25 Februarie 2011 – Iie Mindricel: „Vestigii rupestre şi alte locuri magice din Munţii Buzăului“, Ed. Victor B Victor (Gheorghe Postelnicu)

Gândul mărturisit al autorilor lucrării monumentale „Vestigii rupestre şi alte locuri magice din Munţii Buzăului”, Ed. Victor B Victor, 2009, (Ilie Mândricel – text şi Victor Bortaş – fotografii) a fost de a atrage atenţia asupra unor comori de frumuseţe, admirate, printre alţii, de V. Voiculescu şi Marin Sorescu şi despre care a scris, pentru prima dată, Al. Odobescu. Realizarea acestui album, cu un cuvânt înainte al istoricului Doina Ciobanu şi cu o bibliografie cuprinzând 19 titluri, a durat cinci ani. El recomandă epic şi vizual zona muntoasă în care se află cea mai mare concentrare de vestigii în stânci din ţară. Triunghiul Aluniş-Nucu-Ruginoasa conservă sălaşe primitive, altare de rugă, locaşuri cu funcţii magico-religioase precreştine şi creştine săpate parţial sau total în carnea muntelui. Descinzând din sanctuarele deto-dacilor, organizate în jurul muntelui sacru Penteleu („pante Aeneas penticum etnos”, cele cinci pante sub care se află Pântecul Mamei celor cinci etnii din clanul troian al lui Eneea – cf. Ion Gheorghe), au format în evul mediu un centru călugăresc puternic, considerat pe drept cuvânt leagănul ortodoxismului românesc. Cele mai multe sihăstrii aparţin culoarului Sibiciu-Lopătari şi văilor Bălăneasa şi Sibiciu. În perioada marilor migraţii ele au avut şi rolul de adăposturi, ca şi numeroasele peşteri care au incizate pe pereţi săgeţi şi vârfuri de lănci. Particularităţile constructive, hramurile şi toponimele constituie mărturii incontestabile de viaţă religioasă paleocreştină în formă latină, asimilând elemente păgâne hiperboreene şi cimeriene. „În aceste cuiburi de singurătate, secole la rând sihaştrii s-au înfrăţit cu piatra de rugăciune. Urmele lor pământeşti s-au prăvăli în uitare ca pietrele în văi, ca lemnele care putrezesc şi ca frunzele îngrăşând pământul”, scrie profesorul Ilie Mândricel, exemplu de tenacitate şi dăruire în muncă, venit în Bozioru din Crevedia (Giurgiu), în urmă cu 45 de ani, pentru a tălmăci urmele locurilor magice din Munţii Buzăului. Numele satului Bozioru, de origine tracă, înseamnă „Buzăul cel mic” şi este unic în ţara noastră. La începutul celui de-al doilea mileniu de creştinism, au apărut aici, alături de chilii şi biserici în piatră, schituri şi mănăstiri cu biserici de lemn.

După teritoriul de amplasare şi vechimea lor, sunt prezentate cu fotografii şi explicaţii sihăstriile rupestre de la Aluniş, Gura Tătarilor, Găvanele, Fundătura, Agatonul Vechi, Agatonul Nou, Crucea Spătarului, Ghereta, Bucătăria (nume provenind de la tavanul afumat), Peştera, Scaunele lui Negru-Vodă, Peştera Mică, Peştera lui Dionisie Torcătorul, Bisericuţa lui Iosif, biserica de lemn a schitului Sf. Gheorghe, Piatra cu Semne (o adevărată pagină din cartea naturii), Piatra ΄Ngăurită, apoi, Căsoaia, Policiori, Uşa Pietrei, Piatra Îngăurită, Peştera de la Culmea Pietrei, Piatra Înşelăţii, Piatra Rotării, Chilia lui Ambrozie, Piatra Scrisă, Piatra de pe Vf. Ţurţudui. Volumul mai oferă „Legendele Colţilor” (Viorica Nica), o hartă geografică a zonei şi 58 de fotografii ale unor monumente turistice limitrofe: Vulcanii Noroioşi, Biserica din Jeţu, Babele de la Ulmet, Biserica de lemn din Bozioru de sus, Depozitele de sare de la suprafaţă din Mânzăleşti, La Grunj, Biserica şi cimitirul din satul Ciuta, Cimitirul din Dara, Mănăstirea Barbu, Mănăstirea Găvanul, Biserica mănăstirii Bradu, Biserica mănăstirii Cârnu, Biserica mănăstirii Poiana Mărului.

Locuri magice din Munţii Buzăului” este un album ieşit din ochiul de artist al lui Victor Bortaş şi din pasiunea de cercetător a lui Ilie Mândricel, „o lucrare despre locuri mitice şi mistice; despre un panteon natural şi spiritual – Athosul românesc de la Curbura Buzăului – în care, odată intrat, simţi fiorii primelor ceremonii arhaice. O carte care îmi aminteşte de obârşia spirituală a fiinţei mele” (prof. Mihai Mâncu). Aflat în momentul predării la editură a unei masive monografii a localităţii Bozioru, înţelegem că lucrările anterioare ale lui Ilie Mândricel („Vestigii rupestre din Munţii Buzăului”, 1980, „Izvoare din adâncuri”, 2000, şi „Chemarea clopotelor scufundate”, 2006) pleacă de la un nucleu iradiant şi reprezintă un secret de producţie abia acum dezvăluit.

GHEORGHE POSTELNICU

 

 

_______________

23 Februarie 2011 – Petre Abeaboeru: „Viata şi activitatea mitropolitului putnean Varlaam Motoc al Moldovei (1580-1657)“, Ed Atec, Focşani (Al. Florin Ţene)

Cartea profesorului focşenean Petre Abeaboeru ”Viaţa şi activitatea Mitropolitului putnean Varlaam Moţoc al Moldovei(1580-1657 ) “, apărută la Editura ATEC, Focşani, 2010, în condiţii grafice deosebite, cu o Prefaţă semnată de Acad.Răzvan Theodorescu, se înscrie în efortul general al intelectualităţii noastre pentru recuperarea personalităţilor spirituaşităţii româneşti.

Cartea, structurată în VII capitole, la care se adaugă un capitol “Aprecieri “ şi “Note “, este un inedit document ce aduce noi date despre viaţa autorului Cazaniei şi despre sinodul panortodox din 1642 ce a avut loc la Iaşi, evidenţiind istoria ecleziastică din secolul XVII-lea şi făcând o “îndreptăţită restituire “ şi definitivă a fiului ţinutului Vrancei din neamul Moţoc, originar din Cofeştii Boloteştilor.

Această amplă lucrare, tipărită în stilul “vechilor Cazanii”, se deschide cu descrierea  geografică a Vrancei şi ţinutul Putnei, aducând în plin plan istoricul acestor zone de legendă, confirmând ceea ce spunea S.Mehedinţi ”Istoria este geografie în mişcare “.La acest capitol se mai adaugă hărţile judeţului Vrancea şi cea a fostului judeţ Putna, precum fotografiile urnei funerare descoperită în satul Pietroasa, în 2005, harta “Ţinutului Odobeşti  şi împrejurilile”, fotografia de ansamblu a comunei Boloteşti de la poalele Măgurii Odobeşti, fotografiile Drumului Harabalelor şi Drumul lui Fuică şi multe alte imagini care contribuie la înţelegerea şi cunoaşterea locurilor unde s-a născut Varlaam.

Înaltul arhiereu de mai târziu s-a născut în satul Cofeşti, vechi sat de răzeşti, chiar Varlaam susţine această localitate în dieta de la 18 august 1657, fapt cel face şi pe V.A.Ureche să menţioneze această localitate mîn lucrarea sa.

din comuna Boloteşti, judeţul Vrancea într-o perioadă când artele se dezvoltau considerabil, iar arhitectura religioasă cunoştea o înflorire în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Răsar adevărate monumente artistice cum sunt mânăstirile Trei ierarhi şi Golia din Iaşi. Era perioada când răspândirea cărţii contribuie la consolidarea şi dezvoltarea limbii literare.În acest sens un rol însemnat l-a avut activitatea lui Varlaam, Simion Ştefan şi Dosoftei.

În 1643 vede lumina tiparului în Moldova “Carte românească de învăţătură “ a mitropolitului Varlaam în a cărei prefaţă se afirmă ideea originii commune a românilor. Cazania lui Varlaam ne-a transmis-în imagini artistice- aspecte din viaţa societăţii moldoveneşti din satele şi târgurile de pe atunci, precum şi privelişti din natură, care contribuie mult la ridicarea valorii literare a lucrării. Această lucrare cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile din an şi pentru sărbătorile mai inseminate ale bisericii , aşa cum specifică Petre Abeaboeru. Autorul evidenţiasă că prin aprofundarea limbii române şi talentul său de orator, Varlaam “a reuşit să dea multă expresivitate limbii commune a predecesorilor săi…Din punct de vedere fonetic, lexical, morphologic limba lui este unitară, constituind o sinteză a normelor limbii române de atunci “. Textele lui Varlaam împletesc stilul bisericesc cu cel laic. Autorul Cazaniei s-a străduit să ofere ideilor exprimate o haină artistică, recurcând pentru aceasta la imagini împrumutate din tezaurul inepuizabil de locuţiuni al poporului.

Lucrarea lui Petre Abeaboeru înglobează un efort intelectual deosebit care întruchipează o paradigmă umană, o sinteză spirituală despre un personaj intrat în conştiinţa  istoriei culturii noastre.În Mitropolitul Varlaam se regăsesc figurile înţeleptului, învăţătorului, histrionului, reformatorului, liderului, care a închegat un arhetip anticipat.

Autorul acestei minunate cărţi, aşa cum specifică în Prefaţă Acad.Răzvan Theodorescu, a adus noi elemente în biografia lui Varlaam, făcând “ o restituire definitivă către ţinutul Vrancei a acestui fiu al neamului Moţoc “ iar cartea”înseamnă o necesară rememorare a unui mare destin românesc “.

 

AL.FLORIN ŢENE

 

 

_______________

22 Februarie 2011 – Olga Morar & Maria Vaida: „Mircea Popa la 70 de ani. Bibliografie“, Editura Aeternitas, Alba Iulia (Monica Grosu)

Volumul omagial, Mircea Popa la 70 de ani. Bibliografie (Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2009), constituie dovada cea mai palpabilă şi mai vie a unei activităţi de îndelungă şi laborioasă cercetare, căreia profesorul clujean i s-a dedicat cu toată fiinţa şi cu ataşamentul omului de cultură, atent aplecat asupra documentului scris, asupra paginilor revelatoare de taine. Şi nimeni nu a ştiut mai bine să le descopere şi să le tălmăcească precum profesorul Mircea Popa, dăruind cu generozitate din pasiunea sa şi seriilor întregi de studenţi şi doctoranzi care şi-au format condeiele sub atentele şi riguroasele îndemnuri ale domniei sale.

Dintr-un respect deosebit şi o intensă apreciere a activităţii profesorului Mircea Popa s-a ivit şi volumul de faţă, în care autoarele, Olga Morar şi Maria Vaida, creionează cu pricepere şi rigurozitate ştiinţifică totodată, portretul scriitorului şi implicarea sa în fenomenul cultural contemporan. Cartea se deschide cu o mărturie a profesorului însuşi, mărturie tulburătoare aşezată ,,Sub semnul zodiei”, prilej de a evoca, în linii mari, crâmpeie ale trecutului, vicisitudini ale unei istorii trăite şi resimţite acut de un filolog dăruit muncii de cercetare şi culturii naţionale.

În segmentul biobibliografic, Maria Vaida punctează reperele unei biografii, începute în localitatea Lazuri de Beiuş, zonă deloc străină şi pentru autoarea în cauză care a dedicat, în ultima vreme, mai multe studii şi articole unor personalităţi din zona Bihorului. Parcursul biografic al profesorului Mircea Popa însumează numeroase momente de maximă importanţă, atât pentru cursul sinuos al istoriei naţionale, cât şi pentru devenirea personală a criticului şi istoricului literar ce străbate toate treptele academice, mai întâi la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară ,,Sextil Puşcariu” din Cluj, apoi la Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. În plus, participarea la diversele sesiuni de comunicări ştiinţifice, festivităţi cu caracter artistic şi cultural, simpozioane şi conferinţe, manifestări de largă amploare naţională şi internaţională, toate acestea subliniază implicarea activă şi responsabilă a scriitorului în viaţa publică şi deopotrivă în cercetarea ştiinţifică.

În continuare, atenţia autoarelor este îndreptată spre refacerea unei liste bibliografice cât mai cuprinzătoare, care să inventarieze cu precizie şi acribie documentară prezenţa profesorului Mircea Popa în periodicele vremii cu o sumedenie de studii, articole, interviuri, în aceeaşi măsură în care a dat istoriei literaturii române cărţi fundamentale, ediţii ştiinţifice şi cercetări viabile de recuperare a unor valori naţionale, pe nedrept neglijate.

Prestigiul ştiinţific al cărturarului clujean este susţinut şi de colaborările fructuoase cu reviste de specialitate din ţară sau din străinătate, precum şi de munca de coordonare întreprinsă în cadrul unor proiecte de cercetare de mare anvergură. Toate aceste aspecte sunt sistematic prezentate de cele două autoare, ce au cules cu fascinaţie şi atentă grijă informaţiile, aşezându-le într-un discurs pe cât de coerent, pe atât de impunător prin polivalenţa demersurilor literar-ştiinţifice ale profesorului Mircea Popa.

Aşa cum se cuvenea,  dăruirea, devotamentul şi munca de-o viaţă a istoricului şi criticului literar Mircea Popa, au fost încununate de diverse premii literare şi, mai ales, de numeroase aprecieri critice, prin intermediul cărora se recunoaşte la unison solida sa formaţie intelectuală şi pertinenţa spiritului critic ce îi străjuiesc de aproape toate scrierile.

Consistentul volum biobibliografic dedicat profesorului Mircea Popa, se constituie, prin urmare, într-un instrument extrem de util în cercetare, autoarele Olga Morar şi Maria Vaida venind în întâmpinarea lectorului avizat cu un demers omogen, care configurează portretul scriptic al unei vieţi dedicate exclusiv literaturii şi, în speţă, bibliotecii.

 

______________

21 Februarie 2011 – George Filip: „Şi toamna vine… “ (Poeme), Ed Sitech, Craiova & Ed Destine (Canada) (Al. Florin Ţene )

Un poet admirabil, de expresie română, trăitor în Canada, este George Filip în volumul ”Şi toamna vine… “( Poeme), apărut în condiţii estetice şi tipografice excelente, la editurile DESTINE( Canada ) şi Sitech ( Craiova-România ), cu o prefaţă de Darie Ducan, intitulată “Mirele zăpezilor din Montreal “.

Volumul se deschide cu o poezie dedicată poetului nostru tutelar, Eminescu, intitulată “Mortua est… “, din care răzbate admiraţia lui George Filip pentru autorul nemuritorului poem “Luceafărul “.

Încă din titlu autorul ne previne că poeziile cuprinse sunt încărcate de premoniţie şi nostalgie.

Cunoscător excelent al poeziei, George Filip, este sedus de himera clasicităţii, preferând experienţa predecesorilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia acestui poet către discursul musical în care par a se fi strâns cele mai incintante ritmuri:”prietene, trecut-au căpitanii/ deschizând la lumeporţi cereşti/ şi-aşi dori-cât ne vor duce anii,/ numai vorbe sfinte să-mi şopteşti… “( Stimate OM ).

Volumul degaje o nostalgie optimistă după o atmosferă anistorică, iar melanholia spre o imagerie ambiguă, uneori “jucăuşe “, deopotrivă “îngenunchiat pe vagi morgane “poetul cochetează cu viaţa de zi cu zi, într-o manieră ceremonioasă, uneori intimă, familiară. Nu este aici simplă bufonadă, cum pare, ci un sentiment nostalgic al vieţii în trecerea prin capcanele existenţei cotidiene, provenit din presimţirea degradării lumii şi a decăderii ei în mascarada metafizică:  “O, Doamne al melancoliei,/ de-aveai înţelepciune-n gând,/ Zideai cocorii între doruri/ şi nu îmbătrâneam nicicând… ( Toamna ).

Această poezie se află între două oglinzi paralele, într-una se oglindeşte eul în cealaltă vibraţia lui. Imaginile, în care fuzionează hilar regnurile, categoriile morale se pierd în teatralismul existenţei. Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie ireală:”iar dacă eşti punctual cel de sprijin/ ţipătul să-ţi ajungă semn pe infinit. “( Întâiul ţipăt ).În atmosfera luminoasă a versurilor, de arlechinadă melancolică, stă la pândă o fiinţă iubitoare de oameni., dedată la experienţe insolite şi însorite. Fiorul, misterul, aerul luminos de burg, sunt trăsăturile acestei poezii care stilizează extincţia, o adulează, o îmblânzeşte.

Prin acest volum poetul ne convinge că are o excepţionala capacitate de a da carnaţie obsesiilor, de a le include în versuri rafinate ce se consumă în poezii virtuoase, vibrând precum coardele harfei sub degete de heruvin.

George Filip trăieşte în spiritual timpului său, continuînd să-şi sondeze interioritatea cu o tenacitate dureroasă, trăgând adică poezia înspre experienţa intimă. În “ Şi toamna vine “ freamătă sensibilitatea unui poet admirabil.

 

AL.FLORIN ŢENE

 

 

_______________

18 Februarie 2011 – Al. Maier: „Am fost medic la Gherla“, Ed Vremea, Cluj-Napoca (Daniela Gifu)

„În puşcărie, nici ordinele, nici rugăminţile nu se comentează” (p. 274), declară doctorul Alexandru Maier, aparent resemnat la finele volumului Am fost medic la Gherla[1], republicat la Editura Vremea din Cluj-Napoca în anul 2009, în urma unei discuţii pe care o va purta cu unul din cititorii doritori de a cunoaşte ceea ce fusese în mod voit muşamalizat de servilii regimului din perioada 1956-1964.

O carte mărturisire, ce se menţine într-un spaţiu de puternice sfâşieri lăuntrice, spaţiu ce şi-l cultivă nu doar cu o vizibilă îndărătnicie de a consemna adevărul acelor vremi, ci şi cu toată responsabilitatea de a nu omite, de a nu fi părtinitor. Autoîndatorat faţă de mama sa, „fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult în viaţă”, faţă de sora mai mică, rămasă acasă la vârsta de 12 ani, faţă de tinerii care nu au altcumva cum să cunoască ororile puşcăriilor comuniste decât din memorialistica aflată pe rafturile unei biblioteci.

Un capitol de început de viaţă, ce se încăpăţânează să apară în biografia medicului Alexandru Maier. Acesta se dovedeşte un foarte atent şi obiectiv condeier, dar deloc doritor de a literaturiza un adevăr dureros, trăit până la sufocare atât de el, cât şi de mulţi alţi semeni de-ai săi, care – cine ştie din ce motiv existenţial – au întârziat sau au evitat să-l istorisească. Sperăm, însă, să fi încetat genul de tăcere cu cuţitul deasupra capului…

O multiplă experienţă carcerală – în calitatea sa de deţinut politic -, aceea de medic, de fiu, de prieten, de confesor, de răzvrătit…, toate în numele unor idei, principii morale şi de viaţă, de la care nu abdică nici chiar atunci când este în joc eliberarea sa. Puţini se nasc cu asemenea tărie interioară, pe care reuşesc să o cultive, indiferent de preţul pe care sunt nevoiţi să-l plătească. Mărturisesc că sunt, da sunt, consternată când îmi amintesc clipele grele, chemătoare spre suicid, ale propriilor mei bunici, trăitori în acele nemiloase vremi. Nu au ştiut să le depăşească cu aceeaşi fermitate, integritate personală, chiar nobleţe comportamentală, calităţi pe care le are doctorul Maier.

Plecând de la premisa sa de viaţă „Nu vom şti niciodată!”[2], Alexandru Maier aduce un plus de informaţie la ceea ce se întâmpla în perioada 1956-1964 în spatele gratiilor roase de gurile flămânzite, cu glasul stins prin izolarea celor ce încercau să transmită un gând celor din afară.

E mai mult decât o încercare de edificare a celor ce vor să cunoască istoria străbunilor lor, fiindcă a fost hărăzit şi cu un condei tălmăcitor. Firul narativ prezent este unul lesne de urmărit, imaginile descrise se succed firesc, se completează, se susţin cu argumente.

„Am încercat ca tot ce este de înţeles, de interpretat logic, toate fenomenele determinate de o cauzalitate, să fie filtrate de gândire, să fiu întotdeuna condus de raţiune, de motivaţie” (p. 259). Şi motivaţie are din plinul amărăciunii sale lăuntrice, care nu şi-a prea găsit alinarea în anii ce-au urmat… „Aceiaşi indivizi sau creaţi după acelaşi calapod rânjeau pe scaunele …” (p. 260).  Împlinirea vine o dată cu naşterea unicei sale fiice care-i oblojeşte rănile perioadei private de libertate.

Fire materialistă, poate din cauza nevoii sale de a-şi explica faptele doar cu datele propriului său intelect, pornind de la maxima „este mai bine ca întemeiat să învingi o iluzie, decât întemeiat pe o iluzie să te învingă adevărul” (Epictet), rămâne, totodată, un idealist convins. Refuză să-şi facă „mea culpa”, deşi ameninţat cu preţul amânării, sau chiar a pierderii zilei celei mari, ziua eliberării, care soseşte în cele din urmă în 14 aprilie 1964.

Târziu, după mai bine de trei decade, a sosit şi timpul să-şi elibereze sufletul de teroarea ce i-a dominat parte însemnată a tinereţii sale. Dar se demonstrează a fi un timp inspirat şi necesar tuturor celor ce refuză să trăiască în ignoranţă.

 

 


[1] Prima apariţie editorială: Alexandru MAIER, Am fost medic la Gherla. Dreptul la adevăr, Târgu-Mureş, Ed. Mentor, 1998.

[2] lat. ignorabimus, aparţine fiziologistului german Du Bois-Reymond, rostită  într-o conferinţă despre limitele cunoaşterii la Academia Franceză.

________________

17 Februarie 2011 –  Artur Silvestri: „Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu“ (Dan Brudascu)

A apărut, recent, la Editura CARPATICA, din iniţiativa doamnei Mariana Brăescu-Silvestri, ediţia a II-a a studiului Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu al regretatului scriitor şi om de cultură Artur Silvestri.

Prima ediţie a lucrării a apărut în anul 1987 şi urmărea invitarea criticii timpului la reconsiderarea personalităţii şi operei unuia dintre cei mai controversaţi scriitori români ai secolului XX, Zaharia Stancu, renunţând la formule obediente factorului politic şi ideologic al momentului respectiv. Structurată pe 10 capitole, lucrarea urmăreşte câteva din elementele ce definesc arta poetică şi doctrina literară a lui Zaharia Stancu.

Ceea ce îl deosebeşte categoric pe Artur Silvestri de alţi exegeţi ai operei lui Zaharia Stancu este, în primul rând, lipsa oricărei patimi, ca şi refuzul subordonării scrisului său vreunui comandament doctrinar sau ideologic. Cu răbdarea cercetătorului plin de har, Artur Silvestri se apropie de creaţia lirică a lui Zaharia Stancu fără nici un fel de inhibiţii, dar şi fără vreo idee preconcepută, pentru că scopul fundamental al demersului său exegetic îl reprezintă decodarea sensului operei şi nu punerea la zid, eventual, a omului, datorită păcatelor sale şi compromisurilor făcute cu lumea prin care a trăit.

Încă din primele capitole ale studiului, Artur Silvestri ţine să facă unele precizări definitorii. În primul rând el ne atrage atenţia asupra faptului că, examinată în raport cu romanul, de unde îi vine autorului notorietatea, poezia lui Zaharia Stancu este nu mai puţin însemnată şi, păstrând proporţiile inerente, când se compară materii diferite, arată şi subiectul raportului cantitativ dimensional, comparabil.

Aşa cum sublinia, încă de la apariţia primei ediţii a lucrării, distinsul cărturar şi ierarh de luminoasă amintire, acad. dr. Antonie Plămădeală, „autorul reuşeşte o exegeză în jurul celui de-al doilea cuvânt din titlu şi deschide cititorului perspective care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă să ia poeziile de la capăt şi să-şi controleze ceea ce a simţit în timpul primei lecturi, prin cheia oferită de Artur Silvestri. E o „cheie de aur”!”

Şi regretatul scriitor şi poet Dumitru Bălăeţ observa, tot în 1987, că, în lucrarea lui Artur Silvestri: „Demonstraţia e riguroasă. Textul critic e pretutindeni în corespondenţă directă cu citatul semnificativ, adâncind mereu perspectivele.”

Artur Silvestri este, iar lucrarea de faţă o demonstrează cât se poate de convingător, unul dintre cei mai avizaţi exegeţi ai operei poetice a lui Zaharia Stancu. Cea de-a doua ediţie a studiului său este mai mult decât binevenită şi responsabilizează critica românească postdecembristă, obligând-o la o reanaliză pertinentă a întregii creaţii literare a lui Zaharia Stancu, cu predilecţie a celei poetice, mai puţin afectată de pendulaţiile politico-ideologice avute în viaţă de scriitorul respectiv.

Spun aceasta pentru că foarte puţină lume o ştie şi o afirmă (din păcate, Artur Silvestri n-a cunoscut sau nu a precizat (din motivemie necunoscute) acest fapt) că, la începuturile sale literare şi publicistice Zaharia Stancu a publicat frecvent în revista „ŢARA NOASTRĂ”, publicaţie fondată de Octavian Goga şi cu o evoluţie treptată spre dreapta eşichierului politic românesc interbelic. Sub acest aspect, Zaharia Stancu a fost coleg cu Eugen Jebeleanu, un alt nume al literaturii române, care, după 1944, va trece, cu arme şi bagaje, în tabăra scriitorilor de stânga, contestându-şi, astfel, propriile convingeri literare şi doctrinare de început.

Aş dori să mai adaug un alt element extrem de elocvent şi anume că, în perioada interbelică, Zaharia Stancu a beneficiat, lună de lună, pentru o lungă perioadă de timp, de sprijinul financiar consistent din partea lui Octavian Goga. Mai târziu, atunci când, drept răsplată pentru serviciile imense aduse de el regimului comunist,  a devenit preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu, solicitat în mod expres de văduva poetului, s-a abţinut de a acorda vreun sprijin în vederea scoaterii de la index a creaţiei literare a fostului său susţinător şi binefăcător.

Studiul Revolta fondului neconsumat. Cazul Zaharia Stancu a lui Artur Silvestri, chiar dacă nu-şi propune şi nu urmăreşte să elimine acuzaţiile (eventuale ce ar mai putea fi) aduse lui Stancu, mai ales cea de poet proletcultist, reuşeşte, totuşi, să ne dezvăluie o personalitate mult mai puternică, care – dincolo de păcatele politice şi ideologice ce-i sunt imputabile – prin creaţia sa lirică, cea de romancier, dar şi de jurnalist, înscrie o pagină însemnată în istoria literaturii române a primei jumătăţi de veac XX, pe care, oricât s-ar sforţa noii comisari postdecembrişti ai culturii române, nu-l vor putea elimina complet din literatura şi cultura acestei ţări.

 

DAN BRUDAŞCU

 

______________

16 Februarie 2011 – Constanţa Abălaşei-Donosă: „La uşa iubirii“, Editura Agnos, Sibiu (Cezarina Adamescu)

Fără  îndoială că există persoane care  trăiesc cu sufletul pe dinafară. Adică şi-l expun şi privitorii se uită  în el ca printr-o fereastră deschisă. Deschizi puţin fereastra şi te uiţi direct în amfora sufletului ei, împodobit cu Lumină.

Reflecţii ale unor stări interioare, poemele picturale cu parfum de Lumină  ale Constanţei Abălaşei-Donosă surprind şi în acest recent volum intitulat, La uşa iubirii.

Pentru  autoare Culoarea înseamnă Viaţă şi Bucurie. Dragostea artistei pentru Culoare este exprimată în tablouri şi miniaturi florale de un lirism înduioşător şi, pe undeva, destul de vetust. Nu e de mirare când astăzi, cei care iubesc frumosul sunt consideraţi depăşiţi, în trend fiind doar lucrurile şocante, agresive şi mai puţin obişnuite, menite să surprindă, dacă nu cumva, să te lase perplex.

Chipuri sufleteşti în care se răsfrânge cu generozitate Lumina celestă  şi o înconjoară precum un halo fruntea sfânţilor. Un astfel de chip sufletesc este al Constanţei Abălaşei-Donosă care adună sub acest titlu un mănunchi de poeme cu subiect religios şi floral, încercând să îmbine armonios Cuvântul cu Imaginea, cu toate acestea,  atentă la semnificaţia simbolică a culorii şi mai puţin la aceea a cuvintelor. Personalitate conturată deja în lumea artei plastice, de la grafică la pictură autoarea aşterne  poeme pastelate, cruci de flori printre icoane în versurile destul de  cuminţi, iar simbolistica acestor culori, se poate defini cu un singur cuvânt: SUAVITATE.

Culori vânzolindu-se prin voalul de tul, înfăşurat de grumazul Cuvântului. Nu mai ştii ce să alegi pentru că imaginea îţi fură  ochiul iar ochiul fură cuvântul în sintonie sufletească.

Constantin Gherghinoiu, în prefaţa la volumul anterior, „Epistole şi flori”, editat în 2007, apărut la Editura Centrului de creaţie Brăila, prefaţă în care o aşează pe autoare „Sub semnul picturii şi al poeziei”, remarcă „picturalitatea poeziei şi poezia desenelor”.

E adevărat, dar dacă încercăm în mod temerar să disociem Culoarea de Cuvânt, observăm că ele nu sunt aşezate pe aceeaşi treaptă şi nici nu s-ar putea pentru că, învinge,  predomină Culoarea, iese la suprafaţă în untdelemnul (mirul) înmiresmat al Cuvântului. Ce e drept e şi adevărat. Cuvântul se zbate să ajungă din urmă Culoarea. Cuvântul şi Culoarea, două coordonate spirituale care-i exprimă personalitatea, se caută, se caută şi când se regăsesc, se îmbrăţişează într-o paradigmă lirică original.

În pofida faptului că ea pictează flori pământeşti, ea creează, graţie măiestriei şi talentului de necontestat precum şi a tonurilor calde, o impresie de ezoteric, de diafan, de inefabil.

Muzicieni-poeţi, actori-poeţi, pictori-poeţi, medici-poeţi, naturalişti-poeţi, matematicieni-poeţi, poeţi-poeţi, fiecare căutând să-şi exprime crezul artistic cu mijloacele de expresie pe care arta lor le reclamă.

Un suflet care ştie să dăruie. În primul rând, iubire, apoi, iubire şi iarăşi iubire, revărsată spre oameni. Acesta este mesajul autoarei în cele mai recente cărţi editate şi ilustrate în manieră proprie. Şi o pereche de mâini îngenuncheate a rugă, mâini care frământă aluatul Cuvântului în pasta amestecată cu ulei de in, pregătită pentru a da naştere unor miracole pastelate.

Icoana gândurilor sale transpuse pe suporturi diferite, (pânză, lemn, sticlă, hârtie) dă mărturie a Crezului său artistic şi poetic în aceeaşi măsură.

Poemele exprimă bucuria şi emoţia clipei într-o odă continuă,  înălţată Dumnezeului din Înalt care i-a dăruit harul de a împrăştia Lumină şi Culoare în jur. Şi în privinţa aceasta, Constanţa Abălaşei-Donosă este o semănătoare în pământul inimilor, ori în stele.

Lumina izvorâtă din Cuvânt, fără grimase de prisos, este chiar lumina din ochii poetei, (fiindcă rareori am văzut ochi mai curaţi), din sufletul său cald şi generos, care bate sfios „La uşa iubirii”.

Te primeneşti în aceste culori şi te cureţi cu aceste cuvinte.

Flori metaforice, flori de spirit, flori de har, florile iubirii, toate adunate, migălite, înfrumuseţate (dacă se poate înfrumuseţa o floare! – ea este deja frumoasă prin sine însăşi), şi oferite. Poeta ni se înfăţişează la uşa inimii, ciocăneşte discret şi ne oferă braţul încărcat, mănunchiul ori bucheţelul înmiresmat şi îmbujorat de lacrima din bobul de rouă al dimineţii.

Avem parte aici, cel puţin, de o primăvară veşnică. O primăvară  sufletească. Delicateţe, candoare, inocenţă, sensibilitate adolesentină, coordonate sufleteşti ce au pus stăpânire pe această artistă care iată, acum, ca şi altă dată, împleteşte cu funii de mătasă parfumată versul  cu imaginea plastică.

Atât de firave şi gingaşe, florile artistei plastice, ca şi cuvinele dumisale împrăştie în jur căldura unei mâini strâns îmbrăţişate în rugă. Ochii intens iluminaţi de  Iubirea Divină, surâd.

Pământesc şi ceresc, transcendent şi contingent, real-imaginar, oniro-luciditate se îmbină armonios în paginile cărţii.

Fericiţi cei care cinstesc Lumina şi tot ce izvorăşte din ea. Aceasta ar putea fi, în chip virtual o A zecea fericire care decurge, firesc din celelalte.

În preajma Luminii, plantele îşi desfac  mugurii şi izbucnesc într-un efluviu de parfum şi culoare care te pătrunde până în fibrele intime.

E o trezire, o deşteptare la viaţă, o reînnoire  a naturii (nu numai vegetale), ci şi a naturii umane, o abluţiune şi un catharsis.

În Psalmi care deschid cartea şi ocupă un loc destul de generos în economia lucrării, mireasma transpusă în „flori de doruri”, în „flori de crini cereşti” – răzbate spre sufletul ascultătorului, iscând bobiţe din mărgăritarele lacrimii. Boarea acestui mir este binecuvântată.

Una câte una, Mâna Maicii Domnului le adună şi le depune în candela cu mir a fiecăruia. Ea ne şterge lacrima cu propria mahramă, aşa cum Veronica i-a şters Faţa Mântuitorului pe Via Crucis, iar Chipul dumnezeiesc drept mulţumire s-a imprimat pe mahrama ei.

Cuvintele Constanţei Abălaşei-Donosă  sunt „balsam pentru tristeţi”, sunt amirosul de smirnă din Sfântul Altar şi „sfinte mirodenii” care parfumează untdelemnul de mir şi sunt bobiţele din copacul care rodeşte mătăniile.

Trebuie evidenţiate în chip deosebit, credinţa, pietatea, evlavia, cuminţenia, încrederea, străduinţa şi mai ales, trăirea mistică  profundă pe care autoarea o are, fie că e vorba de Psalmi, fie de reprezentări picturale.

Universul floral, atât de divers şi de frecvent abordat, fie în Pastelurile alecsandrine, fie în doine şi balade, fie în miniaturi picturale degajă, aşa cum am mai subliniat, o căldură aparte şi o sensibilitate creatoare,  mai cu seamă când spune: „trupul cerului se frânge” (Psalm XIV).

Sub semnul binecuvântării, autoarea de faţă îşi versifică  propril suflet scăldat în „licoarea agheasmei” (Psalmul XV).

La lumina candelelor cernite, „de nesfârşite rugăciuni” poeta îşi curăţă „lacrimile ivite/ Ca diamante de azur”.

Dar câte metafore nu poate cuprinde Culoarea! O infinime.

Constanţa Abălaşei-Donosă este o poetă solară. Pentru ea culoarea razei fierbinţi e dominantă. Ea îi dă bineţe dimineaţa soarelui şi uneori, i se închină şi-i mulţumeşte: „Soare aţipit în noapte/ Mă veghezi de ani la rând./ Mă priveşti cu raze calde, / Mă aştepţi din vis trezind./ Cu razele tale deschise / Mă-nconjuri cu braţe largi / Viaţă-mi dai şi dalbe vise,/ De la sfinţii mei cei dragi.// Gându-mi înnoieşti pe rând / Prin cuvântul nevăzut, / Şi cu Sfânt părinte-n gând / Te iubesc la nesfârşit” (Psalmul XVIII).

E interesant de remarcat la această poetă a astrului diurn e că pentru ea, cuvântul e nevăzut, abstract,  spre deosebire de lucrurile concrete care sunt vizibile şi destul de colorate. Chiar dacă finalul şchiopătează, ideea e clară: astrul tutelar o veghează şi-i oferă tot ce are nevoie.

Iată  şi o rugăciune închinată soarelui: „Din toate câte-am cunoscut / O rugăciune spun în gând: // O rugăciune către soare / O alta pentru sfânt pământ./ Cerului, un strop de boare / Sfinţilor, tot mulţumind. / Lumânărilor aprinse / Şi Parfumului de mir, / Şi sufletelor necuprinse / Ruga-n tihnă, al lor gir./ Cuvioşi în rânduială / Toţi părinţii la Altar, / Pacea dându-ne în suflet / Din Sfântul Evangheliar.” (Psalmul XIX).

Oarece intenţii calofile prezintă autoarea şi în alte volume, ochiul ei este avid de frumuseţe şi perfecţiune, peste tot întâlneşti modele, chenare şi motive florale, iar alteori vignete.

Constanţa  Abălaşei-Donosă ştie că „uşa cerului” – doar prin rugă se deschide. De aceea o regăsim peste tot prosternată în rugăciune pentru că: „Ruga către Duhul Sfânt / Este-o floare a dorinţei.” (Psalmul XX).

Cinstea de care se bucură în ochii ei slujitorul altarului, este şi ea o formă de pietate, devoţiune şi ascultare pentru că el este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, investit de Însuşi Isus cu legarea şi dezlegarea a tot ce există în cer şi pe pământ. „Şi din mirul preacurat / Busuioc şi flori de crin, Ochiului nevinovat / Picură-i din har divin.” (Psalm XXIII).

Toate elementele sacro-ritualice sunt prezente în lirica acestei autoare: candela, mirul, altarul, crucea, mătăniile, veşmântul sfânt, icoana, tămâia, sfinţii, rugăciunea, Duhul Sfânt, Maica Domnului, „brâul de lumină”, harul, crinul – simbol al neprihanei, busuiocul, taina duhovnicească, „pilda şi fapta”, cădelniţa, slova, „uşa cerului”, clopotul, mântuirea, nemurirea, umilinţa, „clinchetul lin de clopoţei,” licoarea agheasmei, Liturghia, îngerii – prezenţi pretutindeni, taina şi „lacrima dulcelui fior”, un întreg bagaj mistico-religios pe care îl folosesc cei care lucrează cu aceste elemente.

Toate acestea creează o atmosferă de taină, stenică, fericitoare pentru cel care ia aminte. Însăşi gama cromatică folosită în tablourile sale florale sugerează atmosfera de căldură, speranţă, vioiciune, dragoste, în tonuri şi tuşe optimiste. Nici urmă de încrâncenare. Pare că autoarea s-a abandonat total în Braţele Milostivirii Divine şi aşteaptă cu încredere şi speranţă ca Voia Domnului să-şi spună cuvântul. E o atitudine profund creştinească şi e preferabilă temerilor, îndoielilor, angoaselor care ne bântuie.

În lirica acestei autoare, deşi zilele sunt „plângânde” iar nopţile drapate în „straie violet” (culoare bacoviană, ca şi griul) – ea spune: „flori galbene-ţi pictam” (Cântec) – ori se ştie, galbenul este culoarea soarelui, a răsăritului zilei care poate aduce o scânteie de speranţă.

Chiar şi noaptea este văzută „printr-o portocală / Ca un glob de cristal” (Nocturnă): „Am văzut noaptea, / Printr-o portocală / Ca un glob de cristal. /

Am văzut luna, / Lângă fuiorul de tort / Al unei stele, / Al unui chip de înger”.

A preface urâtul în frumos, tristeţea în bucurie, lacrima în zâmbet constituie apanajul poeţilor, dar mai ales, al sufletelor bune.

Partea a doua a cărţii este alcătuită dintr-un ciclu de poeme oarecum filozofice, contemplative, meditative în care autoarea reflectă la marile probleme ale omului: spaţiul, timpul, geneza, natura, iubirea, pământul, rostul omului.

Autoarea  are un ciclu de trei poeme intitulat „Spaţiu în oglindă” în care reflectă despre aceste lucruri. Ea are o filozofie  a sa şi, aidoma lui Lautreamont, care spune: „Dacă vrei să desenezi/ o pasăre/ pictează mai întâi/ o colivie”, Constanţa Donosă spune, cu încrederea că a descoperit formula magică a fericirii: „Nu-i greu să-ţi faci / Fericirea vieţii desăvârşită. / Cum? /Gândeşte despre fiecare lucru / În felul lui unic. / Pictează o pasăre, un copil, / O grădină, o fereastră. / Privind cerul / Descoperi pământul”. (Spaţiu în oglindă).

Faptul că autoarea a decoperit bucuria lucurilor mărunte care o poate duce la fericire şi că, privind cerul poţi descoperi pământul – ne oferă o cale creştină de înţelegere a rosturilor omeneşti, şi mai ales, a ţelului ultim. Şi, alt fapt edificator este că pictura îi oferă artistei, în afară de  împlinirea rostului propriu şi o modalitate de a se ridica deasupra  oricăror neîmpliniri, fiind pentru ea suportul moral, estetic şi psihic în drumul sinuos al vieţii.

Iată  ce spune despre  geneza visului: „Dar geneza visului?/ Drumurile pe unde ai trecut / Cu dorul îmblânzit” pentru că, „Visul / Cheamă viaţa la realitate./ Visul atrage aerul vecin / şi izvoarele cerului./ Visând vezi şuviţe  de păr / Ascunse-n umbra copacilor / Vezi propria ta sămânţă! Vezi drumul stelelor mari de pe cer / prin colierul său de ferestre./ Vezi cuvintele ce pleacă / La auzul celor ce ascultă! / Vezi insomnia astrelor / Devorându-se unele pe altele! Vezi luminozitatea inocentă / Şi cadenţele ei / Ce nu pot fi auzite. / Vezi radiografia culorii, / A universului / Şi a bulelor de aer./ Vezi cerul fulgurant / de fulgi, de stropi sau / Poate ploaia de artificii./ Prin vis / Vezi alt paradis!”

Răzbat, în această a doua mare secvenţă lirică şi fiori de iubire şi de dor, de căutare, pentru bărbatul plecat precum şi aşteptarea şi dorinţa ca el să se reîntoarcă.

Se remarcă în acest ciclu faptul că iubirea a depăşit sferele pământeşti şi s-a înălţat mai presus de oameni, către o nouă dimensiune, aceea a spiritualităţii, a sufletului. Iubirea pentru poetă „are nume de rugă” (Rugă, cânt tăcut).

Mai mult, şi sărutarea nu mai este trupească, ea se spiritualizează:  „Sub geana ochilor albastră / Mă plec, eu te sărut cu flori” (Acolo unde-ai fi).

Gândurile însele sunt: „licăriri de lumi astrale” ele nu mai au căpătâi şi pornesc, „Mai aproape, mai departe / Cărări de flori uscate” (În noapte).

Desigur că floarea preferată a poetei este crinul, „floarea sufletului” floarea dorului pe care vrea s-o ofere în semn de purificare şi biruinţă asupra patimilor cărnii.

Constanţa Abălaşei-Donosă a rămas un copil mare, cu o ingenuitate rar întâlnită care se răsfrânge în orice tuşă de culoare a picturilor ei, în orice strofă reuşită sau nu, dar care are meritul că reflectă sensibilitatea sufletească şi bogăţia spiritului acestei fiinţe.

CEZARINA ADAMESCU

____________

15 Februarie 2011 – Nicole​ta Stavarache: „Călătorin​î intr-o lacrimă“, Ed Telepress Edit (Cristian Neagu)

Virtutea artei de a întregi viaţa omenească, se datorează anumitor structuri sufleteşti ce determină funcţiunea eliberatoare a artei, determinant fiind ecoul psihanalizei, aliat al oricărui poet veritabil, la actul evadării din prizonieratul individualităţii proprii. Placheta de versuri intitulată Călătorind într-o lacrimă (Ed. Telepres Edit, 2009) sub semnătura Nicoletei Stăvărache, vine să infirme vechiul dicton latin “si vis amari, ama”, afirmând un altul: ”sustine et abstine” după cum lasă a se înţelege din densitatea sratului sentimental: “Calci pe trandafiri fără culoare/ Petale-amare laşi în urma ta/ De ce nu recunoşti că doare/ Fericirea zidită-n lacrimă de stea”? (Semn de-ntrebare, p.58) După cum observăm, autoarea se foloseşte de un limbaj gramatical uzual. Formele gramaticale şi cele poetice, se întâlnesc în tendinţa lor de a menţine un ritm, o mişcare şi o armonie imagistică a unei izolări provizorii, specifică suferinţei: “Astă noapte ochiul stâng [ochiul inimii, nn.] mi-a plâns/ Risipind în suflet o durere ascunsă/ L-am spălat cu roua dintr-un vis/ Şi el tot mai sângerează încă”. (Ca o amintire, p.41)

Sub presiunea timpului dublu, (trecut-prezent) apare inevitabil fenomenul de reviviscenţă datorat memoriei afective unde, trecutul este mimat în ritmurile prezentului, dezvăluind consistenţa sensibilităţii feminine, capabilă de o iubire a învelişurilor catifelate în care cufundă o întreagă lume lipsită de prelungire şi de ecou: “Sunt doar un anotimp/ Sau o poveste prea amară/ […] Mă resemnez povestind/ Câte un amănunt/ Vreunui trecător/ Ce-şi odihneşte trecerea”. (Amănunt, p.22) sau şi mai elocvent: “…..Niciodată n-am ştiut/ Că lacrima mea, plăteşte păcatul/ amintirilor vetuste./ O, şi astăzi mă-nfior/ Când sunt întrebată/ Cum stăpânesc liniştea din mine”? (Peste timp, p.27)

Conform doctinarilor literaturii, să amintim că poetul este un filosof, chiar dacă nu e decât un artizan al formei care gândeşte în cuvinte. O tentă filosofală (conştientă sau nu) a Nicoletei Stăvărache, ne atrage atenţia asupra faptului că dragostea se poate strecura brusc în cursul unui destin, al cărui echilibru îl tulbură, modificând până şi forţa caracterului, amplificând declinul, “Vezi tu, o clipă dac-am fi egali/ Am reuşi să-nvingem orice sfidare;/ Dar gândul tău, la orice adiere de migdali/ Mai rupe-n trupul meu câte o floare.” (Mi-e teamă, p.42) şi sfera întrebărilor lipsite de răspuns: Unde eşti tu, pace adâncă,/ Unde te ascunzi tot mereu? […] Urăsc secunda/ Ce nu-mi aparţine/ Şi totuşi,/ Rămân cu ce mi-e dat! (Nu mi-a fost dat, p.37)

În nivelul de analiză, vom include faptele de ritm rezultate din articulaţiile lingvistice, unde versul apare sub aspectul recurenţei, alternanţei şi a contrastului, chiar cu unele ezitări prozaice, (recomandându-i mai mult studiu stilistic) rămânând totuşi de apreciat tabloidul metaforei: “Plângeai cu braţele întinse/ Pe ţărmul acela, fără cuvinte,/ Fără zei, fără vise…” ( Sens, p.23) ; ”Şi-mi voi lăsa frumuseţea/ Pe rănile iubirii” (Plecare, p.28) ; “Cuvinte pe care nu le spusesem niciodată/ Plecau grăbite în gând, să te cheme”. (Aşteptare, p.76)

Imaginile memoriei au pentru indivizi diferiţi, chiar şi în condiţii similare, un grad diferit de expunere, de asociere. Ajunşi în acest punct, nu este uşor de spus ce trebuie înţeles prin aşa-numita concepţie estetică despre lume, despre poet, despre sufletul său… căci nu se poate să trăieşti toată viaţa asta pentru a-i îmbrăca în totalitate formele. În cazul Nicoletei Stăvărache, mesajul transmis cititorului, conţine esenţa unei serii de întrebări: dacă dragostea este înălţare de la real la imaginar, o transfigurare a lumii, nu cumva e adevărat şi contrariul? Nu e adevărat că pasiunile pot deveni un izvor de cunoaştere, mai exacte decât apar viziunii comune şi logice? Orice fericire sfârşeşte în suferinţă, “Primeşte-mă, te rog,/ lângă pasul tău, lângă lacrima ta,/ alintă-mă, mângâie-mă/ cu degetele arzând de dor/ cu ochi atât de blânzi/ şi nu mă trăda…”. (Nu mă trăda, p.29) atunci când se produce inevitabilul, Se-nchide-o poartă între noi/ Ca o tăcere de mormânt”. (Dor de ducă, p.78) după care urmează decizia în urma cunoaşterii exacte: … târziu,/am înţeles/ sentimentele,amăgirile, ne-mplinirile,/ şi le-am numit – capitol încheiat”!

Putem concluziona în finalul dezbaterii noastre analitice, încercarea reuşită de a călători într-o lacrimă a Nicoletei, ajunsă cu bine la destinaţia scopului propus unde, pe un frontispiciu imaginar stă scris: sol lucet omnibus”. Să sperăm că nu ne va trăda, şi peste ani, cu zâmbetul învingătorului pe buze, ne va replica: “Uite, mi-am deschis palma,/ Şi-a zburat un pescăruş” (Nu mă trăda, p.29)

______________

14 Februarie 2011Nicolae Nicoară-Horia şi Vasile Barbu: „Doi poeţi aceeaşi limbă“, Editura Negredo, Arad (Cezari​na Adamescu)

Un poet în plină maturitate artistică, având un palmares impresionant, cu 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite, confratele nostru Vasile Barbu din Uzdin, Banatul montan, oferă în volumul de faţă „Rodul zădărniciei şi al muţeniei” – după propria selecţie, 54 de poeme plus unul, carte apărută la Editura Nigredo, Arad, 2008, în tandem cu poetul din Şagul Aradului – Nicolae Nicoară-Horia, carte purtând titlul fericit şi inspirat: „Doi poeţi – aceeaşi limbă, ceea ce reflectă un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dincolo de faptul că ambii autori vorbesc şi scriu în limba română, Limbajul Poeziei este Universal, în orice areal  ar răsări, s-ar dezvolta şi afirma. Vorba lui Vasile Barbu în moto-ul care-i însoţeşte grupajul de versuri: „Limba-i punte,/ limba-i munte./ E odihnă, spor şi sete, / bob de grâu / şi cai în frâu, / Este cuget, mântuire, / rugăciune, bucurie…” (Blestemul limbii)

Admirabil a spus-o şi Nichita Stănescu, cel care toată viaţa a fost un devotat slujitor al Limbii Române, în volumul „Amintiri din prezent”:

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată

în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor.

Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că o are! Această observaţie, această revelaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.

Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât aproape că nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două patrii coincidente; o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă o dată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este patrie. Limba română este patria mea.

De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”

Vasile Barbu – un alt preaiubit fiu al neamului românesc şi al limbii române, care, ca şi confratele Grigore Vieru, de fericită amintire, a cărui sfântă religie au fost Patria şi Mama, cu naiul din inimă, aidoma lui Gheorghe Zamfir, cu fluierul sufletesc, cântă, ghiersuieşte, doineşte  şi îi e dor în dulcele grai românesc.

Laurenţiu Olan l-a surprins cel mai fidel în portretul făcut în Buletinul informativ editat de Centrul Naţional al Creaţiei Populare – Bucureşti, nr. 9 (52), 1996: „Cred că Vasile Barbu este mai mult decât un poet. Este un român care nu a uitat niciodată rădăcinile care l-au zămislit şi cărora încearcă să le întoarcă – pe măsura sufletului său generos – seva care l-a crescut”.

Şi nu se dezminte, pentru că Vasile Barbu  – poet, publicist şi editor, născut la Uzdin – este preşedintele Societăţii Literar-Artistice „TIBISCUS” din Uzdin, una dintre Asociaţiile culturale româneşti de primă importanţă a românilor din Serbia; preşedinte al Uniunii Scriitorilor în Grai Bănăţean, fondatorul Festivalului Internaţional de Poezie „Drumuri de spice” de la Uzdin, al Simpozionului Internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”, precum şi a altor zeci de manifestări culturale româneşti din Serbia; redactor şef al publicaţiei „Tibiscus”, pe care a fondat-o în 1990, o foaie adevărată, cu largă răspândire internaţională; redactor şef al revistei „Floare de latinitate”, Editată de Consiliul Naţional al Românilor din Serbia, – aşa cum reiese din pagina de prezentare existentă în volumul amintit.

Să intrăm cu hainele primenite şi suflet neprihănit în această Duminică românească  şi să ne bucurăm de cuvintele pe care ni le-a dăruit poetul din Uzdin Vasile Barbu – prietenul  şi fratele bănăţenilor montanieri din Caraş Severin unde poetul  se simte ACASĂ, dar şi al moţilor transilvani, cu care se înrudeşte prin cununie spirituală întru neam şi limbă.

Vasile Barbu nu-şi mai poate aduna dorurile pentru Banatul muntos, ţinut mirific care ţine loc de Eden, pentru că „le-a risipit vântul printre stele”. El suferă de beţia dorului de singurătate şi de întoarcere „acasă”.

Miniaturi de dor sunt stropii metaforici picuraţi pe foaie precum ploaia în pământul secetos al inimilor noastre. Temele lirice gravitează în jurul unor zone de interes major cum sunt: iubirea, dorul după fiinţa dragă, tema vieţii mustind în pahar, a cântecului tăcut, a durerii care nu se lasă prinsă-n tipare obişnuite, a înţelepciunii orientale ţinând loc de hrană şi băutură, a singurătăţii: „ce mai contează locul/ când eşti singur?”(Miniaturi de dor), tema boemei literare, discretă şi austeră, ori dându-şi întâlnire într-o cafenea, la un pahar de spirit.

Şi totuşi, „Dragostea de fiecare zi/ a profesorului de duioşie/ este singurătatea” (Miniaturi de dor).

Poetul se recunoaşte sub chipul profesorului de duioşie, la fel cum alt poet, Boris Marian se vede sub chipul „profesorului de fericire”, care-şi duce povara dorului în suflet.

Fuga de lume nu e soluţia ideală pentru poetul asuprit de singurătate şi iată-l, mărturisind că, abia rupt de această lume: „sunt gata/să mă cunun cu ea” (Miniaturi de dor).

Şi totuşi, poetul e neliniştit că: „nu-mi mai pot aduna dorurile./ Le-a risipit vântul printre stele” (Miniaturi de dor).

Vântul e un personaj aparte în lirica lui Vasile Barbu. El se regăseşte în multe  panseuri lirice: „Vântul întotdeauna/ aduce-n casă fericire./Deschizând geamurile”; „Mă cuibăream într-un vânt/ Şi aţipeam./ Pe aripi…”; „Dar dincolo de vânt,/ cum îi zic,/ speranţei?”; „Vântul ne-a azvârlit/ pe aceste continente/ de unde nu se poate evada…”; „Pleacă nomazii cu vântul în ochi./ Plecai şi tu c-un vânt de deochi”; (Miniaturi de dor).

Deşi neliniştea este apanajul poetului, el este în căutarea  – şi uneori chiar găseşte – unui loc unde să se simtă acasă, chiar dacă acest loc este imaginar: „Aici e atâta tihnă/ că singurătatea are nume” (Miniaturi de dor).

Şi iată-l pe Vasile Barbu făcând o  mărturisire uluitoare: „Cred în lumină/ Ajută-mi să deschid ochii.” Este un fel de parafrază la pericopa biblică în care tatăl îndrăcitului îi spune lui Isus: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”

Lucru cert, omul umblă legat de bunăvoie la ochi şi îndeobşte,  jinduieşte lumina. Trezirea din acest somn întunecat este o certitudine care-i dă siguranţă şi o stare de bine. Doar în lumină putem creşte drepţi, ne putem dezvolta armonios, putem  întrezări lumea la flacăra speranţei şi, în chip deosebit, linia subţire care uneşte cerul cu pământul. Doar cu lumină ne putem hrăni şi putem bea dintr-un ciubăr de lumină cu sete, ca să devenim frumoşi şi buni şi binecuvântaţi cu viaţa veşnică pentru care am fost creaţi în prima dimineaţă de luni a lumii.

Doar lumina lăuntrică te ajută: „Să poţi cuprinde viaţa/ într-un surâs,/ să poţi alege bucuria/ dăruind-o, / să poţi înălţa rugăciuni / cu crezul dorului.” (Miniaturi de dor).

Şi o constatare cât se poate de realistă: „Zeii nu se pot găsi/ în stele./ Ei stau pituliţi/ pe pământ – în ochii oamenilor” (Miniaturi de dor).

Credinţa şi pietatea se regăsesc în cuvintele poetului în imagini superbe:

Uite că acum totul s-a liniştit…/ Şi privind la icoane/ simţim văpaia tihnei” (Miniaturi de dor).

Deşi neliniştile poetului nu aţipesc niciodată şi-l bântuie, iată că ele sunt legate de astrul nopţii şi când: „Tace luna,/ tace noaptea,/ au adormit şi neliniştile mele” (Miniaturi de dor).

Se cuvine tăcere, răbdare şi veghe. E ceasul de taină când miracolele se pot împlini: „Tăceţi! / Se dă examen/ în limba singurătăţii”  – superbă imagine! (Miniaturi de dor).

Atunci poate sosi clipa de graţie când: „Dragul nu se aşteaptă./ El vine, singur” (Miniaturi de dor).

Am citat atâtea miniaturi pentru că în ele stă concentrată o întreagă filozofie de viaţă şi sunt veritabile bijuterii artizanale care reflectă gândirea poetică a autorului. Deşi simple în aparenţă, miniaturile lui Vasile Barbu sunt bogate în miez, pline de sens, de culoare şi de parfum oriental, fireşti precum aerul şi apa. Ele se reţin uşor şi sunt însuşite tot atât de lesne.

Din plecare, Vasile Barbu face „un pod de vise”. Pentru că „plecările/ nu-s pământeşti” – ele-şi au sorgintea în sferele celeste, nici o plecare nu e definitivă: „Ai plecat, / plecare / din neplecarea mea” (Miniaturi de dor).

Tu nu ai plecat niciodată./ Pentru că eu sunt omul fără drum”  ;

„Nu-i inventată plecarea/ pentru întoarcere. / Întoarcerea a fost aşa numită / când dorul visa plecarea.” (Miniaturi de dor).

Multe din aceste imagini luminând precum blitz-urile noaptea, reflectă stări şi emoţii inerente: „Din stele/ niciodată n-au coborât/ minciuni”; „Adună-ţi puterile / pentru a le putea împărţi / şi altora”; „Înmulţeşte-ţi anii/ pentru a putea din ei – scădea”; „Mă-nchid între patru ziduri, / şi atunci nici nu e greu/ să tac.” (Miniaturi de dor).

Legat organic, structural de Banatul montan, Vasile Barbu îl dezvăluie celor care nu-l cunosc, ca pe o fiinţă vie şi dragă, care aşteaptă să-şi ofere frumuseţile trecătorilor, aşa încât, te trezeşti cu jindul de a-l străbate şi a-i simţi aromele tari şi fecunde:

Lumea Banatului / Banatul nu-şi va dezvălui niciodată tainele./ Umblă, trecutul lui e viu şi bogat./ Află-l”

„Strânge-l la piept…/ O clipă, doar/ O clipă între tine şi cer/ Şi vei simţi dulcele gust/ al vremurilor trecute/ prin acest unic şi drag Banat./ Ele se ţes, zi se zi / sub cerul înstelat al neodihnei paorilor / şi se părează-n icoana/ din ochi / în port, / în datini şi deochi, / în cântec şi descântec, / în oameni.// Calea Banatului / ţi se va deschide din nou / şi vei putea pleca / dincolo de vânt,/ de farmece, / de zori…// Tuema, călare / pe-un crac de lună / după o straiţă de străghiaţă./ Şi numai atunci / o poţi lua-o-n goană / prin poene, / prin păduri şi prin foşnetul munţilor./ Poate chiar până acolo unde stă de strajă / apropierea molcomă a spiritelor.// Calea ce ţi s-a deschis/ e calea vrajei, /a poalelor albe / şi-a vorbelor alese / Aici în Banatul AD 2008./ 18.III.2008”

Poate că nu mulţi înţeleg graiul bănăţean, dar tocmai în frumuseţea, dulceaţa şi misterul lui, stă farmecul şi vraja care te ademenesc, aşa ca şi când te-ai afla la marginea unui Tărâm mirific şi aştepţi să ţi se deschidă porţile pădurii, să poţi păşi în Valea Miracolelor, precum Alice în Ţara Minunilor, cu puţină emoţie, cu teamă, cu acea curiozitate specifică firilor poetice, biruite de setea de cunoaştere, de aventură şi de nevoia de poveste care ne însoţeşte toată viaţa.

Şi nu e de mirare pentru că, ţinutul e plin de legende spuse şi nespuse, care abia aşteaptă să le descoperi. „Serile, pe aici/ izbucniră în plâns…” iar anii au „miros de văpaie”. (Neantul din mine).

Nu numai pentru meleagul montan îşi manifestă iubirea şi credinţa Vasile Barbu, dar şi de valorile naţionale pe care le respectă şi le păstrează în  suflet cu sfinţenie ca fiind reperele fundamentale ale neamului. Şi între acestea se înscrie, cum altfel? iubirea  statornică şi respectul pentru Eminescu:

Eminescu e mult mai mult/ decât efemerul adevărurilor/ din Glossa/ şi mai mult/ decât poimâinele / din Luceafărul./ Eminescu este planetarul / nostru cuvânt/ ce-şi are rădăcinile în zările / românescului altar din Kogaion.// Eminescu este privegherea / din piept / şi sămânţa culcată de vânt / peste mormintele din nori./ Este zborul primelor aripi / şi tăria poeziei de dragoste./ Eminescu, Eminescu / şi-un dor / ascuns şi tăcut.”

Este cert că fiecare poet îl percepe în mod personal pe acest gigant al neamului. Dar nicicând, niciodată, nu va exista creator, poet, scriitor, pictor, muzician, să nu se smerească în faţa  geniului său.

Dimensiunea acestor valori a întrecut demult hotarele şi ea subzistă în inima şi conştiinţa poetului, ca efigie sacră la care se raportează, se hrănesc şi se adapă din izvorul său nesecat,  generaţii întregi de scriitori.

Prietenia, boemia literară îşi află fericita întruchipare în versurile lui Vasile Barbu. Şi aici amintim versurile dedicate poeţilor Adam Pusloici şi lui Ionel Stoiţ, în poemul intitulat: Deocamdată Uzdin, un orologiu singuratic, de unde Vasile Barbu le trimite o  „idilă nocturnă” din Banatul Uzdinului:

Noi, Adame şi Ionele,/ în această noapte / vom cânta din fluier, / din oase şi din limane,/ din nevoile orologiului singuratec,/ din acest pârjol al inimii./ Pe noi, aici şi întunericul / ne luminează / şi nu zăboveşte / în pragul izbăvirii / din amintiri, căinţă şi piept.// Of, Doamne, întăreşte-mă / şi măsoară acest timp / nu numai cu sufletul / să pot / să-i conving pe Adam şi Ionel / în lacrimile lor neplânse, / în rănile ce nu vor zdrobi / niciodată prăpăstiile / dintre Uzdin şi davele lor / în fiecare dimineaţă / şi-n fiecare noapte a greierilor.”

Vasile Barbu  este cel care ne transmite în cele 54 de poeme plus unul, „această stare/ a unui om fără drum”, care, în pofida nevoii de comunicare şi comuniune, nu e decât „beţia dorului de singurătate”, ambrozie din care se ameţesc până şi zeii.

Cu busuiocul şi dorul, cu „rănile şi suferinţele/ deschise ori înţelenite” Acum şi Aici, poetul Vasile Barbu  ne descoperă comorile rugăciunilor sale lirice, plămădite din clipele înveşnicite. El ştie că: „A plânge/ este un dar./ Pe care-l poţi atinge/ în viaţă/ numai sângerând/ în miezul dorului/ şi pe pagini scrise / în trăirea sihăstrielor.” (A plânge).

Cuvântul pentru Vasile Barbu este  „Religia iubirii” de Dumnezeu, de viaţă, de oameni: „În toate rugăciunile mele,/ mă rog pentru voi, / cu bucurie”, / scrisese Pavel Apostolul / cu  cunoştinţă, / cu pricepere, / cu multă îndrăzneală.// Căci pământul care ne-a dat viaţă/ alfabetul inimii, / lumina din miezul nopţii/ şi nevinovăţia cununei fecioreşti/ se fac cinste/ porţilor lui Dumnezeu./ Slujesc, cinstesc şi preamăresc/ Omul.// Când El era Ziditor/ de iubiri şi cuvinte.”

Un poem admirabil despre  Veşnicia dorului – sună aşa: „Căutaţi mai întâi/ împărăţia lui Dumnezeu…” (Lc. 12,31): Pe-un picior de plai / se întâlniră două lumi;/ una a dorului şi alta a  Creatorului.//  Pe-o gură de rai: / Dor de Creator.” Dumnezeu şi dorul, dorul de Dumnezeu, setea de absolut, de ceresc, partea de pământesc care o  caută permanent, precum pe cealaltă jumătate a mărului, partea sa de ceresc, două repere fără de care omul este infirm, pentru că însuşi omul este alcătuit din aceste dimensiuni.

Un alt adevăr revelat de Vasile Barbu este că numai acasă se poate învăţa Credinţa, în „universul mioritic/ al retrăirii”:

„Cel mai mult mă doare/ dorul de câmpii şi izvoare, / universul mioritic / al retrăirii.// E târziu, dar / sunt acasă…/ Acasă / şi sufletul domolit/ după o neostenită luptă / cu nădejdea nestinsă / ştie că aici am început / să cred în bunul Dumnezeu.// Simt, că din nou/ simt ceva…/ coagulare…/ tonus revigorator…/ graba liniştei…/ regenerare…/ Duh…// Sunt  Acasă / şi parcă niciodată / aici n-am fost / pentru că iubirea / de Acasă / nu cunoaşte oprelişti.// Da, da / ACASĂ  e româneşte. 12 noiembrie 1998” (Acasă).

Vasile Barbu este un poet cu pecetea identităţii pe chip şi pe suflet.  El îşi cunoaşte obârşiile, respectă istoria, e un bun român, nu-şi neagă strămoşii şi patria, îşi asumă trăirile identitare ale înaintaşilor, spunând „Noi” şi „ai noştri”,  în loc de  stingherul „eu”:

Noi, de posade/ şi de rovine ştim./ De ploi de săgeţi, / e văzduh întunecat, / de durere şi atacatori, / de dave însângerate / şi tropote de cai / cu zăngănit de arme de război/ ştim.//  Pe noi ne-au plămădit / zilele fugare / şi îmbrăţişările cu privirea…// Ai noştri lor le ziceau: / cel Bun, cel Drept, / cel Viteaz…/ Valahul era ca şi un trăznet: / nu-l vezi, îl auzi şi ţi-e frică./ El lupta corp la corp / şi suporta, suporta…/ Năvalnic era, doar în ogorul său.// La ivirea zorilor / era truditorul pământului,/ la apusul soarelui / bărbatul româncelor, / în duminici / evlavios printre lacrimile / ce-i brăzdau obrajii.// Valahii mei / erau vulturi şi dregători, / principi şi călăreţi,/ clopotari şi paharnici.// Dintr-un astfel de neam / neîngenunchiat; / ne spuseră zânele, / în dimineţile carpatine / şuiera a murmur o rugă fierbinte / şi străfundurile Ţării Mari se deschideau / pentru apărare.”(Noi, care eram şi suntem şi azi).

De fapt, în acest poem, Vasile Barbu a reuşit cel mai frumos Autoportret şi nici nu-l văd altfel decât precum un viteaz dac, gata oricând de luptă pentru neatârnare, pentru adevăr şi dreptate.

Câteva sunt poemele în care, acest poet „mângâiat de lumină” – îşi cântă cu nostalgie  vatra, meleagul iubit: „Aici, în satul meu/ din Banat / doineşte liniştea/ în fiecare boare de vânt/ în fiecare mirungere de cuvânt./ Pe aici, clipa / este înveşmântată în dorul / de a trăi răgazul/ din   ochii fecioarelor./ Aici totul e spovedanie/ cu lacrimi de prunci / pentru o nouă împărtăşanie/ a omului / gliei.// În satul meu de azi/ şi azi răsună viori, / mai scârţâie o cumpănă, / ne mai trăiesc mamele şi taţii,/ mai trăiesc mormintele / din nori,/ văzutele şi nevăzutele iubiri / sălăşluind în chip de îngeri / pe străzi muzeale.// Satul nostru de mâine / Va lua zborul spre aştri…/ Şi el a rămas în parantezele vieţii” (În satul nostru).

Aceleaşi sentimente răzbat şi în poemul Epir: „O lume de departe/ O lume mai aproape ca şi niciodată/  O lume din munţi/ O lume din Aminciu/ neam de-al meu / mă tot întreabă/ iar eu nu ştiu ce să zic./ Dar de ce e cuibărită/ în sufletul meu? // Căci cunosc / şerpuitoarele cărări, / umbrele mute, / chiar şi pistoalele, / livezile cu maci, / oile departe de sate./ Cunosc atât de bine, / satul meu natal din Pind / din AD 1907. Belgradm 21.IX.2006”.

Pe Valea Timocului negru, un poet român, „îmbrăţişat de iele/ îmbătat de acreala vinului/ am adormit pe şoldul Panoniei.// Mâine-zi,/ mi-am văzut de drum./ Care durează / sute de ani”(Crâşmă valahă), semnează cu aceste versuri şi cu altele, un paşaport pentru eternitate.

El n-a uitat „valahul grai”, şi „în crâşma afumată/ de la răscrucea vânturilor” – a conversat cu „nălucile izvorâte/ din apele Timocului negru”.

Şi toate acestea pentru că vocea sa interioară i-a şoptit:

Alege să fii biserică/ Să duci mai departe oamenilor/ sângele libertăţii / puterea rădăcinilor / vrednicia rugilor / lucrarea luminilor / în pragul unei noi regăsiri/ în pragul  unui nou timp / care va fi lung…/ Lung…// Precum e trăinicia focului din inimă. Jupâneşti, 19.XII.2004” (Acum alege).

Şi Vasile Barbu a ales să fie Vocea neamului său, strălimpede şi puternică precum a unui stentor, deşi ştie că nu e uşor să fii purtător de mesaj. El şi-a asumat însă, acest destin pentru că, de aceea a venit aici, pe pământ.

Cât priveşte registrul stilistic şi structurarea volumului, poemele existente aici, nu sunt excesiv elaborate, ci curg firesc, fiind părticică din firescul însăşi al vieţii. Autorul nu e preocupat de stilistică, de anumite curente şi şcoli, ci mai mult, de transmiterea unei stări şi a unei idei de forţă care este iubirea de neam şi de limbă, a unui mesaj afectiv, a unei filozofii de viaţă proprii, departe de încorsetările şi  clasificările la care este supusă poezia, îndeobşte. Ritmul este însă, susţinut, alert, crescendo, până la o anumită incandescenţă a ideii.

Pe plan simbolistic,  Vasile Barbu urmează propria tabelă de valori, Istoria, Neamul, Limba, Dreptatea, Casa, Demnitatea, Tradiţia, devenite teme predilecte, pe care le tratează cu aceeaşi lumină de sine, reuşind să transmită emoţia transpusă artistic.

Cu toate acestea, versurile nu sunt simple exerciţii de stil, ci comunică stări şi simţăminte. Decupaje, frânturi, diagrame solare, diapozitive lirice, puse cap la cap, cu temei, cu distincţie şi profesionalism, acesta este corpusul celor 54 de poeme plus unul, lăsate nouă, drept mărturie.

 

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

12 ianuarie 2010

 

 

 

_____________

13 Februarie 2011 – Viorel Cacoveanu: „Vertical​itate şi adevăr“, Ed Casa cărţii de ştiinţă, Cluj Napoca (Dan Brudaşcu)

O carte mai veche a cunoscutului ziarist Viorel Cacoveanu, intitulată Istoria risipită[1], peste care am dat curând cu totul întâmplător, a constituit pentru mine nu numai surpriza de a descoperi pasiunea autorului pentru abordarea unor subiecte istorice, de cele mai multe ori delicate şi controversate, ci şi de a ne găsi în faţa unui intelectual patriot, care nu poate rămâne indiferent faţă de evenimente, situaţii sau întâmplări care aduc atingere demnităţii naţionale şi, nu în ultimul rând, identităţii noastre ca popor.

Viorel Cacoveanu nu numai că este deplin stăpân pe instrumentele scrisului, ci vădeşte şi o benefică deschidere spre tot ceea ce priveşte ţara şi poporul său. De o manieră aproape ludică, cartea lui începe cu un capitol intitulat Facerea după Biblie, al cărui prim subcapitol poartă un titlu şocant: La început a fost păcatul!. Acesta continuă apoi cu o serie de consideraţii legate de plaiurile strămoşeşti, abordând, din această perspectivă, chiar dacă nu întotdeauna cu citarea propriu-zisă a surselor comentate, diverse teorii legate de acest spaţiu. Apoi, chiar dacă-i lipsesc uneori specializările istoricului de profesie, Viorel Cacoveanu ne vorbeşte despre daci şi romani, apoi despre caracterul popoarelor, precizând că „popoarele slabe şi credibile, laşe şi linguşitoare, au fost doar decoruri în istorie, chiar dacă, uneori, au avut vulcanice răbufniri de orgoliu, încercând să se opună, să arate că există şi că înseamnă ceva”. (p. 21)

Pentru Viorel Cacoveanu, perioada cuprinsă între secolele XIII-XVIII din istoria poporului român echivalează cu începutul unui somn de moarte, încercând să explice absenţa românilor din cronicele şi documentele istorice ale vremii. Odată cu cel de-al doilea capitol, intitulat Înaintaşi şi întemeitori, Cacoveanu intră efectiv în substanţa propriu-zisă a istoriei naţionale, recurgând, nu numai la date şi tratate de istorie, ci şi la valorificarea, cu inteligenţa intelectualului rafinat, a literarurii populare, tradiţiilor şi obiceiurilor acestui popor, grăitoare prin ele însele despre vechimea şi complexitatea fenomenului românesc. Din acest incitant capitol, am reţinut în mod deosebit textul cu titlul: Trădarea e o tradiţie?, care porneşte din cele mai vechi timpuri şi până la răsunătoarea trădare a generalului Pacepa. Despre acesta din urmă, Viorel Cacoveanu, cu riscul de a-şi atrage din nou criticile mincinoase ale cavalerilor neadevărului, afirmă: „Pacepa nu l-a trădat pe Ceauşescu ca om, ci ca şef al statului şi al armatei”. (p. 37)

În opinia lui Viorel Cacoveanu, odată cu secolul luminilor a început renaşterea poporului român, problematică abordată în capitolul cu acelaşi titlu al cărţii. În texte succinte, bine scrise, Cacoveanu face trimiteri la anul revoluţiei de la 1848, vorbeşte cu convingeri despre spiritul european a lui Avram Iancu, îl numeşte pe Al. I. Cuza drept ctitorul României, scoate în evidenţă legătura dintre trădare şi jug cu trimitere la cele întâmplate după trădarea dictatorului şi venirea la conducerea României a unui şomer etc. Apoi, acordă un spaţiu mai amplu Unirii celei Mari, care reprezintă, în opinia autorului, momentul de afirmare al României în spaţiul european.

Cel de-al patrulea capitol este consacrat Istoriei… nesincere, care-i prilejuieşte lui Cacoveanu apropierea în timp de evenimentele petrecute pe meleagurile româneşti după cel de-al doilea război mondial. El încearcă să descifreze şi să înţeleagă contradicţiile fundamentale ale României, deşi, în opinia noastră, nu credem că autorul e mulţumit şi convins că a pătruns până în cel mai tainic ungher al acestei spinoase teme. Cu argumente irefutabile, el îşi continuă excursul abordând ocupaţia teroristă a URSS, apoi dezvăluie, în subcapitolul Vulpea din Carpaţi, numeroasele crime săvârşite de o serie de lideri cocoţaţi în fruntea noului regim după 1945. Lista acestei secături este lungă şi, aş adăuga eu, poate fi continuată cu numele unora dintre urmaşii lor aflaţi în continuare în funcţii din instituţiile statului post-decembriste.

Viorel Cacoveanu face o încercare de a prezenta, dintr-o perspectivă mai obiectivă şi mai realistă activitatea şi rolul jucat de Gheorghe Gheorghiu Dej în prima parte a existenţei regimului comunist în ţara noastră. Influenţele pe care le oferă, în acest scop, nu reuşesc să-l exonereze pe Dej de multe din abuzurile şi atrocităţile în timpul domniei sale. Tot un fel de încercare de a-l prezenta dintr-o altă perspectivă pe liderul din Scorniceşti întreprinde Cacoveanu în subcapitolul cu acelaşi titlu. Apoi, el subliniază rolul nefast al Elenei, cu referire directă la activitatea dezastruoasă pe plan politic şi naţional pe care a avut-o acest odios personaj pentru că, aşa cum spune autorul: „Nici unul din marile servicii secrete ale lumii – CIA, KGB, Mosad – nu-i puteau face atâta rău, nu-l puteau compromite[2] şi distruge, aşa cum a făcut-o Elena”. (p. 79)

În continuare, Viorel Cacoveanu adastă asupra perioadei 1968-1989 şi vorbeşte despre o comedie vitriolantă cu trimitere la personaje şi evenimente pe care le-a cunoscut din perioada de dinainte de 1989. Lista este lungă, dar alcătuită riguros, cu acţiuni şi fapte de mare gravitate şi responsabilitate prin implicaţiile nefaste pe care le-au avut asupra destinului acestui popor.

Capitolul cinci al cărţii sale este unul extrem de amar pentru autor, care-şi revarsă aici multele şi justificatele lui nemulţumiri faţă de cele întâmplate în România după 1989. După ce vorbeşte despre suferinţa ca destin, Cacoveanu consideră anul 1989 o mare şi ultimă ratare pentru destinul poporului român. Apoi, el subliniază implicarea directă a URSS şi SUA în ceea ce unii mai numesc astăzi Revoluţia României, pentru ca apoi să evidenţieze primele roade ale acestei lovituri de stat. Autorul afirmă, cu numeroase argumente credibile, că UDMR este o forţă politică ostilă României. Acelaşi curaj îl dovedeşte şi atunci când numeşte CDR drept cacealmaua democrată din România. Cacoveanu ne oferă apoi câteva mostre dintr-o democraţie din import şi ne atrage atenţia asupra erorilor politice extrem de grave la început de mileniu. Rând pe rând, el vorbeşte despre furt şi escrocherie, sancţionarea milogilor din viaţa politică românească, se revoltă împotriva prizonierilor dosarelor şi pune sub lupa sa critică corupţia puterii judecătoreşti din această ţară. În opinia sa, de situaţia dramatică în care se află astăzi România se face vinovat însuşi electoratul, întrucât în oglinda directă a acestuia sunt aleşii acestuia de la diverse nivele. La fel de interesante şi incitante sunt şi textele despre lupta de clasă, urmaşii lui Molotov ş.a.

Ultimul capitol al cărţii este, după părerea noastră, şi cel mai acid şi, chiar, vitriolant întrucât el este consacrat culturii… inculturii. Viorel Cacoveanu nu rămâne indiferent faţă de dispreţuirea valorilor naţionale, se preocupă de felul cum scriu marii gazetari, afirmă că nu există o literatură de sertar, pretinsă a fi fost scrisă de aşa-zisa intelectualitate de elită post-decembristă. Apoi vorbeşte de opera literară ca afacere şi scrie un text dur la adresa culturii… inculturii, luând atitudine şi faţă de cele întâmplate la Uniunea Scriitorilor. Chiar dacă nu o spune răspicat, autorul se revoltă împotriva atitudinii instituţiilor teatrale faţă de piesa românească şi dramaturgii autohtoni[3]. Apoi, cu înţelegere, vorbeşte despre destinul potrivnic a lui Petru Dumitriu şi pune la stâlpul infamiei găştile literaturii (cu susţinerea criticii) post-decembriste. Nu în ultimul rând, se revoltă faţă de practicile ruşinoase ale unor aşa-zişi critici literari şi atitudinile acestora de cultivare şi promovare a non-valorii[4].

Şi restul textelor cărţii pe care o prezentăm sunt scrise în aceeaşi cheie critică, autorul dovedindu-se neîmpăcat faţă de cele ce se petrec, ilogic şi nefiresc, în viaţa şi cu viaţa românilor. Un acerb atac lansează Cacoveanu, în textul intitulat Intelectualii şi politica, fiind necruţător faţă de toţi acei intelectuali români, care, de-a lungul anilor, indiferent de regimul politic, au cochetat şi profitat de pe urma relaţiilor cu şi susţinerii din partea celor aflaţi la putere.

Capitolul final al cărţii, intitulat Epilog evidenţiază o parte dintre sentimentele şi trăirile unui autor vertical[5], deci incomod, şi pune la stâlpul infamiei atitudini şi practici care subliniază abuzuri, ilegalităţi şi infinite mizerii legate de numele unor lideri politici actuali. Cartea se încheie cu o mărturisire cu numeroase accente pesimiste şi de neîncredere, impuse de degringolada care, în cazul istoriei române, este de departe de a se fi încheiat.

Istoria risipită a lui Viorel Cacoveanu este o carte document, care probează convingător că n-au dispărut complet intelectualii verticali şi demni din această ţară, intelectuali a căror singură şi nobilă preocupare rămâne rostirea adevărului despre trecutul şi prezentul acestei ţări.

 

 


[1] CACOVEANU, Viorel, Istoria risipită, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, cluj-Napoca, 2008.

[2] Se referă la soţul ei, Nicolae Ceauşescu.

[3] Reamintesc aici că, scoşi abuziv de pe afişele teatrelor din întreaga ţară, o serie de dramaturgi importanţi ca Marin Sorescu, D.R. Popescu, Ecaterina Oproiu, Tudor Popescu etc., sub pretextul penibil, de-a dreptul proletcultist şi demagogic, că fuseseră jucaţi în perioada comunistă, dar, în realitate, pentru a face loc unor impostori, unor dramaturgi de duzină, din ţară sau de peste hotare sau unor autori străini de mâna a doua, au fost nevoiţi să se constituie în Asociaţia Dragon (Dramaturgi goniţi), la Sfântu Gheorghe (Covasna).

[4] În România post decembristă au apărut şi aşa zişii critici simbriaşi. Contra unor sume de bani şi altor beneficii, unii dintre aceştia (inclusiv din Cluj-Napoca) scriu prefeţe sau recenzii superlaudative pentru autori şi cărţi mediocri, ajungând să ridice nişte nulităţi infatuate şi găunoase la nivel de autori de referinţă pentru anumite generaţii.

[5] Nu ne-ar mira deloc ca autorului să i se aplice de unii critici şi exegeţi şi epitetul de naţionalist, deoarece, în viziunea acestora, este un păcat de neiertat să îţi iubeşti ţara şi să-i aperi valorile. O vor face, cu siguranţă şi spre a nu risca să-şii compromită şansele de a mai beneficia de vreo bursă Soros sau alte stipendii şi avantaje oferite de cei care au interesul punerii la zid a acestei ţări şi acestui popor prin intermediul cozilor de topor apărute chiar din sânul lui.

______________

12 Februarie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Cartea inimii“, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

O carte despre inimă! Văzută din punct de vedere anatomo-fiziologic,  medical, spiritual, literar…Din toate colţurile, inima e luată cu asalt şi  e pusă pe tavă în faţa privitorilor uimiţi care abia aşteaptă să afle cât mai multe lucruri reale şi poveşti despre acest subiect, palpitând şi palpitant.  Cu toţii suntem angrenaţi în acest mecanism biologic, fie că vrem, fie că nu.

Nici nu pronunţi bine cuvântul inimă şi toate fibrele intră în reacţie şi încep să tresalte. Firesc, doar e organul vital, motorul, pompa biologică a fiecărei fiinţe.  O carte „de la inimă la inimă”, prilej minunat de comuniune, nu numai pentru oameni „inimoşi”, sensibili, dar şi pentru cei „cu inima de piatră”, ca să le mai înmoaie inima. Pe copertă, un om aplecat, care-şi cară inima-n spinare. Foarte sugestiv. Cartea cuprinde mărturisiri, informaţii, interviuri cu cel mai de seamă  specialist cardiolog, informaţii despre chirurgia cardiacă şi despre profilaxia bolilor cardio-vasculare, aforisme, poezii (şi aici, har Domnului! Ar fi suficient material pentru sute de cărţi,) pentru că nu există poet care să nu fi scris ceva despre inimă, fie şi despre inimă albastră.

Nu se poate să fii om şi să nu fii cucerit de un asemenea domeniu care oferă nenumărate terase de abordare.

Şcoala de chirurgie cardio-vasculară de la Târgu-Mureş şi-a făcut un renume mondial prin specialiştii săi eminenţi şi prin colaborarea cu fraţii Barnard, doctorii chirurgi Christian şi Marius care  au reuşit performanţe extraordinare în această parte a lumii şi au dus faima Şcolii de chirurgie de la Târgu-Mureş. Nu există om să nu fi auzit de  „miracolele” pe care aceştia le-au înfăptuit, de-a lungul deceniilor, prin transplanturi de inimă. Noutatea absolută a  anilor ’60-’70 – primul transplant de inimă – realizat la Târgu-Mureş, a devenit demult un fapt banal în zilele noastre, când operaţiile sunt foarte frecvente şi realizate cu instrumente performante şi cu o tehnică foarte avansată. Trebuia însă „transplantată”, ori măcar sădită, mentalitatea în sensul solidarităţii umane.

Au fost anii încolţirii vieţii din moarte. Dovadă că subiectul l-a preocupat pe autorul de faţă, încă din prima tinereţe, este că a adoptat imediat formula donatorului universal dorind el însuşi să fi donator, într-un caz limită. „La cei şaisprezece ani ai mei, vroiam să se ştie că, dacă mi se întâmplă ceva (mama murise cu doi ani în urmă), sunt dispus să devin donator, inima mea să poată salva o viaţă.” De aceea a dorit să afle cât mai multe despre acest domeniu, destul de delicat al ştiinţei medicale.

Chemarea inimii,  poate fi uneori mai puternică decât cea a sângelui. S-a dovedit, inima se conduce după legile ei şi rareori îl întreabă pe om dacă acesta îngăduie un lucru sau altul. Există şi vorba: inima îşi face de cap… Cum ar putea face acest lucru? Şi totuşi…Ea ţine hăţurile, ea  – de cele mai multe ori – ne conduce. „Mi-am ascultat inima, şi nu mintea” – spune omul când aceasta îi dă ghes să iubească pe cine nu trebuie.

Câte din aceste vorbe vechi sunt reale şi câte legendă ori superstiţie? În Scriptură se vorbeşte despre sediul inimii ca despre visteria cea rea, ori visteria cea bună, sălaş al virtuţilor sau al păcatelor.

Un univers încăpător – spune Nicolae Băciuţ. Practic, fără limite. Şi totuşi,  prizoniera cărnii, a pieptului nostru, precum pasărea care se zbate în colivie.

În Scriptură stă scris că ea este centrul tuturor acţiunilor noastre, fie bune sau rele. În inimă păcătuim, mai întâi. Ea îşi dă prima consimţământul. Ea este sediul păcatelor. De ajuns să consimţi, mai întâi în inimă şi păcatul e deja săvârşit.  Restul vine de la sine.

Cândva, număram printre reflecţiile personale şi pe acesta: „A murit stingher. La autopsie i s-a găsit: piatră la inimă.”

Inima pietrificată, e cea a unui om egoist, nemilos, rău, însingurat.

Dar câte nu s-ar putea  broda despre inimă? Dantelării întregi, ca spuma adunată la ţărmul oceanului.

Gândul te fură fără de veste, dacă nu-i pui frâu.

În Filocalie există Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, pe care-o rostesc monahii şi preoţii „cu mintea coborâtă în inimă” până ating starea de graţie în care Duhul Însuşi se roagă pentru ei cu suspine negrăite. Puţini ajung la această performanţă. Rugăciunea inimii a fost formulată şi practicată  de diferiţi sfinţi, printre care şi Sfântul Grigore de Palama.

„Nu întâmplător, spune Nicolae Băciuţ – inima apare frecvent în scrierile Sfinţilor Părinţi, după cum reliefează o lucrare, Inima în scrierile Sfinţilor Părinţi – Învăţătura ortodoxă despre curăţirea inimii”, de Arhimandrit Spiridonos Logothetis: „Ortodoxia ne îndeamnă să ne îngrijim întâi de inima noastră şi mai apoi de purtare, de făptuire. Poate nici nu trebuie să ne îngrijim de acestea: dacă rânduim ca inima să ne fie bună şi sfântă, atunci de la sine şi faptele noastre vor fi bune. Dacă însă vom lăsa să ni se înrăiască inima, atunci, firesc, ni se vor înrăutăţi şi faptele. Căci din inimă ies faptele inimii”.

Şi iată ce conţinut are cartea de mai sus,  în legătură cu acest subiect:

Inima înainte de toate, Ce este inima, Rostul inimii, Unde se afla inima, Inima este centrul fiinţei, Lăcaşul Sfintei Treimi, Împărăţia lui Dumnezeu este în inima noastră, Împărăţia păcatului, Iubirea din inimă, Cât valorează virtuţile inimii, Făţarnicia este urâtă înaintea lui Dumnezeu, Curăţirea inimii, Bunătăţile inimii curate, Din inimă curată, Căldura şi luminarea inimii, Desfătarea inimii, Paza inimii, Cărţi de folos”.

În mod cu totul providenţial, în timp ce scriu aceste rânduri, îmi soseşte pe e-mail, următorul mesaj: „HAI SĂ AJUTĂM UN SUFLET MICUŢ CARE NU ARE NICI O VINĂ CĂ E BOLNAV !!!!!!!!!!!! !!!! !!!
dacă ştergi mesajul ăsta jur că nu ai inimă!:”

Şi urmează o cerere de ajutor pentru un copil bolnav, numit Rareş. Că tot vorbeam de inimă. Ca să demonstrez că am inimă, trimit mesajul mai departe.

În general, dicţionarul de expresii româneşti şi străine abundă de sintagme şi de vorbe de duh,  de tot felul,  puse pe seama inimii. Nu e cazul să insistăm.

Consideraţiile autorului pe marginea acestui subiect sunt deosebit de pertinente. El vine cu argumente şi cu citate din specialişti, dar şi cu literatura aforistică  milenară legată de acest important subiect. „Care e relaţia dintre inimă şi suflet? După cum se ştie, circulă versiunea că după moarte, greutatea scade cu 21 grame. Aceste 21 grame ar reprezenta greutatea sufletului. Oricum, se crede că inima e sălaşul sufletului, că acolo stă acesta cuibărit, potenţând mai mult virtuţile inimii.

Chiar C. Barnard afirma că ”Inima este considerată de mulţi oameni, deşi poate în subconştient, lăcaşul fizic al sufletului, un lucru sacru, ce nu trebuie violat de om” (Inima nu trebuie să moară, p.10). „Din păcate, mai spune C. Barnard, inima a căpătat un mister poetic, care-i conferă o semnificaţie mai profundă decât posedă cu adevărat” (Inima nu trebuie să moară, p.10).

Inima, mai spune reputatul chirurg, „este un organ minunat, creaţie a perioadelor de evoluţie, mai perfectă decât orice pompă mecanică creată de om vreodată; ea bate neîncetat pe durata unei vieţi. Îşi are şi misterele sale, dar acestea, deşi complexe şi subtile, sunt definite raţional şi constituie preocuparea fiziologului şi chimistului, care caută să realizeze acea cunoaştere tot mai profundă, care stă la baza oricărui progres medical”. (Op. cit. , p 10).”

Dar să vedem ce spune şi ştiinţa, citate dobândite tot graţie autorului:

„Inima, spun manualele de specialitate, este un muşchi puternic ce pompează sânge în tot organismul. Este localizată în torace, înapoia sternului, având o fomă asemănătoare cu o pară (la adultul sănătos, dimensiunea sa aproximează dimensiunea pumnului). Inima are aproximativ 60-100 bătăi /minut, şi aproximativ de 100.000 bătăi / zi”.

Şi observaţia lui Nicolae Băciuţ – un „inimos” el însuşi, faţă de această informaţie strictă:

Cât de reci sună aceste cifre în raport cu câtă… căldură, energie dă inima vieţii!”

Să vedem ce spune şi glasul Bisericii:

„Inima noastră, spune preotul Anton Dancă, este plăsmuită în realitatea ei spirituală, morală şi fizică de linia ereditară a părinţilor şi strămoşilor, de mediul înconjurător, de cele ce învăţăm şi gândim, de darurile şi chinurile noastre şi ale înaintaşilor, de plânset şi durere, de virtuţi şi păcate şi chiar mai mult de păcate decât de virtuţi. Şi această inimă omenească poate fi uneori atât de frumoasă încât să ne răpească admiraţia, cum s-a întâmplat, nu numai cu Dante şi Beatrice pe care a văzut-o doar o singură dată şi i s-a părut că a descoperit paradisul, ci şi cu mulţi alţii. Cazul lui Dante este clasic, fiindcă el a avut intuiţia de a-l pune în versuri. Inima Beatricei l-a copleşit într-atâta încât el a devenit robul frumuseţii ei şi aceasta l-a făcut cel mai mare poet al Italiei şi unul dintre cei mai mari ai omenirii”.

„Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel blând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe” – este una dintre virtuţile inimii, după Sfantul Iustin Popovici.

Se zice despre creatori: „scriu cu inima”; „cântă cu inima”; etc. formule care relevă implicarea sufletească a autorilor, fie că sunt literaţi, cântăreţi, artişti plastici.

Părerea mea personală este că nu poţi scrie nimic doar cu mintea, fără un pic de inimă. Chiar dacă uneori inima e…rea.

Inima constituie sarea şi piperul scrierilor, dincolo de argumentaţia ştiinţei, care şi ea este valabilă. Şi poate că nu întâmplător –  aşa cum subliniază Nicolae Băciuţ – una din primele publicaţii româneşti din secolul al XIX-lea s-a numit: „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.

„Oricâtă aură a căpătat inima, ea este însă, susţine Barnard, „un dispozitiv superb, creat din muşchi şi valve şi înzestrat cu o puternică tenacitate, care-i permite să funcţioneze eficace şi bine în cele mai variabile condiţii” (Op. cit., p. 11). Ba chiar cere să se renunţe la viziunea idealizată, mistică a inimii, suţinând că ea trebuie privită în „adevărata ei lumină”.

O sumă de întrebări cât se poate de justificate, se iscă în legătură cu inima. Le adresează autorul în locul nostru:

„Cum funcţionează inima, ce înseamnă ea din punct de vedere anatomic? Care sunt punctele ei tari, care punctele slabe? Ce trebuie făcut ca inima să reziste cât mai mult, să facă faţă la cât mai multe încercări la care e supusă? Ce regim de viaţă asigură inimii rezistenţă? Care sunt duşmanii/prietenii  inimii?  Cine/ce îmbătrâneşte inima? Se poate trăi cu inimă de împrumut? Ce aduce ea noului purtător, de la predecesorul său? Ce se împrumută de la cel în care a bătut inima până la un moment dat?”

Nu mai e un secret pentru nimeni. Cine a avut curiozitatea de a privi o inimă „pe viu” – a avut posibilitatea, pentru că astăzi, operaţiile pe cord deschis se fac sub ochiul monitorului şi poţi să-ţi vizualizezi cordul, chiar în clipa când doctorul l-ar ţine, în mâini, să simtă palpitând viaţa.

„În secolul al XX-lea,  – spune Nicolae Băciuţ – am putut să văd inima într-o nouă dimensiune, de adevărată revoluţie chirurgicală: transplantul. Cu tot noianul de întrebări pe care l-a adus. Care sunt riscurile unui transplant, cine şi când decide că unui pacient i se pot preleva organe? Cât poate prelungi viaţa un transplant? În ce măsură un pacient cu un transplant de inimă se poate reintegra? Se va ajunge la transplantul de inimi artificiale?”

Autorul face şi un scurt istoric al transplanturilor de cord realizate prin iscusinţa umană.

„Pentru că în 1969, la Institutul de Cardiologie Texas din Houston, SUA, dr. Denton Cooley a implantat prima inimă complet artificială, aceasta funcţionând până la momentul transplantării unei inimi veritabile, pacientul, Haskell Karp, a supravieţuit trei zile inainte de a-i fi transplantată o inima umană, dar a murit din cauza unor complicaţii, după o zi. Iar Barney Clark, în 1983, a supravieţuit doar 112 zile după ce a devenit prima persoană căreia i s-a transplantat o inimă artificială permanentă.”

Autorul însă ia în consideraţie şi implicaţiile factorului psihologic şi a celui social,  în acastă ecuaţie cu necunoscute.

„Câţi oameni aşteaptă o inimă nouă? În SUA, în fiecare an, lista de aşteptare depăşeşte 4000 de pacienţi, în timp ce „oferta” nu trece de 2200. Până la transplant, se poate trăi şi 30 de zile cu o inimă artificială, dar aceasta costă 100.000 de dolari!”

Cu toate realizările şi performanţele ştiinţei, inima şi creierul, rămân totuşi…un mister. Nicolae Băciuţ trece de la aceste consideraţii generale, la situaţia particulară din ţara noastră, lucru extrem de important pentru că, până în anii ’70 trebuia să faci un drum până în America  sau în Africa de Sud, ca să fii supus unei intervenţii chirurgicale de asemnenea anvergură.

„Transplantul de cord a devenit o practică curentă, iar la sfârşitul secolului al XX-lea, România a intrat şi ea în rândul ţărilor în care transplantul de organe, inclusiv de cord, a devenit „de rutină”. Primul transplant de cord a fost realizat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti, la 24 octombrie 1999, de către dr. Şerban Brădişteanu, ca la trei săptămâni, la 14 noiembrie 1999, al doilea transplant să fie efectuat la Târgu-Mureş, unde s-a făcut şi primul transplant de cord unui copil (Ionica Ciuperca, 12 ani, din Insurăţei, judeţul Brăila). Cel căruia i se datorează performanţele de pionerat ale transplantului de cord la Târgu-Mureş este Prof.dr. Radu Deac, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Târgu-Mureş, directorul Centrului de Boli Cardiovasculare şi al Centrului Regional de Transplant Mureş,  fost Ministru Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

Târgu-Mureşul a ajuns al doilea centru, după Bucureşti, în care s-a făcut transplant cardiac, deşi ar fi putut fi primul. Prima operaţie pe cord deschis în această clinică s-a efectuat în 5 aprilie 1973, de atunci efectuându-se peste 7000 de operaţii pe cord.”

S-au creat oportunităţi pentru ca pacienţii să fie operaţi în condiţii optime şi în ţara noastră şi datorită unor specialişti de nivel mondial, cum e profesorul dr. Radu Deac. Nicolae Băciuţ îi face un scurt portret curricular:

„Prof. dr. Radu Deac, s-a născut la 28. 02. 1940, în Sălaj, a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj, a efectuat stagii în Marea Britanie (1969-1970); SUA (1990-1992). Pe lângă conducerea Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară, Radu Deac e profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu-Mureş. Are la activ şi invenţii: trei brevete americane pentru valve cardiace artificiale şi trei brevete româneşti.

Este autorul unor premiere medicale:
în 1964 a realizat primul transplant cardiac la animal, în 1983 a efectuat prima înlocuire de valvă cardiacă din Romania, având valva biologică; în 1999 a participat la prima operatie de transplant cardiac din Romania de la Bucureşti şi a efectuat cel de-al doilea transplant cardiac din Romania. A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru cercetări în domeniul colagenului.”

Urmărind fenomenul şi în calitate de reporter TV, Nicolae Băciuţ este în măsură să afirme:

„Am văzut pacienţi cu inimă „de împrumut”, i-am filmat, am stat de vorbă cu ei, le-am urmărit evoluţia, ca reporter TV. Am ajuns să fiu partizanul lui Erik Berglund, care crede că a sosit din nou vremea inimii, că “Acum a sosit timpul ca lumea sa dea mai multă atentie inimii, să acţioneze din inimă”.

Inima are şi o zi a ei – din 2000, ziua de 30 septembrie s-a stabilit să fie Ziua Mondială a Inimii. Românii au mai stabilit o Zi a Inimii, Ziua Naţională a Inimii, care se marchează în luna mai.”

Şi autorul oferă şi câteva date statistice în legătură cu decesele cauzate de afecţiunile cardio-vasculare.

„Cercetează-te, frate, în fiecare zi”, spune Isaia Pustnicul, 28, ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu; şi leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta”.

Reporterul furnizează şi informaţii fitoterapeutice:

„Se crede că există o „floare a inimii”, păducelul, fiindcă, se spune, „Nici o altă plantă din lume nu ştie să vindece inima precum el”.  De aceea, se sugerează că atunci „Când îl întâlniţi prin păduri sau pe margini de drum,
faceţi o plecăciune în faţa lui şi uraţi-i aceeaşi sănătate ca cea pe care v-o dăruieşte”.

Şi nu în ultimul rând, autorul aduce argumentul suprem care se cunoaşte de când e lumea: dragostea ajută sau dăunează inimii.

„Această carte – menţionează Nicolae Băciuţ – va pune faţă în faţă puncte de vedere ştiinţifice cu puncte de vedere teologice (…)

Ideea, tema cărţii au fost atât de seducătoare şi de ademenitoare încât n-am rezistat tentaţiei de a le împărtăşi cu cititorii, de la care aştept şi observaţii şi sugestii”.

Autorul are ca punct de plecare o suită de convorbiri cu medicul chirurg Radu Deac, afirmaţiile căruia constituie o perspectivă ştiinţifică viabilă, faţă în faţă cu celelalte ştiinţe: filozofia, teologia, literatura şi arta, în sintonie cu ele, ori având puncte de vedere diferite, dar nu ireconciliabile.

„Transplantarea inimii nu mai e o metodă exprimentală” – afirmă  prof. dr. Radu Deac în primul interviu.

Domnia sa evidenţiază  tradiţia veche a Târgu-Mureşului  care s-a încetăţenit în Centrul de Boli Cardiovasculare şi Centrul Regional de Transplant, din oraş şi că primele procupări în acest domeniu s-au făcut simţite încă din 1964. Doctorul oferă detalii statistice despre bolnavii operaţi în lume,care au o calitate a vieţii mult superioară celei de dinainte de transplant, ceea ce confirmă că avem de a face cu o metodă de tratament bine stabilită, cu indicaţii precise şi cu un standard de rezultate care trebuie atinse de orice centru care îşi asumă o astfel de activitate.”

Un moment crucial în această activitate a fost înregistrat în 14 noiembrie 1999, când s-a efectuat primul transplant pe cord la Târgu-Mureş. A urmat apoi, un transplant de inimă la copil, o premieră naţională.

Numărul transplanturilor, însă, depinde de cel al donatorilor.

„De fapt, acesta e factorul limitant major, numărul de donatori de organe”.

Un mare rol are în această privinţă schimbarea mentalităţii în ceea ce priveşte donarea de organe. Interviul a fost realizat în 8 februarie 2001.

O a doua întrevedere a avut aceeaşi temă de dezbatere. Privit din prisma omului de ştiinţă, cordul este un organ, „o pompă mecanică, căreia îi corectăm deficienţele mecanice, şi este, de fapt, simbolul vieţii pentru că atât timp cât inima funcţionează, omul trăieşte.”

Faptul că inima este centrul afectelor, “un fel de seismograf al trăirilor”, este explicat de medic astfel:

“Într-adevăr sunt localizate, ca să spun aşa, la nivelul inimii, diverse trăiri. Aceasta se poate traduce şi într-un fel fiziologic, faptul că inima reacţionează printr-o creştere, de pildă, a frecvenţei cardiace, la diverse asemenea trăiri.

Aceasta nu înseamnă neapărat că la nivelul inimii sunt localizate aceste trăiri. Evident, trăirile sunt manifestări ale altui organ, a creierului, dar care au repercusiuni la nivelul inimii.”

Profesorul face o serie de remarci foarte interesante:

“În virtutea profesiei, am fost fizic în inima a mii de pacienţi. Totuşi, mi-e extrem de dificil să definesc această profunzime. Este o noţiune extrem de complexă. (…)

N-am găsit argumente care să ne convingă că trăirile omului sunt schimbate atunci când îi schimbi inima. Ceea ce mă face să mă duc cu gândul la faptul că ar fi alt organ sediul acestor trăiri şi, evident, acesta trebuie să fie creierul. Că implicăm, evident, şi inima, este şi acest lucru o realitate.”

O altă serie de întrebări vizează vârsta inimii transplantate şi eventualele diferenţe ale trăirilor, ale sentimentelor.  Şi aici, omul de ştiinţă face o afirmaţie notabilă:

“- Majoritatea transplanturilor pe care le facem au acest obiectiv – să oferim unui om mai în vârstă, cu boală cardiacă, o inimă cât mai tânără, pentru că aceasta îi permite o durată de viaţă, de supravieţuire, mult mai lungă.

Este, într-un fel, un obiectiv pe care, de cele mai multe ori îl atingem. Dar există şi cazuri în care transplantăm o inimă de vârstă apropiată, dar care este în perfectă stare de funcţionare. Inima poate funcţiona perfect şi la 80 de ani, evident. Vârsta inimii, dacă dorim să ne referim la acest lucru, este destul de greu de stabilit. Vârsta inimii este aceea pe care o percepe omul. Este nu neapărat cea biologică, ci cea pe care, efectiv, o percepem”.

Este de subliniat faptul că întrebările lui Nicolae Băciuţ  nu sunt după un şablon, ci ele au prospeţimea şi ineditul pe care ţi-l oferă întâlnirea dintre două sau mai multe personalităţi de marcă, întâlnire care ia aspectul unui eveniment în viaţa ficăruia dintre cei implicaţi. La întrebarea jurnalistului  care este prima amintire a chiururgului Radu Deac despre inimă, acesta răspunde:

Prima dată în profesia mea, atunci când am intrat într-o operaţie pe inimă, am văzut pentru prima dată inima omului. Sigur că, din punct de vedere subiectiv, să întâlneşti inima unui om este cu totul altceva, exact în sensul profunzimii trăirilor şi aspectelor pe care le-aţi ridicat. Dar, întâlnirea fizică, privilegiul de a vedea inima cuiva e a celor care lucrează în acest domeniu, al chirurgiei cardiace”.

Alegerea unei astfel de profesiuni responsabile pentru viaţa omului, este un moment cheie, o experienţă fundamentală care poate fi influenţată de o întâmplare extraordinară, de tradiţia familială ori de exemplul profesorilor emeriţi.  Discuţia cu reporterul îi provoacă chirurgului amintiri despre perioada studenţiei şi motivele care l-au determinat să  meargă pe acest drum, în beneficiul ştiinţei dar şi al vieţii umane. Acesta subliniază rolul pe care l-au avut distinşii profesori doctori, printre care doctorul Ioan Pop de Popa, viitorul profesor Pop de Popa.

Referitor la tinerii care urmează chirurgia, profesorul afirmă:

“În ceea ce priveşte Târgu-Mureşul, acesta e un centru medical puternic, cu Universitate de Medicină. Nu pot fi separate aceste contribuţii, aceşti factori, decât poate din punct de vedere didactic, altfel ele fac parte dintr-un complex, dintr-un tot în care oamenii tineri, cu o anumită formaţie sau cu anumite calităţi, trăsături de personalitate, de caracter şi aşa mai departe, cu nişte abilităţi fizice chiar în chirurgie, pentru că chirurgia implică pe lângă creier şi manualitate, activitate practică, care trebuie cultivate, dezvoltate, pe lângă celelalte calităţi intelectuale. Deci, toate aceste elemente complexe, reunite, influenţează dezvoltarea unui tânăr sau chiar a  unui profesionist mai avansat în vârstă şi fac parte dintre obiectivele activităţii noastre didactice, profesionale, spitaliceşti şi de relaţii interumane”.

După 43 de ani de activitate chirurgicală cardiovasculară la Târgu-Mureş, profesorul spune:

“Nu m-am născut la Târgu-Mureş, dar aici sunt acasă. Şi atât profesia cât şi viaţa mi-au oferit satisfacţii în Târgu-Mureş şi nu pot decât să le preţuiesc la adevărata lor valoare aceste trăiri.”

Şi toate acestea pentru că, afirmă profesorul, “Târgu-Mureşul oferă foarte bune condiţii pentru dezvoltarea profesională. (…)

În primul rând, consider eu că Târgu-Mureşul are o poziţie geografică privilegiată, în centrul geografic al ţării şi, mai ales, al Transilvaniei, dacă vreţi să traduc în nişte termeni extrem de pragmatici. Şi aceasta ne oferă posibilitatea de a oferi acces pentru diagnostic şi tratament unor bolnavi din diverse regiuni ale ţării, cum, de fapt, se întâmplă. Optzeci la sută dintre pacienţii noştri sunt din restul ţării, de la Constanţa până la Oradea, de la Suceava până la Craiova. Reputaţia centrului medical şi probabil şi a Institutului de Boli Cardiovasculare de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor, s-a consolidat, şi aceasta creează încredere şi, în plus, climatul de performanţă care există în Târgu-Mureş, în această instituţie în care lucrez, determină bolnavii să se adreseze Centrului nostru pentru a-şi reface sănătatea, în special în ceea ce priveşte problemele inimii, mai ales »

Faptul că profesorul sud-african Marius Barnard a lucrat în acest centru a fost o exprienţă fundamentală pentru medicii români.

« – Vizita  profesorului Marius Barnard este unul dintre momentele remarcabile ale activităţii noastre, dar trebuie să spun vizitele domniei sale, pentru noi l-am cunoscut numai după performanţele realizate la Cape Town, în Republica Sud-Africană, odată cu realizarea primului transplant de inimă, în 1967. Deci, după aceea, în anii care au urmat, i-am cunoscut performanţele şi momentul în care ne-a vizitat, prima oară în 1976, a însemnat un moment deosebit pentru dezvoltarea noastră, pentru că n-a fost doar o vizită protocolară, a fost o vizită de lucru, cum se spune. A petrecut cu noi mai multe săptămâni în care a operat, ne-a ajutat la operaţii şi, evident, a fost un mare progres. Am avut, deci, şansa să ne viziteze. Eram al doilea centru din ţară în desfăşurarea activităţii de chirurgie pe cord deschis şi, după Bucureşti, evident că vizita domniei sale a avut loc şi la Târgu-Mureş şi s-a înscris în activitatea noastră ca un eveniment memorabil, a fost poate chiar o cotitură în obţinerea unor rezltate mai bune, pentru că în 1976 eram abia la trei ani de la începutul activităţii noastre de chirurgie pe cord deschis.”

Transplantul cardiac – vârf al performanţei chirurgicale, un vis care a devenit realitate la Târgu-Mureş.

Şi aici, profesorul mărturiseşte reporterului:

« Am încercat să transpun în realitate acest vis şi, în ciuda condiţiilor pe care le-am avut, am reuşit în 1964, în luna august, să fac prima înlocuire completă din punct de vedere chirurgical, a inimii unui animal. »

El oferă un scurt istoric al transplanturilor în lume, precum şi modul cum a ajuns să facă primul transplant

« În 1967, Christiaan Barnard şi cu fratele său Marius,  au reuşit să facă prima transplantare la om. A fost un moment care pe noi ne-a găsit deja în activitate. (…) Abia în 1999 am reuşit  să începem şi noi operaţiile de transplant. Evident, pornisem la drum. Trebuie să spun că în iulie 1999, am început primele recoltări de organe.(…) Târgu-Mureşul a fost centrul în care s-au făcut primele recoltări multiorgan : ficat, inimă, rinichi, care au stimulat şi ele această activitate de transplant.

În 24 octombrie, 1999, doctorul Brădişteanu, la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti a făcut primul transplant cardiac la om în România, operaţie la care am participat şi eu şi care a decurs bine. La două săptămâni, la Târgu-Mureş, ca o evoluţie firească a lucrurilor, am făcut şi noi primul transplant cardiac. A urmat seria transplantelor efectuate de-a lungul anilor. »

Anul 1999 a deschis porţile unei noi ere în chirurgia cardiacă o dată cu primul transplant de inimă la Bucureşti, realizat de profesorul Brădişteanu apoi, în 14 noiembrie al aceluiaşi an, un transplant şi la Târgu-Mureş, efectuat de doctorul Radu Deac, împreună cu o echipă de medici.

Un om cu o performanţă de peste 20.000 de operaţii pe cord, în 43 de ani de activitate chirurgicală. Un om cu peste 20.000 de inimi salvate.

Acest interviu a fost realizat în 27 iulie 2006.

Ca o prelungire a reportajelor despre inimă, autorul introduce un text admirabil intitulat “Inima reginei Maria”.

Cu toţii ştim că suverana a lăsat scris ca inima ei să fie îngropată la Balcic, loc îndrăgit de ea, unde îşi avea o reşedinţă pe malul Mării Negre, într-un colţ de rai, grădina botanică ce străjuieşte castelul.

Istoria acestei inimi este, pe cât de frumoasă, pe atât de intresantă şi despre ea s-a scris mult pentru că e un subiect seducător. Şi pe mine m-a împins curiozitatea şi am vizitat  Balcicul în două rânduri, poposind cu încântare la locul unde stătuse, inima ei.

„Cer, spunea regina Maria, în Testamentul din 1933, ca inima să-mi fie scoasă din trup, pusă într-o casetă preţioasă de bijuterii (pe care o las eu) şi îngropată în micuţa Stella Maris, la Balcic, bisericuţa simplă cu vedere la mare”.

Fizic, n-a stat mult aici, pentru că, după moartea reginei, la Sinaia, la 18 iulie 1938, inima, deşi îngropată în bisericuţa din apropierea Castelului, a fost dusă la Castelul Bran, (apropiiind-o de trup, îngropat la Curtea de Argeş) alt loc drag reginei, într-o bisericuţă veche adusă din Lueriu, judeţul Mureş, pentru că în 1940 România a pierdut Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei.

Inima reginei Maria, după descrierea unei moldovence bătrâne, în perioada primului război mondial,  era „rotundă, roşie şi plină de dragoste”. Şi cum ar fi putut fi altfel o inimă în care s-a zămislit acel mic Paradis de pe malul mării?!”

Cert este că dorinţa testamentară i-a fost îndeplinită.

„Zbuciumul inimii reginei Maria a continuat şi după moartea sa. Medicii care i-au făcut autopsia trupului neînsufleţit al reginei, au tratat-o cu formol şi au pus-o într-o casetă octogonală de argint, învelită în drapelele României şi Marii Britanii şi pusă într-o altă casetă din argint aurit, ornamentată cu peste 300 de pietre preţioase, realizată de un bijutier parizian, fiind primită în dar de la „Doamnele Române”, atunci când principesa Maria a venit prima oară în România.

De la Cotroceni, inima a ajuns, testamentar, la Balcic, de aici a fost readusă la Bran, din bisericuţă a fost mutată în 1941 într-o firidă (devenită capelă) săpată într-o stâncă la Măgura Branului. În 1968, cu concursul directorului de atunci al Muzeului Bran, a fost profanat mormântul, caseta a ajuns iniţial în Casa de bani a Muzeului Bran, apoi, în 1971, la Muzeul Naţional al României, unde au fost „valorificate” cele două casete de argint, în timp ce inima, într-o stare nu foarte bună de conservare, a ajuns într-o cutie de plastic, uitată de lume în depozit, până azi.

Am înţeles că cele două casete fac parte din tezaurul României. Mi-e greu însă să înţeleg nepăsarea atâtor inimi negre faţă de o inimă „mai mare decât trupul”, cum ar spune Nichita Stănescu.

Inima reginei Maria este şi ea parte a Tezaurului românesc!”

Se poate vorbi, atunci când se pomeneşte de inima reginei, de o „inimă călătoare” care a vrut să rămână în amintirea şi conştiinţa românilor, dar mai ales, în inimile lor.

„Cartea inimii” – se încheie admirabil cu un florilegiu de reflecţii aforistice despre inimă, un soi de Antologie care ne poartă prin Biblie, la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit şi de Apus, prin Filocalie şi prin Scrierile Sfinţilor, metodele de rugăciune ale isihaştilor, până la gânditorii, poeţii şi scriitorii zilelor noastre.

Cu totul îngereşti sunt: fragmentul din Nichifor din Singurătate care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, sfaturile lui Isaia Pustnicul despre înfrânarea simţurilor, a minţii şi sufletului, dar şi citate din clasici cum e Charles Dickens. Cântecul  „Săracă, inima me” încheie în chip fericit periplul prin inima omenească, parcă stând să ne demonstreze comorile nebănuite care se ascund în ea şi care, trebuie scoase numaidecât la Lumină.

 

CEZARINA ADAMESCU

7 iulie 2910

 

______________

11 Februarie 2011: Ştefan Doru Dăncuş: „Scrum“, Ed Grinta, Cluj Napoca (Adrian Botez

…Până azi, nefericita întâmplare a făcut să nu-mi cadă sub ochi poezia lui Ştefan Doru Dăncuş. Azi, printr-un plic pe care l-am deschis cam apatic, am văzut viscerele, sângele, piroanele şi am auzit strigătele omeneşti (lansate către cer şi către incendiile demonico-terestre)  ale Poetului. Un Poet de o  putere teribilă – asemănatoare cu cea a lui Atlas – cel ce uneşte gunoaiele/reziduurile bolborosind fierbinţi, ale pământului (în plin proces de desacralizare!), cu Cerul  – Olimpian şi Mistic…

…Volumul de poeme fără titlu, deci putând fi citite la MODUL EPOPEIC!  (bilingv: în românească şi în franceză), Scrum, al maramureşeanului (de obârşie) ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ), vorbeşte (cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuşi, a unui OM!) – ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!) tăcem, anesteziaţi şi laşi. Şi trădători – de noi şi de Creaţie şi de Creator. „Scrumul” este o stare cosmică, terestră şi umană, în acelaşi timp – stare de nebunie a incendiatorilor, dar şi apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va re-învia în „altceva” (nu în zăpadă: „nu mai ninge în românia” – cf. p. 24), dar, poate, într-o primăvară prin care eul-dracul se vor pierde-rătăci, prin…pierdere de identitate terestră („ori poate că sunt dracul şi mi-am pierdut identitatea/prin grădinile parfumate ale acestei primăveri (ar trebui să-mi dau demisia/din funcţia de Ştefan Doru Dăncuş” – cf. p. 78): de la „trupul aruncat/de viu în crematoriu” – cf. p. 14 („după ce un om de nimic/ abia ieşit de la casa de nebuni/a turnat benzină şi mi-a dat foc la staţia peco” – cf. p. 26), până la „poemele astea/grămada asta de scrum de pe sandalele Tale” (cf. p. 48) sau: „două cifre au încolţit în terenul fertilizat cu/ore de puşcărie şi scrum de ţigară” cf. p. 18 – unde puşcăria şi scrumul de ţigară au devenit sinonimele înlănţuirii vieţii, de către principiile malefice, ostile şi opuse vieţii – dar şi sinonime ale răbdării omului, în faţa încercărilor infernale, la care-l supune Instanţa Trancendentă!).

 

…Poetul e trădat de lume, Lumea îşi trădează principiile şi „fericirile” creştinismului (deci, îşi anulează, pare-se, cu o violenţă şi furie inexplicabile, şansa soteriologică!). Poetul şi Lumea – „eterna” contradicţie a contemporaneităţii  – …şi, prin lupta/opoziţia contradictorială, se creează premizele (invizibile, dar intuibile! ) unei glorii iminente …: „Meşterul Manole” este, aparent, un înfrânt al Iubirii/Anei Simetrice şi al Pământului – în realitate, este la fel de ridicul şi mistic-măreţ, pentru ne-iniţiaţii în spiritualitate, cât şi Iisus!  – şi mai proaspăt, în trăire, decât însuşi Dumnezeu-Iisus, căci este, DEJA,  iniţiat în dezamăgirile hristice – ale ultimelor sale zile terestre („pământul pentru cactus/pentru sânii tăi e pregătit: spini va bea/Isus în primele zile”- cf. p. 18).

 

..Meschinăria lumii, ba chiar Pervertirea Iubirii, ating cote paroxistice şi forme dement-groteşti – prin care omenirea se reifică, poetul fals ia masca Poetului Autentic, care este, de fapt, Masca lui Momus! (…şi, în consecinţă, pare că şi Dumnezeu oboseşte/se blazează, îşi ia o…pauză! – ..iar Poetul Autentic rămâne Singura  Măsură! – SINGURUL REPER PENTRU O VIITOARE VIAŢĂ, în cu totul alte coordonate de Duh):”undeva la o masă încărcată de amici/şi femei un poet va scrie:/dacă moare dăncuş înaintea mea voi plânge puţin” (cf. p. 44).

 

…Ba chiar lumea nu mai poate să „înghită” sacralitatea, o desfigurează până la ne-recunoaştere, aducând sacralitatea la nivelul closetului şi Sfânta Euharistie, la nivelul grosolăniei dezgustătoare a crimei, absurde şi fără sfârşit, parcă („Eu n-am zis să tăiaţi porci/în cinstea naşterii Mele/n-am cerut miei ucişi fiindcă am înviat a treia zi/nu frica de Mine vă trebuia/ochii voştri şi inimile voastre îmi erau de-ajuns/pentru a supravieţui printre voi”/spunea El cu blândeţe/şi dintr-odată unul din noi s-a ridicat/şi-a întrebat: Bine, bă, da noi nu mai mâncăm/astăzi?” – cf. p. 50) …iar cuvintele Sfinte, în stare de CRIZĂ/DISIPARE SEMANTICĂ: ”paharul s-a umplut/closetul s-a închis./cineva a obosit să rostească:<< acesta este trupul meu – acesta este sângele meu>>”(cf. p. 32).

 

…Poetul/Artistul Autentic trebuie să aibă trupul în Inimă! – şi, de aici, disputa dacă încape trupul în inimă: „e dureros domnilor/nu poate o inimă să încapă un trup de om (e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil/în pântecele mamei că vrei afară/că ai cărţi frumoase de scris/că ai de cântat melodii inextricabile deocamdată” (cf. p. 30).

 

…Poetul este trădat, de fapt, de nebunia satanic-proteiformă a lumii, în care nu evită să „locuiască”, DIN PLIN!  (şi nu evită/nu derobează de la  responsabilitatea sa, în această Stare de Trădare Cosmică! – ci-şi asumă, ŞI PRIN ASTA SE MÂNTUIE, ÎNTRU MĂREŢIE ÎNSÂNGERATĂ! – „beţia”, „noaptea”/bezna satanică” acceptată, deci înjosirea umanului, până la rezidualitate cosmică… ) – Nebunie „devoalată” paradoxal, ca Violenţă-Război … „de Pace” (instituţionalizat întru strivirea Cetăţii/cetăţenilor) – POLIŢIA, apoi războiul de „adâncime”, interior, în sufletul fojgăind de microorganisme/SPITALUL –  dar şi RĂZBOIUL…pur, ”cinstit” şi… direct ticălos („cei 30 de arginţi îmi vor fi buni la poliţie/la spital ori în război – aş vrea să-i spun/şi tocmai acum cineva mă culege/din şanţul unde am zăcut beat toată noaptea” – cf. p. 20).

 

…Poetul simte că laşitatea, decadenţa lumii păstrează, parcă,  un reziduu de conştienţă sacrală, monstruos mutilat, prin…EVITAREA FEŢEI UMANE (a „chipului şi asemănării cu Dumnezeu”…), atunci când, reiterativ parcă întru eternitate, loveşte…”ÎN SPATE”!!!: „în noaptea asta a oboselii va ţâşni brusc/de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna/în spate” – cf. p. 28; „stau cu jungherul acela înfipt acolo unde/acolo unde nici Tu nu te aşteptai să fie” – cf. p. 52, „cuţitul în spate pe o străduţă întunecată” – cf. p. 14 etc.

 

…Poetul nu-l depărtează pe Dumnezeu de sine, ci-i recunoaşte şi admiră (fără nicio ironie!) curajul şi mărinimia (de după blazare…!), faţă de o creaţie degradată, prin vină (decavare/ruinare moral-spirituală!) exclusiv umană: „doar acest curajos Dumnezeu/coborând o treaptă pentru mine” – cf. p. 14.

 

…Lumea şi spaţiul Luptei lui Ştefan Doru Dăncuş este, firesc, România. România devine, concomitent, Arheu al Salvării de Duh şi Model al Destructurării Spirituale Terestre. Fiecare va înţelege, din aceste două variante, nu dilema, ci se va înţelege pe sine: unul îşi va revela Autenticicitatea Chipului, altul, „Comodul”, se va complăcea în Masca de Claun.

1-Scufundarea normalităţii şi „ecranarea” spiritualităţii se produc, ca chip leproso-contemporan, al României: „lucrez ca sclav în românia”. Nu merită majusculă, numele ţării tale?! –  pentru că Dumnezeu, se vede clar, MERITĂ! Nu merită (actuala „faţă”-chip de ţară), pentru că NU aceasta este faţa ei SPECIFIC-IDENTITARĂ (mai ales când se supune lui „correctness political” al masonilor „europenizanţi”/dezintegratori de identitate!, „sisifizanţi” întru des-fiinţarea Mitului Viu al Creaţiei…): ca să ajungi să-i suporţi hachiţele demoniace (dictate de forţe ce nu-i aparţin, specific şi identitar), trebuie să apelezi la sângele proaspăt al jertfei de tine însuţi, jertfă numită, manolic, Cartea Poeziei Scrise din Sângele tăuCarte nu doar ca Refugiu Cosmic (de pericolele demonului „europenizant”/masacrant de Fiinţă Vie/Specifică/Identitară!), ci Carte ca Peşteră-Uter, din care se prezumă re-naşterea Fiinţei, re-învierea spirituală, transfigurarea: „(peste 30 de ani)/desigur învins/ mi-am capitonat peştera – frumoasele cărţi/de poezie scrise cu sânge/mă apără de frig şi arşiţă/mai nou, europa vine la mine în vizită/sunt interesat pe post de sisif/brusc o baricadă cedează/într-una din jugulare/şi imediat apar hoardele ce dau foc/bisericii care sunt. Nu mai fug”. De observat că Poetul, pus în faţa incendiatorilor/producătorilor/năzuitorilor de/spre obţinerea de „scrum”/neant spiritual   – ca răspuns dat Neantului în Marş DEvastator, se identifică, eroic, cu Biserica Lui Dumnezeu – şi refuză laşitatea dezertării din propria identitate SACRĂ!

…Condiţia Poetului/Scriitor, în această Românie-Lume, devine tot mai imposibilă şi mai penibilă, îţi vine să inversezi polii morali şi să cedezi/să te predai „golului” (de sub podul Trecerii Iniţiatice, spre Sacral) – cât şi tentaţiei prostituţiei morale şi irealităţii (directe sau indirecte) – tentaţiei ştergerii din catastiful fiinţei perpetuate: „uneori e bine să fii scriitor/mereu ai o sticlă goală/ sub un pod/o fiică să facă trotuarul/un fiu să-ţi fure ziua de mâine/să te întreţină cu acest vis/toată viaţa lor/şi când mori – să dispară şi ei/ca nişte vieţi ale tale/prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi” (cf. p. 6). Greu să accepţi condiţia echivalenţei misionare: Poet=Apostol Pavel: „nu sunt pavel Doame/cum de-ai uitat că-s doru dăncuş” (cf. p. 66). Spiritualitatea, Genialitatea (ca şi în Scrisoarea I emineasciană…în care umanitatea era creatoare de, ca şi la Ştefan Doru Dăncuş…„muşunoaie de furnici”!)  – devin, în aceste ultime veacuri de grosolană ipocrizie dezmăţată – veacuri mamonico-plutonice, atât de vulnerabile, în faţa jocului satanic –  obiect de batjocură, de „lepădare” a vulgului de Steaua sa:  „nu pot  fi poetul genial  şi mare/cât biserica/pot fi doar lepădatul în stradă/ numrătorul de furnici/câte-o lacrimă topeşte metalul/monedelor aruncate de concetăţeni//sunt singurul cerşetor din România” (cf. 10).

 

2-Dar Poetul, tocmai pentru că este Veghetorul Comorii Mistice a Spiritualităţii Terestre, nu va abdica, niciodată, cu adevărat, de la Misiunea Sa de Ocrotitor şi Paznic al Sublimului Creaţiei Lui Dumnezeu. Poetul, ieşit, până la brâu, din moleşeala şi colcăiala lui Prakrti/Borborosul Materiei, este Revelatorul Naturii Dumnezeieşti, Originare, deci de o Puritate desăvârşită; numai că acest Chip Autentic al Lui Dumnezeu nu poate fi înţeles decât de ceilalţi iniţiaţi/Paznici ai Misterelor! De aceea, abia în penultimul poem al volumului, Poetul  dezvăluie Muntele, adică rezultatul iniţiatic al efortului spiritual de a se sustrage tentaţiilor borborosului infernal, destructurant de identitate şi degradant (pentru cine şi-a mai păstrat identitatea Sacrală de Românie!), Misterele Sublimului:”vino în munţi pe-nserate când/călugării dorm/şi numai clopotul unei singure stele singuratice bate/pe pământ” (cf. p. 104). „Steaua singuratică” a Poetului Ştefan Doru Dăncuş este echivalentul Paradisului eminescian, şi el sugerat prin Stea…

 

…Iar Iubirea Autentică se dobândeşte prin renunţarea (reciprocă, a celor două emisfere ale Re-Proiectatului Androgin!) la Sinele Terestru: „acum aruncă tot mapamondul cu pământ în mine/pe ochii mei pe orbitele mele/ei îţi distrug sfioasa alcătuire/abia acum eşti a mea! ce mult eşti a mea!

 

…Dincolo de frazările zvârcolite, dincolo de imaginile apocaliptice şi de înfruntările exasperate, „pe viaţă şi pe moarte”, din jurul, parcă, a unei gropi de gunoi terestru – este disimulat Cavalerul. Poetul Ştefan Doru Dăncuş este chiar mai eminescian decât îşi doreşte…

 

…N-o să ne hazardăm să-l etichetăm/înregimentăm, unui curent culturalo-literar anume. El este, PUR ŞI SIMPLU, Poetul. Da, PUR! De aceea, şi poate / îndrăzneşte, printre munţii fumegând de gunoaie şi scrum ai lumii terestre (cu gândul şi năzuinţa de Duh, însă, spre Muntele Exasperant şi Deschizător de Cer, totdeodată – al Golgotei! – …şi, de acolo, spre Muntele-Empireu…!),  să se adreseze, cu smerenie luminată, către Sfânta Maria, implorând-o pentru…Mântuitorul Cuvânt-Rugăciune (nu pentru „eul/sine gâtuit”, ci pentru NOI/SINEA ELIBERATOARE, întru Neam şi Androginitate!): „Sfântă Marie pentru noi roagă-te!”

 

… Poate că e transmodernist. Poaste că mistic-clasicist. Poate un preasfios-romantic…şi, de aceea, cu măşti postmoderniste, care se descuamează, cu o viteză ameţitoare, rând pe rând…Puţin ne interesează aceste clasificări de şoarece de bibliotecă. Poetul acesta, cu un curaj absolut, parcă mai viu decât ostenitul (de amărăciune) Dumnezeu – Poetul acesta, intrat, precum Orfeu, până în fundul infernului, la Tronul lui Hades – şi întors, apoi, să cânte, din Pisc de Munte, tot precum Orfeu, Viersul Iniţiatic al Mântuirii/IZBĂVIRII/ÎMBLÂNZIRII Celesteeste discipolul şi chiar emulul Zeilor Armoniei.

 

…Între Apocalipsă şi Speranţă Inspirat-Vizionară, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ este Călăuza (una dintre…) de care oamenii istorici au nevoie, ca de apă în deşert, pentru a ieşi din istorie, spre Paradis. Adică, spre ei înşişi, cei AUTENTICI…!

 

prof. dr. Adrian Botez

 

 

______________

10 Februarie 2011 – Cezarina Adamescu: „Preoţi Sfinţi, lăcaşuri sfinte“, Ed Semănătoru​l  (N.N.Tomoni​u)

Noua incursiune a Cezarinei Adamescu în universul unor scriitori, numită atât de frumos „Preoţi sfinţi, lăcaşuri sfinte”, apărută la „Semănătorul – Editura online” în luna octombrie 2010, reprezintă apogeul unui vast proiect al autoarei.  Şi reprezintă apogeul, pentru că în această lucrare valoroasă se adună cronici literare, portrete, efigii morale şi eseuri, despre autori de care teologul Cezarina Adamescu se simte ataşată din adâncul inimii sale. Aceştia formează pentru autoare un grup scump al unui univers sacru, o comunitate care-i inspiră un permanent sentiment de stimă şi chiar de veneraţie, majoritatea autorilor amintiţi în scriere făcând parte din cler sau apropiaţi de cler, prin problematica abordată în operele lor.

Ceea ce trebuie remarcat, este că în cele peste şase sute de pagini ale sale, acest nou volum înseamnă pentru autoare o întâlnire fără precedent. Poate una din cele mai importante din viaţa sa. Şi poate de aceea a şi ales-o a fi a şaptea din seria dânsei de întâlniri. Alegând-o astfel, să constatăm că este o  întrevedere de sărbătoare, o şezătoare de duminică. Dar să vedem de ce.

Să începem cu o observaţie. Atunci când compune un articol, criticul literar Cezarina Adamescu pune autorul de cealaltă parte a mesei pe care scrie: îi dă un scaun comod, îi face o cafea dulceagă, îl priveşte cu bunăvoinţă şi-i lasă cartea să vorbească, savurând meditativ paragrafele ei. Aţi putea spune că asta e o imaginaţie de-a mea. Deloc! Cine n-a remarcat acest fapt, e timpul să observe că autoarea consideră fiecare recenzie a unei cărţi, fiecare eseu despre o operă, o „Întâlnire spirituală” cu autorul. Aşa se şi numeşte marele său proiect literar: „Întâlniri spirituale” şi el a fost început  acum doi ani, în luna august a anului 2008.

Volumele vastei colecţii adameştene de cronici, eseuri, portrete, exegeze, interviuri, evenimente şi tablete spirituale au pornit spontan, autoarea alegând un drum ţintă conform unei reguli prestabilite. Astfel, primul volum s-a intitulat, „Întâlniri cruciale”, la capătul acelui parcurs constatând că pe traseu i s-au mai întâmplat o mulţime de „Întâlniri providenţiale”, acestea formând obiectul volumului al doilea.

Apoi, şirul „Întâlnirilor spirituale” a fost întrerupt de o scriere absolut necesară, legată de tristul eveniment al plecării dintre noi spre cele veşnice a regretatului scriitor Artur Silvestri. La un an de la tragica sa dispariţie, în cartea „Artur-Silvestri – Documentar memorialistic”, autoarea face o antologie a scrierilor şi a corespondenţei autoarei privind universul scriitorului Artur Silvestri, scriitor român cu activitate enciclopedică, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, editor de cărţi, creator a numeroase situri pentru publicaţii culturale,  întemeietor de organizaţii culturale şi cetăţeneşti şi preşedinte al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu.

Ciclul „Întâlnirilor spirituale” a fost reluat la sfârşitul anului 2009, cu volumul al treilea, „Întâlniri fascinante”. Au urmat, „Întâlniri virtuale”, „Întâlniri esenţiale”, „Întâlniri probabile”, culminând acum cu acest frumos volum „Preoţi sfinţi, lăcaşuri sfinte”.

N.N. TOMONIU

 

_____________

09 Februarie 2011 – Florin​el Agafiţei: „Educaţia permanentă​. paradigma filosofică şi pedagogică​“, Editura Zigotto, Galaţi (Adrian Botez)

…Avem în faţă o carte care, deocamdată, în climatul actual, de ignoranţă educaţională şi culturală generalizată şi de mizerie morală, socială şi fizică contaminantă, pare a veni dintr-un viitor teribil de îndepărtat. Este vorba de onesta, conştiincioasa şi cutezătoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultură, romancierului şi jurnalistului focşănean, FLORINEL AGAFIŢEI[1]EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ.

Autorul este perfect conştient de valoarea cărţii sale (dar şi de precaritatea receptării ei, într-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, în care Legea Educaţiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, şi vocile autorizate, în domeniu, n-au nici cea mai mică şansă a se face auzite!): „Noutatea demersului e legată, pe de o parte, de perceperea fenomenului educaţional prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri şi până în contemporaneitate, iar pe de altă parte, de înţelegerea necesităţii globalizării educaţiei permanente în România, ca modalitate de metamorfozare reală a mentalităţii întregii naţiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltării în ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvânt înainte, p. 9).

După opinia noastră, tocmai „globalizarea” aceasta deşucheată şi perversă (de la care autorul pare a trage reale nădejdi…), globalizare cu finalitate strict economico-financiară, este cauza pentru care atât educaţia, cât şi însăşi cartea dlui Florinel Agafiţei sunt…victime sigure şi tragice!

…Lucrarea urmăreşte, în paralel, evoluţia gândirii filosofice şi a atitudinilor pedagogice, trădând, astfel, un interes ascuns, pentru evidenţierea legăturii dintre atmosfera de gândire a unei epoci şi rezultatele aplicate, în mediul ontologic uman – în chip de „acţiune pedagogică”. Filosofia, deci, în viziunea dlui Florinel Agafiţei, nu  trebuie să fie „joc steril”, ci premiza  aplicării principiilor într-o conformaţie socio-spirituală, specifică fiecărei epoci de evoluţie a Duhului pe Terra. Şi, totuşi, în cele din urmă, rezultă, subteran (fără voia autorului!), că există legături indisolubile şi indiscutabile, între epocile de evoluţie a Duhului „educabil” al umanităţii terestre: pare că un plan major (propus, oferit iniţial, de…”cineva”!), transcendent, este privit, în împlinirea lui…sinusoidală! Nu există pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care să nu trebuiască a prelua (fie şi…negator!) principii ale…antichităţii educaţional-filosofice!

…Chiar de la început, din Introducere, autorul defineşte conceptul de „educaţie permanentă” (spre a nu fi confundat cu  cel de „învăţare continuă!), din punctul său de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru şi cu logica şi bunul-simţ comun: „Din punctul nostru de vedere, educaţia permanentă, pentru a putea izbândi, ca şi concept pus în aplicare, trebuie să se bucure de un cadru legal şi financiar corespunzător, menit a impune în planul realităţii concrete, ceea ce se află în spaţiul ideatic (…). Educaţia – continuată după perfecţionarea şcolii – nu trebuie confundată cu perfecţionarea profesională, care este doar o latură a acesteia,  realizată prin reciclare, adeseori (…) Simpla reciclare, din cinci în cinci ani, întocmită adeseori de formă şi înţeleasă ca o altă obligaţie la locul de muncă,  nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seamă dacă ştie că până şi aceasta presupune o altă formă de control a standardului profesional, pe linie ierarhică etc”. Şi, firesc, dl Florinel Agafiţei dă exemplul Japoniei, în care tocmai conştiinţa necesităţii VITALE a educaţiei permanente a produs ieşirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea război mondial” şi a produs o explozie extraordinară, atât în plan economic, cât şi al demnităţii spirituale (duhul samurailor  n-a apus!), care  impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forţă nu doar redutabilă, ci şi misterioasă, de neînvins – TOCMAI PENTRU CĂ ESTE CONVINSĂ, PÂNĂ ÎN ULTIMA FIBRĂ A FIINŢEI EI NAŢIONALE (…iar nu neapărat…”globaliste”…!),  DE CEEA CE FACE: EDUCAŢIA PERMANENTĂ A UNUI POPOR ÎNTREG!

…Şi urmează o demonstraţie credibilă, în patru capitole, despre cum conceptul şi realitatea „fiabilă” a educaţiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia lui Nichiren şi a manualului de educaţie Teikin-orai/Manualul învăţământului de familie) către …Europa.

…Evident, nu este o surpriză, pentru noi, faptul că sanscritologul harnic şi înverşunat, care este dl Florinel Agafiţei, consideră „orientalismul”  (în Capitolul I) la modul exclusivist, în legătură cu educaţia: „Va fi fost Zarathustra – ca şi Zalmoxis – aproape contemporan  cu Buddha, printre alţi mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celălalt n-au reuşit cu învăţăturile lor să depăşească mileniile, aşa cum a putut s-o facă Buddha”. Noi, însă, suntem absolut convinşi că superioritatea morală a iranienilor/perşilor, manifestată în antichitate, ca şi în zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinţă, ci dintr-o biruinţă (secretă, poate…!) a sistemului de educaţie şi de revelaţie zarathustric. La fel, nu putem să ne lăsăm deloc convinţi că isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos şi în Rusia, ca şi în monahismul românesc de frunte, nu este cel puţin egalul învăţăturii buddhiste. În definitiv,  noi credem că, în cartea de faţă, se uită, premeditat, că aveam de-a face cu un continent…continuu, EURASIA (zalmoxienii, se ştie, credeau în metempsihoză, iar Ion Creangă, după opinia lui Vasile Lovinescu[2], era un iniţiat zalmoxian al Kogaionului…), iar „ruptura” de azi este una voită/dorită, de forţe politice mai mult sau mai puţin „oculte” (ocultate de ignoranţa noastră!), ale planetei Terra… A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date şi din China, şi din India etc., a se vedea asemănarea frapantă între cuvintele sanscritei şi cele…româneşti/trace!) civilizaţia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (şi urmaşii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifică permanent, de sute şi, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinţă „harnică” şi cu o încăpăţânare şi „erudiţie”…demne de o cauză mai bună…

Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale  PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete[3]! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <<acei oameni albi>>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinţific, în ceea ce priveşte originea acestora –  nu existã! –  şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. (…) Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale.(…)

Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!

(…)Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã! (s.n.) – cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, http://www.dacia.org.

 

…Să revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafiţei.

Se trece la Grecia Antică: Socrate (cu celebra sa „moşire”-maieutică a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, în viziunea (îndreptăţită!  – dar, în actualele condiţii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopică…) a autorului, ar trebui să devină contemporanii noştri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era încredinţat că omul este imaginea pământeană a unui model exemplar ce făcea parte dintr-o prestabilită ordine metafizică, de unde şi încrederea nelimitată în posibilităţile acestuia de a se cunoaşte profund pe sine şi, astfel, a se putea metamorfoza în spiritul toleranţei, lebertăţii, cugetării, iertării aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute şi predarea acesteia.

…Nu găsim acoperirea în realitate a afirmaţiei de la pagina 31: „Platon (…) a avut şansa ca să înveţe la picioarele maestrului Socrate, pe care, fără îndoială, l-a şi întrecut în măreţia cugetării”. Nimeni nu poate proba că Platon l-ar fi „întrecut în măreţia cugetării” sau nu pe Socrate, atâta vreme cât Socrate, ca şi Hristos, a practicat învăţământul/învăţarea prin oralitate, N-A LĂSAT SCRIS NIMIC! Şi n-a avut decât un… „evanghelist”, pe Platon…Socrate e un fel de…”creaţie ideatică” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, într-un alt sens al conceptului de „creaţie ideatică”, şi Hristos…!). De aceea, sunt şi azi unii care chiar îi contestă, lui Socrate, existenţa reală…!

…De asemenea, se trece cu vederea că, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!!!) – şi, deci, începutul  „căderii” în materialism…

…Urmează aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu îndeobşte, dublă ţintire a privirii – spre „Viaţă – repere”, şi spre „Opera pedagogică şi filosofică”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapidă asupra vieţii…), Toma d’Aquino („pedagogul creştin”: „În ecuaţia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, ÎNGERUL, capabil, el însuşi, de a transmite anumite cunoştinţe învăţătorului” – cf. Toma d’Aquino – pedagogul creştin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (văzut/investigat ca  filosof şi ca pedagog: „Omul nu se naşte, ci devine, iar devenirea lui se realizează doar prin educaţie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).

 

…Urmează, în Capitolul al III-lea, Perioada modernă, care începe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit în Didactica Magna – Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fraţii Moravi („e necesară educarea omului în spiritul armoniei universale, înţelegerii faptului extraordinar că el însuşi face parte dintr-un mare întreg, unde e necesar să seintegreze respectând nişte legi organice dinainte date, aprioric funcşionale” – cf. Pansofia – concepţia filosofică asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universală de a învăţa pe toţi, totul – se poate realiza dacă se vor înfiinţa şcoli în toate aşezările rurale şi urbane” – cf. Idem, p. 62), se continuă cu John Locke (1632-1704: „el cercetează, permanent, problema raportului intelect-simţuri” – cf. John Locke – paradigma filosofică, p. 65 – şi: „Ideea pedagogică pricipală a lui Locke pare să pornească de la Platon, care susţinea că, dacă un lucru este util, atunci este şi frumos (…) Omul este, totuşi,  o fiinţă educabilă” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) şi Immanuel Kant (1724-1804), cel care „ aborda, în actul transmiterii cunoştinţelor, metoda socratică, cu precizarea că interlocutorul căruia  i se adresa nu era altă persoană, ci el însuşi (…) Disciplina, ca să dea roade, trebuie să fie dublată de instrucţie (…) altfel,,, se produce apariţia inşilor dezorganizaţi, a spiritelor brute” (cf. Kant şi Spiritul socratic, p. 72) , cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) , cel mai mare pedagog iluminist, autorul revoluţionarului tratat de educaţie – Emil sau despre educaţie – dar care…şi-a dat toţi copiii (rezultaţi din legătura cu o femeie de condiţie socială joasă) la orfelinat! – şi ar fi trebuit să se încheie, oarecum apoteotic,  cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirmă, în lucrarea Cum îşi învaţă Getruda copiii: „În limbaj se găsesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omeneşti şi, pentru a ne încredinţa despre aceasta, ne vom lua după urmele acestor progrese, ajutându-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi şi pedagogia copilului, p. 81)  şi cu Herbert Spencer (1820-1903) – …dar suntem surprinşi să vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modeşti filosofi şi pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) şi Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urmă, însă, având măcar meritul întemeierii sociologiei… Criteriul cronologic nu echivalează, din păcate, în ce priveşte strălucirea rezultatelor, cu criteriul evoluţionist; e greu de spus unde stă „hiba”: omenirea „europeană” nu evoluează suficient de repede (nu e suficient conectată la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decât  expresia, din ce în ce mai joasă, a epocii Kali-Yuga?!

 

…Poate că răspunsul s-ar vrea sugerat în Capitolul al IV-lea – care:

 

1-începe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirmă, ferm, „educaţia prin cultură”: „Spranger este adeptul susţinerii ideii existenţei moştenirii genetice, care funcţionează de la caz la caz; el afirmă că un artist poate fi educat în interiorul unei instituiţii şi poate fi instruit în funcţie de domeniul abordat (…) arătându-i-se care sunt trăsăturile estetice după care trebuie să se coordoneze în conceperea operei; acestea nu ar fi posibile dacă cel care pretinde să ajungă artist nu se naşte cu o structură estetică menită a-l sprijini în idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmaţie a lui Spranger fiind, în esenţă, un truism!),

 

2-continuă cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalistă” destul de ilogică, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialiştilor” contemporani, distrugători de educaţie REALĂ!!!  („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenţă a copilului, în tot ce realizează acesta” – cf. p. 105, afirmaţie care aminteşte de aberaţiile, îngurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizaţia europeană, cât poate fi şi un pasager urcat într-un tren supraaglomerat! – …dar cum să cultivi mai bine egoismul şi iresponsabilitatea, decât prin iluzia…”independenţei” copilului, de parcă acesta s-ar putea educa după…”maşini”!)… –

 

3-…şi se sfârşeşte cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele şi viziunea sa „filosofică”, doar realităţilor postrevoluţionare din Rusia sovietizată, a anilor ’20…!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).

 

…Probabil (şi autorul îmi confirmă această raţiune de structurare semantică a textului) că Mariei Montessori îi este conferită importanţa din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educaţional” şi „metodele constrângătoare” ale lui Makarenko…

 

…De ce, oare (ne întrebăm noi), dacă tot se pătrunde adânc în secolul al XX-lea, se omite revoluţia efectivă (cu orizonturi extrem de interesante!), în viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Şcoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-sămânţă”!), experiment iniţiat de Rudolf Steiner – şi nu total necunoscut în România postdecembristă, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu,  la Turda sau Iaşi)[4]?!

 

…Lucrarea dlui Florinel Agafiţei este nu doar meritorie, ci şi o temerară operă de pionierat. Admirabilă, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteză, dar şi prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinţă conştient-responsabilă (sperăm, din toată inima!), recapitulativă, resintetizatoare şi evolutivă (chiar dacă…exasperant de sinusoidal!), către nişte zone deosebit de sensibile, de o importanţă capitală, pentru continuarea (sau extincţia!) vieţii umane, pe planeta Terra.

Cum am spus de la început: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare… – dar nu numai în sensul că (bănuim noi) nu va fi citită (cu real interes) de prea mulţi contemporani, ci şi în sensul că, dacă problemele ridicate în această carte nu vor fi luate în seamă, cât de degrabă, şi dezbătute serios (de cât mai mulţi şi competenţi-responsabili locuitori tereştri!) şi nu vor avea parte de  soluţionări ferme şi extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este într-un pericol de moarte!!!

…Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui să continue, să se completeze şi aprofundeze, prin paginile unor cărţi/lucrări viitoare.

prof. dr. Adrian Botez

 

 


[1] -Florinel Agafiţei, EDUCAŢIA PERMANENTĂ. PARADIGMA FILOSOFICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, Editura Zigotto, Galaţi, 2010.

[2] -Cf. Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Ed.- Rosmarin, Bucureşti, 1996, Incantaţia sângelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993, Dacia Hiperboreană, Institutul European, Iaşi, 1994.

[3]Quetzalcoatl („șarpele înaripat”) este zeul suprem în mitologia aztecă. El este întâlnit însă și în celelalte mitologii din Mezoamerica și este înfățișat de cele mai multe ori ca un gigantic șarpe cu pene, după cum ne arată și numele.Semnificația adevărată și atributele lui Quetzalcoatl variază de la o civilizație la alta. De obicei el este asociat cu „steaua dimineții”, în timp ce fratele său geamăn, Xolotl, este personificarea „stelei amurgului”. În realitate steaua dimineții este aceeași cu cea a înserării, fiind însăși planeta Venus, dar aztecii credeau că sunt două astre diferite. În calitatea de zeu al luminii matinale, Quetzalcoatl a primit titlul de „Tlahuizcalpantecuhtli„, ceea ce înseamnă „stăpânul stelei zorilor”. Quetzalcoatl este cunoscut ca inventatorul cărților și a calendarului, ca cel care a dat oamenilor prețiosul porumb, dar și ca un simbol al morții și al învierii. El era și stăpânul preoților azteci, iar numele lui era folosit drept titlu pentru marele preot.Majoritatea credințelor religioase ale mezoamericanilor includ mitul succesiunii ciclice a lumilor. De aceea ei credeau ca actuala lume în care trăim este a cincea din câte au existat, cea dinaintea ei fiind distrusă de potop și flăcări. Quetzalcoatl este zeul creator al lumii noastre, pe care a făurit-o din oasele ființelor anterioare, luate din lumea morților, Mictlan. El a fost ajutat de zeița Cihuacoatl și și-a sacrificat propriul sânge pentru a lipi între ele oasele.Nașterea lui Quetzalcoatl și a fratelui său Xolotl a fost una neobișnuită. Cei doi au fost aduși pe lume de zeița virgină Coatlicue. O altă legendă susține că zeul a avut doi părinți: mama lui a fost Xochiquetzal, iar tatăl, Mixcoatl.

O poveste aztecă ne spune că Quetzalcoatl a fost odată ispitit de zeul tentației, Tezcatlipoca, să întrețină o relație intimă cu o preoteasă virgină. Din cauza remușcării, el s-a sinucis dându-și foc, iar inima lui a devenit steaua dimineții, Tlahuizcalpantecuhtli – cf. Wikipedia.

[4] -Şcoala/Pedagogia Waldorf: „Sistemul de educatie si invatamant alternativ Waldorf este o creatie a parintelui antroposofiei, Rudolf Steiner – 1861-1925.(…) Pentru inceput, este criticata denumirea de ,,pedagog”, deoarece, in traducere exacta, ar insemna „conducatorul baiatului”, ceea ce ar exclude fetele din invatamant, conform conceptiei platonice exprimata in dialogul Statul. Criticand punctul de vedere platonic, Steiner acuza pedagogia de pana la el de necunoasterea omului ca intreg, de contradictiile masculin-feminin, cu implicatiile ulterioare ale structuralismului lui L. Strauss, care urmau sa fie anulate in scoala Waldorf, atat in ceea ce priveste elevii, cat si profesorii” – cf. Şcoala Waldorf, de Preot Dan Bădulescu. Apărut in „Icoana din adânc„,  an 1 nr. 1, 1-30 noiembrie 1997. Publicat în ORTODOXIE SI EREZIE.

____________

08 Februarie 2011 – Melania Cuc: „Vânătoare cu şoim“, Ed Dacia XXI, Cluj Napoca (Lucian Mănăilescu)

Ultima carte a Melaniei Cuc Vânătore cu şoim – apărută la

Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2010, reprezintă mai mult decât un exerciţiu de sinceritate, autoarea reuşind, printr-un „discurs” metaforic, cum numai de sub pana năucită a lui Fănuş Neagu au mai ieşit câteva, să vândă lacrimi la tarabele iluziilor noastre cotidiene. Iată cum banalitatea declanşează întâmplări cosmice, pe care le trăim murind: „Apocalipsa poate porni şi din farfuria cu supa de oase şi din numele unui om care a pierdut noţiunea zi-noapte! Scriu gazetele doar de bine şi mă minte poştaşul ce-mi bate la uşă cu o ciozvârtă sângerândă din ceea ce a fost mai ieri bucurie… Sun din cornul de vânătoare şi ogarii adulmecă urma sandalelor mele fără de talpă. Voi merge de-a buşilea prin sârma ghimpată şi peste distanţele în care germinează secara şi linia frontului de gherilă.” Sau: „Lumea asta-i părelnică şi neiertătoare; mă întinde, mă prinde în cârlige pe frânghia cu rufele pe care maşina le spală, le rupe în bancnote de o sută… Nu mai există acadele comestibile în prăvălia cu hălci de carne fără grăsime. Copilul meu plânge cu gura-n polenul cules de albine.”

Dar nu cotidianul frust surprinde, ci traducerea lui în vis, disiparea într-un fel de supernovă a sufletului: „De altminteri, coliliu este şi abisul şi gloria mondială, aşa cum stau stratificate întâmplările, pe sub osul frunţii, în locul din care gândul meu urlă la lună unde bocancii tăi valsează ca o pereche de miri salvaţi de pe Titanic.”

Sunt pagini de o frumuseţe tristă, profundă, devastatoare pe alocuri: „Se învârt cerul şi pământul în acelaşi carusel desuet. Copilăria mea ameţeşte. Vomită ţâţă dulce. De ieri nu mai reuşesc să-mi ţin respiraţia când trec prin triunghiul în care dispar avioane, păsări şi oameni. Am curaj nebun de legat la zidul morţii.” Între Sartre („Infernul nu există! Îmi repet în oglindă, este doar o noţiune inscripţionată pe vazduhul mai costeliv decât un catâr ce cară sacaua cu apă sfinţită.”) şi Issus („Ca un scrib care pleacă în cer direct din casa tâmplarului din Nazaret. În urma Lui, mila umană roade în talpa casei cu rugăciuni repetate.”) Eul îşi revendică orbirea, ca pe un posibil drum spre lumină prin mărturisire: „Civilizaţia mea a ostenit bătând pas de front în marşul triumfal al unui număr de circ ambulant. Mergem voluntari pe carul alegoric, despuiaţi ca la facea Lumii şi pielea noastră miroase a usturoi proaspăt şi mirt.

Şi sunt acolo, în gânduri, şi patria („o lupoaică flămândă, o pădure de tei tineri prin care trece furtuna bocind…”) şi amintirile ( „Din buzunarul de la vesta bunicului, iese o şopârlă tânără şi plină de ouă gata fertilizate în vitro.”) şi împăcarea disperată cu sine: „Dinaintea legendei doar eu mai stau în halat de mătase. Beau ceai verde, fumez ţigari cubaneze… Mi-e bine. Foarte bine… De ce batista a rămas, atunci, stacojie? Mâna are cearcăne, bătături ca şi cum aş fi cules cu ea toţi fragii salbatici ai lumii.

LUCIAN MĂNĂILESCU

 

_____________

07 Februarie 2011 – Floarea Calota: „Costumul popular, călător prin milenii“, Ed Semne (Sava Negrean Brudascu )

Sub acest titlu, a apărut, de curând, la Editura SEMNE din Bucureşti un interesant volum, bilingv, semnat de binecunoscuta interpretă de muzică populară românească Floarea CALOTĂ. Versiunea engleză a lucrării este semnată de Liliana URSU. Cartea beneficiază de o consistentă parte ilustrativă, toate costumele reproduse fotografic în volum aparţinând autoarei acestuia.

Prin această lucrare de sinteză, scrisă deopotrivă cu sufletul, dar şi probând o fină cunoaştere a domeniului abordat şi o greu de bănuit competenţă în plan ştiinţific, Floarea CALOTĂ se dovedeşte nu doar o autentică interpretă a melosului popular, ci şi un intelectual de elevată ţinută.

După ce urmăreşte, cu o impresionantă trimitere la diverse surse documentare[1], evoluţia costumului popular din zona etnofolclorică pe care o reprezintă prin cântec, începând din perioada romană şi până mai aproape de vremea noastră, Floarea CALOTĂ trece la prezentarea, cu ilustrări adecvate, a principalelor piese ce alcătuiesc costumul popular românesc, costum pe care nu odată l-au îmbrăcat inclusiv capete încoronate din istoria acestui pământ[2].

Floarea CALOTĂ nu face doar o descriere sumară a acestor piese de costum popular, ci oferă, tot cu trimiteri bibliografice consistente, date cu privire la forma acestora, la decoraţiunile pe care le au, dar şi la semnificaţiile lor pentru cei care le-au folosit sau le folosesc. Având în vedere că autoarea operează adesea cu o serie de termeni mai puţin uzitaţi în limbajul cotidian, în finalul studiului său Floarea CALOTĂ adaugă un extrem de util, în opinia noastră, „Indice explicativ al unor termeni”. Şi de această dată, autoarea, pentru a fi mai convingătoare, face trimitere la bogatul material ilustrativ ce însoţeşte volumul, dând astfel posibilitate cititorilor să vadă concret sensurile exacte ale termenilor folosiţi.

Mi-aş permite, în finalul acestei succinte prezentări, să fac referire şi la traducerea acestei lucrări. Liliana URSU, cunoscută pentru tălmăcirile sale literare în şi din limba engleză, a fost pusă în faţa unui demers deloc comod, pentru că, nu odată, autoarea volumului operează cu termeni şi noţiuni destul de dificil de tradus în limba engleză, cu atât mai mult cu cât obiectele sau costumele respective au un specific strict românesc şi o arie de răspândire circumscrisă doar teritoriului nostru naţional. Cu toate acestea, Liliana URSU se dovedeşte a fi o avizată traducătoare. Demersul ei este cu atât mai lăudabil cu cât, prin eforturile făcute, ea dă posibilitate cititorului din spaţiul anglo-saxon să ia cunoştinţă despre valori specifice spiritualităţii româneşti, iar Floarei CALOTĂ să  îşi facă cunoscută lucrarea cititorilor şi specialiştilor străini interesaţi de valorile culturii şi civilizaţiei noastre străbune. Graţie eforturilor distinselor autoare, iată că încă o pagină, incitantă şi extrem de valoroasă de spiritualitate românească se deschide spre lume într-un dialog firesc, sub semnul artei, al civilizaţiei şi culturii perene.

Sincere felicitări prietenei şi colegei mele de cântec Floarea CALOTĂ, dar şi traducătoarei volumului, doamna Liliana URSU, pentru acest demers cultural important şi util!

 


[1] Sunt avute în vedere de autoare atât surse documentare din domeniul etnofolcloric, dar şi cele de natură istorică şi chiar arhelogică, folosite spre a demonstra vechimea, extensia geografică, dar şi perenitatea costumului popular românesc, alături de celelalte valori de cultură, civilizaţie şi spiritualitate ce ne-au însoţit, înnobilat şi distins istoria prin veacuri.

[2] În lucrare sunt prezentate şi două fotografii ale reginei Maria în costum popular românesc.

_____________

04 Februarie 2011– Eugen Dorcescu: „Drumul spre Tenerife“ – Cronică – 50 de trepte poetice despre descoperir​ea de sine, Editura Eubeea, Timişoara (Cezarina Adamescu)

Fiecare zi înseamnă pentru mine un bun prilej de a constata, câte lucruri pierd, pe lângă câte trec şi câte las în urmă. Dar mai ales, câte lucruri nu ştiu. E o constatare care nu-mi aduce bucurie. Aş fi putut trece cu vederea, cum am şi făcut, peste un volum apărut online, la Editura Semănătorul, prin grija iscusitului  şi neobositului editor,  prof. Nicolae N. Tomoniu, volum  pe care, din nebăgare de seamă, l-am ignorat. Şi poate că nu l-aş fi cunoscut niciodată dacă n-ar fi venit sărbătorile de iarnă şi autorul lui, nu s-ar fi gândit să mi-l trimită tradus în limba spaniolă  şi în versiune românească. A fost pentru mine, mai mult decât un prilej de maximă încântare, a fost şi este un motiv de mare bucurie spirituală pentru că m-a învăţat să mă cunosc mult mai bine, aşa cum nici un manual de psihologie nu ar fi reuşit. Autocunoaşterea înseamnă acceptare, înseamnă a te privi cu ochii altuia şi a reuşi să te recunoşti şi să te împaci cu tine însuţi.

“Sublimul rămâne / întotdeauna /  sublim” – ne asigură  Eugen Dorcescu în cartea de faţă, invitându-ne pe această cale la o călătorie imaginară prin locuri exotice “cu serpentine de / aer de ceaţă”, de fapt, un pseudo-jurnal de călătorie lirică, aşa cum numai A. E. Baconsky a scris nemuritorul său “Remember. Fals jurnal de călătorie” sau altă carte la fel de fascinantă  a aceluiaşi, “Corabia lui Sebastian”.

Destul ca să ne trezească interesul maxim şi să ne aventurăm, cu toată fiinţa, alături de poet, pas la pas, umăr lângă umăr şi tîmplă atingând de tâmplă, prin pagini de o frumuseţe dureroasă, acută şi cât se poate de naturală, chiar dacă văzută cu ochii altuia.

O călătorie iniţiatică, fără doar şi poate, aidoma celei a Alicei în Ţara Minunilor.

Asistăm uimiţi la metamorfozarea drumului, el devine parte din fiinţa noastră, devine chiar Fiinţa noastră: “drumul creştea / a prins glas şi/ de la celălalt capăt al lui / chiar din tenerife mi-a / trimis un mesaj”.

Realismul magic, fantast, iluzoriu se instalează confortabil, pe măsură ce “drumul concret devenise abstract / drumul abstract devenise concret” (pag. 9).

Autorul afirmă clar că drumul – pretext şi suport – e o devenire.

dinspre noi cei ce suntem înspre noi cei / ce devenim călătorind” (pp.9-10) – după o magică formulă care sună astfel: “încearcă să fii ceea ce vei deveni / iată Eu Cel ce sunt Eu singurul / care sunt / îţi ofer acum / şi pentru totdeauna şansa / aceasta”.

Ceea ce e cu adevărat remarcabil şi inedit e faptul că poetul strecoară versete biblice din Psalmi, din Eccleziastul, uneori chiar în limba spaniolă, ceea ce sporeşte farmecul şi misterul poemului.

Pe măsură ce ne adâncim în lectură, îl însoţim cuminţi pe autor în încercarea lui de a deveni şi totodată în propria devenire:  “încerc să fiu ceea ce / voi deveni / adică mai întâi un / călător spre tenerife apoi / un sojourner un locuitor temporar / al tenerifei / liber în autocraţia sublimului în / autocraţia frumuseţii” (pag. 10).

Prin procedeul repetiţiei, poetul arată că şi-a însuşit îndemnul rostit de Cel ce se numeşte pe Sine – Cel ce Sunt, şi acum îndeplineşte porunca întocmai.

Condiţia de călător, de  voyajeur şi străin în ţinuturi necunoscute, pe care şi-o asumă orice creştin de bună credinţă aminteşte de condiţia  noastră că “călători şi străini” prin “valea de lacrimi” –    deşi contextul e altul. În excursie, pelerinaj, călătorie, voiaj de vacanţă pornim de bunăvoie, spre cunoaşterea unor noi locuri, spre agreement şi odihnă recreativă, dar existenţa umană nu e, desigur, altceva, de la naştere încă, decât o călătorie lungă, cu staţii şi popasuri, uneori cu marşuri forţate şi iar răgazuri, spre destinaţia ultimă.

Drumul nu poate avea decât un sens. Orice întoarcere, orice întârziere constituie o frână, un obstacol spre ţinta noastră.

S-a spus că nu destinaţia, nu ţinta contează, ci însuşi drumul. Şi de comportamentul omului “pe cale” depinde staţiunea definitivă.

Calea Crucii, “Via Crucis”, – la Ierusalim şi în toate Bisericile creştine de rit oriental şi occidental – cuprinde 14 staţiuni. Însuşi Isus, iar pe urmele Sale, Măicuţa Preacurată, a poposit de atâtea ori înainte de răstignire, prilej de meditaţie pentru creştin, asupra Ierusalimului propriu. Crucea pe care a dus-o pe umăr – simbol al morţii şi Învierii, face parte din pedagogia divină, ne învaţă şi pe noi, cum să ne purtăm lemnul nostru pe umăr.

Destinaţia finală, după cum se ştie, nu e moartea, ci Învierea cea veşnică.

Călători spre Tenerife, apoi locuitori temporari ai tenerifei, putem să ne împărtăşim cu tainele călătoriei, fiecare putem gusta bucuriile ei, aidoma poetului: “liber în autocraţia sublimului în / autocraţia frumuseţii”.

Şi până la urmă, Tenerife poate fi pretextul de a ne regăsi în oglinda celuilalt, pe noi înşine.

Cum să nu visezi că te îndrepţi “spre marea insulă iluminată / spre unica insulă iluminată / spre insula mereu căutată / niciodată găsită”

(pp.11-12).

Există aici şi motivul “Fetei Morgana” – spre care aleargă călătorii în deşertul fierbinte şi văd cu ochii minţii fantasma unei oaze cu apă răcoritoare şi limpede şi a unei frumoase care-i ademeneşte să orbecăie prin nisip în soarele ucigător, până cad sfârşiţi de oboseală la fel cum ispitiţi sunt marinarii şi-şi găsesc mormântul în afund de ape, ascultând cântecul sirenelor amăgitoare.

Locul devine un topos existenţial “topos romantic / topos livresc / himeric topos / u-topic topos / spre insula / spre insulatitatea / insondabilă/  ca un ochi rotator rătăcitor / de fântână / spre insularitatea / la isla / din mine însumi” (pag. 12).

Aici poetul arată, fără echivoc, că destinaţia călătoriei este, nu căutarea comorilor sau a frumuseţilor pământeşti înşelătoare, ci descoperirea de sine.

Există numeroase trepte ale sinelui, urcarea şi coborârea nu sunt tocmai line, pot avea loc prăbuşiri, alunecări, avalanşe, înălţări, poduri suspendate legând pământul de cer, scări orizontale şi verticale pe care nu întotdeauna coboară şi urcă îngeri, există oaze, cu ape răcoroase, dar şi dune arzând sub tălpile bătucite de drum îndelung.

Iată o primă escală, într-un “burg alemanic / sub umbra domului” – plutind fictiv “într-un / viitor real”. Este “locul de lut al veşniciei” care aşteaptă “cenuşa eremitului”.

Îl regăsim (urmărindu-l atent) pe poet printre “catedrale pinacoteci perspective /  alpine lacuri în / vecinătăţi înverzite” – “strivit între cetăţile / aprinse ale dimineţii” (pag. 13).

Drumul însuşi e-o linie şi noi, pe muchia ei, pe urma poetului, pe urma eremitului, pe urma chiar a drumului spre Tenerife – “drumul alb şi singur şi / iluminat ca o cărare a / lunii pe mare” (p.13).

Amintirea paradisului pierdut pe care-l căutăm şi tânjim după el, încă din prima zi a călătoriei noastre terestre, un drum “în sens invers”: “căutând edenul / în locul unde / edenul îşi revelează / ameţitor de intens / prezenţa absentă”.

O călătorie în 50 de trepte lirice. Eugen Dorcescu posedă o forţă extraordinară a sugestiei şi o stăpânire a mijloacelor de expresie de înaltă măiestrie artistică, muzicalitate şi ritm susţinut, rotunjime a discursului. Cu mult mai expresiv ca un pictor, el descrie cum “drumul spre tenerife / unduie lin şi lent şi / larg peste coline / cum se desfăşoară în ample / ocoluri spre zarea difuză / şi cum acolo departe / foarte departe / devoră soarele abia / răsărit / drumul ca un şarpe de / diamante / smulge soarele din pântecele / mării din / pieptul însângerat al / oceanului îşi / înfige colţii în trupul lui / fraged / ud încă / sângele solar ţâşneşte în / raze prelungi până sus / în văzduhul întunecat “ (pag. 14-15).

Ideatic şi senzorial se aglutinează în eufonii fără cusur:

drumul necruţător / el întruparea cosmică a ideii / de călătorie de voiaj el / întruparea ideii de / undeva sau / mai curând de / niciunde / se satură cu sângele soarelui / cu limfa lui le absoarbe / se umple lăuntric de soare /  poartă substanţa solară prin / întregul său trup ireal / apoi sătul liniştit se reaşează / între mine şi tenerife / se aşează între mine şi / viitor / tot aşa de fascinant şi de / impenetrabil / cum se aşază puntea ceţoasă / de lemn / ceţoasă şi tulbure fie că-i zi / fie că-i noapte” (pag. 15-16).

“Tenerife”e aproape un cuvânt magic, un “Sesam deschide-te”, o poartă, o cale, ori, de ce nu, o cheie cu care putem deschide porţile infinitului.

Drumul devine fiinţa însuşi a poetului, parte din celulele lui, spaţiul ontologic şi cosmic totodată, o fiinţă stranie situată la limita cerului cu pământul. Teluric – celest, trup şi suflet, abstract şi concret totodată. O continuă curgere spre fiinţa din lut inundată de duh a călătorului.

Puntea – dintr-un lemn de arin – pretextul întoarcerii, cărarea dintre cel ajuns la ţărm şi trecutul lui, ca-ntr-un film suprarealist populat cu fiinţe stranii şi tărâmuri nemaiumblate.

Fiinţa drumului devine despotică, se impune, îşi cere drepturile, revendică, înlătură obstacolul-om, merge mai departe. Inserturi străine în engleză, franceză, spaniolă sunt aşezate strategic precum amfiladele unui templu, precum semnalizatoarele la margine de şosea, precum colţii albi de o parte şi de alta a limbii, ca avertismente ale unor grozave, iminente şi imprevizibile primejdii pentru cel ce se abate ori greşeşte direcţia.

Un drum implacabil şi demn sprijinit de dangătul clopotului.

Şi până la urmă totul este cuprins în acest derum, în acest NIMIC numit TOTUL:

drumul include / în uriaşa-i structură / mulţimea tuturor / drumurilor reale / mulţimea tuturor drumurilor / posibile / ba chiar / mulţimea fără număr a / tuturor drumurilor / imposibile / drumul spre tenerife / generează alte şi alte / drumuri / ceva / orice / spre a exista / trebuie să genereze / spontan / o structură şi-o funcţie / structura drumului / din el însuşi ivită / e tot una cu funcţia / lui” (pp.20-21).

Drumul fără călător, călătorul fără drum, ei nu pot fi separaţi, pelerinul se integrează perfect drumului şi-l asimilează, fiind la rândul său asimilat: “funcţia lui e / să mă poarte în / amiaza nesfîrşită / înecată-n lumină / să mă poarte spre / marea oglindă / spre ocean / lacrima azurie a soarelui / unde / chipul meu neschimbat / chipul meu întru totul / schimbat / se descompune limpid şi / aseptic / dezvelind armătura nevăzută / a duhului” (pp.21-11).

Ascendenţa, sensul drumului au ca punct de pornire trupul, trece prin duh şi se îndreaptă spre Duhul: “de fapt acesta e / drumul / de la trup către / suflet / de la suflet spre / duh / şi de la duh / către Duhul” (pag. 22).

Şi cred că în această cheie trebuie citită cartea “drumul spre tenerife”. (Am păstrat în citate grafia autorului pentru a-i respecta compoziţia, aşa cum a gândit-o şi conceput-o).

Două stări cunoaşte drumul: starea de supus, călcat în picioare, bătătorit, strivit, înecat în propria-i limbă cenuşie şi starea despotică, adică acea stare care te mână din spate, te constrânge şi te conduce, îţi poartă paşii dar te şi iluminează ca să nu orbecăi în întuneric. Răstignit între stările drumului, omul îşi contemplă traiectul privind, de cele mai multe ori înainte, uneori în urmă, alteori pe de lături. Surpriza-l aşteaptă la fiecare colţ, când: „coboară seara / imensa / volatila ei paraşută / albastră / acoperă oraşul cartierul / casa grădina” – şi altă dată, dimineaţa, când drumul e ca şi nou, proaspăt, respirând uşurat, umed de roua nopţii, dar la fel de necunoscut ca-n ziua precedentă. Şi până la urmă, tenerife e doar pretextul; tenerife poate fi oriunde există oameni, chiar şi în sinea ta, de cîte ori te porneşti în marea călătorie a întoarcerii spre înlăuntru.

Şi tot aşa, asişti cu uimire la întrupările ideii de drum din contingentul apropiat în cosmic,  din pământesc în ceresc, cu teama neistovită că într-o zi „pământescul mănâncă de foame cerescul” (Nichita Stănescu) – din propriul orient apropiat spre nevadele sierre pe care le visezi cu ochii miciţi ca pe fetele morgane.

Spuneam odată că, mergând în pelerinaj la Assisi şi căutându-l pe Francisc, l-am găsit în mine, aşa cum îl purtasem de-acasă, pretutindeni. Purtăm drumul, purtăm oamenii, purtăm lucrurile şi faptele în limba de drum, sub paşii tropotind sau mărşăluind abia, după cum ne duce drumul, îndeobşte, spre revelaţia  numită cunoaştere.

Nu, nu suntem noi deschizătorii drumului, alţii au fost dinaintea noastră, noi mărşăluim doar pe urmele lor, uneori prin apa lăsată de scobitura talpei în zloata de-afară. Şi toate aceste urme par certitudini pe zăpada lăsată de Yeti (fiecare caută un Yeti al său) – ne cuibărim tălpile-n ea, mustesc, creştem, ne înălţăm în zăpada topită, cu o şchioapă, cu încă una, iată, de-un stânjen.

Drumul înseamnă un început, o promisiune. Drumul, calea, înscrise în  adâncul fiinţei, în codul genetic al fiecăruia dintre noi, este partea aceea de concret a abstractului, totul în fire presupune un drum conţinut în fiinţă, degeaba vrem să ne-ascundem, să-l ocolim, drumul se continuă în noi, prin noi şi dincolo de noi înşine.

Poetul se confundă (se confruntă?) cu eremitul, trec unul în celălalt, rămân unul.

Drumul cuprinde întreaga fiinţă, cu trup, suflet şi duh: „întruparea imediată / recentă / a ideii de drum care / la rându-i este / emanaţia recuperată intelectual / a marelui drum esenţial / arhetipal a / DRUMULUI dromos pe care / umblă la nesfârşit nu / doar trupul ci şi / sufletul şi de asemenea / duhul / umblă triada acesta / ce-i însăşi fiinţa ce-i însăşi / făptura / alungată căzută / omul este vietatea ce şi-a / ratat şansa / drumul aşadar / el camino” (pp.32-33).

această însorită cronică / a eternităţii” – cum numeşte autorul cartea „drumul spre tenerife” este un poem amplu, poem fluviu despre fiinţă, un poem aproape senzual, citindu-l, simţi atingerea mătăsoasă a degetelor mirării de-a fi, de la abstract la concret, într-o prefacere continuă, o invazie de sentimente catifelându-ţi obrazul, pieptul şi pântecul, fluturi multicolori se desprind din toţi porii, gândurile îşi iau zborul şi ele spre zenit, ori spre nadir, întâlnesc ziduri, le escaladează, se-ntorc, o iau de la capăt cu bătăi de aripi de fluturi în viscere, în priviri şi pe suflet.

El camino – este o stare în care intri sfios, lăsându-te pradă.

Un poem născător de poeme. O stare de graţie.

Drumul. Dincolo de contingent, de mărunţişuri cotidiene, azurul din ochii persoanei dorite, inimile reverberând, rezonând în aceeaşi sfântă, de taină, selenară lumină.

De unde vine şi unde se-ntreaptă?

„Ce-ţi pasă? / De unde veneau? / De undeva, de aproape. / Unde se duceau? / Parcă poţi să ştii / încotro te duci?” (Denis Diderot – Jacques Fatalistul).

Paşii te poartă.

Lumina te poartă.

Limba de ţărână  te poartă.

Ochii te-ndreaptă.

Inima te conduce.

Gândurile te însoţesc şi uneori o iau înainte.

Un înger trece grăbit şi te ia sfielnic de mână.

Un drum e un martor discret al multor întâmplări. A văzut atât de multe fapte petrecute zi şi noapte, încât a devenit foarte înţelept.

Nu lipsit de evenimente naturale, pe care autorul le exprimă în chip oximoronic, axiomatic, antonimic:

a fost izbit de o violentă / furtună el vendaval de / botezul incomensurabil al / unui uragan al / unui potop / de potopul ce-a pus / capăt începutului / şi a pus un început / capătului / scoţând drumul din / neant din increat din / abis / scoţându-l  curat nou / pur neatins / drumul / în sfârşit / drumul spre ceea ce numeam / real ireal.” (pag. 34).

Strania entropie a luminii, strania dedublare a poetului, devenit eremitul, sporesc misterul: „oboseala nepăsarea / mi-a mărturisit / şi-a mărturisit sieşi eremitul / apelând parcă la / propria-mi voce / îmi probează / că m-am desprins de lutul de / nimicurile lumii că am / decolat că mă aflu în zbor / j’ai trouve enfin / vers le terme de mes jours / j’ai trouves le lieu ou / je pourrais vivre / ou je voudrais mourir” (pag. 35).

Se pare că fiecare om are un loc anume unde doreşte să moară, unde moartea devine dulce, suportabilă, parte din fiinţă, devine „surioara moarte” aşa cum o numea Sfântul Francisc de Assisi – Sărăcuţul – Il Poverello.

Drumul înseamnă şi evadare, fugă, exod, îndepărtare, dar şi apropiere. Te îndepărtezi de ceva ca să te apropii de altceva; veşnica mişcare, dinamica vieţii, ascensiunea, prăbuşirea, un alt început, o cale nouă deschisă, drumul spre sine, singurul drum cert, regăsirea şi începutul  inevitabil, al agoniei.

Între maica-pământ şi cerul-Tată, omul se răstigneşte-n Cuvânt: „de altfel lutul / marea mamă / n-a fost niciodată / punctul meu de sprijin / oricând şi oriunde / refugiul meu stânca / mea cetatea mea / întărită / a fost văzduhul cerul / a fost mereu Tatăl / de altfel lumea aceasta / mi-a stat necontenit în / cale mi-a mascat / drumul / cu zarva ei trivială / cu vulgaritatea indecenţa / cu duhoarea cu promiscuităţile / şi devălmăşiile ei / dar iată că / la plinirile vremii / braţul  de-azur al / Tatălui m-a smuls din  / insalubra confuzie /  mi-a pus drumul sub / paşi / mi-a pus paşii pe drum / mi-a aşezat dinainte / distanţa lumina timpul / şi spaţiul / mi-a revelat / drumul / singurul drum / regăsitul meu / drum / drumul spre tenerife” pp.35-37).

Drumul către cunoaştere (re)cunoaştere a divinităţii, aidoma drumului spre Emaus, spre Damasc, scânteia orbirii, motivul, pretextul, reconsiderarea comportamentului, convertirea definitivă: „drumul spre ce / a mai rămas din / eden” – „vis fericit” / prezent în subconştient în / memorie / drumul / axul de astăzi / al lumii”.

Infinite nuanţe se desprind din radiografierea acestui drum iniţiatic spre sine, spre alţii, spre Dumnezeu: „drumul spre emaus / drumul spre damasc / drumul spre tenerife / vai mie / bătrân şi uscat / eremit / ce mic / ce lumesc / ce nevrednic / ce unic / ce neînsemnat / ce trupesc / ce departe / ce zadarnic / ce tragic / ce singur / sunt Doamne / nenorocitul de mine / fericitul de mine” (pag. 39).

Din  când în când, pe alocuri, un cântec, taie drumul – un cântec – cum altfel? decât de călătorie, pretext pentru o amintire din copilărie, un cânt asemănător unei balade, unei doine a călătorului veşnic: „veşnic pe drum/ asta ni-i soarta / veşnic pe drum / căutând un castel” – cântă menestrelul. Nu, drumul nu e pustiu, numai călătorul se simte precum un eremit, e chiar un pustnic obosit în mijlocul mulţimii: „lume multă / multilingvism / varietate vertiginoasă de / culturi şi de / chipuri / alături turnuri porţi şi / ferestre cu grilaje metalice / dantelăria în soare / a primăriei / în colţ bătrâna de / anul trecut aceeaşi / bătrână / cerşetoare probabil / doar că între timp a / primit un cărucior din / care contemplă / lumea din juru-i / şi ea / şi femeia aceasta / are un drum / şi aidoma ei fiecare / ins din furnicarul / străzii / al pieţei / are un drum” (pp.42-43). Toate acestea par secvenţele unui film neorealist.

De fapt, lumea nu e altceva decît o aglomerare, o încrengătură uriaşă de drumuri: „drumuri drumeaguri, cărări / nenumărate şerpuite drepte / meandrice / drumuri şi drumuri / construind / în spaţiul neantului / structura / eşafodajul de rezistenţă / substanţa / marelui drum / aşa cum îl văd şi-l percep şi-l / pricep eu acum / ale drumului pe care / l-am numit / cât de vizionar / mi-a fost cu putinţă / drumnul spre tenerife” (pp.43-44).

În acest lung şi veritabil solilocviu,  „monolog în Babilion” – drumul înseamnă pentru poet – o primisiune solemnă, o speranţă, o chemare, o invitaţie, o viitoare primire: „Tu / Însuţi mi-ai spus că / dacă Te chem dacă / mă las cu totul în / seama şi-n grija Ta dacă / mă las altfel spus mântuit / voi fi primit şi eu / nevrednicul / fie şi ultimul din / şirul de umbre ce vin şi / iar vin / cu pietriş cu nisip / cu cenuşă în oase şi-n gură / voi fi primit şi eu în /cubul divin al / Ierusalimului Ceresc / eu / cel ce mă îndoiesc de / propria mea existenţă eu / care / drept să spun / am uitat că exist” (pp.45-46).

Întrebări fără răspuns, tăceri, acceptări, gânduri: „de ce inaccesibil? / întreb / şi iată m-a cuprins / drept răspuns / o mare tăcere / şi iată m-a năpădit o / linişte mare / şi o mare încredere şi / o deplină / încredinţare / când m-am desprins din / acronie / când am eliberat timpul / şi spaţiul / drumul spre tenerife / se profila / tandru dur chemător / suprasensibil / din zare în zare / am reluat aşadar / calea agoniei calea / exodului / purtând pe umeri / vechea mea traistă / putrezită de / ploi / incinerată de / soare / vechea mea traistă de / drumeţie / plină cu frunze din pomul / vieţii / plină cu viaţă / plină cu moarte / plină cu ierburi amare” (pp.46-47).

Drumul ce nu e începutul sfîrşitului, agonia, ultimul drum, ci enigma, „parabola / zilelor tale din / urmă”: „drumul spre tenerife / e drumul / adică mişcarea eului / în sfârşit conştientă de / sine de propriul / mister de/ tenebrosul-i traseu / monocentric / adică eul ce s-a / descoperit în / sfârşit / în eterna sa ascensiune / edenică / adică mizeria nesfîrşită / a trupului / incapabil să călătorească / spre propriul duh / adică istoria luptei / dintre carne şi duh.” ( pag. 48).

Ceea ce se remarcă în poemul-fluviu „drumul spre tenerife” – este bogăţia de nuanţe, bogăţia de imagini aproape sonore, splendoarea metaforică şi aglutinarea eufoniilor, muzicalitatea perfectă şi ritmul alert, fără pauze moarte din versuri. Cu cât îl citeşti mai mult, cu atât descoperi noi sensuri, o semantică aparte, întorsături şi inversiuni de vers după o tehnică proprie, sinonimia expresiilor şi repetiţia cu o puternică forţă de sugestie, pentru a sublinia o idee. E un poem pictural de o frumuseţe crudă, răpitoare, dureroasă, acută şi totodată imperioasă: „e minunat să trăieşti în / lumea creată / e oribil să-ţi / închipui lumea / în afara creaţiei / drumul spre tenerife / este enigma este parabola / zilelor tale din / urmă / a vremii tale / din urmă în / toată întinderea ei / câtă întindere? how / long? până când? / plecăm aşadar în / etapa finală / a drumului spre / tenerife / iată pun piciorul pe / cea dintâi treaptă / a scării ce duce la / aeronavă / pun piciorul / pe prima treaptă / a cerului” (pp.51-51).

Şi drumul înapoi, în timp e un drum, e o cunoaştere numită amintire.

Întâlnirea (re)întâlnirea cu tine însuţi sub chipul bătrânului scrib, emblematicul anonim care consemnează istoria lumii, „alter-ego halucinant şi / himeric” – pornitul la drum împreună, doi oameni într-unul, purtaţi doar de aceleaşi două picioare, simultaneitatea mişcărilor lor şi consecvenţa gândurilor: „un prag imaginar / către care eremitul bătrânul / eremit / a pornit împreună cu / mine în / timp ce oaspeţii / hanului încă dormeau / a pornit am pornit a înaintat / am înaintat / pe drumul liber pustiu / curăţit de îngerii / leneşi ai / soarelui / a pornit am pornit către soare / iar eu / l-am urmărit iar el/  m-a urmărit din / priviri îndelung / până ce soarele ne-a / pus o mantie de / flăcări pe / umeri / până ce ne-a luat cu / sine încet duios / proteguitor precum / Tatăl / până ce ne-a luat şi / ne-a dus / incinerându-ne / gradual lin / moleculă cu moleculă / în crematoriul fără / capăt al/ drumului spre / tenerife” (pp.53-54).

Câteva adevăruri ce nu mai au nevoie de explicaţii, se revelează în următoarele versuri: „mă uit în ochii / fiinţei uamne / citesc în / adâncimile lor / imensa disperare / a urii / citesc / imensa ură ce / stă la rădăcina / iubirii / descifrez / imensa iubire / ce justifică / sacrificiul de / sine / al propriului sine / al sinelui altora /descifrez / imensul sacrificiu / de a trăi în / zadar / într-o viaţă / zadarnică / într-o lume / zadarnică” (pp.54-55).

Drumul pe pământ, pe zăpadă, pe „mişcătoarele cărări de ape” – ca să folosim o sintagmă arhicunoscută – drumul pe aripi, drumul pe aer, drumul pe spinarea orizontului, drumul pe chica vântului şi pe pletele ninsorii. Drumul ca entitate, drumul înscris în destinul fiecăruia.

Eşti înhămat la drum, drumul te ţine de hăţuri. El are două laturi, ca orice linie dreaptă: stânga, dreapta, începutul, capătul, dimensiunile lui, altele pentru fiecare om în parte, cine să le măsoare cu exactitate?

Şi Cristofor Columb a fost un căutător, un călător, de fapt, un aventurier neobosit şi un descoperitor. Alţii au descoperit ţinuturile din adâncuri şi alţii au spintecat văzduhul să-i afle măruntaiele. Şi până la urmă, cu toţii avem câte un meleag pe care-l explorăm şi unde dorim să ajungem, fie că e insula fericirii, tenerife, sau cum s-o fi chemând, fie că e oaza din mijlocul deşertului lumii acesteia.

Ne îndreptăm spre acest land, cu senzaţia că aceasta este destinaţia noastră din totdeauna. Şi poate că şi este. Pământul însuşi e un uriaş cimitir de drumuri încrucişate, o schelărie colosală cu mii şi mii de artere, cu multiple articulaţii şi ramificaţii, precum  sistemul nervos central străbătut de sute şi sute de vene şi vinişoare.

Drumuri vii şi drumuri moarte, părăsite de oameni şi vieţuitoare, drumuri ale nimănui, drumuri virgine şi drumuri ale tuturor. Cine să pună vamă pe drumuri? Chiar dacă există vămi omeneşti, absurde, locuri interzise, drumuri închise, păsările, vieţuitoarele  ştiu să-şi facă loc, tot le străbat, fără să întrebe pe nimeni, străfulgerând cu aripile lor aerul de deasupra, ori ţărâna afânată de dedesubt, ori cucerind măruntaiele oceanului.

De undeva spre altundeva – iată substanţa, iată trupul drumului, nu de undeva spre acelaşi undeva decât, dacă ne-ntoarcem, după ce am străbătut acel „altundeva” – spaţiul necunoscut al cunoaşterii.

Drumul. De unde începe şi unde sfîrşeşte? Orice sfârşit are un început în el, orice început are şi-un sfârşit. Un parcurs rotund şi întreg ca o lecţie despre cerc. Ca o lecţie despre vectori. Ca o lecţie despre viaţă.

Nici o viaţă n-ar fi întreagă fără naştere, fără moarte.

Nici o moarte n-ar fi întreagă, fără viaţă.

Zorii sunt tocmai buni de călătorie după o noapte adâncă. Dimineaţa pleacă orice călător la drum.

Calcă pe sufletul drumului la fel cum ar călca pe duhul pământului. Îi aude şoapta şi geamătul. Îi simte palpitul şi zvâcnetul sub picioare.

Un anume conţinut ideatic se desprinde din poemul fluviu. Tenerife – destinaţie ideală, aproape utopică, existentă totuşi, cu un standard ridicat, cu oferte tentante, ispititoare, luxuriante, inaccesibile, dar această destinaţie aproape imposibil de atins omului de rând, insulă ce se vinde scump celor avizi de opulenţă, în mod paradoxal se oferă doar omului despuiat de ambiţii deşarte, care nu mai aleargă după vânt. Ea constituie o probă morală, o piatră de încercare, un bilet de trecere pentru Paradis. Tenerife – Insula Paradisului s-ar putea chema, unde poţi intra lepădat de păcate şi de ispite, trecut prin ritualuri de abluţiune pentru a dobândi accesul liber la ea.

Oricum, drumul până acolo e fascinant şi merită încercată această tentantă călătorie.

Drumul – experienţă personală din care ieşi schimbat, îmbunătăţit, iluminat asupra persoanei tale.

Şi chiar dacă drumeţul are senzaţia uneori că mărşăluieşte în gol, el totuşi înaintează şi se apropie de destinaţie. Chiar şi popasul constituie un punct câştigat, un punct de sprijin, un reper, o barieră ridicată, o inerţie învinsă. Ca experienţă de viaţă, drumul spre tenerife” este mai mult decât orice altceva încercat până atunci, chiar şi decât scrierea sub inspiraţie a unor hexametri perfecţi: „hexametrii ce scandau / într-adevăr / pulsaţia mării în / scoici în pescăruşi în cer / în nisipuri / dar drumul spre / tenerife / e mai mult decât / marea / mai mult decât ziua / de platină / mai mult decât / vechile mele amintiri / clasiciste / proaspăt imprevizibil / drumul / drumul spre tenerife / nu seamănă cu / nimic din ce am / învăţat din / ce am cunoscut / nu seamănă cu / nici unul din drumurile / spre mări hexametri / peisaje livreşti sau / reale / nu seamănă cu nici o cale / spre ce-i / cât de cât şi / cu orice chip / în afara eului / nu seamănă cu / nici o cărare / spre alteritate / drumul spre tenerife / e-alteritatea însăşi / adică / identitatea cea / mai profundă / cea mai adevărată / cea care / deşi a ta / străină ţi-a fost / străină îţi / este şi / probabil / cât timp vei fi viu / la fel de străină / îţi va rămâne” (pp.71-72).

Eugen Dorcescu, eliberat de constrângerile ortografiei, al tuturor semnelor de punctuaţie, a convenienţelor, pentru a se mişca liber în spaţiul său liric, operează cu arhetipuri, cu simboluri şi mă refer aici la simbolistica drumului care devine unul cu cel care-l calcă: „drumul / generat / aidoma a tot ce există / de Tatăl / drumul asexuat / îi aparţine doar / călătorului / se aşterne sub / tălpile lui / îl poartă / de la viaţă la / moarte / de la moarte la / viaţă / fiindcă el / drumul / drumul spre tenerife / nu-i nimic / altceva / decât desprinderea / decât fuga / de ferocitatea / marii zeiţe / nu-i nimic altceva /  decât fuga de / ferocitatea maternă / nu-i nimic / altceva / decât fuga şi / disperarea ce-o / însoţeşte” (pp.74-75).

Şi aici este evident reflexul unui complex oedipian, care-şi face simţită prezenţa.

Poemul are şi un topos special, un ton de poveste, autorul relatează, istoriseşte, face o cronică, el ia locul băsmuitorului, povestaşului sfătos care-şi derulează istoria cu o artă înnăscută, ne poartă pe tărâmuri exotice, ştiute şi neştiute, uneori prin spaţii mirifice: „am umblat şi-am / tot umblat prin / păduri pe cîmpii şi / coline / m-am confesat eremitului ca şi / cum mi-aş fi mărturisit / mie însumi / dimineaţa / lângă aburul lent al / cafelei / am colindat pe ţărmul / mării al / diverselor râuri / sohodol ibru jaleş isar / al unor lacuri / schliersee văliug bodensee / am străbătut / ţinuturi pietroase / uscate sau / dimpotrivă mlăştinoase / am rătăcit prin / peisaje mirifice ori / indiferente / am urcat dealuri şi / munţi / am coborât în / văi şi prăpăstii / ce căutam oare / umblând atâta şi cu / atâta înverşunare? / ţin minte vorbele / unui înţelept / toată nenorocirea omului / vine de-acolo / că nu ştie sau / nu vrea să stea / pe loc / cel ce sporeşte-n ştiinţă / sporeşte-n durere” (pp.75-77).

Cine-l fugăreşte pe om, cine-l hăituieşte mai mult decât propriul său destin, îndeobşte?

Interesant de remarcat că autorul aşează  locurile natale  lângă ţinututuri îndepărtate din lume, locuri mirifice aproape fabuloase,  punând semnul egal în frumuseţe între râurile, lacurile, ţinuturile pietroase pe care le-a străbătut de-a lungul anilor în peregrinările sale. Ba chiar, aş putea spune că leagănul natal e un loc neasemuit, şi în toate călătoriile sale, omul caută frumuseţea dintâi pe care a văzut-o când a deschis ochii spre viaţă. Pe el îl caută omul cu înverşunare în toate colţurile lumii. Căutarea este apanajul omului şi de rezultatul ei depinde uneori fericirea sau nefericirea. Întocmai ca-n basmele româneşti, ceea ce caută eroul se află sub propriii lui ochi şi degeaba colindă lumea, fiindcă fericirea lui se află ACASĂ. Aici intervin iarăşi cuvintele Eccleziastului sau, ceva din tonul poetului seamănă cu cel al înţeleptului din Cartea lui Solomon ori al unor profeţi care-şi relatează propriile experienţe mistice şi revelaţiile avute.

Răspunsul căutărilor sale (deşi el îl ştia demult) –  i-l dă un interlocutor nevăzut: căutăm doar ce ştim c-am avut şi am pierdut din neglijenţa noastră, ori datorită căderii originare a protopărinţilor noştri şi umblăm toată viaţa după Hiberboreea, amintirea acelui loc unde am fost fericiţi, dobândirea acelui lucru care ne-a făcut să ne simţim bine:

tot ce ştiu / a continuat el / tot ce ştii şi tu / foarte bine / e că noi / am pierdut cu / toţii ceva ori / am fost undeva / şi n-am uitat / ce-am avut / şi n-am uitat că / am fost în / locul acela / am uitat doar / unde se află / ceea ce am / pierdut / de aceea ne / găsim mereu  în / exod / de aceea batem / drumuri şi / drumuri / de aceea străbatem / acum / drumul spre tenerife” (pp. 77-78).

Ceea ce iarăşi trebuie remarcat este faptul că toate micropoemele care alcătuiesc acest uriaş fluviu de poezie se termină cu acest emblematic vers: „drumul spre tenerife” – cu alte cuvinte – toate duc într-acolo, spre acest drum iniţiatic al omului în căutarea lui înşuşi.

Din când în când ritmul este întrerupt de inserţia unor cântece în vers clasic, toate legate de ideea de călătorie, dar care par aşezate acolo anume de altcineva, pentru a lămuri unele neclarităţi. De fapt, este accentuarea ideii de exod, de drum, de pelerinaj în care suntem angrenaţi, fie că vrem, fie că nu, cu toţii.

Uneori, aceste cântece iau formă de sonet, cum e şi acest „cîntec de călătorie” de la pagina 79:

„îmi vin în minte-acele clipe toate / de parcă le-am trăit abia mai ieri / treceau pe drum alaiuri sau tăceri / curgeau în albii râuri argintate / albaştri munţi arome adieri / cărări pădurea punţi improvizate / scoteam din cărţi dulceţi şi mângâieri / scoteam din grai şirag de nestemate / nu ezitau strămoşii să-şi arate / în noi cei mici duhovnice averi / acum? Dezmăţ demenţă spolieri / elita-n zdrenţe pegra în palate // ce viaţă-n duh ai mai putea să ceri / acestei omeniri ecervelate?”

De multe ori poetul este însoţit de un interlocutor nevăzut, eremitul – un alter-ego, pretext pentru el de a-şi formula şi limpezi gândurile în lungi colocvii-solilocvii cu această umbră însoţitoare.

E ciudat că autorul vorbeşte despre această conştiinţă a sa, la persoana a III-a singular, de parcă ar fi o persoană reală, ceea ce sporeşte şi misterul şi stranietatea acestei călătorii iniţiatice.

Şi bucuria anticipată a împlinirii călătoriei este evidentă, fiind echivalentă cu împlinirea misiunii primite la naştere, ori, încă de când a fost conceput.

Ea duce la împăcare cu sine. Şi omul azvârle peste umăr potcoava ruginită găsită pe drum şi, aidoma bătrânului eremit, „târăşte / cu sine la / lumină / cadavrul coşmarului / târăşte cu sine / piatra de moară / a tuturor viselor / negre prin care-a trecut / târăşte cu sine / coşmarul nocturn / coşmarul diurn / se târăşte pe sine / se târăşte pe sine / ca pe-o strivitoare povară / pe drumul limpede / măturat în / zori / de aceiaşi îngeri / leneşi, calmi şi / romantici / ai soarelui / se târăşte pe sine / mereu mai departe / în zarea incertă ( punct imobil / punct mobil / pe drumul limpede / spre tenerife” (pag. 84).

 

Dar toate acestea au rămas în urmă pentru că se apropie de destinaţia propusă, spre lumina de sine pentru care a pornit în această lungă călătorie.

„drumul luminează / însă din sine / pare o cale lactee / terestră / pare o cale lactee / semiterestră / semicelestă / pe care umbrele noastre / se-amestecă printre / umbrele lunii.” (pp. 84-85).

Bucuria, triumful atingerii destinaţiei, echivalentă cu aceea a alergătorului purtător de făclie care a aprins lumina olimpică. Aici heruvimii „veghează cu / fâlfâietoare săbii de / flacără / edenul lăuntric / şi peisajul la fel / se retrage din existenţă / obiectele se volatizează-n / jurul meu / la fel şi propriii / demoni şi / propriile amintiri / şi propriile / gânduri / aleargă vin din urmă / dar nu mă ajung /  fiindcă tot / ce nu iei în seamă / dispare / eu nu iau în seamă / eu nu mai / iau în seamă / nimic / eu merg spre tenerife” (pp.86-87).

Aici îl va aştepta pe alergător cununa de palmier destinată învingătorilor: „eu merg / spre acel palmier înflorit / spre acel palmier / calcinat / spre acel / călugăr de piatră vulcanică / de piatră neagră / străjuind imensitatea oceanului / spre acel / el fraile înspăimântător şi / magnific / eu merg pe drumul / spre tenerife / spre ambiguitatea / metafizicei / insule /spre poeticitatea / ei emblematică suprasensibilă / primordială / şi îndată ce-am înţeles / acest lucru / o mare nepăsare o / mare fericire / m-au cuprins / o mare / eliberare o / mare uitare / o retrezire şi-o reînviere / asemenea / morţii”. *(călugărul (sp.) numele unei stânci vulcanice, de o stranie frumuseţe, situată pe ţărmul înalt şi abrupt, în vestul extrem al insulei) (pp.87-88).

Un „vechi cântec de călătorie” – răsare auroral cu frumuseţea lui de o limpiditate aproape ireală: „floarea florilor de-a fi / tainic te-mpresoară / soarta florilor de-o zi / florilor de-o vară / ierburile-au năpădit / scară / trepte / uşă / floare de parfum / mâhnit / floare de brânduşă / lângă paltinii trufaşi / ancoraţi în stale / zâna / primilor mei paşi / strânge / pietricele / pasărea uitării / grea / trece şi tresare / floarea sângelui să-ţi bea // floare / se-nserare” (pp. 88-89).

Şi starea de mirifică poezie se naşte din frumuseţea, din durerea şi fiorul acestui peisaj aproape oniric, dureros de frumos, de nesuportat: „în paradis / în amurg / pe ţărm lângă oceanul / ce-amestecă şi macerează / în trupu-i lichid / sare şi / soare / din venele astrului / curg / şi coboară-n / adânc / dâre de sânge / şerpuitoare / liniştea-i / aidoma apei / străvezie şi grea / palmierii se / subţiază în / briză visează / nenumăratele flori / bouganvillea / dau frumuseţii / intensităţi ce nu / se pot cu nici un chip / îndura / încât fiinţa / primind crunt şi în plin / lancea / sublimului  se /  pierde se sfâşie-n sine se / rupe de / sine se regăseşte-n / esenţe se / rememorează / stau pe ţărm / pe plaja neagră / înecată în flori / în palmieri şi / în valuri / stau pe playa jardin / în timp ce soarele / lunecă-n vid / decapitat răvăşit / stau şi simt cum / vântul din larg mă / prinde în laţ / mă sugrumă / mă risipeşte-n negre nisipuri / şi iarăşi mă strânge / şi iarăşi / mă frânge / soarele / aruncă o ultimă privire / o ultimă rază sîngerie / spre ţărm ca şi cum / m-a zărit / stau pe ţărm / şiroind de / apă de soare / renăscut din / mister / regăsit în mister / învelit în / al soareluzi / sânge” (pp.92-93).

Şi din toate frumuseţile „n-a mai rămas decît drumul / ca o punte peste / adâncuri lichide / n-au mai rămas decât / drumul şi / eremitul / care-şi continuă / călătoria / el însuşi strop de ploaie / printre stropii de / ploaie” (pp.96-97).

Epilogul e cât se poate de edificator: ţinutul utopic numit tenerife  – nu e decât „pumnul lui Dumnezeu / strângând laolaltă / ţinând împreună // infernul şi / paradisul // (*) drumul de întoarcere? / nu există drum / de întoarcere / din tenerife”. (pp.100-101).

Asemenea structuri de expresivitate şi reprezentare lirică dau oglinda în care se reflectă fidel, sufletul omenesc.

 

 

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

 

Ajun de Cărciun – 2010

 

 

___________

03 Februarie 2011 – Aura Christi: „Exerciţii de destin – Dialoguri“, Ideea Europeană (Corneliu Vasile )

De cele mai multe ori, reporterul îşi adună interviurile într-o carte. De data aceasta, Aura Christi înmănunchează într-un volum propriile interviuri, acordate  Rheei Cristina, Simonei-Grazia Dima, Dorei Pavel (două), Iolandei Malamen, Irinei Airinei,  lui Cassian Maria Spiridon, lui Şerban Postelnicu, lui Ionel Necula şi lui Virgil Diaconu. Aceste interviuri, care dezvăluie formarea, aspiraţiile şi devenirea intervievatei, au fost publicate anterior în publicaţii periodice: Oglinda literară, Mişcarea literară, Apostrof, Saeculum, Contemporanul.Ideea Europeană, Poezia, Ziua, sau în alte  volume de acelaşi gen.

Cartea, intitulată Exerciţii de destin – Dialoguri-, a apărut la editura Ideea Europeană în anul 2007 şi are o  binevenită prezentare biobibliografică,de o pagină, a autoarei. De reţinut, de aici, periplul jurnalistic, scriitoricesc şi de editor, venirea de la Chişinău la Bucureşti, în 1993, precum şi publicarea a mai mult de douăzeci de cărţi şi obţinerea a numeroase premii literare, care atestă o  puternică personalitate artistică.

Un Einfuhrung, de unde autoarea transcrie un fragment pe coperta a patra, intitulat „Foamea de a fi”, porneşte de la o afirmaţie a autorului Elegiilor duineze despre raportul generaţiilor succesive cu divinitatea, pentru a justifica propria strădanie de a construi un destin literar, ale cărui principii se vor vedea cu claritate şi cu sinceritate  în interviurile care urmează.

Mai întâi, trebuie remarcată copilăria rodnică din punct de vedere intelectual, literar şi moral, sub îndrumarea mamei Liuba si a tatălui Semion, ca şi a neamurilor pricepute în ale lecturii şi scrisului, astfel că viitoarea scriitoare se adapă de la izvorul marilor opere literare româneşti, ruseşti şi universale, făurindu-şi un larg orizont cultural şi trăsături ferme de caracter, cultivându-se modelele clasice,dorinţa de cunoaştere şi de afirmare, prietenia,atitudinea  pozitivă, generozitatea, perseverenţa, toleranţa, perfecţionismul, ca şi independenţa de gândire şi acţiune.

Tânăra absolventă a unui liceu  bilingv, român-francez, apoi a Facultăţii de Jurnalistică, doreşte să devină poetă şi declară că respinge tentaţiile puterii, banului sau voiajului.Reuşita ei se datorează atât talentului, cât şi, poate în primul rând, voinţei tenace de a înfrânge toate obstacolele. Dacă urmărim preferinţele literare şi filozofice ale Aurei Christi, această chestiune de atitudine şi aptitudine este firească: Rilke, Nietzsche, Dostoievski, Eminescu, Arghezi,Fichte, Tolstoi, Ahmatova, Ţvetaieva,Bacovia, Ion Barbu,  Nichita Stănescu, Puşkin, Gogol, Lermontov, Thomas Mann, Dante, Hesse, Adler, Freud, Jung, la care se adaugă Cezar Ivănescu (naşul pseudonimului) ,Nicolae Breban (mentor la Ideea Europeană) şi Ion Ianoşi, cunoscuţi mai încoace, dar consideraţi excepţionali prieteni şi „complici” în ale literaturii.

În unul dintre interviuri, Aura Christi enumeră zece condiţii impuse de viaţă tânărului basarabean care vine în actuala Românie: vocaţia, modelul (maestrul), curajul,îndepărtarea prejudecăţilor legate de patriotismul local, perseverenţa şi ritmicitatea scrisului, fidelitatea faţă de idealurile tinereţii, alegerea corectă a prietenilor, dar, în special, a duşmanilor!, ca semn de forţă, înfruntarea sărăciei, singurătăţii şi spaimei, includerea acestora între condiţiile scrisului, cititul în mai multe limbi, atitudinea autocritică şi… renunţarea la viaţa personală  (familie şi copii).Cu excepţia ultimei, hărăzită de soartă fiecărui individ (se întâmplă sau nu), celelalte condiţii sunt pertinente într-un program de ascensiune spirituală care duce către gloria literară, aşa cum timpul a dovedit în cazul multor genii artistice ale lumii.

Multe citate din scriitori, filozofi şi personaje de roman apar în aceste interviuri, acordate cu seninătate şi cu sinceritate, de o mare luptătoare pe baricadele literaturii, publicisticii şi editării de carte, de exemplu din Rilke: „Lucrurile mari se fac în singurătate”, sau „Destinul e în noi”.Ele sunt îndreptare pentru poetă, care se caracterizează drept parolistă, prietenoasă, uşor de exploatat şi reacţionând disproporţionat la  confruntarea cu cei cu o  mare deficienţă de caracter, trădarea.Am adăuga, în spiritul unui filozof german, marea calitate a unei extraordinare voinţe, a capacităţii de sacrificiu personal în scopul elevaţiei literare.

Aura Christi declară că merge împotriva curentului actual, al versului alb sau liber, preferând forma clasică a versurilor rimate, ritmate şi muzicale. Apreciază literaturile rusă şi română, fiind adeptă a unui  simţ „imperialist” în cultură, care, însă, cam lipseşte, făcându-i pe cărturarii români nişte „sinucigaşi”, fenomen dăunător pentru afirmarea literaturii noastre în lume.

Sunt interesante şi atestă o foarte bună cunoaştere a unor romane celebre , ca şi a unor mari filozofi ai lumii, discuţiile şi referirile la capodopere culturale. Astfel, este comentat un citat din romanul dostoievskian Fraţii Karamazov, referitor la cele trei puteri care pot învinge conştiinţa: taina, minunea şi autoritatea.

Autoarea este indignată de popularea peisajului cultural românesc cu falşi gânditori, falşi formatori de opinie  sau  falşi analişti (mulţi aspiranţi la titlul de scriitori, deşi au un limbaj inadecvat, duc lipsă de idei sau sunt simpli ziarişti cu condei de reporter, nu de prozator sau poet), mirându-se de invitarea acestora inclusiv pe la reviste literare sau mari universităţi, cu motivări conjuncturale.

Despre două istorii literare se exprimă tranşant: cea a lui Mihai Cimpoi aşteaptă un critic tânăr, cu idei noi, care să o contracareze, iar cea a lui Alex.Ştefănescu, care  nu trebuie combătută cu argumentul neincluderii cuiva în cuprins, are şi goluri, dar oferă multă informaţie. Refuză să creadă că Mircea Cărtărescu ar fi făcut o afirmaţie în care se laudă pe sine cu Levantul, care ar fi pus „o lespede de neridicat asupra perimatei şi obositei poezii româneşti”.

Alte referiri, unele determinate de întrebările intervievatorilor, privesc personalităţi ale culturii române (Cioran, Brâncuşi, alţi scriitori români basarabeni) şi universale (Shakespeare).

Aura Christi îşi afirmă cu tărie încrederea în propriul „clan” (familie), foloseşte denumirea „ordinator” (la alţi scriitori „computer” sau, mai adesea,  „calculator”), vorbeşte despre simţul „imperialist” al culturii, semnificând aspiraţia către o impunere în literatura universală. Mai foloseşte, în câteva rânduri, adjectivele „isusiac” şi „interriveran”, mai puţin auzite.

Unul dintre răspunsuri priveşte semnarea Apelului pentru salvarea culturii române vii, lansat de revista Contemporanul.Ideea Europeană,  de către 630 de oameni de litere, în contextul degradării vieţii spirituale şi al subfinanţării.Altunde, observă invazia falselor modele, a „ţopeniei-care-ştie-tot”, vulgarităţii, prostului-gust, agramatismelor, ştirilor de scandal, cumetriilor maneliştilor.

Există o încurajare vizibilă a aversiunii faţă de elite, faţă de vârfurile formatoare de conştiinţă, ca primitiv reflex de apărare al unor indivizi şi grupuri de un potenţial pericol, care este incomod sau radical: editorul, scriitorul, intelectualul, jurnalistul.

Aura Christi  cultivă şi aspiră spre lumea diafană, a decenţei şi înălţimilor spirituale, lumea poeziei, „în efortul de a împăca zeii de abur ai ierbilor cu cele de plumb ale cerului”. Această  secvenţă evocă  rândurile scrise de un mare poet american, Carl Sandburg (premiul Pulitzer), care a definit poetul ca fiind un animal marin, care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare.

Cartea impresionează prin firescul răspunsurilor şi prin autenticitatea imaginilor create, cu personaje apropiate (mama, tata, fratele Andy, scriitorii cunoscuţi) şi imaginare sau dispărute (scriitori, gânditori, filozofi, artişti).

Ideea de a alcătui o carte din interviurile acordate este utilă pentru o cunoaştere aprofundată, de către cititor, a  unei personalităţi complexe, cu aspiraţiile şi frământările ei, pe care le cultivă şi le  înfruntă zi de zi.

CORNELIU VASILE

 

 

_____________

02 Februarie 2011 – Eleonora Schipor: „Ca bradul la poale de munte“, Editura „Zelena Bucovinei”, Cernăuţi (Mariana Gurza)

O carte dedicată lui Nicolae Motrescu, „al treilea frate talentat din viţa aleasă a Motreştilor”. A plecat subit din această viaţă zbuciumată la 18 martie 2008.

În „memoria sa luminoasă” Eleonora Schipor s-a hotărât să scrie despre profesorul şi publicistul Nicolae Motrescu, un om minunat ce a trăit o viaţă în demnitate şi adevăr, un vrednic fiu al Crasnei. O carte bine documentată, etape de viaţă ale profesorului, reflectată prin fotografii, interviuri, prezentări de carte, ecouri. O „prefaţă scrisă printre lacrimi” de către autoare, urmată de pagini inedite.

Biserica “Sfânta Treime” din Crasna (Bucureşti, 2005); “Crasna Bucovinei (1), (publicistică), Cernăuţi, 2006; Crasna Bucovinei (2), (folclor), Cernăuţi, 2007; coautor a monografiei “Crasna-un colţ de eternitate românească”, sunt titluri de cărţi ce au îmbogăţit bibliotecile bucovinenilor . A mai contribuit la aparţia cărţilor „Cântarea Carpaţilor” (autor Ilie Motrescu, Storojineţ, 2008), „Între vis şi realitate” (autor Maria Motrescu-Popescu, Cernăuţi, 2008) şi „O privighetoare de munte cu nume de baladă” (autor Eleonora Schipor, Cernăuţi, 2008).

Despre valoarea lucrărilor profesorului Nicolae Motrescu s-a scris mult. Apreciat de jurnalişti, de scriitori de marcă.

„A mai căzut un stejar al românismului”, scrie scriitorul dr. docent universitar Ilie Popescu. ”Cărţile scrise, faptele rămase, urmele pe Pământ ale compatriotului nostru Nicolae Motrescu vor rămâne veşnic vii, în inimile românilor de pretutindeni.

Un nume frumos nu moare niciodată”.

Bradul falnic de la poalele Carpaţilor s-a frânt pe neaşteptate, scrie Eleonora Schipor.

„S-au zguduit munţii aceştia frumoşi, cărora poetul-martir Ilie Motrescu, le-a dedicat prima sa culegere, s-au clătinat brazii şi stejarii de pe Corhana, au ţipat a jale toţi vulturii un ropot de jale a Crasnei la straşnica veste-marele fiu al Crasnei, Omul cu literă mare, profesorul de elită, talentatul autor de cărţi, românul Nicolae Motrescu din Crasna Putnei nu mai este.”

 

Volumul „Ca bradul la poale de munte”, este plin de tristeţe. Un fiu al Crasnei plecat în altă lume. ”Nicolae Motrescu a fost un om deosebit, cu o inimă mare şi iubitor de tot ce-i frumos, dârz şi cutezător, frumos şi la chip, vesel şi plin de viaţă.”

Eleonora Schipor prin această carte şi-a omagiat colegul şi a făcut o promisiune: de a continua ce începuse cu Nicolae Motrescu, o nouă carte despre istoria bisericilor din Crasna.

Nicolae Motrescu a lăsat “o urmă de ne-uitat pe Pământ”.

MARIANA GURZA

 

______________

01 Februarie 2011 – Dimitrie Grama: „Versuri“ (Ioan Miclău)

Cand incerc sa scriu despre cartea dlui Dimitrie Grama, imi vine in minte aceasi imagine de relatie avuta cu energicul bucovinean Adrian Botez. Adica, a ne intelege foarte bine fara ca sa ne fi vazut vreodata fata catre fata! Bineinteles ca acel Duh de Romanie al carei fii suntem, este mult  mai  realistic decat orice intalnire de ocazie si esuata in definitiv. Probabil ca metafizica sufletelor cum si al locului natal, leaga fiintele intr-o legatura de forma unui pleonasm teutologic ce induce spre aceeasi deplina identitate de Neam, simtind si intelegand vedem  realitatea cu ochii mintii! Domnul Grama isi numeste cartea simplu: “Versuri”. Dar aceasta carte vine sa incununeze o valoroasa opera, opera unui om instruit, cult, talentat, atins de aripa muzei literare, chiar daca profesia sa fiind cea de doctor chirurg!

Pot sa afirm caci am o buna si sincera satisfactie a ma iltalni iar cu versul barbilian al doctorului roman devenit o celebritate in practica sa de chirurg, dar si in cea de vrednic creator si cercetator impatimit al artelor beletristice. Metafora filozofica  capata o intaietate anume in opera sa. Interesanta constructia versului, bine alese culorile de expresie, cuvant-loc-semnificatie, dau versului  acel finisaj artistic deosebit de atragator, claritate prin stilistica pe care o manuieste cu precizie in a prezenta o actiune, un sentiment!  Eruditul autor nu uita niciodata acel crez in puterea credintei si sinceritatii, ce trebuie sa fie esentiale ingrediente de fond ale caracterului unui scriitor care se respecta pe el insusi si scrierea sa. Avand o corespondenta destul de continua cu domnul Dimitrie Grama, si inca de pe vremea cand era intre noi Artur Silvestri fondatorul acelui imperiu literar romanesc A.R.P(Asociatia Romana pentru  Patrimoniu) si a nemuritoarelor sale reviste, am reusit sa inteleg, asi zice, destul de profund personalitatea autorului al carui carte de versuri o avem in discutie. Spre a da o anume dimensiune  operei sale in general voi  reaminti din titlurile unor valoroase carti ce il propulseaza pe dl Grama in randul marilor elite scriitoricesti. In 1985 publica un grup de poezii in ziarul lui Virgil Ierunca, “Limite”, la Paris. Din anul 2000 debutul editorial vine ca o avalansa spirituala ce avea sa descopere dar si sa slefuiasca un diamant ce se va invesnicii deacum pe fila Istoriei Literaturii Romane.

Apar in ordinea fireasca, “Faptura cuvantului”, “Pasarea melancoliei”, “Vanatoare de umbre”, “Culoarea vantului”(The colour of the wind),”Magul”,“Elegiile departarii”, “Suflete atarnate de catarge”, “Negutatorul de imagini”,“Voi lua cu mine noaptea”, “Da-mi mana ta, straine”, “Bastian si alte confidente”,“Obsesii comune”, si acum cartea de “Versuri”. Asa dar era indreptatit dl.Alexandru Nemoianu cand afirma despre Dimitrie, urmatoarele cuvinte: “Fara urma de indoila ca este un om de mare sensibilitate si mare caracter. Doar un asemenea om poate intelege esenta relatiei dintre om si Dumnezeu care este umilinta”.

Vom descoperi ca insasi domnia sa va afirma despre siesi acele taine ale simplitatii dar esentiale pentru truditorul de buna credinta: “De cate ori nu m-am lasat  de scris!? Dupa fiecare rand, am avut o senzatie de sfarseala cand universul tuturor posibilitatilor se limita la spatiul finit, alb, al paginilor nescrise(…) Ma gandeam ca Dumnezeu ma va supune altor incercari, carora le voi raspunde pe masura mea, neconditionat, asa cum am facut-o de cand ne-am cunoscut. Uneori, in acele momente binecuvantate, am simtit palma lui calda pe fruntea mea rece(…)”.

In una din corespondentele noastre, imi amintesc bine, cand  Dimitrie Grama traia si amaraciunea proverbiala din proverbul “Galceava inteleptului cu lumea”, ii scriam atunci urmatoarele cuvinte de care eram profund convins, si sunt pana in ziua de azi: “Sunt oameni de aleasa sensibilitate, oameni de caracter sanatos, format si in familie, chiar nescolati fiind, au o anume simtire hristica de a nu jicni si judeca neputinta  altora, dar spre a inlatura relele incearca asi asuma tocmai slabiciunile acestora, spre a fi efectiv la indreptarea acestora”. Asi zice a fi ceva mesianic! Deci, scriam in concluzie , “draga Dimitrie, dumitale esti un  om luminat si un adevarat crestin, eu asa te percep prin tocmai povestirile si versurile dumitale!” Si mi-a venit si raspunsul: “Da, asa si este, ai spus un adevar!”

Dar cum ar putea fi altfel, cand iata pastrandu-si albia imaginatiei sale creatoare, continua prin versul noii carti a ne destainui curatenia sa sufleteasca, sfatul omului intelept, harul dumnezeesc al poeziei, moralei si iubirei intre oameni! Bineinteles ca nu va lipsi nici “bisturiul” chirurgului transformat intr-un condei critic si electrizant, cum se poate observa in versurile de mai jos:

 

“Sunt plin de iubire

si abia astept sa o impart

cu voi oameni buni!

Astept plin de iubire

si iubirea putrezeste in mine…

 

Cand ne intalnim

imi spuneti ca-s un ticalos

plin de ura!

 

De fapt, daca

asi fi fost mai bun,

nu m-ati fi meritat.

( Poezia :Sunt plin de iubire)

 

 

“…Dupa cercetari indelungate

s-a descoperit ca mortii,

nu dorm in timpul zilei.

Umbla prin magazine,

stau prin baruri si

o buna parte din ei

asista la sedintele din Senat.

De aceea  adeseori

avem impresia

ca viii sunt,

cel putin pe jumatate,

morti..

(Poezia:”Dupa cercetari indelungate”

 

Despre poezia lui Dimitrie Grama, aprecieri de critica literara au consemnat si scriitorii Adrian Alui Gheorghe, Stefan Dumitrescu. Primul, pe pagina IV a copertii scrie: “Poezia lui Dimitrie Grama deconcerteaza: are simplitatea aforismului, are taietura unui decupaj de pe o hartie creponata pe care se zbat fluturi desenati, e un amestec de vid si plin de imagistica japoneza. Cetindu-i textele ai impresia ca asisti la  un ritual  de depoetizare prin care este scoasa realitatea de sub tirania poeziei…! Cuvantul devine un deget ascutit infipt in coasta realitatii. Dar tipatul ei este amortizat de fosnetul literelor”. Scriitorul Stefan Dumitrescu  nota despre opera lui Dimitrie Grama: “Sunt creatiile unui poet cu sensibilitate nativa care se socoteste independent de curente literare si scoli poetice, sugerand  caracterul natural al acestei opere singuratice. In realitate, Dimitrie Grama este un intelectual constituit, cultivat esteticeste si aratand o sensibilitate neingradita de mode trecatoare, o voce lirica distincta ce merita sa se faca auzita.(…) (Note bio-bibliografice, a cartii “Versuri”,pag.90)

Am mai observat, asa cum aratam mai sus, despre acel ateism sau stare pacatoasa pe care dl Grama si-o recunostea, putini inteleg adevarul inteleptului, ca nu e nimeni fara pacat, dar poetul daruit si bun psiholog  o  spune in acelasi timp clar, daca vom patrunde cat de cat versurile:

“Printre altele

mi-ai spus ca

exista un Dumnezeu.

Mi-ai spus ca atunci

Cand te rogi la el

te simti bine.

Printre altele

ti-am cerut un ban

sa-mi cumpar ceva

de mancare.

Mi-ai intors spatele

si ai plecat

foarte suparat. (Poezia: “Printre altele mi-ai spus ca)

 

Intrand acum pe acea linie paralela vietii dlui Grama, adica al profesiei sale ca doctor nunumai ca este scolit, deci un intelectual  desavarsit, dar mai e si un  creator de acea imagine buna  de care are nevoie azi Tara Mama-Romania, tocmai prin profesiunea sa pe care a practicat-o o viata intreaga la cele mai prestigioase institutii medicale internationale!

In nota bio-bibliografica atasata cartii “Versuri” aflam date interesante si bineinteles demne pentru realizarile unui asemenea OM al Neamului Romanesc. Dl. Dimitrie Grama este nascut la 25 octombrie 1947 la  Resita. Studiaza in tara Geologia la Universitatea din Cluj, fiind si component al lotului national de atletism, tanarul student isi “gaseste libertatea” in Suedia. La Stockholm a luat un Masterat of Science la Facultatea de Stiinte si apoi a urmat medicina la Institutul “Karolinska”. Lucreaza ca doctor chirurg la mai multe spitale, unele fiind de mare renume international, spre exemplu, “Upsala University Hospital” unde a lucrat 11 ani, Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital in Arabia Saudita, s.a.m.d. Deci o biografie de invidiat! Totusi resiteanul nostru nu a uitat frumoasa Limba a stramosilor sai, Limba Romaneasca, dar nici nu s-a departat de frumusetea folclorului si a acelei modestii atat de caracteristice noua romanilor! Se zice ca in meseria de critic literar, trebuie dara, sa scormonesti si din cele negative, ca asa este prestigios! Numai ca eu nu sunt critic literar de profesie, si ca atare, cel mai bun gand  al meu ari fi, sa aveti aceasta carte de “Versuri” a dlui Dimitrie Grama, publicata la Editura Conta, 2010, si sa aveti libera Dumneavoastra impresie!”

Si o sa-mi dat dreptate!

IOAN MICLAU – AUSTRALIA

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s