, cu  privirea  spre  cerul/ în care înfloreşti întru speranţa celor mulţi” (Rugă de seară, p. 308-309)

Probabil că erudiţii moderni vor renega acest concept al construcţiei poemelor machidoniene, acuzând o complicaţie imagistică  de genul: „Numai rânjetul lunii deasupra cartierului/ are viaţă  în rest, maşini masturbate de-atâta/ alergare stau stropite în garaje/ şi chiar prostituata acum se odihneşte/ într-o cabină la un paznic de noapte” (Umbrele venite la vals, p. 253) sau: „Mă târăsc prin viaţă/ picioarele prea scurte/ fără degete şi unghii/ şi chiar fără de sex/ ce naiba,nu aţi văzut/ picioare fără de sex?” (Rugă,p.296) Într-adevăr, se constată comportamentul divergent, frust, întemeindu-şi poezia pe tema integrităţii aurei sentimentale, introducând momentele dezechilibrului resimţit, printr-o maltratare deliberată a celorlalte. Da, avem de-a face cu un stil individual, în care densitatea poetică este aerată, iar exotismul cotidian resimte încercarea unui postmodernism de concepţie proprie.

Strâns legat de cele arătate mai sus, descoperim sumbrul social în poemele de atitudine, unde poetul Ion Machidon conturează pictorialul rigid al condiţiei de viaţă, într-o societate austeră, decadentă: „Soarele străluceşte ca o nălucă peste cartierul meu/ tot mai plin de griji de la o vreme, grija zilei de mâine/ bucata de pâine care tot mai mult lipseşte de la masă.” Atipicul este prezent prin încălcarea formei  expresiei, ieşită de sub incidenţa logicii probabil pentru a reda profunzimea stării de fapt: „Soarele străluceşte şi urcă pe cerul plumburiu/ de câte vede şi-ndură întru existenţa oamenilor/ sub-apreciaţi de trilul privighetorii din grădina publică” (Vreme de chin, vreme de câine, p.293), refulând mai apoi, într-o poftă  nebună de a face simţită prezenţa vocabularului rudimentar, extrăgând din cotidianul  atât  de plat  şi  de prozaic, forma  agramată (sau, cine  ştie…) : „surâsul cu care îmi întorci <<ghirlănzi>>  de bucurii” (Octombrie mă torţionează, pag 40) Nu ezită însă a reactiva ritmicitatea versului liber de nuanţă clasică: „De toate ce se-ntâmplă azi cu noi/ De vină ţara este oare? Tân- jesc/ De nedreptate (?) şi plâng întruna/ Prăpădul ista omenesc.” (Dreptatea, unde-i? p.43)

Extrem  de interesantă este peisagistica machidoniană, în al cărei structuralism  predomină evocarea satului, locurilor natale, a ţăranilor. Distingem tensiunea elegiacă a vibraţiei  interioare  unde lirismul apare atât cât să însemne forma de manifestare nostalgică în corelaţia anotimpurilor cu spiritul uman: „Toamnă… Prelungă toamnă… Ploi…/ Cad nucile de-a rostogolul pe la streşini/ Şi cântece din ce în ce mai rar/ La stâni pe dealuri, din fluier se aud” (Satul,p. 312) ; „Şi azi vă scriu, vedeţi prea bi-ne/ de voi mi-e dor şi vă colind în vis/ ţăranii mei cu doina proaspătă  pe gură/ ţăranii  mei  cum floarea de cireş” (Şi azi, p.299) şi toate acestea, compun episoadele  peliculei minţii, focalizate prin ochii copilului rămas prezenţă cutremurătoare în poetul cărunt, ca o frântură de azimă în ţest: „Am crezut că am să te revăd pe uliţa natală/ copilăria mea în haine de şcolar şi ploi prelungi/ dar vis mi-a fost ursita şi strigătele-ntregi/ singur priveam pe dealurile care/ la amândoi ne-au fost atât de dragi” (Aromă  de pleoape, p. 15) continuând  să mărturisească versului, detaliul unei litografii sentimentale reprezentând mediul în care s-au înfiripat rădăcinile originii domniei-sale: „În prispa casei cântă greierii/îi aud seară de seară/ luna urcă pe scările cerului/ cât mai sus-/ eu scriu poeme de aducere aminte” (Prilej de viaţă continuă, p. 286) declarându-se totodată sclavul dorului de pitoresc rural: „ O, iar ninge Făurar, zăpada lui/ mi-a acoperit geamul la dormitor/ şi cât aş vrea acum să mă uit/ cum ninge peste  ţarc  la  oi/  şi cât  aş  vrea acum să mă întroienez/ cu sania pe dealuri după  lemne/ copil de mult nu mai sunt/ mi-e dor de iernile de demult” (Iar ninge Făurar, p.159)

Inevitabil, de la peisagistică, ne vom opri asupra conţinutului filosofic atribuit naturii, unde observăm, – dincolo de somptuozitate şi cromatism – raportul  viziunilor  onirice resimţit în profunzimea meditaţiei: „Ascultaţi cum tresare firul de iarbă prin cimitire/ umbrite de vocile de dincolo de noi – de lumea noastră” (Primăvara după Paşti, p. 308), lamentabilitatea motivului evocării : „Cum toamna aceasta cu struguri zburdalnici/ şi mânji de frunze dinspre păduri venind alene/ oh, ce melancolie, ce timp de scris săruturi/ prin câmpii arse de brume târzii” (Amintirile rămân, p.279) sau ideea de metamorfoză  prin  renaştere: „Mâinile tale cândva petale înflorite/ de la un timp s-au retras în muguri/ de parcă n-ar fi fost nimic pentru/ iubirea mea însetată de clipa trecută” (De clipa trecută, p. 110)

Acesta este… Ion Machidon.

CRISTIAN  NEAGU

___________________

21 Ianuarie 2010 – Olga Alexandra Diaconu: „Zbor de dragoste târzie“, Editura online Semănătorul (Al. Florin Ţene)

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin .

Iubirea este o flacără care ţine poemul treaz ,cu antenele în alertă,pentru a face cititorul să descopere criza lăuntrică,provocată de amintirea inocenţei originare:Am sufletul transparent/de iubire/şi păsările se rotesc/atât de sus,/pacă/ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus(Azi ,un strigăt neauzit).Jumătatea mitologică a femeilor,bărbaţii sunt percepuţi ca un rău necesar,sau ca nişte cariatide ce ţin pe umeri cerul,…sunt/tot ce-I mai rău şi mai bun/pe Pământ-aerul sunt.(Bărbaţii).Ei sunt emblema iubirii,sunt anonimii din măduva cuvântului iubire:Nu-ţi spun pe nume,îţi spun doar iubire/şi simt cum mă învăluie un val/de parcă amândoi devenim fire-/două singurătăţi pierdute în astral.(De te iubesc…).Aflăm în aceste poeme un eu îngândurat ,un portret melancolic , iar versurile sunt gesturi premonitorii , ca în acest menuet liric:Mi-au înflorit obrajii/de iubire/şi gândul pentru tine-i/înflorit/şi m-aqm gândit/că poate-ar fi mai bine/în plisc de porumbel/să ţi-l trimit(Mi-au înflorit obrajii).Amestecul de jubilaţie candidă şi de înfrigurare ludicpă străbate,de altfel,în întregime tot volumul.

Paroxismul crizei ajunge la o tensiune încărcată cu imagini viscerale pentru a exprima cu sinceritate zborul dragostei târzii.Există o tensiune între spirit şi trup.Visceralul înlătură cerebralitatea ca presiune interioară,evitând convenţionalitatea,pentru a nu obnubila trăirea.Sevele iubirii sunt căutate,prin urmare,în plasma organicităţii pure,nealterate de canonul existenţei.Poeta suprimă orgoliile intelectualismului,ea caută miezul prin despuieri succesive ale fenomenului:Poate-ntr-o seară,/când o vioară/mă va cuprinde/în trupul ei,/voi fi arcuşul/care să-ţi cânte/ca pentru zei.(Nu cred că mi-ajunge pământul).Imaginaţia poetei se desfăşoară volubil în metafore pentru a se elibera de obsesiile materialităţii tulburi.

Cartea este o formă eufemistică a crizei,cu viziuni delicate şi efuziuni interioare,uneori metafizice,cu proiecţii ample în care dorinţa glisează spre speranţă.Spiritul şi materia agonizează în aşteptarea intrării în vară când trupul arde de dorinţi:Ne-am pierdut într-o explozie solară/şi am uitat de Pământ.(Am început să intru în vară).Extazul,iluminarea,transfigurarea sunt forme ale exorcismului,ale mântuirii fiinţei prin iubire,printr-un fel de dereglare rimbaldiană a simţurilor,care captează dorinţa cu fizionomia tentaculară a bărbaţilor.poemul este construit polifonic,iar în melodicitatea lui interioară consună ritmurile fiinţei în apropierea bărbatului.,sugerând o renaştere a spiritului în viziuni zodiacale.Vezi poemul Răstălmăcind adormitele-mi zodii.

Versurile par străbătute de o dorinţă ambiguă,ce poate însemna deopotrivă  căutarea identităţii pierdute în spaţiul fabulos al dragostei şi invocarea fiinţei complementare,a jumătăţii mitologice.Discursul liric are dramatism şi un soi de încordare  paroxistică.

Olga Alexandra Diaconu este o poetă  autentică de o sensibilitate maladivă care  se confesează pe malul apei ,cu chipul răsfrânt în oglindă.

AL.FLORIN ŢENE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s