31 Ianuarie 2011 – Ioan Miclău: „Frunze de toamnă aurie“,  Editura “Cuget Românesc”, 2010 (Mariana Gurza)

Mulţumesc pentru dar, Badie! Acum când este frig, şi totul parcă este încremenit, cartea mi-a încălzit casa…

Numai pomul dezrădăcinat ştie gustul pământului de acasă; numai omul dus peste mări şi ţări ştie cât de grea este povara dorului de Ţară; numai poetul arde ca o torţă, în fiecare zi, în fiecare noapte. Nu ştiu dacă I. Miclău şi-a luat ţărană din grădina casei părinteşti, ca să-şi învelească trupul cu ea când o fi să fie. Sunt sigur, însă, că a luat cu sine atâtea amintiri, cât să-i ajungă pentru o veşnicie. Îşi înveseleşte sufletul cu ele, când îl pătrunde frigul străinătăţii; îşi oblojeşte rănile ce i le fac săgeţile singurătăţii; îşi şterge lacrimile dorului, îşi doineşte neîmplinirile şi puţinele bucurii ale vieţii. Şi toate astea le rabdă cu stoicism, ştiind că astfel îşi ispăşeşte vina de a fi POET.” (Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda).

Ioan Miclău, “purtându-şi Duhul de Românie, neatins de vremi…”, în noul său volum,  “Frunze de toamnă aurie”,  apărut la Bârda – editura “Cuget Românesc”, 2010, le mai lasă urmaşilor o parte din sufletul său”, o dragoste tainică, de românism incurabil.

 

“…M-aş simţi gol, secunda risipită, / De n-aş avea-n iubire al gândului izvor…“ ,  ne spune poetul Ioan Miclău, pentru  “acest Neam frumos” căruia îi aparţine, “cel al Românilor”, el scrie şi trăieşte prin credinţă, fiecare secundă, pentru istoria Românilor, pentru cei dragi lui, mânat parcă de Duhul celui ce ne-a creat, “Duhul adevărului”.

Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan XIV, 16, 17).

“Cum o secundă este viaţa întreagă, / Cu-a Naţiunii fiinţă s-a unit, / Căci Timpul – Neamul merge înainte, / Chiar de orologiul gongul şi-a oprit!”

 

Mândria de Român este prezentă în scrierile autorului, aşa cum iubirea, pacea sufletească sunt roadele Duhului Sfânt.

Un îndemn pentru fiecare din noi de a  ne aminti ce ne spune Apostolul Pavel, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22). “Ia aminte, cât de întocmai se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu. Adică dragostea – rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh. Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii“. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. XIII, 10).

Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă,, (I Cor. XIII, 4, 5).-( din “Predici la duminici şi sărbători”,  Sfântul Ioan Gură de Aur).

Ioan Miclău este unul dintre acei truditori ai cuvântului, a faptei bune, a dragostei necondiţionate. O ramură în toamnă, ce-şi duce rugăciunea cu evlavie pentru Neamul Românesc, conştient de rădăcina sa sănătoasa, de coroană, frunze şi rod.

Volumul “Frunze de toamnă aurie” aparţinând scriitorului Ioan Miclău, emană miros de floare de câmp, trăiri şi amintiri unice. Se doreşte a fii păstrat în amintirea nepoţilor, ca o rugăciune de ne-uitare. Citind paginile, am simţit prezenţa mentorului său, profesorul ARTUR SILVESTRI. Fiecare din noi, am învăţat câte ceva, acel ceva, ce ne va zidi în cuvânt. Fascinaţia lui pentru cele “două mari dimensiuni ale duhului românesc cel veşnic”, basmul şi “Aminul Neamului Românesc duhul Revelator-Identificator-Călăuzitor de Neam, MIHAI EMINESCU”, te copleşesc prin simplitatea simţirii, a harului.

Poetul Ioan Miclău este “cânt pe marginea unei prăpăstii, / Sub care curge fluvial infinit; / este “lacrima ce sună în ocean, / Precum secunda-n timpul nesfârşit.”…”Culorile sunt vârste, simboluri, şi cărări, / Frunzele anii ce repede trecuţi, / O, Doamne ce valuri vin pe Mări, / Iar omenirea fuge de-a Tale îndurări! “.

“…Ardeleanul, româno-australian IOAN MICLĂU este, el însuşi, prin harul zicerii/povestirii şi prin setea sa de cunoaştere, întru Duhul Creştin Autentic Românesc, un “HOROIES”! Un Traco-Dac Gigantic, din cei adevăraţi de la care, cum îi zicea Horoiesului din legendă, fiicei sale celei curioase şi miloase, “VOM MOŞTENI” Lumea cea authentic-Românească / Omenesc–Dumnezeiască!!!” (Prof. Dr. Adrian Botez).

MARIANA GURZA

______________

28 Ianuarie 2011 – Nicolae N. Tomoniu:  „Ultimii soldaţi ai neamului românesc. Note de călătorie Tismean“a – Ad Aquas Herculi Sacras –Ad Mediam, SEMĂNĂTORUL  Editura – online,  Iulie 2009 (Cezarina Adamescu)

O întrebare legitimă se desprinde din paginile cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii soldaţi ai neamului românesc: noi, românii, ca neam, ne-am meritat istoria? Din care rezultă, în mod legitim, o alta: Merităm istoria de azi?

Şi cine garantează că ne vom merita Istoria de mâine pe care o vom lăsa moştenire „urmaşilor urmaşilor noştri, de acum şi până-n veac”.

Autorul caută răspunsuri la aceste întrebări, încercând o incursiune în istoria frământată şi, de multe ori falsificată a românilor, aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care au TRĂIT ISTORIA PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin  tot ce au făcut, prin întreaga lor viaţă şi  i-au adus ca jertfă, numele lor, persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în cele din urmă, amintirile despre istoria neamului. Ce-i îndemna pe aceşti bravi români să facă aceste lucruri, în loc să-şi vadă de vieţile lor, de familiile  şi vetrele lor, de bucăţica de pământ rămasă pârloagă în urma lor, de vitele care piereau în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă grijă de ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au succedat, unul după celălalt, care mai de care mai asupritor şi mai nedrept cu dânşii.

Cartea începe, firesc, cu o sumă de întrebări şi nedumeriri, la care autorul, desigur că nu poate primi răspuns, dar, conştiinţa sa şi demnitatea de român îl îndeamnă să le pună, măcar pentru urmaşii care, poate, vor dori să cunoască aceste lucruri:Care-i rostul în România neo-vasală de astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei soldaţi, cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei? Cât patriotism mai există acum în pieptul soldatului român după ce Armata Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari pusă în slujba familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa şi a Naţiunilor Unite dându-şi jertfa de sânge prin munţii… Afganistanului?”

Întrebări care pot părea crude, dar sunt în cea mai perfectă legitimitate, mai ales, aşezate în gura unui fost soldat care-şi vede toată jertfa distrusă, risipită, luată în derâdere, azi, când cuvântul PATRIOTISM a devenit atât de vetust încât aproape nimeni nu-l mai pomeneşte. Şi chiar dacă o face, este imediat pus la punct şi luat în batjocură de cei care s-au trezit stăpâni pe o moşie pe care nu ei au trudit şi şi-au dat sudoarea şi sângele.

Luând drept interlocutor un ilustru profesor al Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza, domnul  Constantin Giurgincă, un astfel de brav trăitor al istoriei cu toate fibrele fiinţei, autorul acestei cărţi-document, Nicolae N. Tomoniu ne introduce chiar în inima Banatului montan, în satul Petnic, spre depresiunea Almăjului, loc încărcat de glorii, pentru că se ştie că bănăţenii sunt foarte buni păstrători ai tuturor componentelor Fiinţei Naţionale. Discuţia celor doi este un bun pretext pentru  a face cunoscut un segment de viaţă despre care astăzi se vorbeşte mai puţin, sau deloc. După ce fixează cadrul geografic natural, „sat brăzdat de râul Craiova, o apă liniştită ce şerpuieşte prin depresiunea dintre Munţii Semenicului şi Munţii Amăjului”, autorul insistă asupra contribuţiei acestui colţ de ţară şi a oamenilor lui,  la făurirea Istoriei,  spunând că: ”atât de zbuciumată fu viaţa locuitorilor acestei zone numită Craina Bănăţeană, craina însemnând „margine de ţară”. Unii zic că  va fi fost aici marginea Banatului, alţii merg în istorie vorbind de marginea Voievodatului lui Litovoi, alţii se întind şi mai mult în negura vremii zicând că aici se întâlneau teritoriile dacilor, geţilor şi ilirilor după ce romanii se retrăseseră la sud de Dunăre în Dacia Aureliană, la presiunea celţilor şi vizigoţilor.”

De ce merge atât de adânc în negura timpurilor Nicolae N. Tomoniu? Pentru ca cititorul să înţeleagă de unde ţâşnesc precum izvoarele de munte,  dimensiunile patriotismului acestor oameni de ispravă  care şi-au apărat  dintotdeauna cu sfinţenie fruntariile.

Păstrarea identităţii proprii a bănăţenilor a fost unul din idealurile lor seculare, cu obsebire  „după ce imperiile austriac şi otoman, în permanent conflict, trecuseră satele băştinaşilor prin foc şi sabie”. Despre grozăviile care s-au petrecut în aceste sate de graniţă, au rămas multe urme şi mărturii, încă din anul 1695, când satele au fost pârjolite şi mai apoi, când  românii de aici şi-au pierdut autonomia, prerogativele şi libertăţile de care mai beneficiau.

Cu toate acestea, bănăţenii s-au întors întotdeauna la vetrele lor după ani de surghiun, fiind din nou trecuţi prin foc şi sabie. Autorul subliniază: „Zbuciumată viaţă avu de-a lungul timpului românimea de-aici!”

Interlocutorul, C. Giurgincă povesteşte un episod din tristul proces de maghiarizare a limbii române şi a numelor româneşti, trăit de  străbunicul său, învăţător în şcoala din satul  Domaşnea, când a fost dat afară din învăţământ, cu anularea tuturor drepturilor şi diplomelor câştigate de-a lungul anilor, fapt ce l-a silit să ceară o audienţă la Viena, direct împăratului Franz Josef I. Aici îşi dovedeşte curajul şi dârzenia, refuzând să fie primit de şambelanul curţii imperiale.

Autorul conchide: „Aşa erau toţi vechii români sub talpă străină: dârzi şi patrioţi faţă de ţinutul lor, limba lor şi obiceiurile lor. Nicăieri în România nu există atâta patriotism cât există din Craina Banatului până-n  Maramureş şi mai departe în teritoriile încă desprinse de ţara mumă şi astăzi!”

Acestea fiind amintirile despre strămoş, dar nici urmaşul nu e mai prejos în păstrarea demnităţii sale  de român pentru că: „…păstrează nealterate amintirile moşilor şi strămoşilor săi tot aşa cum păstrează cu cinste şi steagul României moştenit de la ei. Câţi ani are steagul nu ştie să spună, <poate din timpul Războiului de  Independenţă>, presupune el. Cert este că tatăl lui l-a moştenit de la bunicul lui care la rândul lui l-a  moştenit de la străbunicul. A fost păstrat cu sfinţenie în casă, chiar dacă această Craină a ţinut de Ţara Românească cât timp a ţinut şi Banatul Severinului de primii domnitori Basarabi. Apoi au venit ungurii, turcii şi austriecii şi au primit botez străin, au fost nevoiţi să jure credinţă lui „Franţ întâiul”, să-şi înveţe copii „bozgoreşte” dar inima tot română a rămas.

<- I-au ros şoarecii un colţ, zice profesorul Giurgincă despre steag, dar de 1 decembrie eu

tot îl pup şi-l arborez afară!>”

Întrebare: câţi români păstrează tricolorul cu sfinţenie de la strămoşi? Şi mai ales, câţi din ei, de Ziua României îl scot şi-l sărută cu evlavie ca pe icoane, arborându-l la poartă sau pe zidul casei lor, să se ştie că acolo locuieşte un român?

Autorul relatează faptul că liceele militare au fost desfiinţate ca  „<aparţinând unei educaţii burgheze, reacţionare> iar profesorii lor închişi în puşcăriile comuniste ca <fii de chiaburi>.

Punerea <pe butuci> a liceelor militare pe timpul lui Gheorghiu-Dej, <ce băga spaima-n

burghezi>, n-a fost decât un moment de cumpănă pentru români. Prin anii 1970 deja liceele

militare din România deveniseră ce-au fost. Nimeni nu poate explica cum poate poporul nostru să-şi revină după momente de confuzie, de răscruce şi de abandonare vremelnică a lucrurilor fireşti din istoria sa.”

Bine documentat, Nicolae N. Tomoniu vine cu date certe despre istorie, învăţământ, cultură, tradiţii, legate de aceste locuri încărcate de legende vii care circulă din generaţie în generaţie pentru ca toţi cei de azi să ia aminte şi să ducă mai departe flacăra luptei pentru păstrarea fruntariilor şi a fiinţei naţionale, aşa cum au primit-o de la înaintaşi. Dar autorul,  nu poate constata decât cu regret faptul că „astăzi patriotismul ostăşesc a apus. Altele sunt priorităţile şi menirea Armatei Române şi nici măcar duşmani ai ţării nu mai avem de îndată ce ne apărăm colectiv  aproape întreg continentul. A venit pacea. Până când? Va mai fi război? Mergem să stingem focul războiului acolo unde el poate începe, adică în toată lumea. Frumos am zice, dar cu ce inimă mergem noi aiurea să facem ordine dacă acolo nu ne fierbe oala şi nu cotcodăcesc găinile noastre?

Poporul român se află iar în momente de răscruce, de confuzie.

Vom fi nevoiţi să abandonăm patriotismul ostăşesc? Va fi vremelnic sau va trebui să-l

remodelăm în larg patriotism românesc dacă tot nu va mai reveni? Şi dacă-l remodelăm, cum îl

remodelăm?”

Cineva care a trăit în  parte, sau în întregime grozăviile regimurilor trecute, nu poate rămâne nesimţitor la aceste realităţi româneşti actuale,  care se ocupă de cu totul altceva decât de cultivarea patriotismului în rândul generaţiilor tinere şi de cinstirea celor care l-au avut la inimă ca pe o înaltă distincţie, ori  ca pe steagul păstrat la icoană, sub chipurile Mântuitorului şi ale Maicii Domnului.

Credinţa şi patria, două dimensiuni majore ale personalităţii umane. Fără una din ele, omul  nu este întreg. Grigore Vieru avea două icoane în faţa sa permanent, în tot ce a făcut şi a scris: Patria şi Mama, care deseori se confundau în versurile sale.  Bănăţenii au drept efigii spirituale şi blazon de onoare, Credinţa şi Neamul (Istoria) şi nu se abat de la slujirea lor cu nici un preţ.

Scriitorul Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu constate însă că: „Se pare că lucrurile sunt grave şi despre ele mai scriu şi mai vorbesc doar câţiva. Ultimii soldaţi ai neamului românesc.”

Mergând mai departe în cercetarea sa istorică, în eseul: „Ostaşii care nu mai apără ţara”, autorul constată, împreună cu cei intervievaţi că „Vechiul patriotism ostăşesc, remodelarea lui în larg patriotism românesc, menirea Armatei Române astăzi, erau nişte sintagme care i se învârteau fără noimă în minte, aidoma reportofonului  deschis care nu înregistra nimic. Probabil gândea ceea ce gândeşte orice român patriot astăzi: neobligativitatea satisfacerii stagiului militar aduce grave prejudicii apărării neamului românesc tăind o verigă extrem de importantă în cizelarea ideologiei statului român.”

Rolul armatei nu era doar de a-i învăţa pe recruţi cum să tragă cu arma şi să răpună duşmanul. „Armata era o a doua şcoală: aici învăţai să fii ascultător, să laşi deoparte proastele cutume civile,” – spune autorul. Aici se făceau cursuri de alfabetizare, de culturalizare, de educaţie adevărată. Şi, în afară de disciplina obligatorie, tânărul învăţa să fie om şi să-şi cinstească ţara, valorile tradiţionale, fiinţa naţională.

Paralel cu reînvierea istoriei, Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu menţioneze şi aspecte etnologice şi etnoculturale din zona Banatului, care sunt păstrate cu mare acurateţe „Dar şi casa ţărănească a devenit prototip tot înainte de venirea romanilor în spaţiul geto-dac.

Mărturie stând Coloana lui Traian, care-şi începe spirala sculpturilor sale ascendente cu case

dacice tip. Un secol şi jumătate cât au stat romanii aici, aceştia n-au schimbat cu nimic

configuraţia tipului ţărănesc. Cum n-au schimbat-o nici turcii, nici austriecii. Privind însă de pe

şosea satul Petnic, ai putea crede că renumita casă bănăţeano-transilvană nu mai aparţine

prototipului românesc arhaic. Nimic mai fals! Privind din grădina de legume, casa bănăţeană are o altă perspectivă. De acolo, descoperi în reversul faţadelor de la şosea, renumitele tinde ţărăneşti cu pridvor şi stâlpi din lemn omniprezente în fostul Regat al României. Descoperi grajdul vacilor cu mica fereastră pe unde arunci bălegarul exact într-un capăt al grădinii de legume. Descoperi nelipsitul coteţ de păsări şi ţarcul adiacent. (…)

Sate româneşti păstrând veşnicia! Trecut-au milenii, trecut-au migratorii prădându-le, imperiile străine sub care-am fost le-au trecut şi ele prin foc şi sabie dar satele noastre cocoţate pe dealuri şi munţi s-au refăcut la fel. Abia astăzi noua ciocoime începe să le strice fasonul cu vile hidoase, kitschuri imitând vestul.”

Autorul deplânge starea de degradare materială şi morală a bravei Armate Române post-revoluţionare, nu numai prin faptul că  „bravii noştri ofiţeri se plimbă trişti prin parcuri ca pensionarii” – scoşi din activitate la vârste abia depăşind 40 de ani, în plină forţă şi creativitate, dar azvârliţi în tăvălugul tranziţiei interminabile dar  şi siliţi „să uite” că au apărat graniţele şi că şi-au dedicat viaţa unui singur ţel: Patria română. Şi autorul se întreabă:

„Să fie o situaţie dramatică singulară? Din anul 1998, în numai cinci ani, în judeţul Tulcea au fost trecuţi în rezerva 440 de cadre militare, din care 163 ofiţeri, 87 subofiţeri şi 190 maiştri militari.

La nivel de ţară, numărul acestora este de 43 de ori mai mare.

Iată cadre calificate profesional, cadre care au avut un ideal, acela de a sluji patria, cadre

cărora le-au rămas scrise numele în documentele unităţilor la care au lucrat, cum devin peste

noapte un nimic, într-o ţară debusolată total. Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele, bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate anumite idealuri şi obiective!

Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.”

Al treilea segment al lucrării, numit: „Băsărabă apărând ţara” – îl are ca protagonist pe comandorul Traian Popescu.

„Marea înfuriată fusese a doua lui casă şi tocmai când îi ştia toate secretele fusese <lăsat

pe uscat>. Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv graniţa ţării. De fapt, viaţa unui

militar de carieră începe practic de la vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul

militar dintre cei mai buni elevi ai unei şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru

intrarea în liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată de şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei militare. Apoi vin specializările, cursurile de limbi străine, altele decât cele învăţate la academie şi în sfârşit, practica.

Comandorul Traian Popescu a primit botezul mării într-o călătorie-şcoală cu bricul

„Mircea cel Bătrân” pe ruta Constanţa – Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul! Unde primeşti comanda de căţărare în vârful catargului taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când revii în ţară stăpâneşti meseria mai bine ca un pirat. Dar oare cu cât folos? Făcând socoteala anilor cât statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi aşteptat să rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar practic, a început lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai apoi să fie scos la pensie puţin după vârsta de 40 de ani.”

Şi scriitor şi profesor şi comandor sunt de acord că: „Istoria adevărată a românilor trebuie păstrată, aceasta a fost dezideratul „cantemiriştilor” la fel cum a fost şi al meu când m-am apucat să demontez diversiunea cumanistă a lui Neagu Djuvara prin volumul „Neamul întemeietor al lui Băsărabă”.

Autorul explică pe larg originea cuvântului  „Băsărabă” şi în urma cercetărilor demonstrează continuitatea acestui neam pe meleagurile româneşti, precum şi a urmaşilor lor de astăzi.  Discuţia de taină în jurul mesei încărcate  cu bucate alese, se încinge pe marginea acestor subiecte:

„Adevărul era că se trăgeau ad-hoc nişte concluzii neaşteptate iar interlocutorii mei aveau plăcerea de a descoperi lucruri surprinzătoare în lectura operei lui Iorga. Cea mai şocantă

concluzie pentru ei rămânea totuşi aceea că după pledoaria perfect logică a lui Iorga, privind

originea românească a lui Talabă şi Băsărabă şi demontarea concluziilor autorului englez privind „aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat”, dintr-o dată, Iorga devine brusc inconsecvent cu el însuşi, în paragraful următor acceptând şi „originea” cumană a numelui.”

Pornind de la aceste etimologii, cei trei parcurg istoria semantică a cuvântului strigoi, cu diferite forme în Oltenia şi Banat. Ei sunt de acord că este o  „străveche construcţie lingvistică observabilă doar în acele judeţe care formau odinioară voivodatul lui Litovoi. Şi nu numai construcţiile lingvistice de ordin antroponimic trebuie avute în vedere, există geonime comune, hidronime comune, fitonime comune, etc. Avem Iscroni, Eroni, Lăzăroni, Petreni, Nedeia, Hobiţa, Sohodol, şi multe, multe denumiri de aşezări omeneşti comune cu cele de peste munte! Parcă anume când lua fiinţă satul Petreni, după ai lui Petre, în Gorj, lua fiinţă automat şi geamănul lui, Petrenii de peste Carpaţi. Sau variante: Petreştii de Gorj cu Petreştii de Hunedoara. Există zeci şi zeci de astfel de oiconime!”

De la „<Strigonii> umblând prin Ţara lui Litovoi” – cum se intitulează următorul document literar, autorul cu amfitrionii săi trec la interferenţele dialectale care au rămas ca „vechi urme ale străromânei, în zona Gorjului, Gorjul montan, zona Tismana, Gorjul dinspre Cloşani, în toată plasa Cloşani şi dincoace de munţi în zona Haţeg. Sunt dincolo şi dincoace, precum Răsconi, Iscroni, Lăzăroni, Muntele Mic, Ţarcu, pentru că axul central este Cerna, care-i în primul rând un ax mitic. Urmele străromânei au rămas datorită miturilor, aceste povestiri fabuloase care cuprind credinţele popoarelor antice despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari.”

Autorul dezvoltă  miturile din Carpaţii Meridionali, acel „ansamblu de credinţe, de idei, de legende şi chiar fabulaţiile legate de puternicul ax mitic Cerna – Jiu – unde Iovan Iorgovan reprezintă eroul absolut al acestui spaţiu geto-dacic”.

Aflăm date şi amănunte foarte interesante despre aceste locuri legendare:

„- Axul Cerna, cu Munţii Cernei şi Godeanu de-o parte, Munţii Mehedinţi şi Vâlcanii pe de alta, este un ax mitologic pentru că ţine de minunea pe care a înfăptuit-o Heracles al nostru, Iovan Iorgovan, la „Piatra Iorgovanului”. „Piatra Iorgovanului” atât de Cloşani cât şi dincoace la noi, pentru că sunt atâtea pietre ale „Iorgovanului”! Legenda spune că Iorgovan, bătându-se cu acest balaur, şi el mitic, l-a învins. Dar el, nu-i un balaur din acesta, biologic, trebuie să vedem aici o altă structură, de ordin supranatural. O structură de o forţă extraordinară, pe care nu o sabie oarecare nu un buzdugan oarecare o poate învinge ci un fel de laser cu care forţele supranaturale s-au înfruntat. Ea ţine de forţele universului, de evoluţia extraterestră.

– Legenda trebuie atunci, să-şi aibă originea în adâncurile geoistoriei, poate ca un fel de

document transmis prin viu grai despre sfârşitul ultimei mari glaciaţiuni. Atunci, râurile rezultate din încălzirea postglaciară au spart gheţarii din Carpaţi erodându-i iar Marea Panonică dând în prea plin, a crăpat „balaurul” muntos de la Cazane. Vă daţi seama cât de străvechi este poporul nostru care a transmis prin legendă date despre acest fenomen? Legendele acestea atestă că în zonă, o civilizaţie primitivă exista cu siguranţă! Iar prin confirmarea ştiinţifică a datei ultimei glaciaţiuni, e lesne de dedus că civilizaţia geto-dacică era la nivelul celei egiptene, apărută tot cu câteva milenii înaintea erei creştine.

– Iovan Iorgovan a învins balaurul în Muntele Iorgovanului, l-a pus pe fugă, şi în fuga lui, a

trebuit să străpungă munţii. Profesorul Cornel Boteanu de la Baia de Aramă, care a cules

legendele Iorgovanului spune că balaurul a făcut o dâră. Dâra asta a mers ajungând la Dunăre. Pe urma lui s-a scurs un mare lac glaciar care a fost între munţi şi care dându-şi drumul la vale, a format Cerna, valea aceasta extrem de strâmtă, foarte îngustă. Cele mai prăpăstioase chei din

Carpaţi sunt ale Cernei pentru că ele sunt şi de o lungime extraordinară! Mai sunt văi ca aceasta

dar mici, Valea Cernei este însă enormă ca vale, are peste 150 km şi toată între munţi. Mai mult,

arealul acesta al izvoarelor Cernei, este aflat între nişte munţi cu alte legende fenomenale, de pildă Godeanu, despre care se zice că adăpostea peştera lui Zalmoxe, de unde ieşea un izvor foarte puternic. Apoi, Godeanu este umăr în umăr cu Gugu şi amândoi, alături de Oslea într-un „triples confinium” montan, cum la fel există un altul aici, format din Munţii Ţarcu, Munţii Cernei şi Munţii Banatului.”

În căutarea castrului roman de la Mehadia, călătorii            au prilejul să treacă în revistă istoria acestei cetăţi vechi, oferind date istorice şi arheologice, îmbinate cu legendele care circulă pe baza acestor ruine.

„- Un fel de bază militară NATO de astăzi. Romanii au plantat castre din pământ sau zidite, uneori chiar simple tabere în corturi, pe drumurile principale ale Daciei. Drumul care trece prin Mehadia, făcea parte din cele două drumuri occidentale, ce duceau la centrul Sarmizegetusa. El se împreuna lângă Caput Bubali – Capul Boului, cu un altul ce venea prin Arcidava, Berzobis, Tibiscum, adică Vărădia…

– Berzovia, Timişoara şi apoi un singur drum spre Sarmizegetusa, Caransebeş, Oţelu

Roşu…

– Apoi Tapae, Ponte Augusti sau Poarta de Fier a Transilvaniei. Da, acestea erau drumurile occidentale ale Sarmizegetusei romane. Ele sunt înscrise în Tabula Peutingeriana. Ad Media – Mehadia şi Pretorio – castrul, găsindu-se în segmentul VII al hărţii, care era numit pre limba geografilor romani, Lupio Hesperii Sarmategte.”

Ajungând în preajmă, autorul împreună cu ceilalţi doi, constată cu uimire că, de fapt, în locul castrului roman nu sunt decât gropi şi bolovani, pricinuite de săpăturile arheologice „de moment”, ale unor presupuşi specialişti în domeniu.

„Mergeam încet, scrutând zona. Venind din Plugova spre Mehadia, oprirăm la „podul peste Bolvaşniţa” aşa cum ne indicase o bătrână ce păzea vaca şi cosea pe marginea drumului. Aici trebuia să mai întrebăm, ceea ce şi făcurăm. Fără succes însă. Unii spuneau să trecem de

Mehadia şi să suim un deal, alţii ziceau s-o luăm înapoi. Un puşti cu bicicleta ne lumină rapid:

„Castrul? Aici, la Zizina! Prima la dreapta şi mai mergeţi vreo trei sute de metri.”

Ehei! Visasem o variantă de drum asfaltată, în stânga şi în dreapta magazine cu suveniruri

iar la intrarea în castru o poartă imensă cu „Bine aţi venit la Castrul Roman”. Dar visul nostru se spulberă imediat ce coborârăm din maşină când mânaţi cu mare tam-tam de doi dulăi fioroşi, ne trezisem rapid într-o parcelă de porumb. Traversasem în fugă, pe unde putusem fossa, adică ce mai rămăsese din şanţul exterior al castrului, urcasem gâfâind un val de pământ şi ne trezisem pe un teren plin de gropi şi bolovani.

Binefacerile „libertăţilor revoluţiei” se simţeau şi aici la fel ca în Dealul Tiomir din Sohodolul de Tismana. Deosebirea era că, dacă în Dealul Tiomir căutătorii de comori căutau printre calcare comorile basarabilor, aici se căutau comori romane în plină parcelă cu porumb.”

Mergând mai departe  spre Columnele lui Hercule  autorul povesteşte:

„Privind imensele columne calcaroase de pe ambele maluri, zeci de întrebări îţi vin instantaneu în minte. Cum or fi trăit oamenii vremurilor preistorice într-un mediu atât de ostil cu atât de puţine resurse de supravieţuire? Ce or fi gândit ei în faţa forţelor imense ale naturii? Atunci să fi creat ei atotputernicul zeu al soarelui şi gloriosul Ivan Iorgovan ce tăia „balaurul” cu paloşul său?”

De la Legenda lui Heracles, autorul trece cu dezinvoltură la schimbările glaciare care au avut loc în aceste locuri în urmă cu sute de mii de ani înainte erei noastre.

„Pentru că studiile geologice dau în vremea aceea marea schimbare geofizică a acestui areal geografic. Ele ne spun că Dunărea de atunci era despărţită în două şi avea trei izvoare. Izvorul de pe versantul vestic al Munţilor Riphaei împreună cu izvorul din Munţii Pădurea Neagră, se vărsau şi alimentau bazinul Mării Panonice. Cursul de apă care se scurgea de-o parte şi de alta spre Marea Panonică şi împreună cu aceasta, era denumit Danubius.

De partea cealaltă, pe versantul estic al Munţilor Riphaei se scurgea prin calcare cel de-al treilea

izvor, izvorul estic numit Fântânile lui Achile. Acest izvor alimenta Oceanos Potamos cunoscut

mai ales sub denumirea Istros. Navigaţia din aval în amonte pe fluviul Istros se termina la

Columnele lui Hercule. Geograful antic Scylax, trăind prin secolul al VI-lea î.e.n., aminteşte în al său „Periplus” că şi cursul Indului seamănă pe unele locuri cu Istros dar cu deosebirea că

navigaţia pe fluviul indian nu se termină brusc ca la Columnele lui Hercule care se întindeau de la un mal la altul, ca o fâşie de stânci, dintre care unele erau izbite de valuri iar altele ascunse sub suprafaţa apei.”

Autorul vine cu date concrete despre istoria acestor locuri, pe care însă le presară cu umorul specific românesc şi cu ironia aferentă. Păreri şi supoziţii despre existenţa Columnelor lui Hercules, reflecţii despre soarta trăitorilor pe aceste meleaguri şi despre vitejia lor, converg spre  o discuţie cu date concrete, bine  documentate. Argumente pro şi contra, încing discuţia:

„-În fond esenţa demersului Herculean, atât în mitologia greacă cât şi în alte mitologii, constă în tăierea unui munte pentru a împreuna două ape. La Gibraltar, Heracles al grecilor desparte promontoriile Abyla şi Kalpe pentru a uni Mediterana cu Oceanul la fel cum Iovan Iorgovan taie stânca cu paloşul pentru a uni Istrul cu Danubius. Dar fenicienii spun că zeul lor Melkart ar fi unit Mediterana cu Oceanul. Alţi autori spun că dimpotrivă, Hercules ar fi îndiguit mereu cele două promontorii până a creat o strâmtoare care împiedica balaurul din ocean să intre în Mediterana. Mai sunt voci care afirmă că stâlpii lui Hercules se pot identifica cu stâncile de pe insula nordică Helgoland. Nimic nu e sigur însă. Chiar şi Tacit afirma: „se zvoneşte că, până în zilele noastre, ar mai fi acolo stâlpii lui Hercules”.

– Păi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aceşti eroi mitici erau în real, inexistenţi. Prin

mitul lor doar se consemna pentru istorie un fenomen natural. Care nu era rezultatul unei acţiuni antropice dar se atribuia fenomenul în cauză unor eroi divini.”

Alte şi alte prilejuri de reflecţie despre evoluţia societăţii contemporane post-decembriste şi a reducerii la maximum a armatei româneşti prin decrete absurde sunt puse în faţa cititorului cu argumente cât se poate de plauzibile.

„După 1989, din cauza lipsei de fonduri, multe unităţi au fost desfiinţate şi multe echipamente eliminate. De asemenea, capacitatea militarilor români a scăzut din cauza lipsei de combustibil şi a unei instruiri insuficiente.

Legea Nr. 395 din 16 decembrie 2005 suspendă pe timp de pace serviciul militar obligatoriu şi se trece la serviciul militar pe bază de voluntariat.

În 2007, armata română mai avea doar 90.000 de oameni dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 reprezentau forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi 6.800 forţele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.”

Reflecţiile nu se opresc aici, ci în contrapunere cu situaţia ante-revoluţionară, se face o analiză a necesităţii forţelor româneşti de ordine şi de apărare a graniţelor ţării, aşa cum s-a întâmplat de veacuri pe pământul românesc.

„În timpurile lui Ceauşescu, Armata Română încă-şi păstra vigoarea. E adevărat că

devenise un pic desuetă de îndată ce ajunsese să strângă recolta ţării împreună cu elevii. Acum,

asemenea practici nu mai sunt posibile. Nu mai este posibil nici să privim armata gândindu-ne

strict la instruirea unor trupe combatante ca soluţie în caz de conflict armat. Vremurile unei

armate în stil clasic au trecut. Cine mai gândeşte astăzi conflictul armat ca modalitate de a

acapara noi teritorii pentru înavuţire?

Şi totuşi paradoxal, suntem astăzi în plin război dus pe multiple fronturi. Avem deschis un

front de război în domeniul economic! Materiile noastre prime sunt feudele unor trusturi străine

care ne vând produsul finit la un preţ de zece ori mai mare decât dacă l-am prelucra noi. Ne-am

trezit în plină criză financiară datorită globalizării. Având în frunte cu un guvern incompetent,

privim neputincioşi cum capitalul românesc se scurge peste graniţe. Încălzirea globală ne aduce

şi ea la exasperare prin dezastrele naturale care se înmulţesc de la an la an. Este grav şi faptul că

în societatea românească se adânceşte pe zi ce trece criza morală. Şcoala românească a ajuns

jalnic iar manipulările mass-media îi adâncesc mereu criza.

Cine ne apără de toate aceste noi provocări? Clasa politică în frunte cu guvernul au alte

priorităţi, mai degrabă personale şi de grup decât priorităţi ale statului român care-şi pierde vizibil din independenţă pe zi ce trece. Ce-i de făcut?”

Sunt întrebări care nu pot să nu răscolească fiinţa şi mai ales, conştiinţele unor buni români, puţini rămaşi, într-adevăr, dar care nu pot rămâne indiferenţi la soarta neamului, a fruntariilor ţării şi a bunului mers al societăţii.

Autorul îşi încheie lucrarea cu aceste întrebări pe buze, dar mai ales cu conştiinţa că trebuie făcut ceva şi că, măcar dacă nu a putut schimba lucrurile, cel puţin a tras un semnal de alarmă, pentru cei care au ochi de văzut, urechi de auzit şi inimi simţitoare, la fel ca ale românilor trăitori în zonele mai sus amintite.

Prin toate aceste lucrări, de reînviere a spiritului şi a cugetului naţional, Nicolae N. Tomoniu  se dovedeşte un bun român, cinstitor al neamului său şi al ţării care i-a fost, îi este şi-i va fi veşnic  leagăn.

Notă: reportajul se poate downloada integral de la www.editura-online.ro si se poate citi usor pe Internet la adresa:
http://www.tomoniu.ro/opinii/reportaj/ultimii-soldati.htm

CEZARINA ADAMESCU,

16 februarie 2010

_________________

27 Ianuarie 2011 – Ioana Stuparu: „Oameni de nisip. Târguiala. Vol.II“,  şi „Oameni de nisip. Lacrimi pe vatră. Vol.III“, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

Şi de data aceasta, pe două paliere se desfăşoară acţiunea din volumele II şi III ale trilogiei „Oameni de nisip” a Ioanei Stuparu.

Amintirile autoarei, încă de la vârsta preşcolară până către maturitate, formează o plajă întinsă de acţiuni hazlii şi adeseori nostime (dar care ascund realităţi dureroase) în care, protagonista este Nina lu’ Mitru Leu din Mârşani, dezmierdată Boldicu’ de către Bâtu care ţine la ea ca la ochii din cap. Plajă care cuprinde întâmplări ale căror protagonistă e chiar autoarea şi, pe de altă parte, obiectivul se îndreaptă în chip de flash ori blitz, iluminând, precum spoturile scena şi pe spectatori, frânturi de viaţă rurală, obiceiuri, descrieri, creionând caractere, scene, de un realism autentic, de prin anii  ’47- ’50, când începuseră acţiunile, nu lipsite de dramatism, ale „întovărăşirii”, „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” iar ţăranii erau confruntaţi cu hârtii şi documente – parcă străine de ei înşişi – pe care trebuia numaidecât să le semneze şi care-i deposeda de bunurile lor agonisite într-o viaţă sau avute din moşi-strămoşi.

Abuzurile care s-au comis în orice colţ de ţară stau mărturie.

Pe de altă parte,  este vorba de aciuarea primelor forme ale noii orânduiri comuniste în viaţa obştii. Nu puţini au fost cei care s-au folosit de noile funcţii şi investituri, încropite la repezeală, parcă peste noapte. Instaurarea partidului cu toate organele, organismele şi celulele sale,  precum o boală neiertătoare, a fost de proporţia şi persuasiunea unei caracatiţe, cu multe ventuze, care aveau să acapareze toate domeniile vieţii: politice, economice, spirituale, sociale, culturale.

Infiltrarea unor oameni total nepregătiţi, care s-au trezit pe nepusă masă mari secretari ai organizaţiilor de bază, de sector, cu o structură tentaculară la toate nivelele, a adus multă confuzie, daune materiale şi morale şi a provocat multe traume în conştiinţa oamenilor, răsturnându-le concepţiile de viaţă de până atunci.

Mulţi  nu au rezistat unor astfel de şocuri istorice şi au recurs la mijloace extreme de apărare. Alţii au căzut pradă.

Pe de altă parte, nici noilor reprezentanţi ai puterii politico-ideologice nu le-a fost uşor, cu sarcini peste puterile lor  care, de multe ori le depăşeau posibilităţile de înţelegere şi au clacat, precum  Petre-al Ioanii care a sfârşit tragic, victimă a propriei  vanităţi şi răutăţi.

Umorul autoarei este  molipsitor, în pagini antologice:

S-a înscris multă lume-n parte. S-a-nscris şi Tinca din Gămănei. Stă într-o odăiţă din paiantă, netencuită pe dinafară. Parcă e coşarea oilor. N-are capră, n-are oaie! Nu ştiu din ce trăieşte!

-De ce te-ai înscris, Tinco-n partid?, o  întreabă unii, ca să râdă de ea.

-De ce să nu mă-nscriu? Adică toţi proştii să se-nscrie şi eu nu?

-Ce faci, tu, fa, acolo-n partid?

-Ce să fac? Sunt „nembră”, – răspunde Tinca, mândră.”

„De când s-a făcut Petre membru de partid, Ioana, nevastă-sa umblă numai învineţită la ochi. Uneori are şi  botul umflat, cât pumnul.

Câte cineva o mai întreabă:

-Iar te-a bătut rumânu’, Ioană?

-Aha! Păi’, da! răspunde ea, fără sfială.

-Acuma de ce te-a mai bătut?

-Dacă. Fiindcă e „nembru!”

Şi tu ce faci? Taci din gură?  Văd că nu eşti deloc supărată! Îţi convine să te bată?

-Lasă-l să mă bată!…Că de-aia e nembru: Ca să mă bată!…”

Drama lui Mitru Leu, nevoit să-şi înstrăineze moştenirea de  pământ din pădure – este edificatoare şi emblematică pentru suferinţa marii majorităţi a ţăranilor în acele vremuri tulburi.

Astfel de traume s-au imprimat şi în memoria copilului pentru totdeauna, care a învăţat să se teamă. Şi mai mult, să fugă, să se ascundă, să trăiască permanent cu spaima în suflet,  să spună minciuni, să îndure condiţii de viaţă neprielnice, de fugar, prin străini, cu familia risipită. Fragmentul evocator este de un realism cutremurător:

În fiecare zi venea cineva şi bătea în poartă, ca să-l cheme la primărie; în fiecare zi, bâtu se pitula repede; în fiecare zi, cineva trebuia să spună o minciună.

Până când…

Se înserase de-a binelea. Negura şi frigul ne-au adunat pe toţi la căldurică, în odăiţă, unde ardea focul în sobă.

Mama băgase mălaiul în mămăligă de coşcogeamitea timp. O fierbea bine, ca să iasă „coaptă”, lăsând-o să pâtpâie, încet, pe plita de la sobă.

Mai era puţin şi punea masa, când, în balcon, s-a auzit un om strigându-l pe bâtu să iasă până-afară. Era un strigăt de om grăbit, pe care nu vroia să-l audă toată lumea.

Bâtu a ieşit repede din odăiţă. Nici n-a apucat să iasă bine în balcon, când s-a întors la noi. Avea privirea plină de groază. A vorbit cu mama şi cu tata, mai mult din priviri. I-a cuprins teama şi pe ei.

-Hai, repede!, ne-a zis mama, aşa, deodată, cu o voce care te îngheţa.

Ne-a luat pe toate patru fetele şi a ieşit cu noi, buluc, pe uşa casei.

Cât ai clipi, am ieşit cu toţii afară.

Bâtu s-a pierdut în negura nopţii.

Tata a răsucit cheia în obloanele casei şi nu l-am mai văzut.

Noi am ieşit pe  poartă, împreună cu mama, am trecut repede drumul şi am intrat în casă la Lenica, sora lui tata. Ne-a împins pe toate sub pat şi ne-a spus să stăm cuminţi, fiindcă e de rău. Apoi a ieşit afară, fugind cât o ţineau picioarele.

Oricât ai fi de mic şi nu poţi să-ţi dai seama ce se întâmplă cu adevărat, spaima o înţelegi. Ţi se transmite.

(…) A doua zi, am auzit-o pe Lenica spunând unchiului Oane că ne-au pus sigiliu pe casă. Spunea şi plângea.

Timp de trei zile, am stat pitulate sub pat, la Lenica. Mama, tata şi bâtu au stat pitulaţi, care pe unde au putut.

Casa noastră era păzită, zi şi noapte, de nişte oameni străini.

Văzând că n-are încotro, bâtu s-a dus la primărie şi a donat pământul din Pădure. A semnat cererea, care era gata făcută şi în care se specifica „donez de bună voie şi nesilit de nimeni”.

Mama a venit plângând, ne-a scos de sub pat de la Lenica şi am plecat, împreună, acasă.

Parcă văd şi acum sigiliul lipit pe obloanele casei noastre.

Era o hârtiuţă. O fâşiuţă. Dar câtă spaimă mi-a produs! Faţă de cuvântul „sigiliu”, toată viaţa aveam a simţi spaimă.”

Măiestria autoarei în a descrie emoţia şi stările de atunci se transmite cititorului. Şi chiar dacă nu ai trăit asemenea grozăvii, nu se poate să rămâi indiferent. Aceste traume aveau să se întipărească definitiv pe sufletul copiilor şi adulţilor de atunci. Ele modifică viaţa, caracterul personajelor şi constituie o cotitură fundamentală în existenţa lor. Sunt umbre care nu se pot şterge niciodată, indiferent câţi ani trec peste aceste întâmplări nefericite:

Am intrat în odăiţă. La noi, în odăiţă. Doamne! Dar parcă eram în altă casă: frig rău!…Tristeţea de pe chipurile alor mei mă îngheţa şi mai tare. Simţeam cum mi se topeşte sufletul!  Mă uitam la mămăliga aproape îngheţată în căldare, pe plita rece din odăiţa noastră!…La muşuroiul de mălai, care abia se mai vedea din păsat, la mestecăul rămas înţepenit în păsat. O, Doamne! Parcă se oprise timpul în loc!

Bâtu, tata şi mama umblau tăcuţi, ca nişte stafii. Aveau ochii duşi în fundul capului.

Dumnezeule, cât de mult mă înspăimântau toate astea!

Nu eram învăţată cu astfel de viaţă. La noi în casă fuseseră tot timpul veselie, râsete de copii, chef de joacă, – de la toate astea nu se dădeau în lături nici cei mari.

Dintr-o dată toate dispăruseră.

O, Doamne, parcă murise totul!”

Frica, groaza de necunoscut, de ce avea să se întâmple, strecoară senzaţia de moarte în suflet, în chip deosebit în sufletele copiilor.

Năuceala ce-i cuprinde şi stăruie pe chipurile gospodarilor aminteşte de aceeaşi buimăceală şi mai ales, neputinţă,  de care era cuprins Ilie Moromete, când venea Ciupitu’ să strângă fonciirea, ori când i-au fugit cei doi băieţi cu armăsarii la Bucureşti şi el a rămas pe prispă, smintit de gânduri, răsucindu-şi o ţigară. Avea nevoie de răgaz ca să înţeleagă. Multe lucruri nu pot pricepe oamenii, dar mai ales, mersul istoriei care le retează din umeri, cioturile de aripi rămase după războiul necruţător care, deja îi ciuntise pe jumătate, iar pe alţii îi schilodise de-a binelea.

Citind aceste fragmente eşti cuprins de tristeţe şi neputinţă că nu ai destulă putere, ori măcar imaginaţie, să schimbi lucrurile.

Autoarea zugrăveşte portrete admirabile ale unor personaje foarte pitoreşti, preum: Bâtu, Mama, Miţa-Ţuiculiţa, adevărate prototipuri, personaje emblematice care relevă harul de povestitor neîntrecut al autoarei. Oamenii ascund taine, poveşti fascinante pe care copiii le ascultă strânşi la gura sobei, în cunie sau la câte o poartă, când stau „de taină” şi urmăresc cetele de fete şi feciori care se duc şi se întorc de la horă.

Aşa e povestea Miţei Ţuiculiţa, care a plâns în burta mamei sale, ca în basmele româneşti,  în chip deosebit, de Tinereţe fără bătrâneţe, condiţionându-şi naşterea, până când mama i-a promis că-i va da ceea ce doreşte.

Această poveste, la hotarul legendei cu realitatea fascinează pe oricine o ascultă:

-Eu aşa am făcut…Am plâns în burta mamii…Am plâns tare, de se-auzea de-afară. Când m-a auzit prima oară, mama s-a speriat rău. Neştiind ce să facă, s-a dus la popa, ca să-l întrebe pe el. Popa i-a făcut o slujbă, după care n-am mai plâns un timp. Pe urmă, am început iar să plâng. Mama, dacă a văzut, s-a dus la o babă din sat, una care era uitată de bătrână. Aceasta, pesemne că mai auzise de aşa ceva, fiindcă a învăţat-o să-mi promită ceva, când o fi să plâng iar. Că n-o să mai plâng, dacă-mi convine ne mi-a promis.

Mama aşa a făcut. Când am început să plâng, mi-a promis că-mi dă aur mult, fiindcă aveau. Am tăcut un pic, dar am început din nou să plâng. Mi-a promis că-mi dă avere multă…După un timp, iar am început să plâng. Mi-a promis mama, rând pe rând, tot ce era bine pe lumea asta…Mi-a promis credinţa, mi-a promis dreptatea, bunătatea, învăţătura, omenia, frumuseţea… Câte nu mi-a promis mama! Mie nu-mi convenea nimic din cele promise şi continuam să plâng. Timpul trecea, eu creşteam; pe măsură ce mama se căznea ce să mai găsească să-mi promită, plângeam şi mai tare. Mai avea un pic, până să-i vină sorocu’ să mă nască. Eu plângeam, fără să mă mai opresc. Ajunsese mama să nu-şi mai găsească liniştea din cauza plânsului meu. Până am adus-o în stare şi a zis: <da’ mai taci odată, că, de nu, ţi-oi da beţia şi curvărăsia!”

De atunci am tăcut şi n-am mai plâns, până m-a făcut.

-Te-a dat pe mâna Ucigă-l-toacăi, Miţo, încă de când erai în burta ei!

-Aşa e! M-a dat pe mâna lu’ Sarsailă mama, care m-a făcut! De ce crezi tu că sunt atât de supărată pe ea? Mai bine să mă fi lăsat să mor de plâns, decât să mă fi blestemat aşa!”

De notat că ţăranii ţin la mare cinste, ca fiind cea mai de preţ avere, Credinţa, dreptatea, bunătatea, învăţătura, omenia, frumuseţea, considerându-le averi de preţ, categorii morale, virtuţi neasemuite care nu se vând şi nu se cumpără, ci doar se menesc de către ursitoare la naştere. Credinţa, superstiţia,  împreună cu datina şi tradiţia populară se împletesc însă,  într-un soi de obişnuinţă semi-magică izvorâtă mai mult din teamă decât din convingere. Ţăranul se fereşte de rău pentru că-i e frică să nu-l bată Dumnezeu. Este prima treaptă a credinţei adevărate. Apoi mai există şi credinţa izvorâtă din tradiţia strămoşească, pe care el o practică în virtutea firii şi credinţa înaltă, profundă izvorâtă din convingere şi mai ales, din Iubire faţă de Dumnezeu: nu fac nimic rău fiindcă nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu şi să plece de la mine. Nu fac nimic rău pentru că-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima şi pentru că El mă iubeşte. E o înţelegere tainică de iubire care nu se vrea trădată. Şi aceasta e treapta cea mai înaltă a credinţei.

Pe alte paliere de lectură se desfăşoară poveşti de dragoste tulburătoare, precum cea a Oniţei şi a lui Niţă, căruia părinţii îi aranjaseră o căsătorie cu o fată „pe potriva lui” – fără să ţină seama de sentimentele celor doi tineri.

Poveşti vechi de când lumea. Spuse doar altfel. Cu har. Cu şarm şi cu haz, dar şi cu nostalgia unui timp care nu se mai întoarce.

Şi peste toate, dialectul oltenesc, „mârşănesc”, care dă un plus de farmec scriiturii.

Poveştile se iscă în orice împrejurare, la clacă, la seceriş, în mijloc de drum, lângă şanţ, la mort, la nunţi ori cumetrii. Iată o povestire  care poate deveni antologică:

-După cum ştiţi – începu mama să spună -, seceram de zor, fără să ridic capu’ din pământ. Când, mă pusă naiba, să mă ridic şi să mă-ndrept o ţâră de şale. Atunci am văzut, ce  coşcogeamitea postaţa mai e până la capu’ locului, iar soarele se lăsase binişor după chindia mare…M-am îndoit că putem termina de secerat până la scapătul soarelui. M-am dus la căruţă şi m-am uitat în traista cu demâncare…Era puţină rău…Nu puteai nici să rămâi la loc, dar nici nu-ţi convenea să mai vii a doua zi, numai pentru o postăcioară…Era păcat de Dumnezeu, mai ales pentru cai, să baţi atâta drum!…Ştiam că venise la secerat, tot în Căciulăteasca, şi nenea Micu, fratele mamei. Are locu’ un pic mai încolo de-al meu. El seceră cu secerătoarea şi sporeşte. M-am gândit că ar fi bine să-l chem, ca să-mi tragă şi mie o brazdă măcar. M-am suit pe lădiţa căruţei şi m-am uitat ca să văd dacă mai e la loc. Era. Terminase de secerat şi înhăma caii. Am luat-o la fugă cât am putut de repede, ca să-l prind până nu pleacă, dar, până să ajung eu, el a pus biciu’ pe cai. Am început să strig cât am putut de tare, dar, din cauza fugii, nu mi se mai auzea glasu’ deloc… Hurducăitul căruţei lu’ nea Micu, mi l-a acoperit şi mai rău. Mai hurducăia şi secerătoarea, care era legată-n urma căruţei…Dacă-am văzut, am stat pe loc, făcând semne, nebuneşti, cu mâinile, doar-doar s-o uita careva-ndărăt şi m-o vedea. De unde!…Şi dada Mica sta liniştită pe lădiţa căruţei, lângă nenea Micu…Am plecat îndărăt la căruţă, ca di la moara-frântă! Din cauza fugii, pierdusem puterile de tot, de tot…Gâtu’ era uscat, făcut iască! Aş fi băut un picuşor de apă, da’ butoiaşu’ era la voi…De sete ce-mi era, credeam că n-o să mă  mai pot mişca din loc. Atunci am văzut sticla cu ţuică şi-am dus-o la gură, ca să-mi ud gâtu’. Decât o dată am înghiţit şi-am înviat! Eram alt om! Nici pic de oboseală! Am simţit o putere să răstorn pământu’! Atunci m-am gândit să vă aduc şi vouă sticla cu ţuică, să beţi şi voi din ea.(…)

Povestea este continuată de al personaj, Başalderu, cu acelaşi haz:

-Bă, băiatule, când am văzut-o pe Florica repezindu-se cu secera-n postaţa de grâu, ziceai că e morişcă! Culca la pământ mănunchi după mănunchi, de nici nu vedeau când îi taie!… Cum e, fa, secera aia a ta? O fi fermecată?! Mi-o dai şi mie să secer şi eu cu ea  o dată?

Mama se uită pieziş la Başalderu şi îi zise cu dojană:

-Secera să ţi-o dau ţie!?…La niminea n-o dau…Ca la ochii din cap ţâu la secera aia! Sunt moartă fără ea…Aia e secera mea, cu care-am venit din Daneţi. Sunt în stare să mă culc cu ea sub căpătâi, atât de dragă-mi e!…

-Că n-o fi, fa, fermecată! De unde-o ai? Cin’ ţi-a cumpărat-o?

-Eu. Singură-singurică…Nici nu ştiam să secer, când am auzit un ţigan trecând pe drum şi strigând la seceri de vânzare. Am ieşit la poartă şi l-am întrebat cât cere pe ele.

-Un ciurel de mălai, – a răspuns el.

Am adus ciurelul de mălai şi i l-am dat ţiganului, care m-a pus să aleg din mănunchiul de seceri. Am pus ochii pe una şi i-am zis să mi-o dezlege. Bă, băiatule, când am pus mâna pe mâneru’ ei, parcă mi s-a lipit de podu’ palmei…Mi-a dat seama că secera aia e făcută special pentru mine! Cu ea am secerat prima oară şi tot cu ea i-am întrecut pe toţi! Sunt în stare să fac omor, dacă prind pe cineva că pune mâna pe secera mea!

-Bă, fraţilor, ştiţi cum îi merg mâinile Floricăi la secerat? Morişcă, nu alta! N-o rămâne niminea nici din Mârşani, nici din satele dinprejur!, continua să se minuneze Başalderu.

De fapt, aici se face auzită vocea auctorială care redă cu fidelitate dialogul auzit la câmp, semn cert că a fost prezentă acolo. Se relevă încă o dată, că, între ţăran, pământ şi unealta muncii sale, se încheagă o relaţie ciudată de afectivitate, pentru că unealta îl însoţeşte pe om de la începutul şi până la sfârşitul vieţii sale. Unealta este vitală şi ea este aleasă cu grijă de om, precum aleg femeile un obiect de vestimentaţie, să li se potrivească. Apoi, unealta face parte integrantă din ei, din viaţa lor, aşa cum spune Florica,  „parcă mi s-a lipit de podu’ palmei…” Faptul că Florica şi-a adus secera din Daneţiul naşterii sale, la Mârşani, unde s-a măritat, cu Ştefan  a lu’ Mitru Leu, arată că ea face parte din patrimoniul material şi spiritual, din zestrea cu care o fată  intră în lume, urmându-şi destinul.

Autoarea are o tehnică a naraţiunii de neîntrecut. Ea relatează dialoguri şi întâmplări, vorbind despre sine  la persoana a treia, ca şi când ar fi vorba de o altă persoană şi aşează în  gura altor personaje  aprecieri despre ea. Povestirea e întreagă, beneficiază şi de  cadru natural şi de zugrăvirea naturii şi a momentului şi pregăteşte dialogul celor mari care e antrenant, alert, plin de haz care nu poate să nu te cucerească la lectură, mai ales când e presărată cu interjecţii şi cu semne ale mirării, cu moromeţianul „E-te-te! Pe ce te bazezi?” – înlocuit aici cu „E-e-e-e!…” şi cu  expresia stereotipică: „Ce mai…”

Leana începu să povestească:

E-e-e-e! Terminarăm noi de secerat…Soarele era roşu şi mare cât roata carului! Se lăsase de tot…Un pic mai avea şi-ncepea să intre în pământ…Am plecat înspre casă. Când am ajuns în bătătură, găinile erau de mult în dud…Chiar din drum, Florica sări din căruţă şi drept în cunie se opri. Aprinse repede focu-n cuptor şi puse în fiarele vetrii căldarea cu apă. Ca să avem cu ce opări puii. Pe urmă, frământă,  la iuţeală, o azimă de pâine. Ştefan luă doi pui timpurii de pe creaca dudului şi le tăie gâtu’… Puserăm  mâna cu toţii să facem treabă, ca să nu ne prindă puterea nopţii. E-e-e-e!… Ne aşezarăm la masă…Rumânu meu, Başalderu, stătu pe scăunel, în dreapta mea, eu, în stânga lui, aşezată cu curu’ pe călcâie…Ce mai…, eram toţi adunaţi   la masă…În miljocu’ mesei, strachina cu ostropchior de pui fripţi pe grătar, la gura cuptorului…Mă, când frânse Florica pe genunchi azima de pâine, ieşi aburu’ din ea, ca fumu’ du pe coş! Odată s-a-mbătat bătătura de miros! Ai fi mâncat-o şi goală!…Ne-am repezit la codrii de azimă caldă şi-n strachina de ostropchior, de parcă ne-am fi luat la întrecere. Ne era şi foame, de!…Mâncam eu, ca omu’, când simţii că mă trage cineva de  poalele fustei…Mă speriai la-nceput, da’ când mă uitai, o văzui pe Nina, cum îmi face – ghemotoc – poalele de la fustă. „Ce-ai, fa, de ce mă tragi de fustă?”, întrebai eu. „Frâng şi eu nişte pâine!”, bolborosi ea, cu ochii-nchişi. „Care pâine? Pâine e colea pe masă! Aia e fusta mea! Ori vrei să-mi mănânci fusta?”, îi zisei eu, râzând. Voi când m-aţi auzit , v-aţi pus pe râs. Nina, după ce se căzni rău, deschise ochii şi-ncepu să miorlăie: „Ăăăă…ce-aveţi, mă, de ce vă râdeţi de mineeee!…” Atunci, neica Mitru…, vezi…, lui i-a părut rău de ea, că, mai în glumă, mai în serios, ne-a zis: „Ia lăsaţi-mi fata-n pace! De ce vă râdeţi de ea? Că  nu se ezistă-n tot satu’ copil mai arnic!… Vă găsârăţi voi să vă râdeţi de ea! Ce, n-a muncit destul la secerat? Crezi că e uşor să aduni mănunchii de spice şi să-i pui pe legături, ca să-i faci snopi?” Eu, de acolo, îi detei dreptate lu’ neica Mitru, zicând: „Ba  a muncit, săraca! Numai-n fugă umbla de aduna mănunchii, ca să terminăm mai repede!” Pe urmă, îl văd pe neica Mitru că ia pipota din strachină şi i-o dă lu’ Nina, zicându-i; „Ia colea, Boldicule, să-ţi crească nasu’ mare! Nu te culca nemâncată, că la noapte o să visezi numai codri! Copilului ăstuia nu trebuie să-i zici nici dă-te mai încolo, de iute ce e! Aşa e, Boldicule?” Nina nu zicea nimic…Dormea de-a-ncurelea. Când am văzut-o, iar ne-am pus pe râs. Seara aia a fost de pomină! Oi ţine-o minte, cât oi trăi!

*

Povestesc şi râd, lângă grămada de grâu. Parcă au terminat toată treaba o dată cu treieratul. Doar fochistul şi mecanicul au plecat, să se pregătească pentru cel care urma la rând să treiere.”

În casa lui Mitru Leu, fetele – patru nepoţele -, cresc frumos învăţând încă de la cea mai fragedă vârstă să se descurce singure cu treburile gospodăriei. Astfel, o fetiţă de 8 ani, e „mămica” altora mai mici, chiar şi a unui sugar, pe care, în disperare de cauză, să nu moară de plâns şi de foame, îl aşează să sugă din ugerul caprei, rezolvând astfel, cu perspicacitate, o problemă vitală.

Nina lui Mitru Leu, la 9 ani era deja matură, fiindcă ştia să răstoarne mămăliga, probă absolut obligatorie la care asistă entuziasmaţi şi curioşi, o liotă de ţânci, scenă povestită cu mult umor şi măiestrie de autoare. Treaba este foarte serioasă, de o gravitate pe care doar copiii o pot transmite, atunci când e vorba de problemele lor, devenite vitale, în care lucrurile din jur sunt vii şi capătă proprietăţi antropomorfice: mămăliga respiră, şuieră, pâsâie,  căldarea se tînguie, mestecăul joacă, se zbenguie, în mălaiul fierbinte. Scena este de o expresivitate şi de o sugestivitate uimitoare:

Abia aşteptam să rămân singură acasă, numai şi numai să-mi încerc măiestria. Chiar dacă nu aveam nevoie de mămăligă, am pus căldarea pe foc şi mi-am anunţat tovarăşii de joacă de pe mahala.

Nelăsându-se rugaţi, au sosit numaidecât şi s-au aşezat în cunie aşteptând, cu răbdare, evenimentul.

Eu îmi desfăşuram cu mare atenţie lucrul, urmărind, în minte, cum făcea mama de când punea căldarea pe foc şi până lipăia mămăliga pe masă.

M-am pregătit cum nu se putea mai bine. În mijlocul cuniei stătea măsuţa rotundă cu  trei picioare. Am avut grijă s-o aşez cu un picior spre mine, fiindcă aşa făcea şi mama. Ca să răstorn mămăliga chiar în dreptul piciorului. Astfel, masa nu era în pericol  a se înclina, ca să cadă totul de pe ea. Aşa mi-a explicat mama.

Deci: măsuţa era aşezată, droaia de copii, care-mi erau martori la eveniment, erau în aşteptare iar mămăliga pâtpâia pe foc…

Parcă o vedeam pe mama în faţa ochilor, o urmăream cum procedează.

După ce am sucit şi răsucit de nu ştiu câte ori mestecăul prin mălaiul fierbinte, ca să nu iasă cocoloaşe, am pus căldarea, din nou, în  fiare, ca să răsufle mămăligă şi, cu o mână de paie am făcut vâlvarie sub ea.

Am lăsat-o să pâsâie o dată şi încă o dată, după care am pus iute mâna stângă pe toarta căldării şi am luat-o din  fiarele vetrei. Am balansat-o de câteva ori, i-am proptit mâna dreaptă pe marginea fundului – acolo unde arde mai puţin – şi am trântit mămăliga pe masă, cu viteză şi cu putere – sau cu frică -, mai degrabă -, de a făcut „pleoşc!” drept în mijlocul mesei.

Copiii, care stătuseră nemişcaţi până atunci, au izbucnit minunându-se:

-Mamăăăăă!!! A răstornat-o, băăăă!

Au plecat, apoi, împrăştiindu-se ca făina orbilor.

Până seara, nu numai mahalaua, ci tot capul de sat aflase că ştiu să răstorn mămăliga.

Eram cineva! Eram cea mai tare de pe mahala!”

Tovărăşia dintre om şi animal este pentru ţăran vitală şi uneori, merge până la devoţiune şi iubire totală.

L-am iubit pe Murgu, chiar dacă, uneori el mă necăjea; făcea parte din existenţa mea. Îl ştiam de când m-am născut.

Am fost tovarăşi de brazdă, la prăşit, la răliţat şi în alte împrejurări. El în dreapta mea, eu în stânga lui. El trăgea în ham, eu îl mânam. Era cal de „haa”, adică de stânga oiştei.”

Scene fabuloase  de scenariu, se desfăşoară pe dinaintea ochilor povestitoarei şi alor noştri, legate de animalul iubit:

M-am ridicat repede şi m-am uitat după Eugenia. Ce am văzut, atunci părea ireal. În faţa ochilor, aveam impresia că se desfăşoară un basm! Caii fugeau mâncând pământul!…Eugenia parcă zbura!…Părul blond-auriu, pe care şi-l lăsase despletit, îi flutura în vânt, ca lui Făt-Frumos din basme. Eram fascinată de tot ce vedeam. Parcă eram în altă lume!

Când mi-am amintit ce era cu mine acolo, m-am uitat în jur, pentru a-i căuta pe Murgu. N-a trebuit să mă uit departe, fiindcă era alături de locul în care căzusem. Stătea cuminte, nemişcat, ca o statuie. Şi-a întors capul către mine şi m-a privit. Doamne, cum mă privea! Doar că nu-mi spunea: „hai, vino, urcă-te la mine pe spinare, că eu te aştept!”

M-am urcat pe spinarea lui fără nici o problemă.”

Însă, substanţa cărţii nu o constituie doar amintirile din copilărie ale autoarei în satul natal, ci schimbările, prefacerile care se produc în viaţa ţăranilor pe la mijlocul secolului XX, legate de noul regim, dramele pe care le aduc cu ele, inevitabil, în viaţa ţăranilor, statorniciţi în rosturile lor. Ei rămân dintr-o dată, nu numai fără bruma de agoniseală de-o viaţă, dar constrânşi să-şi schimbe şi condiţia şi mentalitatea îndreptându-se spre structuri pe care nu le înţelegeau şi să se adapteze din mers. Nu puţine au fost cazurile când, gospodării întregi au fost distruse şi risipite, luate de valul necruţător care avea să aducă celor mai mulţi, pagubă, sărăcie, prigoană, ruşine, constrângere, pedepse nemeritate, doar pentru faptul că se născuseră într-o familie cu stare bună, ori că munciseră  pe brânci, ca să şi-o clădească, aşa cum era familia lui Mitru Leu, în care toţi munceau, de la mic la mare pentru a avea cele necesare traiului.

Paralel, sunt descrise obiceiuri olteneşti de nuntă şi de  alte ceremonii religioase. Obiceiul locului era ca fetele de măritat să-şi ţeasă singure trusoul, dota, darurile pentru nuntaşi. Aşa a făcut şi Oniţa. Autoarea oferă date monografice despre aşezare, istoria, geografia localităţii ca şi despre tradiţiile localnicilor. Fenomene supranaturale sunt frecvente în sat, care iau aspect de legendă, prin fantasticul lor, ca de pildă ninsoarea cu zăpadă roşie:

„Nămeţii de zăpadă din iarna aceea s-au topit foarte greu. Dunga de la mijlocul satului stătea mărturie, că ninsese Dumnezeu zăpadă roşie pe pământ.”

Schimbările politice au ca repercursiuni modificări structurale în conştiinţele oamenilor, şi, fiecare în felul său, le trăieşte cu intensitate:

Nu prea înţelegeam ce se întâmplă, chiar dacă trăiam în mijlocul evenimentelor. Doar înregistram şi ţineam minte.

Haite de oameni umblă prin Mârşani şi bat cu bâtele prin porţile oamenilor. Parcă a turbat satul!

Nu mai auzi decât lătrat de câini, zbierăte de vite, cotcodăcit de păsări, chirăituri de copii şi gâlceavă. Multă gâlceavă între oameni!

Nu înţeleg rostul haitelor care bat prin porţile oamenilor. Ştiu doar că îmi e frică de ei. Îmi e frică rău! Sunt mulţi şi fac gălăgie mare. Câinii latră, lumea fuge să se pitule, numai să nu dea ochii cu ei.

Când mai au puţin şi ajung aproape de casa noastră, părinţii mă învaţă ce să spun, iar ei fug şi se pitulă.

Cât un purice mi se face inima! Ca o stană de piatră rămân în mijlocul bătăturii şi aştept să vină timpul, să spun ce m-au învăţat tata sau mama.

-Nu e niminea acasă!, spun repede, cu un glas pe care nu mi-l recunosc, când haita începe să lovească în gardul nostru cu bâtele.

-Da’ unde sunt, gică?, mă întreabă ei, intrând în bătătură.

Le răspund aşa cum am fost instruită. Mint şi mă doare sufletul! Urăsc minciuna şi pe cei din cauza cărora trebuie să mint. Însă trebuie. Nu am de ales. Pe de o parte trebuie să-mi ascult părinţii, iar pe de alta, să-i apăr de oamenii din haită, dintre care face parte şi neica Petre, iar el, după câte ştiu, e în stare să ne lege pe toţi şi să ne jupoaie de vii.

Neica Petre sau alt om din haită, insistă să mă întrebe unde-mi sunt părinţii. Dar se mai găseşte câte cineva, care zice:

-Lasă, mă, copilu-n pace, că mai are niţăl şi crapă fierea-n el! Hai să mergem de-aici!

Ei pleacă, dar eu rămân pe loc. Nu mă pot mişca, fiindcă sunt înţepenită-n pământ. Trece mult timp până-mi revin. Plâng neputincioasă, din ochi curgându-mi sânge, nu lacrimi!”

Sunt drame petrecute în toate satele româneşti, care au lăsat amprente adânci, de neşters în sufletele celor care le-au trăit sau li s-a povestit despre ele. Astfel, oamenii învaţă să se mistifice, şi îi învaţă chiar şi pe copiii lor să mistifice adevărul şi chiar să urască,  pentru a supravieţui. Frica pune stăpânire pe conştiinţe, pe trupuri şi suflete şi le schimonoseşte. Ei se maturizează brusc şi suportă calvarul (de neînţeles pentru ei) de a-şi pierde  niscai păpuşoi în pod, câteva vite de tracţiune, oarece agoniseală obţinută cu trudă şi sudoare. Munca devine în ochii tuturor un mijloc de a-şi face rău lor înşile. Campania de înscriere la întovărăşire, devine pentru ţărani şi pruncii lor, cea mai cumplită năpastă, iar cei care o duc, devin balaurii şi căpcăunii „în stare să ne lege pe toţi şi să ne jupoaie de vii” – aşa cum crede Nina lu’ Mitru Leu. Oamenii devin astfel în ochii copiilor, fiare, ei acţionează în haită, împotriva celorlalţi oameni. Legea junglei. Homo homini lupus – omul îi este lup omului. Sunt lucruri care nu se uită.

Cartea se încheie cu moartea lui Bâtu – Mitru Leu, care a fost „UN OM ADEVĂRAT”, aşa cum menţionează autoarea.

Prin realismul istorisirilor sale, Ioana Stuparu se înscrie în galeria scriitorilor contemporani de marcă, lăsând moştenire neamurilor, date şi fapte semnificative din segmentul de viaţă trăit ori amintit, într-o zonă geografică grav afectată de transformările noului regim instalat cu putere la conducere.

Cei care au simţit pe pielea lor aceste schimbări, pot da mărturie. Şi Ioana Stuparu o face. Ca să se ştie şi, mai ales, ca să nu se uite.

E felul ei de a retrăi evenimentele şi de a-şi nemuri satul, moşii, familia, megieşii, şi pe ea însăşi.

 

Acţiunea volumului III se desfăşoară în acelaşi ton narativ, străbătut de umor sănătos şi grav, specific tuturor scrierilor autoarei.            Cu acelaşi har neîntrecut  de povestitor, autoarea reia firul întâmplărilor din trilogie, cu un dialog între mama Florica şi Başalderu, referitor la pământ. Relaţia omului cu pământul se desfăşoară pe toată durata vieţii umane, dat fiind numai faptul că pe el se sprijină picioarele sale, el îl hrăneşte şi tot în el îşi află odihna de veci.

Se ştie, de când lumea şi pământul că viaţa săteanului este determinată în  cea mai mare măsură de „pămânciorul” lui, de „brăzduleana” lui, ca să nu fie ca „ăl căzut din lună”. Iată ce-i răspunde Başalderu mamei care întreabă cum o fi cel care nu are nici un fel de brazdă de pământ:

-Cum să fie? Ca ăl căzut din lună! a răspuns Başalderu. Ce om e acela, care n-are brădzuleana lui!? Care n-are bucăţica lui de pământ, ca să spuie şi el, dacă-l întreabă cineva un’ se duce, să spuie: ie-te, mă duc să-mi sap porumbaşii de la Murta; sau să-mi ar pămâncioru’ de la Tinichiţa, ca să-mi samân în el săcara!…

Başalderu vorbise ţinând fruntea sus. El nu era ca ăl căzut din lună. Îşi avea pămânciorul lui, jumătatea lui de pogon, la Murta; şi mai avea şi Leana, nevastă-sa, zestrea ei: o jumătate de pogon la Tinichiţa, nisipul nisipurilor, în care nu făceai nimic, dacă nu cărai bălegar, cu nemiluita. Două jumătăţi de pogon. Două jumătăţi de făsălău.

Şi, totuşi, făsălăul acela era viaţa lor, speranţa lor. Era legătura cu pământul  pe care ne-a lăsat Dumnezeu, cu lumea, legătura cu Mârşaniul, unde soarele îşi are locul lui, din care răsare şi în care asfinţeşte.”

Firul amintirilor Ioanei Stuparu din trilogia „Oameni de nisip”, în ultimul volum, intitulat „Lacrimi pe vatră” este  înnodat de pe vremea când autoarea „abia mâncase câţiva Păştişori” şi se întreba, ca orişice copil curios: „-Machi, din ce loc o răsări soarele? (…) O răsări din grădina lui Tudor Cântăreţu sau tocmai din uliţa lui Ion Gugu?”

Cu ochii copilului de câţiva anişori, plecată în căutarea razelor de soare, să vadă locul exact de unde se iscă, mergem şi noi, cititorii.

Autoarea continuă: „În privinţa scăpătatului, nu aveam nici un dubiu. Ştiam locul precis: soarele scăpăta drept în mijlocul drumului, în capul Gămăneilor. Văzusem cu ochii mei, şi nu doar o singură dată.”

Om şi animal, legaţi pe viaţă şi  totodată legaţi de pământul  care-i ţinea, acestea erau  statornicirile pe aici, unde scriitoarea a făcut ochi şi tot aşa vor fi fost şi prin alte părţi de lume, dar lumea aceasta începea de aici, din Mârşani, loc  nisipos,  cu pământ fâsălău, unde  greu se putea cultiva ceva, dacă hărnicia oamenilor nu-şi punea cu hotărâre amprenta.

„Ştiam când se apropia scapătul soarelui după zarva care venea dinspre Gămănei, fiindcă atunci începea lumea să intre cu vitele în sat.

Mai întâi intra Toma, cu vaca lui, care avea viţel mic rămas acasă. Cum ajungeau în dreptul răscruciului Moscoaicăi, vaca o lua la pas întins, pentru a ajunge cât mai repede la viţel.  Ar fi luat-o la fugă, dacă Toma n-ar fi ţinut-o bine de curm şi dacă nu-ar fi zbierat la ea:

-Hooo! Hooo! Cuti, n-auzi! Io, vaca, bă! Fir-i-i tu-nchinată de nebună! Cutiii, stai încet, că te omor! Cutiiii! striga Toma, din toate puterile, mai să-şi dea viaţa, numai să n-o ia vaca la fugă şi să se sângereze cumva sau să i se încingă laptele în uger, ca, apoi, să se îmbolnăvească viţelul.

Când îl auzeam pe Toma zbierând la vacă, ieşeam la poartă şi mă aşezam cuminte pe scaun. Mă lipeam bine cu şalele de gard, îmi puneam mâinile în poală şi mă uitam către Gămănei, ca să văd soarele scăpătând.”

Animalele ca şi oamenii au un ceas interior, un bioritm al lor, care greu poate fi schimbat, şi nu fără urmări. Şi fenomenele se petrec, în mintea copilului, tot supuse unui ritm, a unei puteri din afară, ceea ce ea, cu greu poate înţelege la această vârstă, dar învaţă să ia lucrurile aşa cum sunt, dacă tot nu are puterea să le schimbe.

Mirajul apusului de soare  încântă orice fiinţă raţională, cu atât mai mult pe copii – moment descris cu multă artă, aproape plastic. Soarele e cineva cu însuşiri şi proprietăţi antropomorfice, aidoma oamenilor, însă, cu mult mai mare şi mai ciudat. El se uită în urmă, zâmbeşte, se supără şi intră-n nori, ori arde puternic pe câmp, după toane.

Cunoscând  damblaua berbecului lui Ţâche, stăteam cuminte pe scaun, fără să mă mişc. Şi aşa îmi era destul de frică, însă nu mă înduram să renunţ la priveliştea pe care mi-o oferea soarele la asfinţit.

Îl vedeam cum se lasă încetişor-încetişor, până ajungea în mijlocul drumului din capul Gămăneilor. Era roşu şi mare cât roata carului. Acolo se oprea o ţârişoară, ca să se mai uite pe linia-mare din Mârşani. Mă vedea şi pe mine cum stau cuminte pe scaun, la noi, la poartă. La Mitru Leu, la poartă.

Şi fetiţa se vede pe sine din punctul de vedere al soarelui, un astru în contrapunere cu omul. Straniu lucru!

După ce se mai uita un piculeţ peste sat, începea să intre, încet-încet în pământ. Mă uitam la el, până nu-l mai vedeam.

Apoi, din locul în care a scăpătat – în mijlocul drumului, din capul Gămăneilor – ieşeau raze strălucitoare, mari cât cerul.

După aceea, cerul se înroşea, semn că în ziua următoare va fi vreme frumoasă, fiindcă s-a uitat soarele îndărăt.”

Personificarea astrului este un procedeu des folosit în literatură, mai cu seamă în folclor, unde Soarele, Luna, stelele,  vântul, planetele celelalte, capătă astfel de însuşiri omeneşti: se încruntă, se ciocnesc, se bat, aleargă, vociferează, se sting, nasc pui şi uneori se răzbună.

Ioana Stuparu are un dar neîntrecut în zugrăvirea scenelor fantastice, cărora le dă un plus de farmec datorită folosirii dialectului oltenesc şi a dialogurilor vii, fireşti dintre oameni. Povestirea capătă astfel, un parfum de veridicitate.

Firea sa de copil cercetător să afle tainele firii, a ajutat-o în demersul scriitoricesc de mai târziu, alături de înţelepciunea părinţilor şi a bunicului, figură aproape legendară. Deocamdată dorea să ştie cât mai multe din tainele naturii:

Deci, despre scăpătatul soarelui ştiam totul.

Despre răsărit, însă, nu ştiam nimic sigur. Poate că răsărea de la Tudor Cântăreţu din grădină…, poate că răsărea tocmai din uliţa lui Ion Gugu?…

Întrebarea nu-mi dădea pace.

Într-o dimineaţă, n-am mai avut răbdare şi m-am trezit în timpul revărsatului de zori, ca să-l pândesc. Am ieşit în balcon şi m-am suit cât am putut de sus, pentru a vedea mai bine.

Stăteam aşteamătu. Inima îmi păcănea ca moara lui Muscu.

Am reuşit să văd soarele, abia când era roşu şi aproape la fel de mare, ca în timpul scăpătatului.

Imediat, razele lui au umplut de strălucire tot cerul. Au umplut de strălucire şi casa noastră văruită în alb. Strălucirea soarelui a intrat şi în balcon, unde m-a cuprins şi pe mine.

Îmi părea rău că nu am aflat precis locul, din care răsărea soarele. De vină erau pomii, – prea mulţi şi prea înalţi. Mai ales nucul Anicăi, care mai avea un pic şi-i ajungea vârful tocmai în cer.

Mi-am pus în gând ca, la anu’, când voi fi mai mare cu un an, să mă sui în dudul pestriţ din dealul grădinii. Era cel mai înalt dud din tot capul de sat. Se acolo puteam să văd până departe.

Mai întâi, însă, trebuia să am răbdare, să mai mănânc Paşti, să mai cresc…”

Pe fondul acestei curiozităţi fireşti copilăriei, satisfăcute parţial, se desfăşoară drama schimbării de regim şi răsturnarea întregii vieţi a familiei lui Mitru Leu şi a celorlalţi săteni, care au fost luaţi de tăvălugul istoriei şi siliţi, fie să se ascundă, fie să se supună noului regim instaurat, care a venit cu legi şi ordine total opuse celor de până atunci.

Bune, rele, evenimentele se succedă în ritmul ştiut doar de Dumnezeu. Datinile fac fala acestui loc. La nunţi, la înmormântări şi la diferite sărbători religioase, fiecare familie ţine  „cu dinţii” de tradiţia strămoşească, nu de alta, dar „râde lumea”.

Înmormântările sunt prilej de tristeţe colectivă a satului, la fel cum, logodnele, nunţile şi botezurile ori hramurile bisericii sunt prilej de bucurie nestrămutată. Autoarea descrie cu minuţie, la fel ca şi-n volumele precedente, ritualul înmormântării: „A murit prioteasa popii de la biserica din sus.

Patru gornişti, câţiva lăutari ai satului, carul cu mortul, multe căruţe trase de cai şi puhoiul de lume venind pe jos alcătuiesc cortegiul funerar, care se scurge, agale, pe linia-mare.

Doi dintre gornişti merg pe o parte a drumului, ceilalţi doi, pe cealaltă parte. Cântă toţi, deodată, o melodie tristă neîndurător de tristă, pe care o zic, de fiecare dată, când moare cineva din sat, – fie bogat, fie sărac, fie tânăr, fie bătrân.

Pe mijlocul drumului, în rând cu gorniştii, merg lăutarii. Printre ei se află şi Dabu, cu basul lui cât postul Paştelui, pe care  abia şi-l cară, ca pe un blestem, – întâi din cauza greutăţii, dar  şi din cauza unui picior beteag. Nu se poate lăsa de lăutărit: din asta trăieşte, altceva nu se pricepe să facă. Face parte din orchestra de lăutari, care sunt tocmiţi să cânte fie la nunţi, fie la înmormântări. Nu cântă din gură. Nu ştie, – sau nu poate, fiindcă vorbeşte cam pocit. (…)

De data aceasta, Dabu nu mai este nevoit să zică ceva din gură, pentru a face lumea să râdă. Merge şi el, alături de ceilalţi lăutari trişti cu toţii, fiindcă a murit „coana prioteasă”, femeie tânără, care n-a apucat să împlinească treizeci de ani.

Cântă lăutarii melodii triste, romanţe de dor, care te fac să plângi.

Când tac lăutarii îţi sfâşie sufletul, gorniştii.

În urma lăutarilor, vin cele două căruţe cu cei patru preoţi şi cei patru cântăreţi. Preoţii stau pe leagănele din spate, pe care sunt puse velinţe frumoase, ca semn de respect pentru capii bisericii. Cântăreţii stau pe lădiţa căruţei, de o parte şi alta a vizitiului, şi cu faţa către preoţi, deoarece nu se cade să stea cu spatele la ei.

O îngroapă pe preoteasă cu patru preoţi, fiindcă e de „neam-mare”.

În urma căruţelor cu preoţii vine carul cu mortul. Covoarele ce împodobesc de jur-împrejur carul sunt deosebit de frumoase şi atârnă până la pământ.

Două perechi de cai, cu batiste legate la căpestre, abia trag carul cu mortul, ce scârţâie de atâta greutate.

De jur împrejurul tronului, înghesuite una în alta, stă o sumă de femei care o jelesc pe preoteasă. Sunt rudele cele mai apropiate şi o plâng din tot sufletul, fiindcă s-a stins de prea tânără.”

Cu o măiestrie de înaltă clasă, Ioana Stuparu construieşte „oameni de nisip”, în câmpia de nisip. Cuvintele ei însă, rămân de granit, bătute-n stânca vremurilor, în istoria literaturii româneşti privitoare la realismul rural post-belic, alături de nume ilustre ale genului epic: Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru şi mulţi alţi reprezentanţi de marcă.

În raiul din Valea Tursanului, te afunzi în fabulos, la graniţa realului cu meta-realul. Ea reînvie legendele locului, le dă un plus de valoare, autenticitate şi frumuseţe, după sufletul ei curat şi iluminat de Duhul blândeţii, al înţelegerii, al tainei, al cumpătării, al îndelungii răbdări, de Duhul Adevărului şi al nestrâmbătăţii. Ioana Stuparu este un om care şi-a luat sufletul în palme, îl ţine căuş şi ni-l arată şi pe-o faţă şi pe cealaltă. În ea bunătatea dă pe afară, naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte de pasăre măiastră, picurat pe hârtie.

Ioana este prototipul ţărancei care nu şi-a uitat niciodată sorgintea. Ea se identifică într-atât cu personajele sale, încât le trăieşte vieţile, întâmplările, trăsăturile de caracter, dramele şi bucuriile, tuturor. Se molipseşte iremediabil de firea personajelor sale.

Ioana Stupariu este un virtual purtător de stigmate. Ale tuturor şi ale sale. Ea a adunat durerile oştii într-una singură şi o poartă pe umeri, pe spate, pe braţe, pe piept, pe ochi, pe buze, în inimă. Ea plânge în scrierile sale  pentru durerile lumii. Ioana Stuparu este persoana care nu se vaită şi nu suspină pentru sine, oricât de grea i s-ar părea. Şi, încovoiată fiind de poverile sale, întinde mâna să-i uşureze pe ceilalţi, mai năpăstuiţi, în viziunea ei. Să le ridice greutăţile.

-Daţi-mi-le  mie, să  vă fie vouă mai bine, spune Ioana şi se încarcă peste puteri. Ea ne dăruieşte totul: comorile sale, averea sa, casa, familia, Mârşaniul, amintirile, întâmplările, întreg cortegiul de simţăminte. Se despoaie, se goleşte şi iar se umple şi se revarsă, ca o Dunăre spre matca sa milenară. Ioana este tot una cu Mârşaniul, cu Oltenia ei şi cu oamenii lui de nisip, luaţi în derâdere de mama sa, Florica din Daneţi.

Obiceiuri străvechi, cum e cel al paparudelor, copiliţele rudăreselor, sunt reiterate de autoare în pagini memorabile:

Vara, când se frig prigoriile de sete şi crezi că o să ia pământul foc de atâta uscăciune, încep să vină, prin Mârşani, paparudele.

Cârduri-cârduri, copiliţele rudăreselor din Rojişte, fete tinere, „curate”, cu trupurile îmbrăcate în boj în loc de haine, cântă şi joacă, rugându-se la Dumnezeu, ca să dea ploaie.

Nu vin singure. Le însoţesc rudăresele mame sau surorile mai mari, care nu mai sunt curate pentru a juca paparuda, Ele vin pentru a purta de grijă copilelor şi a striga cu putere, prin sat, ca să le audă lumea:

-<A la rudă, paparudăăăă!…>

Lumea iese în drum, să le primească. Se bucură de venirea lor. Le mai creşte, un pic, speranţa în suflet, că poate pe paparude le ascultă Dumnezeu şi trimite pe pământ stropi de ploaie binefăcătoare.”

Cu amar în glas autoarea relatează abuzurile făcute de regim, care spoliază ţăranii, luându-le bruma de agoniseală din casă şi bătătură, obligându-i să plătească dări  peste putinţă de achitat. Sunt drame care nu s-au uitat încă şi sufletul sângerează la amintirea lor.

A doua zi, de dimineaţă, a venit la noi în bătătură o haită de colectori. Erau mulţi şi aveau nişte ţoghii lungi şi înguste, care sclipeau. Au intrat pe poartă şi s-au oprit direct în aria vitelor. Au început să înfigă ţoghiile, din loc în loc. Doar vedeai cum îi pune vârful pe pământ şi imediat dispare, ca şi când  nici n-ar fi fost. Era şi Petre-al Ioanii, împreună cu haita. El era cel mai înverşunat. Înfigea ţoghia în pământ, cu atâta patimă, de credeai  că e turbat. Aria era mare. Petre scotea ţoghia din pământ şi o înfigea din nou, înjurând şi urlând, ca un apucat.

Mă uitam la el şi nu mai puteam de frică. Mă aşteptam ca, acu’-acu’, să

întoarcă ţoghia şi s-o înfigă în noi, de necaz că nu găseşte nimic.”

Unii oameni îşi schimbă mentalităţile după vremuri. Aşa de pildă, Neica Petre al Ioanii, o dată cu venirea comuniştilor, devine alt om: arogant, răutăcios, de „până şi paparudele fug din calea lui”.

Perceptorii, de teapa lui Alboiu se comportă cu sătenii: „la fel ca supuşii lui Sarsailă”.

Scena năvalei haitei de colectori, în frunte cu perceptorul şi cu Petre al Ioanii este antologică, de valoarea celei povestite de Marin Preda, când perceptorul Ciupitu vine să-i ceară lui Ilie fonciirea şi este gata să-i ridice lada cu zestre a fetelor şi căruţa din curte.

Copila de vârstă fragedă înregistrează automat, ca într-un film ce se derulează cu repeziciune evenimentele din familia sa şi a celorlalţi consăteni, chiar dacă nu înţelege mare lucru. Le va trece apoi, prin filtrul gândirii mature şi toate acestea o vor marca pe viaţă. Spiritul său critic îşi spune cuvântul: „Şi reacţia mea a fost tot pe neaşteptate, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi. Fiindcă am izbucnit într-un râs tare, – râs de copil, care batjocoreşte, cu râsul lui, prostia celor mari. Şi, ca să fie şi mai şi, îl mai arătam şi cu degetul. Cu puţin timp înainte, fusesem necăjită rău de tot pentru restanţa pe care ne-au găsit-o perceptorii; pentru neputinţa lui tata de a da bani, ca să nu-i mai vadă pe <ăştia> la noi, la poartă; pentru ţoalele noastre de pe ladă, din odaia bună, pe care ni le lua Petre-al Ioanii, ca să le arunce peste alte legături, în căruţa care aştepta în drum; pentru privirea hăituită a mamei, care mă dobora mai mult decât orice.”

În privinţa aceasta, Nina lu’ Mitru Leu este un fel de Niculae Moromete, cel pe care-l chinuia oaia numită Bisisica prin toate hăţişurile cu spini şi care ardea de dorinţa de a învăţa carte. Similitudini există peste tot în cărţile Ioanei Stuparu cu scrierile memorabile ale lui Marin Preda.

Aventura vizionării celui dintâi film din viaţă e povestită cu haz, ca şi cea a trecerii caravanei cinematografice, cu măgăoaia care cânta tare muzică din filme, de stârnea câinii pe drum. Curiozitatea copilului întrece limitele oricărei frici. Este un eveniment fără precedent în viaţa satului, la care iau parte cu toţii.

Însă, mama care găsea răspuns la toate, pune lucrurile la punct:

-Aha!…Adică…aţi văzut cai verzi pe păreţi!, a tras ea concluzia.”

Citind cărţile Ioanei Stuparu, n-ai încotro şi intri în atmosfera Mârşaniului, chiar dacă nu eşti ţăran. Te împrieteneşti cu sătenii, îţi cad dragi cei buni şi-i urăşti pe cei afurisiţi, ţi-e milă de cei asupriţi şi sărmani. Şi într-aceasta, de fapt, constă măiestria autoarei: în realismul cu care descrie scenele şi personajele. „Răscruciul Muscoaicăi” este un fel de buricul pământului, reper geografic pentru toate evenimentele.

Cursa de la Craiova, încărcată de navetişti şi de diverşi drumeţi prin părţile locului, constituie, de asemenea, un eveniment diurn, căci, nu se ştie pe cine sau ce veşti aduce şi se cade să fii la curent cu tot…

Un destin nefericit îl urmăreşte pe Petre-al Ioanii, devenit, o dată cu schimbarea regimului, eminenţa cenuşie a satului, prin sancţiunile pe care le aplica tuturor consătenilor. Dar pedeapsa nu întârzie să vină şi pentru el. Îmbolnăvindu-se grav şi bântuit de propriile regrete şi remuşcări, ca şi de blestemele oamenilor cărora le luase ce aveau mai de preţ în case şi ogrăzi,  el se aruncă în fântână. Un sfârşit, pe măsura vieţii pe care o dusese. S-ar zice că e sancţiunea divină faţă de  răul făcut, de vreme ce i-a îngăduit diavolului să-i fure sufletul. Reacţia nevestei lui Petru a fost măsura dreaptă a sentimentelor sătenilor faţă de el:

Petre, Petre! Pe dracu’ l-ai cătat, pe dracu’ l-ai găsit!”

Viaţa tot mai aspră, poverile tot mai înteţite îi fac pe ţărani să suporte greu regimul instalat: „După aceea, s-au înteţit cotele: cotă de grâu, cotă de porumb, cotă de floarea soarelui, cotă de alte boabe, care cuprindeau ce nu-ţi dădea prin gând. Apoi: cotă de carne, cotă de lână, cotă de brânză, cotă de…

În fiecare an erau tot mai multe şi tot mai mari, iar colectorii erau tot mai răi.

Te lăsau toată vara să munceşti sau să <otâcăi> pe câmp – vorba mamei, – iar după aceea, când îţi băgai munculiţa în pătul, şi te bucurai că te-a ajutat Dumnezeu să-l umpli, te trezeai cu haita de colectori, că-ţi băgau căruţele în bătătură, pentru a-şi lua cota. Se suiau la noi în pătul, ca la ei acasă şi cărau cu sacii, sau cu târnele, ca din munca lor.

Te uitai cu ochii şi nu puteai zice nimic.”

Toate acestea aveau s-o marcheze pe viaţă pe fetiţa de atunci:

Îmi era frică rău şi de colectori, şi de perceptori. Chiar dacă Petre-al Ioanii, care fusese cel mai câine de om, murise, rămăseseră destui în haite, hotărâi să ne jupoaie de vii.

Îmi era atât de frică, încât nici nu puteam să plâng. Spaima îmi seca lacrimile.

Mă uitam cum ne iau munculiţa din pătul şi o încarcă în căruţele lor, iar eu nici să plâng nu puteam. Munculiţa noastră, pentru care otâcăisem pe câmp, de dimineaţa până seara, alături de mama, ca să ieşim la rezultat!

Mă uitam cu ochii înspăimântaţi şi seci. Nici să plec de lângă ei nu puteam. Trebuia să văd şi să aud tot. Le urmăream feţele şi gesturile înverşunate, puse pe distrugere. Nici cloţele nu le lăsau să stea liniştite, pe cuib.

Îmi doream să-mi dea Dumnezeu o putere, ca să fac din nou lumea, aşa cum ştiam că fusese cu câţiva ani în urmă. Să pot schimba ochii mamei. Să-i fac, din nou, vioi şi plini de speranţă. Să nu-i mai văd trişti şi reci.

Nici ea nu mai putea să plângă, când vedea haitele intrând la noi în bătătură.

Alte femei plângeau şi jeleau.”

În toiul frământărilor generale pentru plata cotelor, au loc evenimente deosebit de tragice, cum el cel al morţii flăcăului Marinică, logodnicul Oniţei, strivit de un vagonet de cărbuni, la o mină unde fusese trimis pentru satisfacerea stagiului militar. La tragedie participă afectiv tot satul. Şi plâng până şi gorniştii.

De o parte şi de alta a porţilor cântau doi gornişti, – aceiaşi melodie de jale, melodie de îngropăciune, pentru fiece mort, fie bogat, fie sărac, fie tânăr, fie bătrân. Cântau cu mare trudă, din cauza lacrimilor pe care nu şi le puteau stăpâni.”

La jalea aceasta colectivă participă până şi pietrele:

Aşteptarea, jelitul femeilor, melodia cântată de gornişti, precum şi melodiile cântate de lăutari te făceau să intri în pământ.  Soldatul se simţea vinovat, fiindcă el adusese vestea cu această nenorocire.”

Rămaşi fără bâtu, fără reazemul casei şi cu toate grijile şi cotele pe cap, familia se destramă încet. Fetele mari pleacă la şcoală şi în cele din urmă,  Ştefan Leu, constrâns să se înscrie în colectivă şi rămas fără animale şi utilaje în bătătură,  îşi ia lumea-n cap şi pleacă din sat:

Oricât a încercat să-l oprească pe tata să nu plece, n-a fost chip să-l convingă; i-a făcut bagajul şi l-a pornit cu inima îndoită, zicându-i:

-N-am dus grija fetelor că au fost copii, cum ţi-o duc ţie, că parcă nu ţi-e de-a bună!…Dar Dumnezeu e mare şi o avea grijă şi de noi! Alege-s-ar prafu’  şi pulberea de ei, de comunişti, că numai din cauza lor s-a împrăştiat lumea din sat, ca făina orbilor! Pleci tu, om bătrân, să te-arâneşti în ţară, că nu mai ai nici un rost în vatra-n care te-ai născut!?”…

Şi aici, Ioana Stuparu scoate în evidenţă, prin extrapolare,  un adevăr dureros şi cât se poate de actual, faptul că românii, după 50 de ani de comunism şi după încă 20 de ani de post comunism, se simt înstrăinaţi în vatra lor şi sunt nevoiţi să o părăsească pentru a supravieţui. Chiar dacă nu sunt aceleaşi motivele, situaţia este aceeaşi: românii se dezrădăcinează încet-încet de glia lor, de ţara lor, mergând pe pământ străin să lucreze pentru ei şi familie.

Pecetea însingurării şi a depopularizării satelor este mai actuală ca oricând. Şi aici, Ioana Stuparu, cu un realism demn de un scriitor de marcă, pune degetul pe rănile, sângerând ale României împuţinate şi muribunde a secolului XXI.

Romanele ei, stau mărturie peste timp, fiind o frescă veridică a veacului XX şi începutul veacului XXI, în pofida marilor schimbări şi înnoiri de faţadă ale părţii acesteia de lume, care nu mai ştie cum să-şi recupereze fiii îndepărtaţi şi înstrăinaţi, găsindu-şi sfârşitul în celălalt capăt al lumii. Şi într-aceasta, glasul Ioanei Stuparu se doreşte un semnal de alarmă, un clopot ce bate-n pustiu, poate va fi auzit de cineva, căruia să-i pese.

 

 

CEZARINA ADAMESCU,

6 februarie 2010

________________

26 Ianuarie 2011 – Adrian Botez: „Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor“, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat (Constantin Stancu)

„nu sunt mai mare decât un strigăt…/aici – la-ntâlnirea tuturor/câinilor – unde nu ştii dacă/dacă rămâi cu o veste în plus –ori/cu o viaţă în minus …”

Volumul de versuri lansat de Adrian Botez, prolific autor de texte scrise, zise, durute şi lăcrimate, autor de poezie, eseu, roman şi sfaturi înţelepte cu titlul contradictoriu „AICI – LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR”  – este un eveniment cultural marcat de curaj şi sinceritate. Editura „RAFET” , Râmnicu -Sărat, 2009, a girat această apariţie, iar Primăria municipiului Adjud, unde locuieşte autorul, a avut bunăvoinţa de a ajuta demersul cultural, Primarul ing. Constantin Armencea a înţeles că e nevoie şi de o dimensiune spirituală pentru a exista demn, în locul unde am fost puşi, pentru o vreme, de Dumnezeu.

Experienţa avută de scriitor prin cartea „Spirit şi Logos”, dedicată lui Eminescu, a modelat scrierile lui Adrian Botez. Curajul angajării sociale, dorul după o Românie spirituală, revolta împotriva celor care invadează şi agresează sufletul românesc, tristeţea poetului în vremea întâlnirii câinilor – sunt teme importante şi un câştig, deşi uneori acest mod de abordare afectează lirica propriu-zisă, există o revanşă a spiritului care tinde să ajungă la cer.

Poetul îşi structurează volumul pe mai multe nivele: „PARANOIA DE SERVICIU” ; „AICI – LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR”; „REQUIEM DE PRIMĂVARĂ” ; „BOALA POETULUI” ; „SONETELE ANONIMULUI”; „SFÂNTA SIHĂSTRIE”.

Această structură ne relevă tensiunea interioară a poetului, revolta împotriva căderii spirituale şi culturale a semenilor, dorul după Dumnezeu şi eliberarea de sub această tensiune, recunoaşterea bolilor spirituale şi cele reale cauzate de acestea, necesitatea vindecării spirituale şi evadarea în natură şi în sfinţenia singurătăţii, evadarea în refuz şi în vers picurat de stea.

Autorul este atras de teme complexe, care se exclud dar se şi interferează, e atras de social, de natură, de sfinţenia necesară, de cuvântul adevărat, de imprecaţie, de zicerea curată care să zguduie spiritul românului. De la Caravaggio la sihastru, de la balamuc şi negustorii de moarte la Vocea lui Dumnezeu, de la păcat la viziune şi managementul morţii (!!! – Mai mult de cât interesant), de la măreţie la cădere. De la cântec de mahala la cântarea Frumuseţii, de la aşteptarea schimbării la durerea plecării, de profunzimea gândirii la pomi şi oameni sub ploaie, de la Apocalipsis la peisaj cu cărţi şi vampiri, de la experienţa spirituală a morţii la şoapta îngerului, la natură …

Volumul trădează un neliniştit, un spirit în căutarea legii şi a certitudinii şi refuzul comodităţii spirituale, volumul e ţipătul celui aflat la locul unde se întâlnesc „câinii”, pentru atacul în haită şi pentru ciozvârta necesară ..

Când poetul se eliberează de tensiune interioară poezia curge majestuos, clasic fulgerat modern: „atât de sfânt este pământul acesta – încât/simt dedesubt cărbuni aprinşi de Dumnezeu/atâta putere în tării – încât/zborul vulturilor întoarce pe dos/zodiile – precum brazda/Plugarul”( ATÂT DE SFÂNT ESTE PĂMÂNTUL ACESTA) .

Alte ori imaginea este penetrantă: „contururile obiectelor – după ploaie – au/devenit/atât de clare: nişte/concluzii – trase de /Dumnezeu” (DUPĂ PLOAIE)

Ideile importante din viaţă sunt tratate cu seriozitate: „în fiece clipă a vieţii tale/trebuie să fii pregătit de moarte/niciodată moartea nu confundă/pe nimeni cu nimeni/niciodată moartea nu ia pe altul –în/locul tău – nici/invers”(DISPUTE PE TEMA MORŢII)

Vremurile de pe urmă sunt tratate cu adâncimea necesară: în noapte, târziu, oamenii pot privi la televizor, pot face dragoste corect sau sportiv, iar ceilalţi se omoară, cordial, între ei, puţini mai murmură la capul celui în nevoia rugăciunii, iar Iisus e pe cruce la capătul vremurilor- e noapte şi e târziu…(APOCALIPSIS).

De remarcat faptul că titlurile poemelor sunt scrise cu literă mare, versurile au toate litera mică în orice loc din poem, zicerea e curgere dinspre Dumnezeu spre oameni şi mai departe, poemul e unul nesfârşit, scrierea vine dintr-o zonă eternă, marcată de Duh, e zona sfinţită de teama de cuvântul rostit ori scris, e zona de impact dintre cer şi pământ, însă numele lui Dumnezeu e scris cu literă mare, ca în textele sacre …

Pădurea pentru poet poate fi catedrală, singurătate în mijlocul naturii e legătură cu veşnicia:  „e o ţintă în toate şi în/fiecare – spre care/zbârnăie săgeata câte unei raze: ţintuită astfel/Povestea – Cuvânt după/Cuvânt – se-alcătuieşte/Coroana Luminii – deschidere-a/pleoapei de desupra/Privirii de Proaspăt//Unde sunt câinii de-acum?/în Lupul cel Veşnic/întorşi/în Vatra Curatului/Cerului – Înalt/Sfatului” (POEM DE ADIO)

Semnele, metaforele, motivele vin din  tradiţia veche românească, cuvinte se adună cu energia şi puterea lor, temele creştine stau în spatele poemelor, oferă soluţia noii creaţii, eliberarea de păcat şi de pământul afectat de păcat, mişcarea şi dinamica scrierii acceptă canoanele spiritului care e în căutarea certitudinii, a conştiinţei eliberate de tirania imediată a vremurilor.

E un fel de patriotism implicit în poeme, un patriotism de bun augur pentru vremurile de negaţie în care trăim, un patriotism al celui care ştie că pământul acesta numit România e unul sfânt, deşi termenul pare a nu fi la modă, dezechilibrele spirituale ale neamului cheamă ideea ai la-ntâlnirea tuturor câinilor, astfel conceptul poetic are argumentul celui care vrea să trăiască simplu şi curat …

Poemele pun, totodată, în evidenţă şi conceptul poetului – filozof, a sociologului care are doctrina sa de scrib la intersecţia locurilor unde se întâlnesc câinii aceia…

După har vine judecata! O ştim sau nu o ştim …

 

„ciocanul ceasului de la catedrala/catolică – mereu izbeşte/o singură dată: mereu/”unu” – mereu/UNUL// dar cine mai stă să asculte/astăzi – de/vechile ceasuri?” (NEASCULTAREA)

 

 

CONSTANTIN STANCU

August, 2010

________________

25 Ianuarie 2011 – Adrian Paăunescu: „Vinovat de iubire“, Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010 (Constantin Miu)

În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori, în „acest jurnal paralel” (p. 81) asupra culpei morale a pacientului său (despre care spune că „nu e o vinovăţie creştinească, acceptabilă, ci o vinovăţie agresivă” – p. 125) şi conştientizează melanjul celor două biografii – a sa şi a pacientului, care şi-a asumat terapia prin somn: „Călătoresc prin jurnalul lui Andrei Ionescu. Şi mi-l asum. Se observă, cred, că în destule momente, biografiile ni se amestecă. Ele merg împreună şi parcă biografia mea nu mai există.” (s. n., p. 52).

Spuneam la începutul consideraţiilor noastre critice că în romanul Vonovat de iubire avem de-a face şi cu o dedublare a individului. Având în vedere cele menţionate până aici, se cuvine să detaliem acest aspect: „Atât de straniu mi se pare mie, acum să am propria mea viaţă personală, încât în acest jurnal paralel, în care încerc să mă smulg din îmbrăţişarea personajelor mele, a bolnavilor mei, de la care am dorit să împrumut viaţă, constat că am ajuns la o performanţă aproape unică: eu, doctorul Andrei Ionescu, ajung să vorbesc despre mine, doctorul Andrei Ionescu, la persoana a treia.” (s. n., p. 81). De fapt, doctorul înţelege că are o nouă viaţă personală, ţinând cont că „a împrumutat” biografiile pacienţilor săi. Repetarea numelui şi a prenumelui, când vorbeşte despre sine (involuntar?!) la persoana a treia este o temere de a nu-şi pierde sinele, depersonalizându-se în felul acesta.

Romanul acesta al lui Adrian Păunescu poate fi socotit ca o pledoarie despre pericolul pierderii identităţii omului contemporan, într-o societate bezmetică. Andrei Ionescu este un vinovat fără vină. Titlul cărţii ascunde un paradox şi trimite, indirect, la vorbele Sf. Ap. Pavel – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.

 

CONST. MIU

_______________

24 Ianuarie 2011 Petre Rau: „De Lingua Universalis“, Ed. Fundaţia Culturală Antares (Melania Cuc)

Deşi au trecut trei ani de la apariţia volumului, abia azi am avut şansa să-l citesc şi, recunosc, astfel am beneficiat de un extraordinar exerciţiu de logică, experienţă nesperată într-un spaţiu lingvistic mai puţin bătătorit fie şi numai de către cei care slujesc în numele Cuvântului, a Comunicaţiei în general şi în particular când vine vorba despre vocaţia care, atunci când există, nu are nici început , nici sfârşit.

Petre Rău are meritul de-a ne aşeza dinaintea oglinzii unei lumi care cuvântă prin toate dimensiunile sale şi, dacă prefaţatorul cărţii, Paul Sân-Petru, îl numeşte “un renascentist modern” – eu cred că prin complexitatea personalităţii sale intelectuale, Petre Rău se detaşează de plutonul căutătorilor de conexiuni care fac din lumea reală un loc în care fiinţele şi lucrurile se înlănţuie, trăind într-o solidaritate inexplicabilă, dar care transpare prin logosul evident, sau, şi mai pregnant, prin cel intuit.

Este o carte densă ca idee şi care nu a fost scrisă sub imperiul unei inspiraţii de moment. Este o cheie, o fişă enciclopedică de realităţi pe lângă care noi, muritori grăbiţi, trecem fără să le percepem de cele mai multe ori.

Aşadar, lecturarea unei astfel de lucrări nu se face la lumina becului din bucătărie, – ea cere o pregătire a simţurilor, o deschidere a minţii către ceea ce ar putea şoca prin evidenţa absolută şi pe care, ca Toma Necredinciosul, am ingnorat-o prin neştiinţă. Cartea de faţă se citeşte în liniştea bibliotecii, într-un loc unde trecutul şi viitorul se întâlnesc în prezent, pe acelaşi raft, – punct comun dar cu dimensiuni infinite, cu întrebări la care trebuie să încercăm şi noi, cititorii, să le dăm un răspuns.

“Geneza limbajelor” este un eşantion din incursul care ne aşteaptă citind una câte una cele peste 200 de pagini. Incitant, brodat pe ghergheful unui realism aproape matematic, capitolul în sine este la urma urmei un codex filosofic atemporal şi care se cere însuşit individual dar şi aşezat în lumina şi complexitatea globalizării inevitabile.

Căutarea Omului, dorinţa de a explora necunoscutul şi a se întrece pe sine, teama şi curajul în faţa necunoscutului… toate detaliile întregului sunt aşezate în matricea unui paralelism cu ceea ce înseamnă limbajul în formulele sale ordinare sau inedite. Întâlnim şi noţiuni clasice, pe care autorul reuşeşte să le recompună după calcule proprii dar şi urmărind “reţetarele” unor personalităţi planetare cu rol indiscutabil în dezvoltarea intelectuală şi nu doar, – temerarii intelectului societăţii terriene.

Talentul scriitorului rafinat care este  Petre Rău, face din cartea aceasta o lectură mai mult decât agreabilă. Scrisul fără împotmoliri şi substanţa ideilor pe care le expune sunt rarismime în multe dintre capitole sau, acolo unde se suprapun pe planuri care au mai fost “cercetate” – autorul ştie să folosească cu ingenioziotate de predigistator nuanţele, – ne oferă tematici vechi în haine noi, – transferă întrebările vetuste în câmpul de bătaie al vizionarului care este.

Deşi ştiam, sau doar intuiam că “vorba i-a fost dată omului pentru a-şi ascunde gândurile” – din paginile cărţii aflăm că… limbajul este mai altminteri decât am fost învăţati noi, cei care ne-am şcolit între jaloanele realismului concret şi pipăibil.

Platon, Rudyard Kipling, Levi Strauss, Franz Rosenzweig şi alte personalităţi care au rupt inerţia umanităţii, sunt aduse în paginile volumului, dar prezenţa lor este doar motivul pe care autorul îl foloseşte cu abilitate pentru a ne determina că, imediat ce am ajuns la finalul cărţii “De Lingua Universalis” să continuăm lectura, în bibliotecă, aplecându-ne asupra tomurilor care ţin loc de căpătâi Lumii.

Limbajul este motorul şi esenţa supravieţuirii, o unitate de măsură a inteligenţei individuale şi nu numai.

Dacă viitorul ne va oferi limba universală? Iată o întrebare aparent fără răspuns, dar care ne motivează în visul umanităţii, un vis care se infiltrează în realitate, aşa cum apa se scurge în nisip şi, laolaltă, formează liantul zidului în care personalităţile noastre sunt doar nişte cărămizi.

Globalizarea şi Internetul… Teme de discuţie pe forumurile de tot felul dar şi în aulele universităţilor celebre, sunt percepute de autorul cărţii de faţă ca o mutaţie ce ne sperie dar care ne şi atrage hipnotic. Cu date certe, prin studii persoanle sau preluate din surse de încredere, autorul nu se joacă de-a ghicitul în cafea, – leagă firele reţelei informatice actutale, pune în cotext istoricul fenomenului şi priveşte viitorul Limbajului universalis cu convingerea că toate îşi au rolul lor bine definit. Progresul tehnologic şi Limbajul sunt două lonje cu care acrobatul, omul contemporan, merge pe sârma prinsă deasupra unei arene din care “leii” puterii politice îşi cer partea lor din curajul zburătorului. Sacrificiul omului de ştiinţă, a filosofului: a gânditorului.

Petre Rău ne oferă necondiţionat informaţie, cartea sa este ca un terminal de computer şi noi putem alege ceea ce ne interesează, – putem fi liber-arbitrul care optează pentru partea plină sau… partea goală a paharului.

În acest sens, autorul cărţii şi-a găsit eşantionul de cititori care sigur nu vor moţăi cu cartea în mână, odată ce au citit primele pagini. Incitantă. Bine scrisă. Inteligentă. Iată doar trei repere care, cu o promovare americănească, “De Lingua Universalis” ar putea ajunge un best seller. Pentru mine va rămâne printre puţinele cărţi bune pe care am avut bucuria să le citesc în ultima vreme.

Felicitări, Petre Rău!

 

 

______________

21 Ianuarie  2010 – Cleopatra Lorinţiu: „Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice“, Revista „România Pitorească”, nr. 456, decembrie 2009, pg. 27 (Mihai Ogrinji)

Vasta şi variata operă pe care ne-a lăsat-o moştenire, ca şi frenezia cu care s-a implicat în întemeierea unor sumedenii de zidiri spirituale, trădează, în mod sigur, o fabuloasă ardere, cu sufletul la gură, de a rosti cât mai repede şi cât mai mult cu putinţă mesajul pe care îl avea de îndeplinit în trecerea lui printre noi. lată, s-a şi scurs un an de când Artur Silvestri a plecat în noaptea de Sf. Andrei, apostolul chemat să fie şi „pescar de oameni”, şi încă nu ne vine să credem că tragedia chiar s-a întâmplat. Avea doar 11 lustri, o vârstă a deplinei puteri de creaţie, iar Artur Silvestri dăduse, de mai multă vreme, spectaculoasa probă de „Personalitate complexă, fără comparaţie în literatura noastră de azi şi în cultura contemporană, adorat, idolatrizat de mulţi, neînţeles complet de alţii”. Şi scrie mai departe Cleopatra Lorinţiu, pe coperta a IV-a a cărţii „Artur Silvestri, Vocaţia Căii Singuratice”: „…a fost, prin însuşi felul său de a fi, de-a se forma şi a creşte în valoare şi complexitate, în virtute creştinească şi în dăruire altruistă, prin însăşi viaţa sa şi mai ales prin cultul pentru carte şi literă scrisă pe care l-a avut, o mare, enormă lecţie pe care viaţa ne-a dat-o într-o perioadă de confuzii sociale”. „Vocaţia Căii Singuratice” nu-i numai „un semn modest de neuitare şi preţuire”, cum cu modestie ne previne autoarea. Şi încă n-ar fi puţin nici aşa. Este, fără îndoială, un incintant eseu despre opera lui Artur Silvestri, o „lectură” subiectivă şi, uneori, insolită, care se metamorfozează într-o literatură de sine stătătoare, vie şi provocatoare, cu un erou care îşi trăieşte cărţile cu fervoare, în chip enciclopedic, mistuitor. Cleopatra Lorinţiu scoate la lumină cu sensibilitate, delicateţe, cu gingăşie chiar, „bijuterii ascunse între ierburile memoriei” – formulare plină ea însăşi de virtuţile unui excelent vers – făcând din recitirea cărţilor lui Artur Silvestri o ceremonie gravă.Mariana Brăescu Silvestri, soţia scriitorului plecat spre alte tărâmuri, îngrijind şi coordonând acest volum, încheia prefaţa „Vocaţiei Căii Singuratice” trăgând nădejde „…ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-I ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea , din „modelul Silvestri” şi, nu în ultimul rând”, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc”.

Apărută la editura „Carpathia”, la începutul lui 2009, „Vocaţia Căii Singuratice” face parte dintr-un proiect închinat memoriei lui Artur Silvestri. Cartea a fost precedată de două lucrări remarcabile – „In memoriam, Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare” şi „Artur Silvestri, Frumuseţea lumii cunoscute; Zile de neuitat”, în curs de apariţie aflându-se alte şi alte lucrări. Citiţi-I şi n-o să-l uitaţi pe Artur!

MIHAI OGRINJI

________________

20 Ianuarie  2010 – Ilie Chelariu: „Fata lui Che, pamflete politologice“, Timişoara, Editura Eubeea, 2010 (Ion Pachia Tatomirescu )

Articolele reunite de Ilie Chelariu sub titlul Fatwa lui Che (2010)*, după cum arată o notiţă de pe pagina a doua a acestui vo-lum, «au apărut în perioada aprilie 2009 – martie 2010, în săptă-mânalul „Redeşteptarea“, din Lugoj».

Vocabulele din titlul cărţii sunt aparent-hermetice. Fatwa este un termen din limba arabă (mai exact fatwā, plural fatāwā), desem-nând o opinie religioasă a unui învăţat („epopt“) după Legea Islami-că. În Islamismul Sunni / Sunit, orice fatwa nu este obligatorie, în vreme ce în Islamismul Shia / Şiit poate fi obligatorie pentru individ în funcţie de relaţia lui cu Înţeleptul / Învăţatul („epoptul“). Persoana care „generează“ o fatwa se numeşte Mufti, „producător de fatwa“. West-Media abordează termenul fatwa dinspre Versetele satanice ale lui Salman Rushdie, ca o condamnare islamică la moarte a cuiva pen-tru că a comis o infidelitate / trădare, o jignire faţă de morala musul-mană, pentru că-i un apostat / „răzvrătit“, un blasfemiator etc. În sens larg, fatwa priveşte orice „aspect al vieţii individuale, de fiecare zi, al căsătoriei / familiei, al afacerilor băneşti, al „circumciziei femeilor“, al problemelor morale, ori al normelor sociale, al războiului, al păcii, al Jihadului, al politicii, al Dhmimmis etc. Che din titlu (deşi trimite la eroul latino-american marxist Che Guevara / El Che / ori pur şi simplu Che) provine din prima silabă a numelui de familie al auto-rului, Chelariu; aşadar, titlul acestui volum de pamflete se tâlmăceşte prin „Verset(ele satanice) ale lui Che(lariu)“ / Fatāwā („anatemele“ / „pamfletele“) lui Che(lariu)…

Prefaţa  Un polemist de forţă, de Adrian Dinu Rachieru certi-fică în Ilie Chelariu, cunoscutul poet al revoluţiei permanente de până acum, şi un războinic veritabil de la Înalta Curte Justiţiar-Valahă: «[I-lie Chelariu] dovedeşte o vocaţie pamfletară, vituperantă, blamând balamucul partinic, circul mediatic şi bâlciul democratic într-o ţară calicită. A noastră, negreşit. […] Ochiul vigilent şi verbul coroziv slujesc crezul unui revoltat într-o lume egoistă, stearpă, indiferentă, bolnavă de cinism şi superficialitate. […] Vorbind de cei care mulg bugetul vânând dregătorii înalte în România SRL, radiografiind năra-vurile, metehnele şi apocalipsele tranziţiei noastre împleticite lăţind dihonia, autorul distinge, de fapt, retorica promisiunii şi a jeluirii.» (p. 7 sq.).

Realismul pamfletelor lui Ilie Chelariu înmănuncheate „buclat“ în  Fatwa lui Che este zguduitor, de „profundă tectonică so-cială“, sfârtecând măştile mafiilor de la vârful piramidei sociale a Ro-mâniei, surprinzând haosul, cancerul ce s-a extins vertiginos şi a cu-prins majoritatea sistemelor statal-valahice. Este întâlnit în acest vo-lum un stil inconfundabil, impunându-se dintre vecinătăţi „regale“, pe care sunt ispitit a-l numi stil pamfletar-seismic generator de reliefuri: «Justiţia l-a judecat pe ministrul justiţiei […] Povestea cu megaspo-rurile pe care curţisupremii le dau, retroactiv, colegilor lor, cei care o tot fac pe doamna aia legată la ochi, în timp ce ministra învăţămân-tului uşuie dăscălimea suplinitoare şi buluceşte clasele, arată cam ca-re e situaţia la nivelul „de sus“ în România: ca-n bancul „Strângeţi cercul, strângeţi cercul!“ Adevărul este că respectivii îşi merită sporu-rile: acolo se munceşte, sunt oameni de valoare. Nu cred că o să ve-deţi vreun purtător de ciocan de lemn cu ceva vechime circulând în Dacie sau locuind în blocurile lui nea Nicu Sumarjudecatu. […] Ăş-tia-s stat în stat. Între timp, din cauza lor, o tot luăm pe cocoaşă de la tante UE. Am ajuns să ne şurluim din monitorizare în monitorizare, iar la CEDO pierdem procesele pe bandă rulantă, adică statul de noi plătim cash despăgubiri despăgubiţilor…» (Onorată instanţă, ar mai fi sporul de monitorizare şi cel de CEDO ! – p. 20 sq.).

Sunt în acest volum al lui Ilie Chelariu peste douăzeci de ca-podopere ale pamfletului contemporan românesc, înteţindu-li-se par-că  torţele cum nu s-a mai văzut de la Arghezi încoace: După căpiţă e Triţă Făniţă, Capitală fără Dumnezeu, ţară fără noroc, Vânzoleală mare printre bambinele prezidenţiale, Cel mai mare pitic din lume este piticul român. Cu studii superioare…, Guvernul cavalerilor spitalieri, Republica Elenelor umblă noaptea la votat, Neamţul cul-tural pune batista opoziţiei pe ţambalul puterii, Manelele, mai faine decât polca, Aventurile lui Tom Bugeţel în Republica Nepotistă Ro-mânia, Ce-i lipseşte chelului: republică populară, Ficatul preşe-dintelui e mai mare şi mai frumos ca al mogulilor etc. (* Ilie Che-lariu, Fatwa lui Che, pamflete politologice, cu prefaţa Un polemist de forţă, de Adrian Dinu Rachieru, Timişoara, Editura Eubeea, 2010).

ION PACHIA TATOMIRESCU

_________________

19 Ianuarie  2010 – Gavril Moisa: „Vânzătorul de vise“, ediţie bilingvă română-engleză, Ed Grinta, Cluj-Napoca, 2010 (Al. Florin Ţene)

Prin talent şi hărnicie (numai în opt ani ) poetul Gavril Moisa a ajuns să-şi publice a 12-a carte, intitulată simptomatic”Vânzătorul de vise “, bilingv, român-englez,( traducerea Mariana Zavati Gardner), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, volum ce completează galera sa  de cărţi de poezie, epigrame şi fabulă.

Romantic fără romantism, neliniştit fără scepticism, Gavril Moisa prin acest volum de poezie ne provoacă o stare histrionică, de complicitate, sugerând la tot pasul subînţelesuri adânci, insinuând mereu o altă faţă a adevărului.

Cartea este structurată în două cicluri”Dialog interior “ şi “Vânzătorul de vise “ a căror tematică despre starea eului,  într-un moment anume, se complectează şi interferează precum imaginea în două oglinzi paralele: “Pe sub lumina/ Stelei tale,/trec zilnic/Cu o lumânare “(Mamei ), sau  “Moartea se zbenguie/ Pe valuri,/ O fată morgana/ Răsfăţată/ Şi-mi face semn/ Râzând,/ Că mă aşteaptă! “(Zbor de toamnă ).O muzicalitate interioară degajă poemele. Ca  poet ce-şi exprimă sentimentele, dedublat, uneori în profet, el cultivă, aşadar, cu bună ştiinţă, ambiguitatea discursului, vorbind adică în două stiluri diferite; unul sentimental şi afectat, celălalt subtil, aluziv şi instigator. Gestul are uneori o funcţie alegorică, precum această poezie cu valoare aforistică:”În liniştea candelei stinse/ Din vechiul altar,/ Tu, în rugă divină/ O muritoare, cu har.(Gând pentru somn ) “. Poetul, parcă, se teme să-şi exprime sentimentele direct, detaşându-se de cuvinte, însă îl deconspiră metafora. Dacă în primul ciclu unele poezi se prezintă ca un clic-clac al unui aparat de fotografiat care surprinde clipa, amintindu-ne uneori de haiku, poemele din cel de-al doilea ciclu se elaborează pe măsură ce se scrie, sunt mai elaborioase cu un caracter ambivalent, de trăire, spectacol şi premoniţie. Sentimental şi detaşat, politicos şi rece, seducător şi visător, poetul e, în ciuda comportamentului duplicitar, şi o conştiinţă adevărată care-şi pune cu seriozitate problema existenţei noastre.

Capacitatea de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate şi eclatante se consumă însă, nu o dată în exerciţii de virtuozitate şi se consună cu ideea:”De caii care mor cuminţi ,/ Uitaţi de cer, trădaţi de sfinţi. “( Insomnii). Poetul stă de-oparte şi parcă priveşte la clipa trăirilor, lucid cum acestea se strecoară, parcă fără voia lui, în propriile lui cuvinte. De aici provine, probabil, o anumită distanţare faţă de “jocul acesta “, cum spune poetul.

Nu lipsesc din acest volum nici versurile eliberate de canonul tradiţional( fără abandonarea viziunii dinainte ), cu secvenţe  copleşitoare, terifiante:”dar te-am ucis/ Din joacă într-o seară,/ Crezând că-mi fac viţa/ Mai uşoară. “ ( Naivitate ). Gavril Moisa pare indiferent la spiritual timpului, continuînd să-şi sondeze interioritatea cu o tenacitate dureroasă, trăgând poezia înspre experienţa intimă. În “Vânzătorul de vise “ poetul îşi pune în “palma” metaforei, spre dăruire, întreaga sa sensibilitate de creator de universe.

Traducerea în limba engleză , făcută de poeta Mariana Zavati Gardner, profesoară în Anglia, este făcută profesionist şi se mulează ca o mănuşă din piele de căprioară pe visele lui Gavril Moisa. Coperta de Vladimir Negoiţă, după un detaliu din lucrarea”Vânzătorul de vise “ de Ştefan Câlţia încheie fericit cercul “Visătorului de vise.”

AL.FLORIN ŢENE

_______________

18 Ianuarie  2010 – Ion C. Hiru şi George Baciu: „Un arc peste timp – crâmpeie monografice Domneşti“ (Menuţ Maximinian)

Când drumul tău capătă sens în viaţă, când dăruieşti din lumina ta altora spre a primi soare întru cunoaşterea identităţii, când te simţi parte integrantă din izvoarele şi dealurile natale, eşti un om fericit. Dascăli de un mare rafinament intelectual, Ion C. Hiru şi George Baciu aduc „Un arc peste timp”, crâmpeie monografice ale localităţii Domneşti.

Lucrarea de 700 de pagini, apărută în condiţii grafice de excepţie la Editura Alfa, este un strigăt al recuperării valorilor, un abecedar de suflet al istoriei de veacuri a satului adăpat din apa vie a Râului Doamnei.

Tomul aduce în atenţia întregii ţări personalităţi marcante ale acestor plaiuri, autorii aplecându-se cu pioşenie în faţa sensibilităţii şi nobleţei inimilor calde ce bat odată cu pulsul gliei străbune a Basarabilor. Cu dragoste fără margini pentru meleagurile natale, autorii au şters praful de pe arhivele neamului redând istoria generaţiei actuale.

Cuvinte din suflet pentru suflete, adevărate lecţii de viaţă pentru cei de azi, care nu mai simţim cu aceeaşi ardoare termenul de românism, prin a căror vene nu mai curge sângele patriei mamă. În demersul lor autorii au fost sprijiniţi de prof. Lavinia Avram, fiica marelui dascăl Elisei Avram, care le-a facilitat accesul la documente istorice de mare preţ. O carte care va lega sufleteşte de ţinutul natal pe toţi domnişanii, care trebuie să păstreze devenirea întru fiinţă a neamului de la răscrucea drumului ce uneşte Câmpulung de Curtea de Argeş.

Merită apreciată stăruinţa marelui poet Adrian Păunescu de a scrie un cuvânt de întâmpinare pentru monografie. Despre autori, poetul spune că fac parte din categoria rară a îndrăzneţilor care reuşesc să schimbe soarta lumii. Ei au generozitatea şi capacitatea de a scoate problemele din unghiul lor mort, cu perseverenţă şi candoare. Până şi preşedintele Nicolae Ceauşescu da mereu ca exemplu Domneşti la comunele frumoase ale ţării. Concluzia ar fi că „nu există chestiune mai importantă decât viaţa domnişanilor”. Nu puteau autorii cărţii să nu aşeze la loc de cinste şi o poezie despre comuna lor, scrisă de Adrian Păunescu: „Suflet al meu, dă-ţi voie să iubeşti/ şi când povara vârstei se răstoarnă/ şi-i rană biologică, şi iarnă/ ia-ţi trupul şi dă fuga la Domneşti”.

Ctitorul Domneştiului modern, prof. dr. Petre Ionescu-Muscel, spunea „istoria leagă nădejdile viitorului de înfăptuirile trecutului”, între două cetăţi de scaun vremea căpătând alt sens, timpul curgând a eternitate. La poarta de intrare a Ţării Româneşti, Domneştii Muscelului au fost vegheaţi de personalităţi care au sângerat sufleteşte pentru pământ, iar generaţiile viitoare ar trebui să lăcrimeze în unghiul sufletului la fiecare pas pe asfaltul modernităţii, sau la popasul în biserica sfântă a neamului. Într-un document din 1785 un arhimandrit de Argeş spunea despre oamenii de aici că „nu sunt ca alte sate mai uşurei”, adică nu se supun la toate atrocităţile puterilor. Oamenii de aici s-au manifestat liberi încă dinainte de 1523, când Radu de la Afumaţi întăreşte printr-un hrisov proprietatea Mănăstirii Argeş peste mai multe sate, între care şi Domneşti. Aici este leagănul românilor, pe tărâmul pe care când o lacrimă devenea tiranică dând târcoale la fereastra sufletului când se auzea cântecul aprig precum strigătul Anei lui Manole, când bucuria acompaniată de scârţâitul cumpenelor dătătoare de apă vie, însoţită de rachiul înflorat şi obrajii roşii ca mărul domnesc.

Aici şi-a ridicat o casă de vacanţă şi Domniţa Clara, soţia lui Nicolae Alexandru Basarab. Satul atestat documentar la 1523 a fost vegheat în timp de pietrele Doamnei Clara sau Marghita, care şi-au găsit sfârşitul dorind a scoate din ghearele vulturului prinţişorul sau înecându-se înghiţite de apele vijeliosului Râu Negru, de atunci Râul Doamnei. Aici, în aşezarea cu istorie tulbură, s-au ridicat de-a lungul veacurilor personalităţi remarcabile: Nicolae Domnescu, Bucur Domnescu, întemeietorii învăţământului, Duhovnicul Ion Sin Popa Pavel, personalitate marcantă a sec. al XIX-lea, ctitorul Bisericii Buna Vestire, care, printre altele, a interzis fumatul în comună. Chiar şi regelui Carol I i-a cerut să lase tabachera până la întoarcerea de la castelul de vânătoare, pentru curajul şi regulile morale fiind decorat cu medalia de aur chiar de către Majestatea Sa. Dintre personalităţi nu puteau lipsi Ion N. Petrică, primar 29 de ani, pictorul Paraschivescu Belizarie, sculptorul Gh. Pantazin, învăţătorul Luca Paul, fiul lui Popa Niţă, iniţiatorul primei cooperative rurale, a primei societăţi corale, a primei biblioteci, care are peste 125 ani, învăţătorul Nicolae Hănescu, prof. dr. laureat al Universităţii din Roma, Petre Ionescu Muscel, care a declarat staţiunea climaterică.

Un sat bogat, al merelor domneşti, al ţuicii de Tudoran, al tăriei Agenului din butoaiele vremurilor. O carte în care întâlnim oameni frumoşi, în costume populare păstrate cu sfinţenie, cu chipuri care oglindesc nobleţea, tradiţiile fiind prinse lângă icoana sufletului, la grinda nemuririi alături de busuioc.

Volumul, plin de frumuseţi şi poate fi dăruit, cu încredere, străinilor ce ne trec pragul, fiind o adevărată carte de vizită pentru români. Plin de documente, fotografii de la diverse evenimente, unde personalităţile din ţară şi străinătate au răspuns afirmativ, tomul este piatra de temelie întru păstrarea spre veşnicie a sufletului autentic de domniştean.

Menuţ Maximinan

Jurnalist, scriitor, preşedinte tineret PROADO BN

______________

17 Ianuarie  2010 – Ilarie Hinoveanu: „Cugetători, exegeţi şi creatori iluştri“ (Dan Lupescu)

Strălucit absolvent al Politehnicii din Bucureşti, Ilarie Hinoveanu a urmat, decenii la rând, din cel puţin patru unghiuri de vedere, modelul oferit de regretatul academician Radu P. Voinea: 1. acribia documentării şi cercetării cu evidente virtuţi ştiinţifice; 2. inspiraţia conexiunilor, bazată pe o reală capacitate de analiză şi sinteză; 3. propensiunea pentru susţinerea şi afirmarea valorilor româneşti autentice; 4. dublarea pregătirii sale politehniste cu deschiderea permanentă spre literatură şi artă, spre orizontul umanistic de însemnătate naţională, europeană, universală.

Spirit solar, generos şi comunicativ, prin excelenţă, posesor al unui impresionant volum de informaţii, Ilarie Hinoveanu a înţeles că este de datoria sa, ca martor şi pion activ al vieţii cultural-ştiinţifice de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea, să încredinţeze hârtiei tipărite tezaurul unei bogate galerii de personalităţi de excepţie cu care a colaborat îndeaproape, din postura sa de conducător al Editurii Scrisul Românesc (răstimp de 18 ani) şi, anterior, al Revistei craiovene centenare Ramuri. Programele editoriale concepute de el pentru ambele instituţii, de mare impact public, au situat în prim plan cercetarea riguroasă, pentru relansarea valorilor de referinţă ale românilor din ştiinţă, tehnologie, filozofie, istorie, ignorate pe nedrept în anii obsedantului deceniu şi ai bolşevismului feroce, adus în ţara noastră concomitent cu ţărâna otrăvită de pe şenilele  tancurilor ocupantului sovietic.

Valenţele menţionate în paragrafele de mai sus se regăsesc din plin în proaspătul volum Cugetători, exegeţi şi creatori iluştri, pe care Ilarie Hinoveanu l-a încredinţat Editurii ALMA.

Dacă în anul 2008 grupa, în volumul Lespezi de comori de la nemuritori, exegeze memorabile despre Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, Petre Pandrea, V. G. Paleolog, C. S. Nicolăescu-Plopşor, de astă-dată Ilarie Hinoveanu dă viaţă unor veritabile efigii în bronz cu nume extrem de relevante: Henri Coandă, Ştefan Odobleja, Ioan-Ioviţ Popescu, Nestor Vornicescu, Alexandru Piru, Marin Sorescu, Ion D. Sîrbu, personalităţi emblematice pentru domeniile în care au creat, a căror notorietate europeană şi, în nu puţine cazuri, mondială este binecunoscută.

Precizăm că o bună parte dintre studiile menţionate mai înainte au fost publicate, de-a lungul anilor, în serial, în Revista europeană de cultură şi educaţie Lamura, din al cărei colegiu redacţional face parte şi al cărei colaborator fervent este de aproape zece ani. Prin cuprinzătorul, incitantul şi atât de necesarul volum Cugetători, exegeţi şi creatori iluştri, Ilarie Hinoveanu dăruieşte tinerei generaţii de la începutul mileniului al treilea un nou testament moral, o pecete de taină, un reper şi o torţă vie pentru ceea ce au însemnat înaintaşii noştri în clădirea şi susţinerea perpetuă a Panteonului ştiinţific şi cultural al României, al omenimii.

Conchidem prin a reliefa că, prin multitudinea informaţiilor inedite – pe care le deţine ca urmare a colaborării directe, întinse, uneori, de-a lungul a mai bine de un deceniu -, prin reliefarea detaliilor celor mai semnificative, prin expresivitatea scriiturii, ştiinţa şi arta decupajului şi montajului cu maximă putere de sugestie, studiile din acest nou volum scris de Ilarie Hinoveanu ne reamintesc de suita inegalabilelor portrete inedite dictate de ilustrul Edgar Papu nobilei sale soţii (în ultimii lui ani de viaţă, pe când nu mai putea ţine condeiul în mână), dintre care 12-15 le-am găzduit, postum, în Revista Lamura, prefaţate de interviul, şi el inedit, acordat criticului şi istoricului literar Ovidiu Ghidirmic.

 

 

DAN LUPESCU,

Director fondator al revistei Lamura

Craiova,

20 iunie 2010

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s