26 Februarie 2010 – Al. Florin Ţene: „Un teatru cât o inimă“, Editura Contrafort, Craiova (Petre Birău)

Scriitorul Al.Florin Ţene,preşedintele Ligii Scriitorilor din România,este unul dintre scriitorii importanţi despre care putem spune că şi-a legat o parte a destinului său literar de Teatru Dramatic „Ion D.Sîrbu”din Petroşani prin frumoasa prietenie care îl leagă de colegul de breaslă scriitorul Dumitru Velea,din perioada când acesta a fost directorul teatrului şi până în present când este secretar literar.

Vreme de un deceniu,din 1995 şi până în 2005,distanţa Cluj-Napoca-Petroşani a fost anulată de pasiunea comună a acestor doi scriitori pentru teatru şi în mod special pentru activitatea artistică desfăşurată pe scena Teatrului Dramatic”Ion D.Sârbu”Petroşani,Dumitru Velea ca director şi dramaturg(membru al Uniunii Scriitorilor diun România,secţia dramaturgie),iar Al.Florin Ţene în calitate de cronicar de teatru şi dramaturg,prezent la toate premierele teatrale montate la Petroşani în cei zece ani marcaţi de această colaborare benefică,concretizată în numeroase proiecte commune ale celor doi scriitori(încurajarea în scrierea şi publicarea unor volume de proză şi dramaturgie,cum este cazul impresionantei piese de teatru”Vă somez,domnule doctor”scrisă de Al.Florin Ţene,la încurajarea lui Dumitru Velea,numeroasele lansări de carte,cu scriitori importanţi aduşi de la Cluj-Napoca de Al.Florin Ţene,cum sunt Adrian Ţion şi Constantin Cubleşan,sau cronicile de teatru publicate de Al.Florin Ţene în “Curierul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca”,”Adevărul de Cluj”,”Ardealul literar”,”Oglinda literară“ şi alte reviste de cultură,etc.).

Ce mai recentă materializare a acestei colaborări o constituie volumul de cronici intitulat”Un teatru cât o inimă”,publicat în 2008 de Al.Florin Ţene la Editura “Contrafort”din Craiova,volum în care autorul a adunat toate cronicile pe care le-a publicat despre teatrul din Petroşani în diferite publicaţii.Astfel avem în această carte o adevărată istorie de zece ani a Teatrului Dramatic”Ion D.Sârbu” din Petroşani,scrisă cu inima am putea spune,pentru că în cartea lui Al.Florin Ţene,de sub profesionalismul criticului,răzbate o extraordinară dragostede teatru,un respect împins aproape de pioşenie faţă de toţi cei care participă la desfăşurarea acestui act de cultură,şi de o deosebită admiraţie pentru activitatea distinsului prieten,scriitorul Dumitru Velea,directorul teatrului:”Remarcăm jocul bun făcut de întregul colectiv de actori

ce au fertilizat un act de cultură cu dăruire şi talent în condiţia în care teatrul din Petroşani,condus de Dumitru Velea,este un creuzet al artelor.”(pag.28).”Acolo unde o personalitate literară(Dumitru Velea)polarizează în jurul ei toate energiile,prin talent,experienţă şi competenţă,lumina actului de cultură se revarsă binefăcătoare peste noi.”(pag.22).

Cartea”Un teatru cât o inimă”este o dovadă în plus că acolo unde este cultivată prietenia între oamneii de valoare,cultura înfloreşte,iar actul creator dă roade,în cei zece ani de teatru care ne sunt prezentaţi în această carte şi în care la conducerea teatrului “Ion D.Sîrbu”din Petroşani s-a aflat scriitorul Dumitru Velea,acest teatru a fost onorat de prezenţa unor mari personalităţi ale culturii,între care:Ion Caramitru(în calitate de Ministru al Culturii),Adrian Păunescu,Constantin Cubleşan,Petrişor Ciorobea,Constantin Dicu,IftimieNesfântu,Nicolae Uţică,Jana Morărescu,Elisabeta Sîrbu,Mircea Andraş,Valentin Taşcu,Valeriu Butulescu,Isidor Chicet,Gheorghe Calamanciuc,Al.Florin Ţene,Valeriu Bârgău,Ion Cârjoi,Adrian Ţion,Marian Barbu,Doru Roman,Mircea Pospai,Mircea Ghiţulescu, şi enumerarea ar putea continua.Unii dintre aceştia veneau de la distanţe considerabile(Cluj-Napoca,Bucureşti,Republica Moldova,Craiova,Târgu-Jiu,Deva,etc.),pe cheltuiala proprie,pentru a vedea ce pune în scenă prietenul lor,dramaturgul Dumitru Velea şi apoi în cronicile lor aveau doar cuvinte de apreciere,atrăgând astfel şi alţi iubitori de teatru spre Petroşani.Mă întreb câţi dintre aceştia sau alţii mai vin în ziua de astăzi la Petroşani să vadă o piesă de teatru.M-am întrebat un timp cum reuşea Dumitru Velea,să întreţină atâtea prietenii,cu personalităţi importante din cultura noastră şi mai târziu am înţeles că totul se învaţă,chiar şi prietenia şi el a învăţat-o de la marii săi prieteni din tinereţe,între care se numără Ion D.Sîrbu,V.G.Paleolog sau Al.Florin Ţene,care i-au cultivat acest simţ al prieteniei pe care puţini îl mai cultivă astăzi.

Aceste lucruri importante,valoarea şi prietenia,care stau la temelia creaţiei autentice,sunt evidenţiate de scriitorul Al.Florin Ţene în volumul “Un teatru cât o inimă“şi fac din această carte un document esenţial în reconsiderarea premiselor pentru perenitatea creaţiei artistice.

PETRU BIRĂU

___________________

25 Februarie 2010 – „Gheorghe Pituţ sau ochiul şi noaptea“, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009 (Monica Grosu)

Exegeză aşteptată şi necesară în perimetrul criticii literare româneşti, Gheorghe Pituţ sau ochiul şi noaptea (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009), se constituie într-o primă monografie dedicată acestui autor, un scriitor deschis spre mai multe forme ale cunoaşterii, o personalitate insuficient cunoscută şi din acest punct de vedere meritul autoarei, prof. dr. Maria Vaida, nu poate fi contestat.

Aplecată  cu răbdare şi deplin entuziasm asupra cercetării operei şi vieţii acestui poet român, dna Maria Vaida a dovedit multă acurateţe şi un excelent spirit de sinteză în construirea unui amplu studiu monografic, ce răspunde nevoilor imperios necesare de a situa opera lui Gheorghe Pituţ la locul potrivit pe scara valorilor literare româneşti. Sistematic organizată, cu o riguroasă structură interioară (împărţită pe secţiuni bine delimitate ca axă tematică), exegeza de faţă are rolul de a puncta sugestiv şi explicit, printr-o analiză critică profundă şi exhaustivă, personalitatea bogată şi variat răsfirată spre mai multe zone ale literaturii a lui Gheorghe Pituţ. În fapt, autoarea restituie succesiv coordonatele esenţiale din activitatea poetului, traducătorului, prozatorului, publicistului Gheorghe Pituţ, fără a uita literatura pentru copii şi corespondenţa. Aceste elemente de netăgăduită complexitate şi originalitate pun în lumină o altă faţă a scriitorului Gheorghe Pituţ, dezvăluind aspecte necunoscute sau cunoscute foarte puţin. Este astfel evidentă în acest punct acribia documentară şi originalitatea  abordării.

Acel ,,univers compensatoriu”, de care vorbeşte dna Maria Vaida în incipitul lucrării, pune în lumină o figură aparte a unui poet profund ancorat într-o ordine existenţială de tip patriarhal, un poet aşezat într-o zonă a echilibrului interior, a detaşării de ,,realitatea deficitară şi uneori degradantă”, după cum notează autoarea. Cercetarea dnei Maria Vaida urmăreşte un traseu clasic, sintetizând un periplu biografic în paralel cu orizonturile creaţiei lui Gheorghe Pituţ. Informaţiile furnizate referitoare la sat, familie, şcolile absolvite, studiile şi călătoriile europene, debutul şi colegii de generaţie, atmosfera din redacţia revistelor literare unde Gheorghe Pituţ a împletit travaliul zilnic cu poezia, toate acestea şi multe altele situează scriitorul studiat într-un centru al preocupărilor autoarei.

Considerat de Dumitru Micu ,,poet al nopţii şi al pădurii, al tumulturilor elementare, creator de privelişti romantico-expresioniste grozave, situabile categorial în aceeaşi sferă cu viziunile blagiene de tip stihial din Poemele luminii şi Paşii profetului’’1, Gheorghe Pituţ (1940-1991), şi-a dovedit, în poezie, aplecarea spre elementar, geologic, spre freamătul clocotitor al naturii, al codrului, dar cu o vizibilă propensiune spre reflexivitate, intensitatea meditaţiei, străbătută de sentimentul tragicului inerent existenţei, aşa cum arată d-na Maria Vaida în demersul exegetic al domniei sale. Ni se dezvăluie aşadar un poet mai complex decât la o aparentă înfăţişare, un poet cu un orizont de creaţie larg şi profund, cu o forţă expresivă ce rezidă în ,,limbajul alegoric şi aforistic de un expresionism prin excelenţă viu”2. Autoarea identifică în creaţia lirică a lui Gheorghe Pituţ două direcţii opuse: ,,una de esenţă modernă, realizată în planul viziunilor, al concentrării ideilor şi al limbajului şi alta a orizontului prim, a sunetului originar ce are rădăcini foarte adânci în lumea arhaică de la poalele munţilor Beiuşului”3.

Interpretarea universului liric se centrează pe câteva imagini-cheie, dna Maria Vaida încercând să contextualizeze simptomatic resorturile interioare şi exterioare ale creaţiei poetice a lui Gheorghe Pituţ, luând în calcul câteva date preliminarii, simbolistica ochiului şi a nopţii, supratema timpului, dimensiunea religioasă, teluricul, himericul, ,,universurile plurale”, arta poetică şi dimensiunea blagiană a poeziei în discuţie. Dar nu doar valenţele poeziei lui Pituţ sunt supuse analizei, ci şi rolul poetului, statutul său de scriitor în cadrul generaţiei din care a făcut parte, o generaţie care ,,a scris cu sentimentul că în faţa istoriei literare, fiecare răspunde singur”4, iar istoria pe care au traversat-o aceşti scriitori a fost de-a dreptul una plină de angoase, cu dezechilibre şi situaţii vecine cu disperarea. Despre acest fapt stau dovadă mărturii întregi pitite unele prin jurnale şi memorii, altele expuse cât mai la vedere, strigate chiar, sub impulsul dorului de dreptate şi adevăr.

Astfel şi Gheorghe Pituţ şi-a trăit povestea vieţii şi a creaţiei cu o tensiune dramatică, încheindu-şi ,,aventurile telurice” în mod neaşteptat, mult prea timpuriu şi cu proiectele, din păcate, nefinalizate. Puternic ancorat în cultura europeană a vremii în care a trăit, aşa cum subliniază autoarea, Pituţ a beneficiat de pe urma unor călătorii în străinătate, prin contactele pe care le-a stabilit cu scriitori străini, precum şi prin corespondenţa întreţinută cu scriitori români din diasporă, întâlnirile cu marcanţi oameni de cultură, traducerile pe care le-a realizat şi totodată roadele spirituale specifice unei călătorii de cunoaştere.

Proiectul creator al lui Gheorghe Pituţ a cuprins pe lângă poezie, şi proză, publicistică şi traduceri, fiecărui domeniu în parte autoarea monografiei dedicându-i un capitol special, necesar pentru o privire amănunţită şi o deplină înţelegere a operei în ansamblul ei. Ca un element de noutate în interpretare şi viziune se disting consideraţiile autoarei asupra romanului minimalist în genere şi asupra romanului alegoric Aventurile marelui motan criminal Maciste, publicat în 1983, şi dezvăluind predispoziţia scriitorului spre fantastic, hiperbolizare, dimensiunea ludică şi ironie.

Pasiunea pentru scris s-a manifestat la Gheorghe Pituţ şi prin publicistică, periodicele din deceniile şapte, opt şi nouă ale secolului trecut aducând mărturie despre constanta sa colaborare. Pituţ a trăit din scrisul său, fiind ,,un cronicar pasionat al evenimentelor literare”5, dar şi un spirit metodic, echilibrat şi sobru, deprins cu viaţa culturală bucureşteană, însă purtând în suflet nostalgia lumii patriarhale, domoală şi gravă. Trăsăturile sale temperamentale şi-au pus inevitabil amprenta şi asupra eseurilor publicistice sau a articolelor, dovedind aceeaşi tensiune a ideilor şi aceeaşi sinceră implicare. Considerăm foarte nimerită structurarea tematică a cronicilor întreprinsă de autoare, astfel ieşind mai clar la iveală aportul scriitorului Gheorghe Pituţ în câmpul criticii literare, al publicisticii şi criticii de artă.

Parcurgând studiul monografic al dnei Maria Vaida, descoperim un Pituţ atras de universul celor mici pentru care a scris câteva texte literare apărute în revistele dedicate tinerilor cititori. Un real succes s-a dovedit şi volumul postum Călătorie în Uriaş, aşa cum arată şi autoarea. De un real interes documentar sunt şi scrisorile, interviurile sau alte documente, asupra cărora autoarea se pronunţă, oferind comentarii avizate şi complexe.

Aspectele luate în discuţie se conjugă cu o amplă bibliografie, transformând studiul Gheorghe Pituţ sau ochiul şi noaptea într-o autentică operă de exegeză ce poate sta, în mod cert, ca punct de pornire esenţial şi necesar pentru cercetările viitoare.

MONICA GROSU

____________________

24 Februarie 2010 – Dumitru Stoian: „Condamnat la moarte” , Editura Carminis din Piteşti (Ion Murgeanu)

Lumea în care trăim pare, nu de puţine ori, ajunsă la capătul răbdării, terminată. Dispreţul omului faţă de om s-a întins ca o pecingine, din păcate multicoloră, strălucitoare chiar, egoismul poate părea superbie, iar neruşinarea şi cinismul sunt „calităţile“ unei decadenţe devoratoare. Oferi o carte, dar nu mai eşti sigur că omul care îţi mulţumeşte „îndatorat“ o va deschide când va fi singur. Pentru că omul modern se amăgeşte chiar cu starea lui de nesingurătate, de implicare până la infraroşu, de pragmatism şi „eficienţă“, iar toate acestea pe bani. O lume în care totul se vinde şi biblicul zeu Mamona al anticilor sirieni ne zâmbeşte amical, familiar, poate prea familiar. La doctor, ca şi la preot. În aceste condiţii, om al scrisului fiind, să primeşti o scrisoare admirativă de la un cititor necunoscut este aproape anormal, dacă nu incredibil.

Scrisoarea lui Dietmar Steffens era adresată redacţiei hebdomadarului „Meridianul Românesc“, Anaheim, California, USA, şi avea în vedere modestele noastre contribuţii la redactarea donquijotescă (de unul singur şi de capul lui, deci) a unui supliment cultural pentru românii diasporeni, care îşi prelungesc exilul şi după victoria revoluţiei neocomuniste din ţară şi a parlamentului majoritar. În care figurează 322 de foşti comunişti şi foşti securişti, „aleşii noştri“, care, vorba lui Eminescu, „ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie”…  >>>>

Dietmar Steffens, Germania, Bonn, aprecia în articolele din supliment implicarea noastră, mai ales prin referiri la istorie, pentru a găsi un tâlc prezentului, din păcate, tot după cunoscuta reţetă a „istoriei care se repetă”; neamestecul în „marea trăncăneală“ de acasă, credinţa intimă, de la Dostoievski cetire şi de la toate spiritele luminate din cer şi de pre pământ, că „frumuseţea va salva lumea”… Cred că-i vor fi surâs cititorului îndrăgostit, prin celula sa intimă, de adevăr. Numai un pic de frumuseţe dac-ar fi, ar exista un motiv de-a ne aprecia reciproc, de-a ne admira neprefăcuţi, şi pacea între noi, liniştea cea roditoare de Dumnezeu, calmul din zori, înainte ca trandafirul din strat să-şi desfacă bobocii înrouraţi, frenezia urcând spre amiază, selectorul de bine al inimii care trebuie să bată tot timpul şi pentru altcineva, pentru necunoscutul în care te regăseşti, fie şi pe o literă sau pe o virgulă…

Aşa l-am cunoscut pe „neamţul“ Dietmar, care „soma” în continuare redacţia, pe „omul acesta trebuie să-l cunosc!”. Surpriză: Dietmar era un Dumitru neaoş român: Steffens este Stoian. În elegantul restaurant de pe malul lacului Herestrău, la Bucureşti, omul de la telefon mă primeşte recomandându-se simplu, româneşte. Mai mult, îmi pune sub ochi un document incredibil, un thriller, nerecomandabil copiilor sub 15 ani, dar şi maturilor cu inima slabă: propria condamnare la moarte, într-o sentinţă definitivă, a Tribunalului Bucureşti, din ultimii ani ai dictaturii ceauşiste. Înţelegeam, în sfârşit, taina omului din faţa mea. A fost nevoit să-şi părăsească patria, iar în noua patrie adoptivă, mai mult, să-şi schimbe numele, altfel, cine ştie cum, bum-bum. Intrăm lin, elegant chiar, după prima zdruncinătură, în biografia acestui om plin de istorie şi de întâmplări „crude şi insolite“. Un basarabean, iniţial, fără copilărie, de fapt, căci locul copilăriei fu părăsit forţat, din momentul în care hoarda roşie înainta spre apus, peste noi şi împotriva voinţei noastre, jucaţi la masa verde a hazardului unei istorii cel mai adesea neprietenoase, spre a ne şterge şi pospaiul de civilizaţie europeană, ce se mai găsea la românii din România, la pierderea războiului lui Antonescu alături de Hitler şi… „câştigarea“ dezastrelor următoare, la Est, cu tătucul popoarelor, „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”.

Basarabenii au înţeles mai bine ca mulţi, de la început, ce poate însemna să pierzi totul într-o clipă; să fii învins fără luptă, deşi nu nimicit încă; intrând, cu voia autorului, mai adânc în biografia copilului sălbatec şi nesupus, a tânărului cu o căutătură ciudată şi „duşmănoasă“, în fine a elevului sau studentului, pus cu burta pe carte, iluminat, elevul sau studentul, că numai aşa se va salva, învăţând temeinic, învăţând pentru sine, fără lozinci leniniste, învăţând pentru fraţii lui, învăţând să răzbune moartea tatălui său, preot ortodox, împuşcat la „ruleta rusească“, de o patrulă de „eliberatori“ morţi de beţi şi foarte „distractivi“, în acea zi sau seară, când Dumnezeu îl ceru jertfă pe unul din slujitorii săi, după judecata Lui cea nepătrunsă de om; învăţând pentru eroica lui mamă, care i-a dus, cum se spune, în spate, pe sărăcia lucie a anilor de după război, împingându-i tot timpul în faţă, cu dragoste, pe ura ei, pentru trecutul furat de ruşi, dar nu şi fără speranţa că viitorul poate deveni mai bun pentru cine învaţă, pentru cine îşi face o meserie temeinică, şi din tehnică o profesiune practică, dincoace de trăncăneala politicii sperjure şi agramate, când n-a fost în punctele ei esenţiale, de-a dreptul criminală.

Martor al istoriei şi participant la ea, inginerul hidroenergetic Dumitru Stoian fu în curând solicitat pe treptele manageriale ale profesiunii, inginer-şef, director, director general, având în coordonarea lui oameni, şantiere şi fabrici, găsind inspiraţia şi puterea nu numai să-i organizeze, dar mai ales să-i ajute. Din acest punct al angajării lui pentru oameni, partidul unic şi dur a trebuit să-l asculte pe el; dacă tot avea ce să-i ceară; proiectelor nu de puţine ori megalomane, ale unor nechemaţi, le contrapunea sensul practic al grijii sale faţă de om; dacă tot se foloseau de mintea lui, să-l lase să lucreze după ştiinţa sa, să nu se bage unde lor nu le fierbea oala; această exorcizare a răului, evocată postum, pare o ficţiune; de n-ar fi fost darul şi harul unui om plin de iubire, ne/în stare de a-şi urî şi duşmanii, cu datoria în sânge, de a trăi pentru dăinuire şi pentru libertatea de mai târziu.

Am avut prilejul să  discutăm cu dl. Dumitru Stoian toate aceste lucruri, desluşite şi de pe câteva seturi de casete, din amintirile iniţial înregistrate de cineva, examen oral pe care povestitorul îl trece cu brio, cu acel talent nativ al „românului născut poet“.

Cartea pe care l-am îndemnat să o scrie, insistând adesea, a apărut în fine, la Editura Carminis din Piteşti, redactor şef dna. Cristina Diana Neculai, se află deja în librăriile din ţară fiind lansată cu un succesc ce poate surprinde; însă de ce?! Scrisă „alb”, fără inutile literaturizări, sau „flori de stil”, cu o sinceritate şi acribie exemplare, structurată în două părţi: 1. Supravieţuind comunismului şi 2. În libertate fără rădăcini, pe parcursul a 350 de pagini, cu un bonus de docunente foto color, din ţară, dar  şi din peregrinările specialistului „în libertate”, în o serie de ţări total dezamăgitoare, ale lumii a treia (Burundi, Haiti, Togo, Burkina Faso, Afganistan), cartea de faţă, inteligent sau poate chiar savant alcătuită ( cu o prefaţă a dnei. Marianne, soţia autorului, lucidă ca o nemţoaică, dar prea radicală în judecăţile sale nespeculative, cu mulţumiri celor ce l-au încurajat şi ajutat să o ducă până la capăt, la final cu o rafinată Rugăciune adresată lui Dumnezeu atotputernic şi ocrotitor, înaintea postfaţei semnată de noi, cu două cuvinte, din Creangă şi Papinnii, un moto, şi un ultima verba, de fapt, este primul capăt al unei lupte cu sine a autorului ei, dar şi cu admiratorii săi, până l-au decis să o publice.

Există în structura intimă a lui Dietmar şi Dumitru o înclinaţie specială, dar atât de sensibilă, pentru naraţiune, pentru ethos, pentru poveste. O genă autentic moldovenească şi răsăriteană. Există un filon nesfârşit de bogăţii simţitoare, o tentă lirică, semne ale unui suflet solidar cu toţi oamenii pe care i-a cunoscut, de-a lungul unei vieţi luptătoare şi atât de bogate. Am devenit în scurt timp prietenul omului încărcat de ani, dar atât de tânăr în spirit, fascinat la rândul lui de izvoarele noastre, descâlcite mai mult din abstracţiuni, iar din viaţă pe cât s-a putut; lungi convorbiri telefonice, câteva întâlniri, surpriza unui dar de împărtăşanie lungă cu vinul lui Horică, binecuvântatul lui prieten focşănean, cu care ocazie noi ne-am dat drumul şi l-am evocat în Suplimentul cultural californian pe poetul Horia Furtună, acelaşi nume ce-l poartă şi prietenul podgorean al d-lui Stoian, generosul cu o mie de inimi şi toate de aur. Noi ce i-am putea dărui, în compensaţie, decât poate acest exerciţiu de admiraţie, şi alte câteva texte, cum se spune, „din clasici“, pe care inginerul de hidrocentrale, neostenitul călător şi lucrător pe trei continente, le-a îndrăgit, şi de care, auzindu-le, fie şi telefonic, se uimeşte ca un copil. Aşa am „negociat“ să pună cele doua cuvinte, la început cărţii pe Ion Creangă, humuleşteanul pocnit de geniu, iar la final un cuvântul, la fel,  de geniu al lui G. Papinni. Sunt lucruri care, oricât de diferiţi am fi, ni se potrivesc. Însă depinde, ne atenţionează Domnul Iisus, din Evanghelii, cum  le citim.

Pe fratele nostru, dl. Dumitru Stoian, creştin în faptă, iar nu în vorbe, încă de când l-am dedus, de sub iscălitura enigmaticului Dietmar Steffens, l-am presimţit, deopotrivă, ca pe un învingător, un om ne/sfârşit, un prieten dintre cei pe care nu-i cumperi, pe care timpul şi destinul ţi-l fac, la momentul potrivit, cadou. Iar aici el ne creează şi precedentul de a-l reciti (şi retrăi!) din amintirile sale, într-o carte supravieţuitoare, ca de altfel, mai întâi, autorul ei. Un om vrednic de admiraţia noastră şi a celor ce-l vor ceti, şi se vor regăsi, fie şi într-o clipă trecătoare, pe litera şi-n spiritul său nemuritor… „Condamnat la moarte” fiind o carte de mărturii ale unui supravieţuitor, dar şi ale unui învingător, total diferită, şi cu totul aparte, faţă de lunga serie de memoralistică „anticomunistă”, devenită de la un timp modă, uneori fără orice motivaţie şi metodă.

ION MURGEANU

Bucureşti

În preajma Paştelui Ortodox, 2008

La Paştele Blajinilor, 2009

__________________

23 Februarie 2010 – Constantin Toni Dârţu: „Dicţionar  de personalităţi române şi faptele lor (1950-2000)“, Editura Pim,Iaşi (Al. Florin Ţene)

Iniţiativa autorului acestui dicţionar,scriitorul Constantin Toni Dârţu,preşedintele filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor din România ,de a cuprinde în coperţile unor cărţi activitatea personalităţilor române din perioada 1950-2000 a început în urmă cu aproximativ  8 ani.Autorul considerând că Tot ce suntem este rezultatul celor ce am gândit şi făcut(ap.Guy Anth.15),motto cu care se deschide volumul de faţă,a purces să ducă o muncă de cercetare asiduuă,împreună cu un mic colectiv,pentru a descoperii personalităţi  care prin dăruire,inteligenţă,profesionalism,sacrificii şi talent,cum specifică în Cuvânt de început regretatul acad.Cristofor Simionescu,fost Preşedinte de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Filiala Iaşi,activitate care,iată,consemnează apariţia volumului XXXI.

În condinţile intrării noastre în Uniunea Europeană şi al fenomenului de globalizare acest Dicţionar se constituie,pe drept cuvânt,în marea enciclopedie a spiritualităţii creatoare române,cu care ne prezentăm în faţa viitorului,a Europei şi,în final,mapamondului.Este zestrea neamului românesc dintr-o jumătate de secol.

Numărul XXXI al acestui Dicţionar enciclopedic , a apărut la Editura Pim,Iaşi,2008, cu sprijinul preşedintelui Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Cluj,prin prof.univ.dr.DHC Crişan Mircioiu.

Volumul de faţă cuprinde personalităţi de excepţie selectate din diverse domenii de activitate şi se deschide cu un Cuvânt înainte semnat de Preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România-Filiala Cluj,prof.univ.dr.DHC Crişan Mircioiu în care specifică că acest dicţionar reprezintă o închegare istorică de calitate în care criteriul ce conferă noutate şi continuitate acestei lucrări este găsirea la fiecare personalitate a pasiunii în activitatea profesională,în creaţia artistică şi în viaţa spirituală.Urmează Cuvântul autorului în care subliniază:Ceea ce dorim să demonstrăm prin această lucrare este că există oameni iubitori de oameni,care pun tot ce au mai bun în ceea ce fac,rezultând astfel lucruri valoroase,indiferent de vremurile în care se nasc şi trăiesc.

În cele 31 de volume sunt curinse  peste o mie de personalităţi,dintre care 26 de membrii ai Academiei Române,45 membri ai altor academii din străinătate,6 mitropoliţi,15 arhepiscopi,37 doctori Honoris causa,280 profesori universitari doctori,228 doctori în ştiinţe medicale şi în alte ştiinţe,3l8 poeţi,eseişti,epigramişti,regizori,etc,etc.Se continuă cu o amplă rubrică Ecouri în presă,radio şi televiziune,precum şi în unele scrisori primate la redacţie în urma apariţiei volumelor 1-XXX(selective).

Sunt reproduse zeci de articole şi fotografii care ilustrează momente ale lansărilor Dicţionarului din diferite oraşe ale ţării,inclusiv cele de la Gherla şi Cluj,unde au participat mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti.

Dicţionarul se deschide cu fişa bio-bibliografică a ÎPS Nicolae Corneanu,Mitropolitul Banatului,doctor în ştiinţe teologice.În capitolul Medicină descoperim activitatea de excepţie a doctorului Aurel Andercou,prof.univ.dr.în medicină ,Preşedintele Societăţii Române de Angiologie şi Chirurgie Vasculară.Mai sunt cuprinşi scriitorii Dumitru –Adrian Crăciunescu,conf.univ.dr.în drept,Mitică Detot,general de brigadă.Ataşat militar al României în Japonia,Pavel Petroman,prof.univ.dr.,Conf.univ.dr.în ştiinţe chimice şi scriitor Florin Iordache, clujanul Nicolae Paşca,prof.univ.dr.în economie,Decan al facultăţii de Ştiinţe Economice Cluj-Napoca,muzicologul,folcloristul şi compozitorul Constantin Brăiloiu,scenograful,pictor Ion Sigmund Ipser,din Germania, clujeanul Teodor Şandor,scriitor secretar general al Societăţii Avram Iancu,pictorul de mare talent Lazăr Morcan,grafician şi poet,din Cluj-Napoca,arădeanul Francisc Baranyai,pictor al sufletului, şi Elisei Avram,cadru didactic,secretarul de redacţie al Revistei Istorice din comuna Domneşti.Volumul XXXI al acestui Dicţionar se încheie cu prezentarea personalităţilor cuprinse în volumele 1-XXX,în care regăsim zeci de nume de personalităţi clujene din diferite domenii.

Cele 31 de volume cuprind peste 1100 personalităţi  româneşti din 32 domenii de activitate,fapt ce face să confirmăm  că această întreprindere se constituie într-o mare enciclopedie a spiritualităţii româneşti,fiind o lucrare pentru demnitatea poporului nostru,de fapt o nouă instituţie culturală,de anvergură,numită DICŢIONARELE DÂRŢU.

Al.Florin ŢENE

___________________

22 Februarie 2010 – Dan Sandu: „Herald în Talibania“, Ed. Aristarc, Oneşti (Adrian Botez)

Poetul băcăuan DAN SANDU şi-a alcătuit, din proprie iniţiativă şi bazându-se pe forţa sa proprie de discernământ, un volum antologic (nu tocmai omogen valoric/estetic…): HERALD ÎN TALIBANIA – 101 POEME[1]. Un soi de Jurnal de Front, dublând, în registru liric şi europeano-românesc, o Şeherezadă/Ouroboros al Logos-ului, a celor „1001 de nopţi” arabe…Cei doi de UNU, de pe marginea „rotundului-lume” ( 0 ) pare a fi acea stare de intermediaritate ontică, pe care Adrian Păunescu o numea: „Între înger şi drac/Trage omul sărac”…Dedicat fiicei sale, Ştefania – acest volum (de 128 de pagini) începe sub auspiciile (auto)ironiei…: drept Prefaţă, o…”Dare de seamă”, amintind de formalismul exasperant al unei epoci, crezut revolute: „Am gândit această carte ca pe un canon anamnezic, selectând titluri (şi nu numai) din volumele anterioare: Vămi răstignite, Albind de-atâtea primăveri, Poeme la negru. Am apelat, de asemenea, la texte nepublicate sau apărute în periodice.

Pentru o imagine a receptării de până acum, am transcris fragmentar, din corespondenţă ori din publicaţii, unele impresii şi comentarii critice”.

Deci, avem de-a face cu „vestirea” heraldică a unor „anamneze auto-provocate”, vieţi de Poet, trăite sub diverse zodii de sensibilitate…de receptare a lumii şi a propriului eu lirico-dilematic. Doar că vestirile lui Dan Sandu nu se fac într-o „Talibanie[2], sub raportul fanatismului benefic („fundamentalist” vine de la „temelia”/fundament sacru…!!!!) al crezurilor, ca idealisme pure/sacrale… – ci într-o „Talibanie” a  ideologiei („fanatic” distructive!) măscăricilor „asfinţitului” de Manvantara, a surogatelor de „clopotari”/ taumaturgi/ magi-vestitori ai tanscendenţei, surogate de „Crai” ai Curţii Vechi, cândva anamnezici întru Sacra Împărăţie („Bâlci viclean de asfinţituri mână arlechinii /peste lumea lor,/Creştinaţi la repezeală, risipiţi din coaste/clopotarii nalţă cutea” – cf. Visul unui crai de Curtea Veche, p. 23), sub semnul demonic, de ultimă bolgie „copronimică”,  al  „pupezei în harţag” şi al „Gâdelui ce-şi spumă buza” (cf. Visul unui ciumete de Bucureşci, p. 25). Lumea, în întregimea evidenţei/emergenţei ei,  se dă/dându-se pe mâna… celor cu…”guduratul la uşi” şi cu „blacheu la limbă”… – ba chiar a „puilor de hitleri”, „gata să miorlăie tâmp” (cf. Herald în Talibania – 2, p. 7)!!! De oriunde-ai porni, nu există rost de pelerinaj, deci nici de topos sacru: mereu şi pretutindeni, Ne-Sfântul Bâlci, sub semnul „catârului bleg” (deci, nici măcar supus condiţiei sale de „reacţionar” întru încăpăţânare…!): „Catârii blegi, la Bâlci, în joacă…” – cf. Visul unui ciumete de Bucureşci, p. 24. Nici măcar Făt-Frumosul nu şi-a păstrat inocenţa, deci nici Frumuseţea Esenţială/Emblemă a Divinului – ci seamănă a killer, „ostoit” doar cu sânge…: „Încruntaţi cu arma, Feţii/ Ostoiesc zmintirea feţii/Cu bărdacele de sânge…” – Visul unui pivnicer domnesc, p. 28).

A fi în calea încrucişării Orientului bizantin cu Soarele Apune – tot numai la Apus/Derizoriu/Nondiscernere ne con-duce…iar Logos-ul/”voroavă” se surpă şi surpă, până şi Misticul Semn al Iubirii Celeste – TRANDAFIRUL: „Voroava surpă trandafirul,/Când mai cu plâns,/când mai cu haz…” (cf. Visul unui ciumete de Bucureşci, p. 26).

Concluzia Poetului: această lume e o lume atât de afund decăzută întru Duh, atât de vidată de semantici autentice, vii – încât până şi divinitatea este resimţită ca un „gol”: „golul acesta din inima/ mea este chiar Domnul” – şi însuşi poemul, ca urmaş şi reminiscenţă a Verbului Demiurgic, trebuie lăsat „neterminat” – „neterminat”, în primul rând, ca semnal de avertizare pentru toate neisprăvirile şi pentru toţi neisprăviţii din această faţă de lume: „(scuzaţi-mă, acest poem trebuie lăsat neterminat”) – cf. Cântec de prieten (6), p. 8.

Printre bori de postmodernism fără excese, ba chiar duios alintând verbul românesc al doinei, ori bocetului, ori Psaltirii dosofteiene („ziori de ziuă”, „nescareva păuni” etc.), Poetul supravieţuieşte spiritual lumii pe care o priveşte şi o judecă. Căci Paznicul de Lume şi de Frumos şi de Adevăr, Poetul, este Copilul Preferat şi Iubit de Dumnezeu, tocmai pentru că nu-şi trădează/întinează ochiul şi sufletul, iar garanţia fidelităţii sale faţă de transcendenţă este PLÂNSUL/HARUL LACRIMII PURIFICATOARE: „căci astăzi plânge poetul/când Dumnezeu îi pune mâna pe creştet” – cf. Cântec de prieten (3), p. 11)

Poetul dansandian poate, oricând, intra în „greva Logos-ului”, precum cel eminescian, din Scrisoarea II, poate străbate timpul Logos-ului, până la întomnarea/non-vedere/non-publicare, ca o intrare a Logos-ului în potenţialitatea-întomnare întru imperceptibil/latenţa de „ou dogmatic”, sacră, a unui viitor univers, exorcizat de demonii celui anterior, noul cosmos fiind „publicabil”, adică iarăşi „dedat” păzirii întru Duh a lumii: „numai poemul de toamnă/ nu se scrie toamna/nu se scrie nicicând şi/ nu se publică niciodată” (cf. Nu plânge, p. 70).

Ba, mai mult chiar, Poetul îşi poate asuma şi ipostaza hristică, prin acceptarea martiriului de „Nebun din Semne” şi a Iubirii Exhaustive, ca forţă de Transfigurare Cosmică – sub chipul, oarecum disimulat întru bătrâneţea/îmbătrânirea Duhului, modernizat adică, sub chipul, evident întru tragismul autosacrificial, al Pruncului wilhelmtell-ian – aflat pe tărâmul lui Augustin-cel-Prostit-de-Tot: „eu vă iubesc proştilor/fluierând a pagubă cu mărul pe creştet/după amurguri stropite cu nervi târâte/prin zoi inima mea zilnic mai împuşcată / mai estompată de moliciunea laudei/voastre vitriolate: Iată Nebunul din semne!” – cf. Dimineaţă fudulă, p. 87.

Fireşte, într-o lume atât de adânc şi extins penetrată de saturnism, Poetul, obosit de lungimea martiriului, are şi momente de şovăială, tip „Eli, Eli, lama sabachtani?”…: „neîncrederea/cum poţi să te crezi preapoet” (cf. De tranziţie, p. 91), dar, tot atât de firesc, întru Evanghelie/Bună-Vestire, Poetul revine la certitudine, prin căinţă şi alipire de Originaritatea Demiurgică, SE PREDĂ TOTAL transcendenţei ŞI MISIUNII sale, tip „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!”: „O, Doamne, iartă-mi depărtarea/ce încă nu doare, vinul amar, prea amar de-atâtea prepusuri” – cf. Dăruire, p. 92).

Sunt texte ale febrilei, dar blajinei căutări de sine, de la texte à la Fănuş Neagu, cu desagi burduşiţi de metafore, până la „levantinescul” cărtărescian, „prin potopul de lacrimi/ale ciumeţilor de Bucureşci” – cf. Cântec de prieten (7), p. 15 („desluşite Golgote cu miez de mierle şi măsline purtate angelic la oblânc” – cf. Glycon cu unguentarum, p. 21 ) – dar demersul căutării, fertil, ajungând la un Dan Sandu autentic, mai curând transmodernist cu genuflexiuni de pioşenie –  Ianusul Ironiei/Sarcasmului şi al Ingenuităţii-celei-Dalbe-întru-Lumină : „Albesc, regină, fără dor de rimare şi auz de lumină, dar mai des, după năpârliri fără număr semănăm cu statua spânzurătorii” (cf. Timp ucigaş, p. 47); sau: „De mai ţin minte antanele zăpezi, mă cocoşa ospăţul în amurg de ţine-i, Doamne, poarta vinului deschisă şi inima căzută pradă în dor de heruvim măiestru” (cf. Festin, p. 83).

Uneori coborându-se cam mult (oarecum periculos pentru Zborul de Întoarcere…), înfundându-se în evenimenţial („Lukoil a câştigat licitaţia”… – cf. Desene pe gheaţă, p. 93 – „un hoţ/ de director strângând cotizaţii cutia milei/pentru/partid”(…)o inimă de profesor aruncată în stradă” (…)să trăiţi bine” – cf. Hieroglife, p. 81  – unde etc.), de parcă s-ar teme că năucul de cititor nu i-ar recepţiona mesajul, fără aceste cedări lirice – alteori părând a crede că i-ar sta mai bine, poate, să spulbere discursul poetic, întru obscuritatea sinuciderii de titan, care-şi ia lumea cu el, în bezne… (dar noi i-am răspunde, cu versul său, „ale tale dintru ale tale: „Nu nu/nu era moartea sinuciderea/unei flori”!!!) – cf. Despre alte cele, p. 89), Poetul autentic Dan SANDU rămâne, sub masca histrionului, una dintre cele mai patetice, mai pure, mai vibrante şi mai jupuit de sincere voci ale generaţiei noastre, a anilor ´90, din România…Şi când încearcă să râdă, după data histrionului, îi dau lacrimile…de revoltă şi de umilinţă, că trebuie să NU se sinucidă, ci să străbată, în pasul smereniei privirii de Poet/Herald Creştin/Pelerin „amărât”(eventual „dedublat”, pentru a vorbi spre mai multe zări deodată!), deci supus al Răbdării fără de Limite (nu şi fără de Rost!!!), această lume a „Talibaniei” pe dos…

…Şi să dea mărturie, în gura mare, precum Ioan Botezătorul Înaintemergătorul, despre toate lucrările diavolului din ea…cu care diavol cei slabi dintre noi se obişnuiesc, în mod criminal şi sinucigaş (şi care diavol, întâi pe Poet şi pe Călugăr îi încearcă, întru mare chin şi iluzie şi exasperare) – şi, totodată, anunţând, întru bună slujire de HERALD, Noua Rotire a Ouroborosului Cosmic, întru Facerea Noului Ierusalim, dintru Logos-ul Martirizat/Salvat al Poeziei Imaculate:  „Sunt plin de poeme – îmi zicea/dintr-un pantof amărâtul(…)/ l-am ascultat în singurătate/uimit ca la facerea lumii/consoane suferinde îşi muşcau singure/ coada”…(cf. De tranziţie, p. 91 – sau, dând mărturie şi pentru Ouroboros-ul Cosmic, şi pentru Neam, dintre vergile şi crucile Golgotei noastre „celei de toate zilele”: „Iată poezia – poezie/ românească lagărul nostru/cel de toate zilele îmi/trmiteţi peste gard/un pachet de pesmeţi (…) n-am sunat mai singur ca acum/fără veşminte fără înăuntru/fără de afară” (cf. Animus, p. 105).

Da, acesta este Poetul Dan SANDU, un „animus”/Spirit al Adeveririi Şansei Mistice de Mântuire dincolo de „lagărul Lumii” acesteia: frust şi singur şi sincer ca o doină, ca un bocet murmurat seara, în seara/înserarea cosmică…prin care răzbate „cocoşul” vestirii Noii Lumi De Dimineaţă – „fără de veşminte”/piele a egoismului/egotismului, „fără înăuntru/fără de afară”, martir gol de făţărnicie, gol de laşitate, dar plin de Lumina DESCOPERIRII DE SINE DESĂVÂRŞITE, martir al Logos-ului, precum Hristos Cel Întrutotul Deschis spre Cosmosul Nevăzut,  cu Totul Deschis Mântuirii – ACOLO, pe Crucea Golgotică.

prof. ADRIAN BOTEZ


[1] – Dan Sandu, Herald în Talibania, Ed. Aristarc, Oneşti, 2007.

[2]Taliban : „este termenul utilizat pentru o persoană care aparţine unei mişcări musulmane sunnite şi fundamentaliste, răspândite în Pakistan şi mai ales în Afghanistan. Termenul este folosit şi pentru denumirea acestei mişcări politico-religioase.

În limba pushtu, ţālibān (preluat din arabul ţālib) înseamnă ”student religios”.

Ideologie, religie şi practici

(…)Interdicţii impuse:

  • interzicerea utilizării camerelor foto, video şi a altor mijloace de înregistrare
  • interzicerea folosirii televiziunii, Internetului, cinematografelor
  • interzicerea ceremoniilor şi festivitatilor, cu excepţia celor prilejuite de instituirea calendarului solar.
  • muzica este interzisă, cu exceptia cântarii versurilor din Coran.
  • femeile trebuie să se acopere cu burka

Practici în Afghanistan

  • aplicarea unor pedepse prin amputarea unor membre, pentru fapte mai puţin grave
  • execuţii publice
  • arestarea persoanelor cu conduita şi ţinuta necorespunzătoare (exemplu: bărbaţii cu barba prea scurtă)” – cf. Wikipedia, Enciclopedia liberă.

____________________

19 Februarie 2010 – Aurel Popa: „Secretul vinului bun”, Editura ALMA Craiova (Doina Drăguţ)

Cartea „Secretul vinului bun” se constituie ca o lucrare de introducere în circuitul public a cunoştinţelor referitoare la cultura viţei de vie şi obţinerea vinului din struguri.

Referitor la conţinutul volumului „Secretul vinului bun”, trebuie să facem precizarea că el nu se adresează doar specialiştilor, ci şi celor care în mod curent trăiesc în societate.

După ce se realizează un istoric al cultivării viţei de vie şi importanţei acesteia pe teritoriul României, inclusiv al originii „cultului dionisiac”, capitol presărat cu citate din poeţi, pictori, muzicieni şi sculptori care „s-au întrecut prea-mărind strugurii şi vinul, mulţi dintre ei găsind în viţa de vie motive de inspiraţii geniale”, autorul trece la probleme de strictă specialitate cum ar fi factorii ce decid calitatea vinului şi se află în conexiune cu calitatea materiei prime, strugurii, şi ulterior de tehnologii de fabricare adoptată.

Dl. Aurel Popa, profesor universitar emerit, laureat al Premiului „Ion Ionescu de la Brad” al Academiei Române, afirmă că „vinul bun este dependent de factorii care determină calitatea strugurilor materie primă şi de factorii tehnologici de vinificare (prelucrarea strugurilor, fermentarea alcoolică a mustului, îngrijirea, maturarea, limpezirea şi stabilizarea vinului)” şi că „secretul vinului bun este pe deplin aflat când viticultorul şi oenologul reuşesc să stăpânească modul în care aceşti factori interacţionează şi decid calitatea vinului”.

În concluzie, avem posibilitatea să afirmăm că „vinul l-a urmărit pe om, l-a atras şi secondat, fidel şi generos, la fel ca şi pâinea, constituindu-se drept raţiune a legăturii sale cu natura”.

DOINA DRĂGUŢ

_________________

18 Februarie 2010 – Dumitru Augustin Doman: „Moartea noastră cea de toate zilele“, Editura „Timpul“, Iaşi (Victor Martin)

Să ne imaginăm că moartea este administrată cu linguriţa. O linguriţă din ce în ce mai mică; cât un an, cât o lună, cât o zi, cât o oră, cât o secundă, până la a induce ideea absurdă că, de fapt, viaţa e o continuă moarte, că viaţa e moartea.

E un mod foarte comod de a vedea viaţa. Şi puţin comic. E ilar să vezi o moarte înfricoşătoare de numai câţiva centimetri sau de numai câteva secunde. Duci viaţa în derizoriu? Sau moartea?

Aceasta e ideea cărţii “Moartea noastră cea de toate zilele” a scriitorului Dumitru Augustin DOMAN, publicată anul trecut la editura “Timpul” din Iaşi.

“Îmbrăcată în uniformă mulată pe coapse, pe fese, pe labii, cu ochelari fumurii pe nas şi chipiu, stătea Moartea-şerif cu o ţâţă galben-roşcată în loc de insignă”, moartea devine oricum vrei s-o vezi. Imaginaţia aduce moartea.

Compusă, cum spune chiar autorul, din “fragmente iresponsabil de voioase despre o lume, zice-se, mai deloc veselă”, cartea ne aduce numeroase viziuni asupra eternei întreruperi a vieţii, către nu se ştie ce, către nu se ştie cum. E “ca o casă cât nouă ceruri” în spatele primului Adam, care, astfel, se sustrage de la uzualele munci agricole şi de la treburile gospodăreşti. Se face, cum ar veni, că moare.

Moartea mai e şi piatra cu care Cain i-a spart capul lui Abel, provocându-i cititorului o înţelegere mai înaltă şi mai profundă asupra veşniciei “domniei-sale”, încă din timpul vieţii. Până în zilele noastre, când banalitatea vieţii cotidiene te face să cazi din picioare în mijlocul străzii, indifferent dacă eşti sau nu profesor de rusă, dacă ai nevastă blondă sau ştii să pescuieşti.

Viaţa plictisitoare, inutilă, “cuprinsă de apatie şi îndoieli înlăcrimate”, e moarte curată; nu te salvezi dacă îi trimiţi scrisori lui Dumnezeu. Nici dacă scrii cărţi. “Fragment din ultimul război mondial”, “armură de in”, “plutire într-un cub cu latura infinită”, “seninătate tragică şi infinită”, “manuscris uitat cu bună ştiinţă printre hârtii”, “ţurţuri de sub streşini, ca un decor japonez, distruşi într-o clipă”, “scurtă zi de primăvară”, “foc mocnit continuu, imposibil de înteţit, dar şi imposibil de stins”, “somn de după-amiază”, moartea nu e a scriitorului, nu e a mea, nu e a ta. Nu e a nimănui. Sau e a nimănui? Cine ştie? “Moartea nu e un sfârşit, nu e un început, e un mijloc de timp încremenit într-un ocean temporal infinit”, spune autorul.

“În viaţă, ideile îşi schimbă mereu forma, uneori chiar fondul. În moarte, însă, ideile formează o armătură imuabilă”, mai spune. Oricum, moartea nu e o idee. Sau e, dar o idee proastă. Ideea morţii nu te face mai bun; doar mai prudent şi mai surâzător. La gândul că eşti încă în viaţă şi poţi încă să meditezi la acest lucru. Cel ce trăieşte numai cu gândul că va muri e deja mort; cel ce nu se gândeşte la moarte, la fel. Restul e poezie.

Fiind “o scurtă pauză în spaţiul şi timpul infinite ale morţii”, viaţa pare că nici nu există. Şi totuşi, paradoxal, “În materie de viaţă mai poţi inventa câte ceva sau măcar inova. În materie de moarte, însă, nimic”.

Folosind chiar armele acesteia, alcool, tutun, E-uri etc., orice beţiv strigă: “Să luptăm hotărât împotriva morţii!”. Iubirea de viaţă e, oricum ai da-o, iubire de moarte. Politica de cârciumă e primul pas al trecerii de la “eul individual” la “eul colectiv”. Cu fiecare om, infinitul devine din ce în ce mai mare, până la dispariţia definitivă a acestuia.

Prin moarte, nu mai rămânem nici măcar cu ideea de om; “verbul <<a voi>> îşi pierde sensul”. Când nu ai nimic de pierdut, ai de pierdut orice. Bogăţia nu te face om.

Dacă eşti zgârcit, nu ai nimic de pierdut; doar viaţa. Nici prostul nu are prea multe de pierdut. Doar generosul îşi pierde şi chiloţii, bogatul bogăţia, optimistul optimismul, şi scepticul scepticismul.

Neştiind de unde vine, omul nu înţelege expresia „a reintra în moarte” şi îşi creează tot felul de intrări şi ieşiri, să aibă de unde ieşi sau unde intra, tot timpul ce crede că i se cuvine.

Citat de autor, Marin Mincu afirmă că „moartea ne excită apetitul cunoaşterii”. Corect, dar incomplet; majoritatea timpului ni-l pierdem pentru a ajunge la o cunoaştere de bun gust. Nu de puţine ori, nu ajungem.

Deşi „lumea morţii poate fi oricum”, omul e un artist prin naştere; se pregăteşte toată viaţa pentru o moarte frumoasă; se pregăteşte pentru un nonsens şi, astfel, viaţa îi devine tot un nonsens. Dacă nu face asta, viaţa îi e un şi mai mare nonsens.

Murind secundă de secundă, viaţa e ca moartea. În acest fel, fiecare speră ca şi moartea să fie ca viaţa. Dacă tot e o cădere din ceva cunoscut în ceva necunoscut, respectând legile fizicii, ar trebui să păstreze şi o oarecare entropie, îţi zici. Nu te poţi raporta la nimic. Omul nu poate trăi fără public. Lipsa publicului îl omoară.

„Viaţa nu durează o veşnicie. Moartea, da”. Poate fi adevărat, dar, dacă te gândeşti că viaţa e cunoaştere, iar moartea nu, viaţa e veşnică şi moartea nu. Viaţa e moarte curată; nu invers. Că în faţa morţii toţi suntem la fel de proşti, spun proştii. Că în faţa morţii suntem la fel de săraci, spun săracii. Că în faţa morţii toţi suntem la fel de nevolnici, spun nevolnicii.

„Lespezile sunt solzii morţii”, spune Dumitru Augustin Doman, dar şi gropile din asfalt tot solzi ai morţii sunt. Viaţa e şarpele din oglindă al morţii, cu toate ale ei, bune sau rele.

„Despre moarte nu se poate vorbi la prima vedere”, mai spune. Nici la a doua, nici la a treia; nu se tipăresc decât vederi cu peisaje estivale.

Scriitorul Dumitru Augustin DOMAN aşterne pe hârtie lucruri neobişnuite, dar, dacă se enervează şi începe să scrie lucruri obişnuite, paradoxal, vor ieşi romane lovite mortal de aripa talentului.

VICTOR MARTIN

________________

17 Februarie 2010 – Valentina Becart: „Antologie  de poezii“

O idee strălucită, de a prezenta, într-un mod original, creaţii ale confraţilor întru poezie şi comentate în manieră „becartiană“. Valentina Becart, ea însăşi un astru pe cerul Poeziei, a convocat muzele prietenilor la o masă rotundă, împărtăşind apoi impresiile sale. Aparent, totul ar fi cât se poate de simplu: o selecţie de poezii ale unor prieteni şi comentarii pentru fiecare, dar dacă facem o analiză, numai a comentariilor ce însoţesc fiecare poezie, constatăm că a fost nevoie de o muncă titanică pentru realizarea acestui volum. Citind câteva dintre poeziile alese – nu le numesc, pentru a nu păcătui faţă de prietenii pe care i-aş putea omite din cauza lipsei de spaţiu, dar şi dintr-o eventuală neatenţie -, am fost surprins (şi chiar emoţionat) de comentariile autoarei volumului, comentarii care, luate separat, sunt poezie în adevăratul sens al cuvântului.

Ce ar mai fi de adăugat: mulţi dintre poeţii prezenţi în filele acestei cărţi sunt şi prietenii mei, pe care am impresia că i-am redescoperit, dar pe lângă ei sunt şi prieteni noi, pe care îi voi citi cu aceeaşi plăcere cu care îi citesc pe cei „cu vechime“.

AUREL OANCEA

_________________

16 Februarie 2010 – Rut Plouda-Stecher: „Parcă n-a fost nimic“, Ed. Saeculum I.O. Bucureşti, 2009 (Cristian Neagu)

Unterengadin, cu minunata-i vale prin care curg apele Inn-ului, în aria căreia stau risipite localităţile: La Punt, Guarda, şi Ftan, unde casele sunt pictate în culori vii, iar ferestrele sunt asimetrice, până la cea, inimaginabil de mică, prin care se crede că va ieşi sufletul locatarului ajuns în ceasul morţii, iată, ne trimite o solie culturală elveţiană pe care o vom primi cu pâine şi sare, fiind de etnie romanşă, ramură inferioară a trunchiului latin. Am avut onoarea de a fi prezent la evenimentul lansării cărţii pe care o voi supune cronicii. Am privit atent chipul autoarei; trăsături delicate ale chipului, umbrite însă de triste reverii, ascunse în „zâmbetul” unor ochi smaraldici pe care-l poate da albastrul, unei femei a Alpilor Grisoni, pe numele ei, Rut Plouda-Stecher.

Spre a putea defini cele mai pure voci poetice din câmpul emoţional ce o caracterizează pe Rut Plouda, – prin acesta fiind structurat şi volumul de proză poematică intitulat „Parcă nu a fost nimic” (Ed. Saeculum I.O. Bucureşti, 2009) – aş porni de la simbolistica „trenului vieţii” prin care distinsa autoare, adaugă nuanţelor  sentimentale etapizarea reperului dramatic, în fapt, esenţa acestei cărţi, ce evidenţiază starea de tensiune contemplativă: „Trenul urcă din vale răsucindu-se. Joannes şi-a luat rcsacul şi-a plecat. Se înserase când a ieşit din sat. Trenurile placă şi vin.” (p. 11)  „Trenurile coboară în vale răsucindu-se. Joannes soseşte. >>>>Îşi pune rucsacul jos şi dă un strigăt. Trenul e roşu.” (p. 13)  „Trenul aşteaptă. În gară e un du-te vino.Joannes cade pe braţul mamei. Trenurile vin şi pleacă.” (p. 15)  Aşadar, o tridimensională în care trenurile pleacă şi vin, unul e roşu, apoi vin şi pleacă, fiecărei dimensiuni corespunzându-i starea în care se află Joannes. Cine este Joannes? Ni se dă cu abilitate un indiciu esenţial, ceea ce explică tumultul dus până la lacrimi de femeia-mamă ce-şi păstrează totuşi distincţia,completându-şi realităţile cu un remember perpetuum: „Eşti tatăl tău, care se caţără pe scara şurii,[…] „Eşti tatăl tău, cu şorţ de grajd …” (p.19) Şi cum poeticitatea (fie ea şi în proză) nu este altceva decât chiar modul unei emoţii cu totul şi cu totul speciale, surprindem pictorialul consumului psihic al tristeţii onctuoase, în care se succed imagini fragmentare, breşe sufleteşti dureroase unde, sentimentele dobândesc – spiritual – existenţa simultană a vieţii şi a morţii, în conţinutul aceleiaşi conştiinţe: „E întuneric şi afară ninge. Trenul se opreşte în toate gările. N-apuc să văd ce se schimbă încet în faţa ferestrei, n-apuc s-aud de fiecare dată izbiturile surde ale trenului care porneşte. Ochii mei sunt fixaţi pe fereastră, dar, dintr-odată, e aici camera noastră mare cu lumânarea aprinsă pe pervazul ferestrei, pisica lungită pe sobă, pe jos cărţi şi ziare, telefonul sună, <sunt eu,>  îmi zici, şi încerc să îmi amintesc vocea ta.” (p. 25)

Printr-un interesant joc al cuvintelor, metafora îmbracă forme lejere; Rut,  dovedind abilitatea cu care poate „chema” cititorul, supunându-l lecturii. Vocabular, gramatică, sintaxă, retorică, întregul material al limbajului urmăreşte să constituie fraza, gândirea, ca pe o arhitectură a expresiei. Efortul căutării acestei expresii, este în acelaşi timp un efort de reconstrucţie a fiinţei, „Soarele trece acum după păduricea Portas, picăturile cad tot mai rar. Îmi place galbenul perdelei. Şi galbenul crizantemelor de pe sicriul tău. Şi galbenul autobuzului care se opreşte în faţa mea.” (p. 33) iar de aici, saltul înapoi în timp, acolo unde totul era împlinit: „Gândesc <mare> şi tu eşti în genunchi, şi cu prietenii tăi aduni nisip în grămezi şi faci turnuri şi tunele, şi în spatele tău valurile alunecă pe plajă şi iau înapoi cochiliile puse de tine acolo, – ele aduc şi iau. Gândesc <oglinda> mării şi stăm pe balcon şi privim afară la apă, şi ştim pentru scurt moment că strigătul pescăruşului va schimba aspectul mării. Gândesc <oglindă> şi tu te vezi cum eşti, şi zici: <mongoloid blestemat>” (p. 45) Sufletul comparat cu un lac ce simte nevoia unei punţi între două universuri, ca o tulburătoare smulgere de sine,  este sugerat în redarea visului  nocturn, „Azi-noapte erai lângă mine, dulce, mut, cu privirea absentă. M-am trezit, şi deodată aici era apa din lac care bate malul şi-l răzbate. Afară un plescăit şi o curgere, amestec de zgomote ude şi străine.” (p. 53) cu tăria de a accepta totuşi realitatea covârşitoare, redevenind chiar şi prin motivaţia reculegerii, MAMA statuară la mormântul fiului dispărut: „ Jos, în vale, se vede o bucăţică de Inn. Mai sus de noi trec maşini. Priveşti spre cealaltă parte a văii. Şi zici că tu n-ai vrea să pleci niciodată. Mă uit la mâinile tale cu unghii late, pline de pământ.” (p. 81

Deosebit de interesante sunt secvenţele „cântecelor” în care totul se închide, se retrage în penumbra în care ei îi place să-şi ascundă faţa, încât ai spune că ascunde o taină… „Mi-am scos muzicuţa şi am cântat un cântec pentru tine. Între timp te căţăraseşi pe grohotiş, în direcţia grotei.” (p.65) în care clipele şi locurile se îmbină, presupunând un răspuns al ecoului sufletesc: „Aşa ţi se termină cântecul şi glasul tău se pierde pe undeva între case şi grădini.” (p.77)

Disecând semnificaţia titlului, „Parcă n-a fost nimic” obţinem – conform doctrinei flaubertiene – semnificaţia slăbiciunii, în care sentimentele trecute prin ariditatea dramatismului, atât de dureros plasate într-un univers de piatră, ce va pietrifica şi existenţa trăitorului acestora, conştientizând faptul că de acum nimic nu va mai fi ca înainte, determină concluzia adecvată prezentului său, „parcă n-a fost nimic.”

CRISTIAN NEAGU

__________________

15 Februarie 2010 – Ionuţ Caragea: „M-am născut pe Google“, Editura STEF, Iaşi (Al. Florin Ţene)

În cel de-al doilea volum de versuri intitulat simptomatic M-am născut pe Google, apărut la editura STEF, Iaşi, 2007, Ionuţ Caragea (născut în Constanţa, dar trăind în Canada), este un poet original, atât în versurile clasice, dar mai ales în cele cu vers alb. Poetul este ispitit de fantezismul ludic, unde reveria livrescă şi farsa lirică fuzionează cu graţia, uneori, melancolică: Nu am iubit niciodată picătura cu adevărat. Am iubit focul sau/pământul care erau numai în imaginaţia mea, / De fapt picătura nici nu mă interesa. Oceanul era plin de ele. / S-a întâmplat să fie cea din palma mea. (Picătura).

Repetiţia, inteligenţa prozodică sunt modalităţi de a explora virtuţile discursului poetic. Tensiunea lirică întreţinută la foc mocnit, urcă vertiginos parcurgând ca o străfulgerare întreg volumul. Poezia vibrează de o percepţie cutremurată, având o melodicitate aspră, de psalm, iar închipuirea se lasă străbătută, ca de un curent, de nebănuite imagini: îmi place când ninge zăpada / se-aşterne pe drumul cu flori de cireş mai ţii minte… / prin faţa mea trece cuminte o doamnă privirea / ascunsă doar pasul într-o urmă… (Flori de cireş iernatic).

Alteori, imaginaţia desfăşoară ciudate proiecţi zoomorfe, sau acvatice, ce par metamorfoze ale realului, alunecări ale fiinţei în utopie: pot să respir ca peştele-n apă? / sau ca un vierme să cresc în pământ? / sângele curge-n vene degeaba / sufletul meu e o pală de vânt. (Pot să?…).

Poetul este stăpânul unui imperiu suprarealist populat de imagini originale, iar lumea lui se preface, microbolant, în spectacol fantast, în culisele căruia blândeţea articulează spre inefabil imaginaţia. Metafora la Ionuţ Caragea este o formă de conservare a închipuirii, iar aceasta este expresia interiorităţii: Rămâne călcâiul iubirea săgeată şi dorul / Pătrunde adânc în orbite / Sub tălpile mării se strânge nisipul / Şi marea e neagră şi negru veşmântul / Ecoul iubite ascultă ecoul / deschide-ţi mormântul / Cuvânt necuvântul / Femeii de aer (Femeia de aer).

O mare mobilitate caracterizează imaginaţia poetică a lui Ionuţ Caragea. Amestecul celor mai disparate elemente şi cuvinte cu sensuri diferite (după metoda suprarealistă a analogiei universale), trecerea rafinată de la abstracţia diafană la obiectualitatea realităţii, hiperbolizarea interiorităţii evanescente sunt elemente de tehnică pe care autorul le are de acum în sânge. Poemul însăşi e un exerciţiu de imaginaţie cu reglări abile ale intensităţii şi cu etalări orgolioase ale plasticităţii, uneori frisonate de o ironie fină.

Ionuţ  Caragea este un poet inteligent şi înzestrat care-şi scoate prea des basca pentru a-şi pune jobenul, desigur cu gesturi galante, de o infintă delicateţe.

AL.FLORIN ŢENE

___________________

FLORI DE CIREŞ  IERNATIC
îmi place când ninge zăpada

se-aşterne pe drumul cu flori de cireş mai ţii minte…

prin faţa mea trece cuminte o doamnă privirea

ascunsă doar pasul sculptat într-o urmă

sau două se-aşterne zăpada din ochii mei plouă

cu fulgi topiţi de iubire sărată e marea

doar ţărmul îngheaţă alunec privind

la valul în viaţă se-nalţă furios

iubeşte şi tace

îmi place când ninge şi omul

se face în mâinile calde un bulgăr învaţă

să meargă împins de la spate să crească… să crească

o stană de piatră  rămâne şi chipul cioplit

să zâmbească stăpâne cu mâinile aspre

mai stoarce şi apa din cruce mi-e sete

mai lasă şi vântul să-mi bată

prin plete o dată şi pace

îmi place când ninge zăpada

se-aşterne pe drumul cu flori de cireş mai ţii minte…
___________________

POT SĂ?…
pot să respir ca peştele-n apă?

sau ca un vierme să cresc în pământ?

sângele curge-n vene degeaba

sufletul meu e o pală de vânt

pot să şterg cu buretele totul?

sau să revendic iubirea ce-a fost?

timpul trece şi trece degeaba

eu îmi zidesc prin credinţă un rost

pot să privesc din spate de pleoape?

sau să adorm şi cu ochii deschişi?

inima-şi bate gura degeaba

suntem cu toţii tăcerii promişi
_________________

FEMEIA DE AER
Pământul deschide ochiul de sare

Marea strânge nisipul sub tălpi

Cu valuri îşi smulge din piele

Şopârla albastră

Safirele scoici

Şi solzi de sirenă

Le-aruncă departe să  fie alese

Şirag de săruturi ascultă ecoul iubitei

Neînţelese

Te doare şi strângi la piept răsăritul

Iubeşte învaţă priveşte şi plângi

Secundele trec aştepţi eşafodul

Sicriul şi şchiop un pas

Îngropat în pământ

Calapodul

Rămâne călcâiul iubirea săgeată şi dorul

Pătrunde adânc în orbite

Sub tălpile mării se strânge nisipul

Şi marea e neagră şi negru veşmântul

Ecoul iubite ascultă  ecoul

Deschide-ţi mormântul

Cuvânt necuvântul

Femeii de aer
____________________

DEGETELE MELE PIANOTEAZĂ UŞOR LA FEREASTRĂ
Degetele mele pianotează  uşor pe formele ei

Compun simfonia atingerilor

Amprente în opus major

Orice iubire începe

În cheia sol

Vântul bate la fereastră

Trezeşte-te!

Iubirea ta se află la trei ore de zbor

Într-un cuib te aşteaptă

Fii pasăre!

Degetele mele pianotează  uşor la fereastră

Azi oare aerul este mai greu decât sufletul meu?

Curaj! Îmi spune Soarele şi-mi întinde o rază

Curaj! Îmi spun şi eu şi m-arunc zmeu

Ce vreme înşelătoare…

Plouă

Pământul moale

Sufletul greu

Degetele mele pianotează  uşor timpul

Iarba-ncolţeşte din creştetul meu

Pe retină îşi face cuib

Umbra unei păsări

De pradă

Azi pe fruntea mea pianotează

Dumnezeu
___________________

LĂSAŢI-MĂ  SĂ-MI TERMIN POEZIA
sunt convins că pot ajunge dincolo

în lumea aceea pe care o ating doar cu vârful degetelor

şi creionul meu magic

poezie deschide-te şi lasă-mă  să intru

în tărâmul tău de vis

sufletul meu este cheia cuvintelor

suferinţa mea este calea

lăsaţi-mă să-mi termin poezia

să-mi aştern destinul aşa cum doresc

să rămână mărturie

pentru cei care mă citesc

pentru cei care vor să-mi fie prieteni

sau pentru cei care au uitat să iubească

un prilej să mă  urască pe veci

lăsaţi-mă să-mi termin poezia

ea este casa în care mă voi odihni

mormântul la care-mi vor plânge copiii

rugăciunea către bunul Dumnezeu

ea îmi este fericirea

şi exilul
__________________

NEGOCIATORUL DE VISE
cu timpul

negociez memorii

ascunse în labirintul minţii

noctambul urmărind firul iubitei

printre blocurile cu luminile stinse

circumvoluţiile oraşului

străzile părăsite

dorinţe licitate la târgul de sclavi

dintre subconştient

şi vise

orice deschidere de pleoape

năruie castelul de nisip

ridicat în clepsidră

orice cuvânt evadat dintre buze

este spulberat de tăcere

în mii de şoapte

compromise

acele ceasornicelor au obosit

numai inima mea bate

iubirea

o situaţie fără ieşire

din coma profundă numită

viaţă
_______________

PLÂNG CORZILE FEMEII-LIRĂ
stau şi gândesc
cum pot să fiu fără să fiu atras de tine?
să-ţi scriu? să te privesc? să-ţi cânt?
şi până când?

plâng corzile femeii-liră
şi plâng şi eu o lacrimă se scurge în pământ
pot fi doar vântul ce iubeşte
necuvântător

pot fi doar ceea ce nu poate fi mai greu de-atât
un nor plutind între miracol
şi deznodământ

închipuirea unui trist artist ce mi te ţine-n braţe
rugându-se la zeul crud să nu mai fie un Orfeu
şi tu să nu mai fii un fum
Euridice

închipuirea unui sfânt
rugându-se la Dumnezeu să fie Om
să te iubească şi să îţi moară molcom
la picioare

plâng corzile femeii-liră şi mă doare
de fiecare dată plâng şi eu

între pământ şi cer
destinul nostru
curcubeu

____________________

12 Februarie 2010 – Ironim Muntean: „Polemicile lui Lucian Blaga“, Editura ,,Altip”, Alba Iulia (Monica Grosu)

Lucian Blaga rămâne peste timp una dintre figurile scriitoriceşti care continuă  să intereseze cercetătorul în mod deosebit. Astfel se explică exegezele numeroase ce i-au fost dedicate creatorului de la Lancrăm, printre acestea situându-se fie studii de mare anvergură, fie încercări critice concentrate în jurul unei singure axe tematice. Din a doua categorie face parte şi cartea domnului Ironim Muntean, intitulată simplu Polemicile lui Lucian Blaga (Editura ,,Altip”, Alba Iulia, 2007).

Capitolul întâi, mai scurt, ţine loc de introducere, constituindu-se într-o privire de ansamblu şi foarte succintă asupra receptării operei lui Lucian Blaga de contemporaneitatea sa. Printr-o analiză lapidară, sunt amintite câteva impasuri ce s-au ivit în drumul sinuos al evoluţiei artistice a Marelui Poet şi Filosof, autorul punctând, în manieră didactică, obiectivul principal al cărţii de faţă. ,,Succesul neobişnuit nu putea să nu-i aducă lui Blaga şi rivalităţi, adversităţi generate din invidie, contestări provocate de neputinţe analitice şi în cultură, acuzaţii de plagiat izvorâte din ură iraţională, al căror dosar încercăm să-l configurăm.”

Luând adesea forma unei antologii comentate, cartea domnului Ironim Muntean se dovedeşte a fi o sinteză a celor mai răsunătoare polemici purtate de autorul Poemelor luminii, o sinteză susţinută de o bună documentare. Nu doar polemicile sunt prezentate, ci cartea face referire şi la unele relaţii de prietenie, verificate printr-un dialog epistolar elocvent. Este cazul unor scrisori (citate parţial), dintre Lucian Blaga şi Horea Teculescu sau Ion Breazu.

Mai detaliat prezentate sunt polemicile purtate de Marele Filosof cu Dan Botta, Mircea Florian, Constantin Rădulescu – Motru, Dumitru Stăniloae şi teologii, însă autorul aminteşte succint şi alţi adversari de idei cu care Lucian Blaga a purtat războiul de condeie, dovedindu-se un veritabil polemist şi încă unul dintre cei mai vehemenţi. Autorul citează câteva răspunsuri polemice publicate de Lucian Blaga în presa vremii, aceste texte, foarte savuroase şi acide, dovedind verva polemică şi inventivitatea lingvistică a autorului lor. Unele fragmente citate frizează comicul şi fac lectura cărţii cu atât mai plăcută şi mai antrenantă.

Polemicile lui Lucian Blaga este o carte uşor abordabilă nu doar pentru cercetători şi specialişti, ci şi pentru publicul larg, pentru elevii şi studenţii interesaţi de aprofundarea studiului acestui scriitor ardelean. Utilitatea cercetării de faţă constă tocmai în faptul că favorizează accesul la informaţia necesară şi esenţială privind câteva polemici majore purtate între Lucian Blaga şi contemporanii săi, dezvăluind o altă faţetă a unei lumi şi a universului unui mare scriitor.

Totodată, cartea domnului Ironim Muntean readuce în actualitate, aşa cum afirmam iniţial, figura unor publicişti şi scriitori ce au trăit la un moment dat, prin forţa împrejurărilor, în vecinătatea spirituală a lui Lucian Blaga. Tocmai din acest motiv, precum şi din cele anterior amintite, considerăm meritorie încercarea domnului Ironim Muntean de a sintetiza câteva idei directoare ce susţin arta de polemist a lui Lucian Blaga.

MONICA GROSU

__________________

11 Februarie 2010 – Daniel Grosu: „Dincolo de iubire“, Editura ,,Savia’’, Iaşi (Monica Grosu)

Dincolo de iubire nu este doar o sintagmă cu rezonanţe poetice, ci şi titlul unui roman (Editura ,,Savia’’, Iaşi, 2002), scris de un profesionist al condeiului, ziaristul vasluian Daniel Grosu, ce nu se află la prima lui încercare de a cocheta cu literatura, ţinand cont că a scris şi un roman umoristic, Eu şi Păcăliciul.

Cartea reflectă mai mult fluxul conştiinţei eroului principal, nimeni altul decât un jurnalist, dezvoltând mai puţin o acţiune propriu-zisă, care de altfel, nu lipseşte întru totul. Din acest unghi, dezvoltarea epică tinde mai mult spre confesiune, spre conturarea unui dosar de existentă, cu toate că, în paralel, pelicula narativă cuprinde în perimetrul ei şi alte poveşti de viaţă, imagini caleidoscopice ale realităţii, toate contopite într-o nevoie aproape fluidă de comunicare şi destăinuire. După cum ne sugerează şi titlul, romanul supune atenţiei tema iubirii, o iubire dincolo de care protagonistul descoperă cu stupoare tot iubirea, stările pe care le încearcă fiind, în mod surprinzător, contradictorii celor aşteptate. Duelul amoros ni se dezvăluie acum sub o altă definiţie, aceea că viaţa nu poate fi trăită în absenţa iubirii, că orice experienţă, fie ea şi una dramatică, lasă loc unui alt orizont al aşteptării afective.

Fluctuaţiile unei relaţii de iubire deficitare adâncesc eroul într-un univers propriu, al întrebărilor fără răspuns, un univers definit prin incertitudine şi ezitare, cu propensiuni spre reflexivitate şi meditaţie. Firul narativ central ţese povestea unei iubiri dintre Lucian, alias Luc, şi Anca, o femeie frumoasă, capricioasă, cu mister personal şi comportament derutant. În definitiv, în roman apar mai multe cupluri asupra cărora se aruncă o lumină difuză, ce doar sugerează destinul protagoniştilor, fără a duce la bun sfârşit povestea lor şi fără a elucida destine. Autorul pare un observator implicat al realităţii din jur, un analist totuşi lucid şi atent care înregistrează în detaliu gesturi şi vorbe, aparent banale, dar care în diverse contexte alcătuiesc scenarii veridice de viaţă. Sub derularea unor banale întâlniri şi dialoguri, se creionează, din trăirile şi gândurile obsesive ale lui Luc, un al doilea fir narativ, accentuat confesiv, având ca dominante stilistice ironia, umorul şi o foarte reuşită expresivitate lirică. Trebuie, de altfel menţionată, în structura cărţii, prezenţa unor pagini de poezie efectivă, pagini inserate în finalul fiecărui capitol, ce încheie astfel într-o tonalitate lirică, cu un surplus de sensibilitate, întâmplările cotidianului banal, prozaic, trăite de protagonişti.

Cartea se încheie într-o notă uşor optimistă, iubirea dintre Luc şi Anca nu se împlineşte, după cum era şi previzibil, însă, o nouă relaţie bate răbdătoare la uşa eroului, este vorba de prietenia cu Crenguţa, fata ce îi sare în ajutor ziaristului de fiecare dată când are prilejul. Apropierea de Crenguţa începuse mai devreme cu ocazia unor anchete pe care protagonistul le făcea pentru ziar, însă meandrele acestei noi relaţii amoroase au cuprins şi alte întâlniri, unele soldate cu adevărate dezlănţuiri ale pasiunii.

În genere, romanul este linear, fără mari surprize epice, autorul dovedind un gust fin pentru ironie, situaţiile comice şi subtilităţile limbajului. Un exemplu edificator, deşi nu singurul, ar putea fi afirmaţia unui personaj din carte: ,,- Care-i treaba, ai venit să vezi dacă am murit? îl întrebă domnul N. Ei bine, încă nu! Sper să nu mor nici în ianuarie, ca să nu încep anul prost! Din februarie încolo, hai, treacă-meargă!’’ (p. 183).

Despre iubire s-a scris şi se va scrie mereu, Daniel Grosu ne invită să privim Dincolo de iubire, acolo unde el a descoperit tot iubirea, dar şi multă poezie şi o largă disponibilitate sufletească.

MONICA GROSU

__________________

10 Februarie 2010 – Sorin Cerin: „Revelaţii 21 decembrie 2012“ (Denis Buican,  Elisabeta Iosif, Mircea Alexandru Pop)

DENIS BUICAN: „Fara indoiala ca este nevoie de mult curaj moral ca cineva sa construiasca o opera de o asemenea valoare si sa mai gandeasca la filozofie intr-o lume inchinata singurului sau Dumnezeu concret:Vitelul umflat in Banul de Aur(Vorba dolarului:In God we trust)”

ELISABETA IOSIF: Revelaţiile eseistului şi filozofului Sorin Cerin despre Apocalipsă sunt inspirate dintr-un loc magic “Sfinxul din Bucegi”, considerat şi de daci o zonă cu energii benefice. Susţinând ideea filozofică ”Întreaga viaţă ne raportăm la moarte, fără a ştii dacă atunci, când suntem morţi, ne vom raporta la viaţă”, autorul se apropie de filozofia lui Emil Cioran, fiindu-i într-un fel elev prin corespondenta purtată. L-aş asemui şi cu savantul-poet, prietenul de taină al lui Cioran, filozoful român ce trăieşte în Paris, Denis Buican a cărui idee despre moarte e împinsă la limită pe un “ton vehement şi sumbru”, deşi “într-o deprinsă căutare a luminii”, ton pregnant în ultimul său volum “Mărgăritare negre”, apărut şi lansat la Bucureşti, în Editura CD Press, în decembrie 2008, în care priveşte lumea prin prizma neantului ameninţător.

Dar spre deosebire de aceşti  filozofi ai neamului nostru, poetul-filozof Sorin Cerin e aplecat şi spre adevăr şi absolut, împingând maximele sale spre ideea de viaţă. Aş asemui privirea autorului spre lume, din locul Sfinxului din Bucegi , ca un ocean întors, cu aceea a scriitorului – filozof, George Călinescu, ce observa lumea prin binoclul său întors către oceanul de verdeaţă din grădina sa, cu acea religvă dăruită şi  descoperită  în curtea  unui ţăran de la Sarmizegetusa .

Şi ce credeţi că salvează această lume în filozofia lui Sorin Cerin?

Iubirea, cu cele mai frumoase cugetări despre viaţă, despre dragoste:

“Ne iubim, fiindcă visul destinului tău este în mine”…”Viitorul stă în iubire”. Străfulgerări poetice, care scot la lumina un poet romantic, un filozof – poet, cum a fost Lucian Blaga, cu aforisme despre “adevăr”, “destin”, “absolut” şi “lumină”.

Aş spune, fără  să greşesc: Sorin Cerin e salvat de iubire. El se înglobează astfel cu un fior poetic în filozofia secolului al XXI-lea,  pe linia filozofică , Blaga ,Cioran, Buican.

MIRCEA ALEXANDRU POP: Unul dintre analiştii critici ,care a conlucrat şi la redactarea  lucrării „Filosofia greacă până la Platon”, reuşind traducerea integrală pentru prima oară în limba română a operei euripideice, care nu e numai traducător al acestui copleşitor volum, dar şi prefaţator, bibliograf, eseist, analist critic, comentator, Mircea Alexandru Pop, care se semnează adesea sub pseudonimul Alexandru Miran susţine despre  aforismele şi cugetările din Revelaţii 21 decembrie 2012 că,citez:”Cartea  Revelaţii a lui Sorin Cerin,conţine, ca şi romanele lui şi textele filosofice, o exuberanţă de idei profunde şi de încrengături culturale,pornind de la Schopenhauer şi Nietzsche până la Wittgenstein şi Derida, în care se împleteşte originalitatea gândirii autorului cu întrebările majore ale tuturor vremurilor, din antichitate şi până astăzi.

Revelaţiile sunt un flux de aforisme,subsumate unor teme universale,de la Adevăr până la Viitorul omenirii.Expresia cugetărilor lui Sorin Cerin este concisă,paradigmatică şi inspirată, multe dintre acestea fiind formulări memorabile, susţine Mircea Alexandru Pop.

ANA- MARIA BĂLAŞ: Prin ultima carte a sa, Sorin Cerin construieşte o nouă filozofie a iubirii- ajunsă iubire prin ea însăşi. „Revelaţii 21 decembrie 2012„ încheagă o serie de aforisme asupra viitorului omenirii.

Motto-ul cărţii este foarte sugestiv:„Celui care se teme de haos, îi e frică de iubire.„ Sorin Cerin încearcă să inverseze principiul entropiei negative în care ordinea tinde să se transforme totdeauna în haos şi niciodată invers, prin iubire. Acum, haosul trebuie să se preschimbe într-o ordine cosmică.

Scrisă în numai câteva zile, „Revelaţii„ reprezintă un isihasm al autorului care încearcă să se descompună pe sine, reconstruindu-se bucată cu bucată. Cartea este structurată pe câteva teme ce reprezintă piesele unui puzzle. Numai că acest puzzle pe care Sorin Cerin îl construieşte prin „Revelaţii„ îşi arată faţa din spate criptată într-o numerologie a infinitului fiinţei umane. Puzzle-ul este un sistem dinamic, o continuă încercare, o cibernetică a omului în căutarea divinităţii: „Dumnezeu este cuvânt iar noi facem parte din sinele său.’’„Chiar şi cei fără de Dumnezeu sunt parte din Dumnezeu.’’

Cealaltă parte a puzzle-ului se reinventează mereu, ca o entitate de sine stătătoare, prin iubire:„Iubirea e adevărul uitat de Dumnezeu pe drumul prăfuit al vieţii noastre.„ Omul va trebui să se autodescopere prin iubire, aceasta fiind „unica care poate înţelege absolutul.„

Prin „Revelaţii 21 decembrie 2012„, Sorin Cerin propune prin iubire , o redimensionare a imaginii urcării spirituale a omului pierdut în neant.

___________________

9 Februarie 2010 – Arhim.Veniamin Micle: „Ieromonahul Macarie – Tipograf român (1508-1512), Editura Mănăstirea Bistriţa Olteană (Al. Florin Ţene)

O carte de excepţie apărută la Editura Mănăstirea Bistriţa Olteană,2008,semnată de Arhim.Veniamin Micle este Ieromonaiul Macarie-Tipograf român(1508-1512). Arhimandritul Veniamin Micle , este autorul a peste 45 de lucrări publicate,o parte axată pe istoria neamului românesc, dar are şi lucrări ce abordează spiritualitatea ortodoxă şi istoria Sfinţilor.

Prezenta carte se deschide cu un motto semnat de B.P.Haşdeu:Românii avuseseră în toate nişte începuturi proprii ale lor,pe  urmele cărora trebuia să păşească,dezvăluindu-se,fiii şi nepoţii,în loc de a uita vocea sângelui pentru momeala străinului.Rânduri care dau sens necesităţii apariţiei acestei lucrări bine documentate  şi cuprinzând  elemente inedite din istoriografia acestui personaj istoric şi bisericesc.

Cartea apărută în codiţii grafice şi de tehnică tipografică de excepţie, având pe coperta întâia Frontispiciu din Tetraevanghelul de lux-1512 este structurată în Cuvânt înainte de Arhim.Veniamin Micle,la 10 noiembrie 2007,Sfânta Mănăstire Bistriţa,Studiu introductiv cu cinci subcapitole,Ieromonahul Macarie,tipograf român,cu 3 subcapitole ce abordează apariţia Liturgherului la 1508,Octoihul la 1510 şi Tetraevanghelul la 1512,Identificarea tipografului Macarie cu şase subcapitole,Locul activităţii tipografului Macarie cu şase subcapitole,Ieromonahul Macarie,creator de şcoală cu unsprezece subcapitole, Tiparul postmacarian,Concluzii privind cartea macariană cu patru subcapitole, Bibliografie selectivă,Indice de nume şi Indice de locuri.

În Cuvânt Înainte autorul precizează necesitatea întreprinderii Prea Cuvioşeniei Sale şi scopul acestei lucrări ,deoarece până în prezent,marele tipograf Macarie ieromonahul nu s-a bucurat de o monografie privind viaţa şi activitatea sa.Din această cauză,am considerat că realizarea unei asemenea lucrări se recomandă imperios-cu clarificările de rigoare-la aniversarea a cinci secole de la apariţia primei sale cărţi:Liturgherul din 1508.

Studiu introductiv cuprinde o retrospectivă a începutului tiparului,încă din mileniul al lll-lea î.Hr.,la Sumer şi Elam,trecând prin perioada Babilonului în care s-a descoperit sigilii cilindrice, până Macarie ieromonahul care avea chirilica necesară realizării cărţilor cunoscute ca fiind din perioada Cetinje.Fapt consemnat şi de Virgil Molin în Tradiţia artistică a Moldovei(pag.307 ) ,articol citat şi de P.P.Panaitescu , p.531.

Ieromonahul Macariue este tipograful care între anii 1508-1512 imprima în Ţara Românescă primele cărţi,aşa cum specifică Arhim.Veniamin Micle,şi anume:Liturghierul,la 1508,Octoihul la 1510,şi Tetraevanghelul la 1512.Activitatea

Ieromonahului Macarie s-a desfăşurat în timpul a patru domnitori:Radu cel Mare (1495-1508),Mihnea cel Rău (1508-1509),Vlad cel Tânăr(1510-1512) şi Neagoe Basarab (1512-1521),aşa cum specifică şi P.P. Panaitescu în Octoihul lui Macarie , p.525 ,documente consemnate şi în Bibliografie selectivă a cărţi.Aceste tipărituri ale ieromonahului Macarie ,aşa cum specifică autorul,au constituit n o sursă de inspiraţie pentru copiştii manuscriselor din secolul al XVI-lea , care activau în scriptoriile mănăstireşti sau laice din cele două principate româneşti.

Acestea , de exemplu , Liturghierul lui Macarie de la 1508 , au circulat în nenumărate copii manuscrise , până în secolul al XVII-lea .
Remarcăm că litera şi ornamentele cărţilor  ieromonahului Macarie erau mult superioare în comparaţie cu cele apărute în alte centre de tipografii care foloseau limba slavonă.Fapt care ,pentru unii cercetători,a făcut să se afirme că aceste lucrări de excepţie nu puteau fi executate decât de elveţianu Aldo Manuzio-Thorresano,aşa cum specifică şi Virgil Molin în Tipografia la români,articol apărut în Almanahul Graficii Române,apărut în 1931,p.32-33.

Concluzionând , autorul recunoaşte că primele cărţi religioase tipărite pe teritoriul carpato-danubiano-pontic,de ieromonahul Macarie românul nu au avut caracter comercial , ele au fost instrumente de cultură şi spiritualitate,constituindu-se aşa cum scria Dan Dumitrescu,citat la p.30-31 în această lucrare,într-un etalon neântrecut de frumuseţe,de funcţionalitate şi de excepţie poligrafică.La care Arhimandritul Veniamin Micle adaugă,subliniind în încheierea acestei monumentale lucrări;Ele au devenit expresia culturii noatre proprii,caracterizată de arta legată aproape exclusiv de Biserica şi istoria ei,adică arta religioasă cu specificul ei oglindit şi în cartea tipărită.

Această  carte ne deschide drumul spre litera sacră,spre istoria cărţii vâlcene,care este Şcoala Românească , asemeni Şcolii Ardelene de la Blaj , şi aşa cum specifica acad.Răzvan Theodorescu ne face cunoscută România puternică a Bisericii noastre.

Făcând trimitere la Huizinga,calitatea sacră a acestei cărţi semnată  de Arhim.Veniamin Micle,constă în forţa ei documentară,a argumentelor, a forţei  magice,semnificaţia sfântă şi prezenţa agonalului.

AL.FLORIN ŢENE

_______________

8 Februarie 2010 – „În memoriam Artur Silvestri. Mărturii tulburătoare, Editura Carpathia, 2009 (Victoria Milescu)

Artur Silvestri a trăit relativ puţin raportat la uriaşele proiecte culturale pe care le iniţiase şi pe care le derula cu fervoare profund ataşat valorilor naţionale şi ortodoxe. După cum spunea adesea, trăia ca să scrie, iar soţia sa, scriitoarea Mariana Brăescu, mărturisea că nu ajungea să citească atât cât acesta scria şi edita. Prin strădania acestei doamne întreprinzătoare şi devotate, cunoscută şi ca Doamna Casa Lux, a apărut o serie de cărţi cu şi despre prof. dr. Artur Silvestri, scriitor, istoric, filozof al culturii, conturând portretul unui intelectual de calibru, conştient de menirea sa în societatea contemporană. Prima carte din colecţia care i-a fost dedicată, În memoriam. Artur Silvestri. Mărturii tulburătoare (Editura Carpathia, 2009, 238), cuprinde mărturiile celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat. Textele emoţionante, poeziile, mesajele exprimă o gamă largă de sentimente, de la consternare şi regret la recunoştinţă pentru că nu puţini au fost cei care au primit din partea lui A. Silvestri nu numai încurajări ci şi ajutor material pentru unele lucrări, în acest sens fiind considerat un mecena cultural. Impresionează numărul mare al celor care au scris despre el dar nu l-au văzut niciodată, cunoscându-l doar din cărţile sale ori prin intermediul internetului, căci A. Silvestri şi-a cheltuit o imensă energie întreţinând o reţea cu sute de corespondenţi din ţară şi din străinătate, ARP, sfătuindu-i pe toţi să scrie pentru a lăsa o mărturie a vremurilor trăite. El însuşi se considera ,,secretarul literar al epocii sale‘‘, absorbind informaţii şi cunoştinţe diverse, la nivel aproape enciclopedic, având prestanţa unui om de formaţie renascentistă, dar şi simţul sacrificiului de sine, după cum spune Constantin Miu în textul său, numindu-l ,,Crăişorul sacrificat pe altarul culturii‘‘. Cărţile şi acţiunile sale îşi au rădăcinile într-un ataşament ardent faţă de tradiţiile şi valorile neamului, pe care le-a promovat, un exemplu fiind Asociaţia Română pentru Patrimoniu, acordând în calitate de preşedinte al ei premii unor personalităţi mai puţin mediatizate dar nu mai puţin valoroase. Îşi considera scrisul ca pe o misiune alimentată de un ancestral filon religios: ,,Sunt ortodox căci sunt get‘‘. Pentru PS Vincenţiu Ploieşteanu, episcop patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române, Artur Silvestri era un om ,,înzestrat cu mulţi talanţi‘‘, pr. Al. Stănciulescu-Bârda l-a văzut ca o făclie care a ars repede şi luminos, Nicolae Georgescu şi-l rememorează ca pe ,,Călinescu-cel-mic‘‘, referindu-se la calităţile lui A. Silvestri de critic original în judecăţi şi exprimare. Francis Dessart se întreabă: ,,A fost Artur Silvestri un eretic? Dar un adevărat gânditor este întotdeauna eretic pentru ceilalţi, dacă nu este, ar fi numai un repetitiv! Ortodoxia nu înseamnă să repeţi la nesfârşit acelaşi lucru şi aceleaşi gesturi ci să actualizezi mereu Tradiţia şi să-ţi mărturiseşti credinţa în circumstanţele prezentului şi viitorului, în condiţiile în care nu îţi renegi rădăcinile‘‘. Lucia Olaru Nenati şi-l rememorează ca pe o persoană marcată de un oarecare aristocratism, adresându-i-se în epistole cu Sir Arthur, Al. Florin Ţene vorbeşte despre fenomenul cultural iniţiat de A. Silvestri ce ,,configurează caracterul puternic, credinţa în regenerarea creatoare a neamului românesc‘‘, iar despre cărturarul Silvestri, Cezar Adonis Mihalache scrie: ,,A vrut să construiască o redută, unde să-şi exprime cu adevărat vocaţia. Şi a reuşit, deranjând multe conştiinţe prin gestul său de a deschide drumul spre eliberare pentru cei nedeprinşi între canoanele autosuficienţei.‘‘ Pentru Elena Armenescu, a fost un ,,misionar cultural sub semnul împlinirii Legii‘‘, pentru Ioana Stparu ,,un prieten tainic‘‘, pentru Nicolae Rotaru ,,bunul samaritean‘‘, pentru Lucian Hetco, scriitor şi editorul revistei ,,Agero‘‘ din Germania, ,,Omul faptelor‘‘. Poate că unele aprecieri pot părea uşor encomiastice dacă n-ar avea o perfectă acoperire, fiind vorba de un om deosebit, care şi-a fixat idealuri mult peste puterile unui ins obişnuit şi poate chiar pentru el. Artur Silvestri a fost o personalitate vie, puternică, iar dispariţia sa lasă un gol fără ecou. Moartea i-a învins trupul, dar nu şi lucrarea, amintirea, sufletul. (Editura Carpathia, 2009, 238 p.)

VICTORIA MILESCU

__________________

05 Februarie 2010 – Dan BRUDAŞCU – „Degetele timpului” (Luciana Medve)

De pe o paletă lirică pastelată şi debordantă, Dan Brudaşcu creionează inefabil „Degetele timpului”:

„După o vreme o linişte nefirească

Aproape ireală  ameninţă să ia-n

Stăpânire pagina albă”.

Alminteri, poetul încrucişează armele (adevărat ca într-o tăcere de moarte) cu realităţile imediate, comune, modeste şi anonime, pliant existenţial din care „Roata morii” (roata vremii) irumpe ca baladă sugerată şi mit intrinsec:

„Şi va duce-n lume

roata cea bătrână

apa tumultoasă

repede, haină.

Va rămâne moara

singură  pe mal

să  macine tăcerea

falnicului val.”

Avem aşadar în faţă o poezie „tranşantă” în echivocul simplităţii, pauper definită de rigori stilistice. Ca frontispiciu sau pivot central al iconomiei lirice din acest volum, portretul poetului (veşnicie însemnată cu neasemănare) nu face decât să sporească atât precarul cât şi infailibilul:

„ … mit alungat şi

hăituit nemilos din cetate de un zeu

frivol – banul.”

Agresat de o realitate contrafăcută, Dan Brudaşcu propune (ca din refugiu) o instituţie a valorilor perene, acea „camarzana” (cămară cu zâne) respirând psaltic un virtual epitalam:

„Nici păsările nu mai pichetează

cărările pe care speram să plonjăm

direct în legendă şi să-ntâlnim

pe Muma Pădurii .”

Un tărâm al „înlocuitorilor” (plastic, oribil/de mult plastic!) depersonalizează până şi un simulacru de identificare:

„Paşii mă poartă rar, tot mai rar,

spre cărările ce duc în adânc”,

Singura „taină” ce se conturează în context fiind „taina celuilalt fără de celălalt”:

„Aşadar, rămânem două lumi

Paralele, fiecare purtându-şi

singurătatea şi taina”

I se poate „reproşa” lui Dan Brudaşcu doar „implozia” poetică în urma căreia se metamorfozează:

„Cât de plăcut e să porţi în trupul

tău sămânţa din care

mâine se va tăia lemnul pentru

viori şi corăbiii”,

după cum nu i se poate aprecia drept virtute doar retorica „paradisiacă”:

„Cine-ar îndrăzni să creadă

că razele lunii pot fi strunite

şi purtate pe aleile parcului pustiu

la braţ cu piticii de piatră

ce se hlizesc în somn?”

Profilul liric în crochiu („Gerul nopţii e alb în jur”) sau multiplicat („în jurul meu sunt ceasuri nenumărate/Fiecare arată o altă oră”) validează un potenţial apocaliptic:

„Oricum nu le scapă până la urmă nimic

nici măcar firul de praf

sau stropul de rouă.

Aud vâjâind în noapte zgomot

de oase frânte, de gâze strivite

de copaci smulşi din rădăcinile lor”.

Solicitând „epiderma aparenţelor” într-un „spleen hibernal”:

„Dar nu mai eşti nicăieri

nu eşti nici la adresa ştiută

iar strada ta a dispărut demult

şi e-nchisă până  şi casa păpuşilor”,

poezia lui Dan Brudaşcu este (preferenţial) descriptivă, promovând (cu nonşalanţă) şi decriptare) un registru liric de notificare; obsesiv invadată de iluzii, singurătate şi himere, ea cochetează asiduu cu „locul comun” în imponderabilitatea sa „substanţializată”.

Chimismul (şi chimizarea) aproape desăvârşind fluxul vital, realizează  un „salt calitativ” de unde „clonarea” (evident şi ea tot din plastic) rezumă un „mutant” din plastic, adică artificialul penibil:

„Norii din plastic

şi sori, nenumăraţi sori din plastic

într-o vreme din plastic

pentru o viaţă din plastic

într-un poem din plastic.”

Numai ineditul (trudit şi cu jertfă la temelie) se propulsează  celest:

„Copacul acesta

nu-i de aici,

…………………………….

Frunzele lui au devenit

fluturi galbeni”.

Condamnat epigonic de o realitate şi ea damnată („veacul cel nou s-a născut/gata bolnav şi incert”), poetul rămânând doar sieşi lumină, caută, cam de-o viaţă întreagă) ceea ce nu e uşor de găsit într-un timp desacralizat: suflet.

LUCIANA MEDVE

__________________

04 Februarie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute“, Ed. Carpathia, 2009 (Maria Diana Popescu)

A intrat în circuitul literar al prezentului prin grija şi coordonarea doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, un jurnal-album în ediţie de lux, ilustrat de Vasile Cercel, intitulat „Frumuseţea lumii” şi străluminat de Editura Carpatia, 2009. Primul volum postum semnat Artur Silvestri, un act al livrării eului său intim, conţine însemnările zilnice, de la debutul bolii, mărturisiri scrise ale ultimilor patruzeci şi nouă de zile din viaţa regretatului Artur Silvestri, găsite într-o agendă mică, maronie, cu însemnări începute în sudul Franţei şi continuate la Bucureşti. Atras în uriaşul miez rotitor al Universului pentru refacerea legăturilor nepămîntene, chemat să asculte cîntecul de taină al privighetorii, omul cu „seninătate de înger” cade în sensibilă îngîndurare. Pe cînd dinaitea sa pîlpăia un fel de lumină lascivă, incitatantă, Artur Silvestri a ales atunci, salvator, spaţiul foşnetului alb de hîrtie, unde  nu-i loc de întoarcere, ci de mers, filă cu filă, înspre căpăt, deşi iată că lumea se tulbură în urmă şi urmele gem de neştiută durerere. În această incredibilă ardere, care îi polarizase fiinţa, a rămas credincios rădăcinilor, cinstind statornicia sufletului, chiar sfera lui magică,  hrănind cu el  suverana ciclicitate.  De acolo veneau presentimetele ultime,  ceea ce fiinţa sa primea, cutremurată, semnele dimensiunii necunoscute care, mai tîrziu îi aşezaseră sufletul în altă conjuncţie cu Dumnezeu. Ultimile cincizeci de zile din destinul Omului, cu umărul rezemat de Cer, zile asemănătoare porumbeilor care pier în ploaia cernută ca pentru semănături printre lanurile de lavandă. Zbuciumul şi reveria, demne şi stăpîne, în aceste ultime patruzeci şi nouă de cîntări tot spre aceeaşi finalitate mergeau, ascunzînd sub veşmintele lor prologul Marii Treceri, deşi continua să despice în cuvinte lumina lumii acesteia, continua să lucreze în direcţia propriei sensibilităţi, cu toate că bănuia, mai mult după respiraţia cosmică, pe undeva pe-aproape, în spatele său,  pe Domnul. Descătuşări confesive, în care se simţea foarte uşor, de parcă s-ar fi desprins de întreaga lui pondere pămînteană, spovedanii într-un incredibil portret al trăirilor: sunetul şi simbolul jumătăţii de pîine, norii de metal din pustiuri,  acoperişurile oraşului în ore fără gînduri, concerutul fără sfîrşit al unei amintiri sfîşietoare, smochinul fără rost din anotimpurile încurcate, misterul picăturilor de apă din amiaza de nord, de sud, pata galbenă din lumină, năvoadele pline cu struguri şi albine. Întorcîndu-se din nou la izvoare cu „tristeţe luminoasă, cu  seninătate de înger”, şi-a uitat pe Pămînt agenda mică, maronie, comoară de plinătate sufletească,  bucurii bune de mîngîiat. Cu experienţa şi conştiinţa sinelui ajunse în echilibru, trece din tabară vieţii în tabara eternităţii, iar aceste din urmă scrieri dobîndesc altă greutate, altă înălţime, bătaia scurtă a inimii  a pleoapei şi a gîndului nunanţînd cu alt fel de repezentativitate nobleţea fiinţei sale. Biografia sufletească a ultimilor zile, instantaneitatea lor vine să împace trecerea cu vocaţia întregului  şi cu cea a veşniciei şi conţine în sine extensiunea temporală, dar şi demnitatea imuabilităţii sale. Artur Silvestri pătrunde pînă la miezul acestora, iar echilibrul şi relaţia sa cu frumosul existenţial, în jurul căruia se circumscrie timpul real cu perspectiva suferinţei, îl ajută să o depăşească prin meditaţie. Cu tristeţea solemnă a unui eu interesat şi fascinat de esenţe, a unui eu ce caută manifestări ale divinităţii de pretutindeni, el simte că „frumuseţea lumii cunoscute” continuă şi dincolo de hotarele lumii acesteia. Prin însemnări, Artur Silvestri trasează un ultimul itinerariu sufletesc în marele mister al timpului rămas. După tot ceea ce am citit în sfera jurnalului, întîlnirea cu ultimile cincizeci de zile din viaţa unui mare spirit, îmi pare a fi una memorabilă. Atitudinea pe care şi-o asumă este a celui chemat către o menire luminoasă, iar însemnările, prin curgerea firească şi prin îmbinarea  imaginilor par cronicile unui spirit a carei lumină se răsfrânge, din orice rînd al jurnalului, spre o dimensiune superioară. Confesiunile au ceva din calmul unor meditaţii artistice, din naturaleţea celui înţelept şi  împăcat,  care descoperă semnele divinului în imediateţea existenţei materiale. Acceptîndu-şi cu demnitate senţinţa, nu îşi proclama drama, ci alege, în aşteptare, să noteze ca pansament al rănii, frumuseţea universului.

MARIA DIANA POPESCU, Agero

www.agero-stuttgart.de

________________

03 Februarie 2010 – Traian Vasilcău: „Când s-au fost spus îngerii“, Editura ,,Epigraf“, Chişinău, 2009 (Anastasia Dumitru)

,,La sfatul cuvintelor” sau despre poezia religioasă alui Traian Vasilcău [1].

Scrisul ca reconstituire a hierofaniilor şi cratofaniilor.

Traian Vasilcău face parte din tânăra generaţie de poeţi. La doar 40 de ani, este autor a 28 de volume de versuri, eseuri, poezii pentru copii, traduceri şi texte pentru cântece, cărţi apărute la Chişinău, Bucureşti, Timişoara, Craiova etc. Traian Vasilcău are o bogată activitate culturală, fiind Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale “Pasărea Phoenix”, fondator şi editor al revistei literare ,,Phoenix”/2004-2007, producător autorizat al Festivalurilor-naţionale de muzică uşoară  ,,Maluri de Prut” şi “Steaua Chişinăului”.

Volumul de poezii ,,Când s-au fost spus îngerii”, apărut la editura ,,Epigraf”, Chişinău, în 2009 cuprinde o serie de versuri scrise între 2006 şi 2008, psalmi în care poetul cântă iubirea şi adoraţia faţă de Creator. Pot fi identificate note comune cu poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu sau Tudor Arghezi, însă cu o tentă modernă în care poetul sub vraja ludicului sondează valenţele ontologice ale logosului, ,,stă la sfatul cuvintelor” şi este cuprins ,,de atâta taină-mpărătească, încât cuvintele se-ntorc” să îl ,,gândească”.

Simbioza dintre tradiţionalism, ca temă a creaţiei şi modernism, ca formă de manifestare a metaforei, a hermetismului, a ludicului  este realizată tocmai prin această artă, parcă venită din versul lui Nichita Stănescu. Dacă majoritatea criticilor afirmă că prin lectura unei cărţi reciteşti  şi reactualizezi cărţile citite, atunci poezia lui Traian Vasilcău nu face excepţie de la regulă. Originalitatea lui constă din modalitatea de a exprima esenţa, legătura cu divinitatea, cu sacrul, printr-o formă simplă a versului, dar care se cere a fi aprofundată, fiindcă trezeşte ecouri şi rezonanţe multiple. De altfel, poetul, copleşit de durerea lumii, însingurat şi trist, recunoaşte că ,,în amurg, sub rairi pline/Tremură cărţile în mine”.  El simte că ,,poezia l-a ales pe viaţă” de aceea ,,a crucificat Cuvântul”, trăieşte prin El şi pentru El, Refiinţarea, ( pag. 7). Cel care ,,scrie cu răni”, care plânge, demonstrează că  trăirea intensă, ontologică face parte din gesturile iniţiale, după cum scrie Luc Benoist ,,nu există nimic în intelect care să nu existe mai înainte în simţuri” [2].

Poezia religioasă a lui  Traian Vasilcău este sub semnul trăitului pentru că nimic nu este superficial. ,,Trăitul” este sensul experienţei religioase, percepută ca rit, ca trecere de la gest la semn. Poetul caută lucrul în sine, iar experienţa scrisului autentic, de tip religios apare ca o constituire a hierofaniilor şi cratofaniilor.[3] Regăsim îngerii voiculescieni care ,,poposesc pe pământ”, pentru a-l cauta pe om, pentru a căuta esenţa divinului din planul terestru. Poetul speră să înflorească crinul iubirii pentru că este conştient că ,,nici nu ne mai vedem/Nici la chip şi nici la cer/  aşa de  morţi suntem/Nu ne mai vedem defel/N-avem rană de mister”, (Precuvântare, pag. 11). Doar la vederea îngerului şi a luminii eul liric se rupe de contingent şi se regăseşte, simte cum ,,dă în pârg icoanele” din inimă.

Filozofii spun că nu putem admite niciun lucru înainte de a-l putea apropia de un precedent conservat în memoria noastră, ,,cunoaşterea noastră depinde de o reminiscenţă”, credea Platon. Or, aceasta cunoaştere este proprie crezului poetului basarabean, care prin scris redescoperă arhetipuri uitate. Aşa explicăm semnificaţii ascunse în versuri simple, uneori de acurateţea celor populare, dar sub care se ascunde un metadiscurs. De aici începe, însă misiunea hermeneutului.

Traian Vasilcău scrie despre tragedia omului incapabil să refacă  unitatea primordială a universului, din cauza păcatului originar de care s-a făcut vinovat. Salvarea este posibilă prin refacerea Logosului, prin asumarea Cuvântului, cu rost ontologic, la capătul căruia stau tainele ultime. Capriciile lumii aparenţelor sunt abandonate pentru a revela şi a înţelege esenţele. Poetul ,,obosit de–atât trăit”, nu ,,oboseşte de atât murit”(Extenuare), pag. 44, simte cum moare ,,în cuvânt”, aceasta îi este menirea. Sesizăm o tendinţă a depăşirii limitei, a condiţiei umane, a tragicului, a motivului lumii ca labirint, orfismul apare pe un fundal metafizic. ,,Sătul de mine ca de-un aprig iad, în psalmii ciocârliilor mă scald”, sunt alte argumente ale dorinţei de a depăşi cotidianul şi de a intra în sfera înaltului.

Tăcerea, singurătatea şi rugăciunea fac parte din ritul de trecere spre transcendent. ,,Singuratatea are gust divin/Ce poartă numele-mi de peregrin./ Singurătatea-i este Demiurgul”. Dorinţa poetului ca şi a creatorului anonim a cântecelor populare este de a regăsi timpul O, tare al începuturilor, acel illo tempore: ,,Duce-m-şa şi m-aş tot duce…/La răscrucea raiului…”. Cititorul păşeşte ,,într-o lume plină de taine”, de ghicitori şi de jocuri ale cuvântului care îi pune mereu mintea la încercare, văzută ca o aventură sau ca o cale deschisă cunoaşterii superioare pentru dezlegarea multor enigme.

Interesantă ni se pare o lectura paralelă a psalmilor lui Traian Vasilcău cu opera religioasă a lui V. Voiculescu. Vom demonstra existenţa unor obsesii comune în interiorul creaţiei celor doi scriitori, preocupări concretizate în atenţia acordată îngerului, ca formă a spiritualizării spaţiului contingent, a ,,farmecului lumilor intermediare”[4], (conceptul lui Andrei Pleşu). În relaţia ce se stabileşte între universul etern, indestructibil şi omul perisabil, supus trecerii, cuvântul joacă un rol deosebit de important. Scrisul ca revoltă a omului împotriva trecerii, ca o tendinţă a ieşirii de sub semnul implacabil al lui Cronos, ca refacere a spiritualităţii apare în creaţia ambilor scritori pentru că şi-au propus să fie poeţi ai vechimii, invocând miticul, arhetipul ca revelaţie şi cunoaştere a esenţelor. Discursul poetic este perceput ca transimitere a gnozei, ca act de cunoaştere ce are valenţe mistice şi poetice, ca act de iniţiere în misterul creaţiei. Polivalenţa şi ambiguitatea discursului sunt semne ale limbajului sacre. Pluralitatea latentă a interpretărilor devine inevitabilă. Operaţia constituie un adevărat model hermeneutic primordial.             Invocaţia, incantaţia, rugăciunea, formele de adoraţie verbală ale divinităţii sunt alte caracteristici ale versului poetului basarabean, Traian Vasilcău. Vom exemplifica prin câteva texte din volumul Când s-au fost spus îngerii: ,,Calea spre tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./ Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc mistere,/În braţele nemorţii surâd-narcis în floare, /De vorovirea-ţi, Doamne, nu vreau să mă dezleg,/Altar oricărei clipe prin tine sânt, întreg.” (Psalmul sfinţiei, p. 30, versuri reproduse şi pe ultima coperta). De asemenea, sugestive ni se par a fi mai multe poezii din care spicuim doar câteva: ,,Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu, /Căci numai Tu eşti poezia lumii”; ,,Gândeşte-te pe tine, Poezie,/Şi-nvinge-te mereu prin rugăciune;” ,,Spre tine, Doamne, rănile-mi se-nalţă/ Ca pe-un copil să le-acuprinzi în braţă”.

Traian Vasilcău, poetul care se autodefineşte ca fiind ,,pe veci mormântul clipelor”,  reuşeşte prin cartea Când s-au fost spus îngerii să dea dovada maturităţii discursului poetic, discurs de o înaltă ţinută intelectuală, caracterizat prin versuri de o rară profunzime, care se cer descifrate prin metoda hermeneutică sau prin studii arhetipale. Vorbind despre creatorii de mâine, M. Eliade recunoaşte că numai acei scriitori vor trezi interesul cititorilor care vor reuşi să răspundă pozitiv ameninţării destinului. ,,Credinţa mea este că vor fi semnificativi aceia care vor anticipa soluţiile pozitive noi, astăzi greu de ghicit. Nici un nihilism al disperării, nici refuzul în absurd nu cred că ar fi soluţia pentru a putea interesa oamenii care vor trăi peste cincizeci de ani,” era de părere istoricul religiilor. Rămâne de văzut dacă poetul Traian Vasilcău va găsi un orizont de receptare propice acestui gen unic de poezie, poezie care demonstrează că „sacralitatea este, întrucâtva, «camuflată» în imediat, în «natural» şi în cotidian […]după cum scria M. Eliade, în A History of Religious Ideas.. Părerea noastră este că Traian Vasilcău reuşeşte ,,să răspundă pozitiv ameninţării destinului”.

Prof. drd. ANASTASIA DUMITRU, Constanţa

__________________

02 Februarie 2010 – Elisabeta Iosif: „Globul de cristal“, Ed. Anamarol, 2009 (Cristian Neagu)
Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei.

Astfel se explică peisajele primitivismului, în care ochiul surprinde de la un reflex la altul, se loveşte de un detaliu, sare peste o sclipire, pătrunzând până în întunecimea tărâmului unde sălăşluieşte legendarul Hades: „La orizont un ochi ciclopic, în care fusese împlântat un paloş, se scurgea sângerând astrul zilei” (p11) […] „E parcă intrarea unei grote…Uite o scenă de calcar, draperii de piatră…” (p.12) […] „O peşteră cu aburi… Ne-am încălzit în sfârşit! Şi pereţi cu picturi rupestre!” (p.21) Coexistenţa unor termeni opuşi în cadrul imaginilor arhetipale, personajele cu nume de zei, elimină postulatul ambiguităţii prin scenicitatea scriptică, extrasă de fapt din visul somnului pe plajă al lui Alexandru, din care nu putem să nu amintim secvenţa cea mai sugestivă, adresată – cum spuneam – ca o replică dată prezentului destructiv: „Rămase singur printre siluetele de piatră, înşirate ca la paradă. O statuie semăna cu Atlas, purtând pe umăr un glob şi ducând cu el, poate, cine ştie, responsabilitatea întregii lumi.” (p.18)

Seara Sânzienelor, (p.27) stă sub semnul ritualului cu elemente de apartenenţă specifice satului dobrogean. În acest sens, vom aminti faptul că valoarea literară a creştinismului vine din aceea că subiectele de inspiraţie creştină sunt mai adecvate artei. Sufletul creştin e prin definiţie obişnuit să transcendă realul sau să-l transpună. În afară de idealismul ei profund, religia creştină e proprie artei şi îndeosebi literaturii, prin detaliile ritualului ei. Aici Elisabeta Iosif supune atenţiei etapele Nopţii de Sânziene, în contextul actului educaţional, ce însemna odinioară echilibrul moral transmisibil prin definiţia tradiţiei. Traian şi Daciana sunt repuşi în atmosfera fantasticului spiritual, martori la metamorfozarea Sânzienelor în flori, constelaţii, cântece, şi bineânţeles… dragoste. Dezvoltând pe tema acestui sentiment nobil, vom arăta cum că, ritualul Nopţii de Sânziene impune enigma, iar Elisabeta Iosif conştientizează faptul că stilul discontinuu e la un pas de enigmă, ajungând în cele din urmă să proclame –spre deliciul cititorului – triumful dragostei, aşa cum reiese din finalul nuvelei: „Lacul era de netrecut, străjuit de un balaur, apărut ca din senin într-o luptă aprigă cu un cavaler medi-

eval.Cineva aruncă între el şi balaur un pod. Animalul preistoric îl înghiţi cu lac cu tot şi apoi scuipă pe gurile sale numai broaşte. Dintr-un jet de apă apăru Daciana. Balaurul o înşfăcă azvârlind-o până la Marea Neagră. Mai făcu o întoarcere şi îl smulse şi pe Traian din galerie. În zbor, neliniştite ca stelele, Sânzienele clipiră din batistă risipindu-se de-a lungul galeriei luminându-i drumul. Ca firul Ariadnei,îl conduseră la malul mării. Aici Daciana zăcea sub soarele palid. Traian scoase din buzunar ultimile Sânziene şi le presără peste fată. Daciana deschise ochii zâmbindu-i. Numai soarele sângera, ascunzându-şi o parte din vatră în mare.” (p. 32) Iată că avem de-a face cu decodificarea tabloidului mixt, (legendă-real) în care sublimul domină: el este un zbor moral, un echivalent etic al imaginaţiei.

Globul de cristal, (p.33) nu este doar obiectul decorativ al unei cafenele spre fascinaţia lui Fănuşanu, liderul unui cenaclu literar care, de câte ori dorea să-i audă clinchetul îl făcea să sune atingându-l cu vârful creionului, spre a obţine torente de metafore. El devine obiectul magic conform unei legende ţesute în jurul său, completând intimitatea de cafenea, atmosfera caniculară, conversaţia, banalul cotidian. Pentru a desluşi totuşi esenţa acestui simbol, va trebui să efectuam trecerea de la investigarea detaliilor la cea a ansamblurilor, în tonul raportului mitologic cu mesajul emis lacunarului mileniu lll. Mai întâi, avem în vedere efectele produse asupra privitorilor săi, inconştienţi ai jumătăţii de măsură, pentru că, după cum vom vedea, există şi cealaltă, nepercepută însă: „De fiecare dată, Fănuşan se plimba în jurul lui, fascinat ca de o imensă bijuterie. Îl tulbura lumina sa de diamant. Uneori simţea nevoia să îl atingă.” (p. 33) […] „Mulţi tânjeau să aibă globul. Unii savanţi au oferit în schimb bogăţii şi bani.” (p.41) Ei bine, acesta este Globul constelaţiei coroanei, încredinţat de Liber astrologului trac, dar suma spirituală a vieţii este pătrimea la care pentru prima dată strămoşii noştri s-au închinat: cer-foc, cuprinse în globul de care tocmai am vorbit, şi: pământ-apă, cuprinse în cel pe care povestirea Elisabetei Iosif, îl află în Siberia: „Într-una din zile norocul le surâse: scoaseră din adâncuri o piatră care în strălucirea soarelui deveni orbitoare.” […] „Era ca o sferă, care pe măsură ce trecea timpul îşi fasona faţetele, îmbăindu-se în lumina binefăcătoare a astrului zilei. O botezară Globul de Cristal.” (p.36-37)

Cometa cu plete, (p.45) Inelul de jad, sclavul său Ali Al Djannin, aparatul foto digital, Heliopolisenii, vehiculul universului, pasărea nemuritoare de pe muntele Kaf… Toate aceste detalii cumulate într-un singur timp, cel derulat în povestirea cu titlul de mai sus. În cadrul percepţiei, detaliul corespunde elementului ultim pe care îl distinge analiza, jucând rolul de nucleu al imaginarului, către o realitate prin compoziţie. Intervenţia scenetistică a personajelor de basm, reactivează separaţia între real şi sens. Transpunerea însăşi nu generează, din perspectiva modelului, niciun fel de dificultăţi, (cometa are plete şi nu coadă) deoarece simbolismul în sensul indicat, de caracteristică generală a umanului, reprezintă o premisă pentru orice formă spirituală: „Din pădure coborâ un om-orchestră. Purta pe cap un disc mare ca un bor enorm de pălărie pe care dansau personaje ciudate. Un pitic cu barba albă până-n pământ, înfăşurat într-o mantie luminiscentă, cânta la saxofon. Un om cu cioc de pasăre şi coadă de vulpe, bătea într-o tobă de răsunau munţii.” (p.49)

Potopul de seară, (p.54) Ceea ce contează într-o operă artistică e valoarea ei sentimentală. În om, şi îndeosebi în scriitor, partea cu adevărat fecundă şi elementul realmente original, e sensibilitatea. Raţiunea analizează, sentimentul creează. Astfel se restrânge rolul povestitorului, intervenind însă substanţa epică, segmentul de lume sau spaţiul. Prin spaţiu nu trebuie să înţelegem de pildă un simplu peisaj. Elisabeta Iosif determină corect personajele de pe poziţia spaţiului, dându-le importanţă ca expresie a spaţiului, unde idila este fixată în imaginea lirică. Iată, început de baroc autumn, abundenţa capriciilor naturii, completate de Tomas şi Maria, sub privirile naratoarei, ce va beneficia de confuzia personajului cu miros de cerb. Vis, nostalgie, preschimbări, şi…

surpriza realităţii: „Strada Florilor, vă rog, unde se află?” […] „Un bătrân, într-un târziu, îmi dădu ceva speranţe: <Cred că ştiu despre ce vorbiţi. De mult, de mult, a fost o asemenea stradă. Acum nu mai are flori. Doar amintiri.>”

Pe aceleaşi criterii, Cântecul fântânii din pădurea surdă, (p, 60) o nuvelă a lumii florilor cu miracolele şi zeităţile lor, cât şi Trenul de duminică, (p.72) fac să ne declare o măreţie ce pare că rezidă înainte de orice valoare scriitoricească, într-o anume nuanţă de tensiune lăuntrică a autoarei, în necontenitul efort al unui înotător care încearcă fără a-şi da răgaz, să înoate împotriva propriului său curent apoi, nemaigăsind în faţa sa nicio pantă prin care să se scurgă, apa curgătoare în care înoată, va reveni asupra ei însăşi, se va domoli, iar Elisabeta Iosif epuizată, va aşeza cu grijă condeiul lângă o nouă carte, zâmbind învingătoare.

CRISTIAN NEAGU


[1] Eseu critic apărut în revista Agora, septembrie 2009.

[2] în Semne, simboluri, mituri, pag. 11, traducere de Smaranda Bădeliţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

[3] Codoban Aurel, Sacrul şi ontofanie, cap. Pentru o nouă filosofie a religiilor, pag. 28, ed. Polirom, Iaşi, 1988.

[4] a se vedea cartea Despre îngeri, editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

__________________

01 Februarie  2010 – Artur Silvestri: „Apocalipsis cum figuris“, Ed. Carpathia, 2009

La Editura Carpathia, Bucureşti, a apărut recent (2009) o binevenită  reeditare a cărţii lui Artur Silvestri Apocalipsis cum figuris. Este a treia reeditare a volumului de proze scurte publicat în 2003 şi reluat în 2005 cu includerea exegezei critice. Aşa cum se şi precizează, volumul redă structura celui din 2005, cu mici diferenţe: subtitlul este   Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog, (prologul fiind constituit din Cuvântul înainte la ediţia din 2005 ), iar la exegeza critică a fost adăugat cuvântul Cleopatrei Lorinţiu, autoarea unui meritoriu volum despre opera lui Artur Silvestri.

Bogata exegeză critică  (Ovidiu Drâmba, Al. Husar, A.I.Brumaru, Zenovie Cârlugea, Mircea Rareş, Ion Drăguşanul, I.P.Tatomirescu, Eugen Evu, I. Popescu-Brădiceni, Dimitrie Grama, E. Bogăţan, C. Stancu, I.M.Almăjan, E.Solunca Moise, A.D.Rachieru, L.Hetco, Cl.Lorinţiu) subliniază faptul că prozele cuprinse în acest volum sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti. Sunt anii în care experimentele postmoderniste au creat un hiatus între creatori şi receptori şi proza scurtă îşi căuta un drum viabil. În acest sens prozele cuprinse în volumul  Apocalipsis cum figuris reprezintă un răspuns şi indică o cale.

Pe de altă parte, caracterul puternic meditativ şi conotaţiile filozofice, percepţia poetică particulară a realităţii, semnificând contemporaneitatea cu miturile, cu naşterea timpului individual, istoric, din timpul imemorial, viaţa ca o continuă smulgere din timpul cosmic dau prozelor sensul lor major.

Încrederea în puterea cuvântului este totală, astfel încât receptorul se vede intrat într-un labirint de interpretări: textul-lume şi lumea text, cu relativizarea lumii ca decupaj în timp. În acelaşi timp, tema vieţii ca vis cunoaşte aici una din cele mai concise, mai puternic empatetice şi mai frumoase tratări.

Dincolo de valenţele fiecărei proze în sine, volumul se impune ca un corp omogen, având în subtext mesajul măreţiei omului în luptă  cu atotputernicia timpului infinit, al asumării condiţiei de muritor, de fiinţă istorică.

Aşa cum a fost subliniat în exegeza critică, precizia cuvântului, puterea evocatoare a imaginilor, dozajul exact de elemente concrete în conturarea nucleului epic, deschiderea înfiorată către sens şi capacitatea de transmitere a sentimentului de locuitor al timpului infinit, deci de concretizare a meditaţiei în trăire, dau prozelor lui Artur Silvestri un caracter modern, aşezându-le între cele mai bune pagini de proză scurtă; nu numai românească.

ELISABETA BOGATAN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s