___________________

26 Martie 2009- Laura Văceanu şi Valeriu Cuşner: „Antologia de poezie «România din suflet»“, Editura Boldaş, Constanţa, 2008 (Al. Florin Ţene)

“Patriotismul? Spun unii c-ar fi un sentiment anacronic,demonetizat de regimul comunist.Cine ne opreşte să spălăm zgura patriotardă pentru a se reînvia aurul pur al adevăratului patriotism? Se întreabă Ana Ruse în Prefaţă la frumoasa antologie România din suflet alcătuită de un colectiv condus de aceasta,format din:Laura Văceanu şi Valeriu Cuşner,iar coperta şi desenele fiind executate de Nina Vizireanu.

România din suflet ce are ca subtitlu “90 de poeţi cerebrează 90 de ani de la Marea Unire”,a apărut la Editura Boldaş,Constanţa,2008,şi pe lângă Prefaţa semnată de Ana Ruse,se deschide cu un Scurt istoric de Cezar Pânzaru,Preşedintele Asociaţiei Pro-Basarabia şi Bucovina Constanţa şi cu o scrisoare deschisă adresată Doamnei Ana Ruse de către Valeriu Ostaş,Directorul Centrului de Cultură şi Asistenţă Didactică”Casa limbii Române-Căuşeni”.

Din versurile publicate în acest interesant volum se desprinde acel sentiment inefabil al dragostei faţă de Patria-Mamă care a dat pe Mircea Eliade,Eugen Ionesco,Brâncuşi,Enescu,etc,faţă  de Patria Limbii Române în care s-a născut şi au scris Eminescu,Coşbuc,Radu Gyr,Nichifor Crainic,sau Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu.

Volumul cuprinde versuri scrise de autori mai puţin cunoscuţi,dar sunt prezenţi şi poeţi de notorietate ca:Ionuţ Caragea,Mircea Ioan Casimcea,Valeriu Cuşner,Victoriţa Duţu,Adina Enăchescu,Al.Florin Ţene,Ion Găbudean,Florin Grigoriu,Adrian Lesenciuc,Amelia Magori,Mihai Merticaru,Ion Pachia Totomirescu,Bogdan I.Pascu,Ion Roşioru,Ana Ruse,Florentin Smarandache,şi mulţi alţii.România din suflet reuneşte poeţi de expresie română din România,Republica Moldova,Italia,S.U.A.Ucraina,Rusia,Franţa şi Canada.O parte din aceştia sunt membrii Ligii Scriitorilor din România,de expresie română de pretutindeni.

Din multe poeme se desprinde dorinţa autorilor ,inclusiv speranţa ,că v-a veni şi clipa când  vom putea reclădi România Mare,aşa cum frumos zice Ana Ruse în poemul Rugăciune :Dă-ne,Doamne,şi răbdare/să ne făurim la loc/iarăşi România Mare/sub o stea de alt noroc.

Volumul se încheie cu Note asupra ediţiei de Valeriu Cuşner în care se subliniază că Acest volum omagial e pornit din iniţiativa patriotică de a sărbătorii,prin versuri,împlinirea la 1 decembrie 2008 a 90 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia.De la bun început s-a dorit a fi o carte a celor cu inima română(…)

AL. FLORIN ŢENE

___________________

25 Martie 2009 – Emil Lungeanu: „Gramatica tăcerii“, Editura Semne, Bucureşti, 2008 (Victoria Milescu)

Emil Lungeanu (n. 04.06.1958, Bucureşti) are o creaţie diversă, cu un bun echilibru al genurilor literare. A a publicat versuri: Eu, deodată (1989); romane: Strict secret (1999), Profesorul de frig (2000), Metropolis (2001), Ereticii (2001), Steaua Polară (2003), Graffiti (2003), Jurnalul lui Henry Wilde (2008); dramaturgie: Moarte în cinci mutări (2003), Grajdurile lui Augias (20039, Profesor de frig, ofer meditaţii (2003), Teatru (2008); critică literară: Lecturi pe întuneric (2007); eseistică: Ceasul lui Făt-Frumos (1997), Conspiraţia Shakespeare. În recenta apariţie, Gramatica tăcerii sau codul poetic al lui Costin Tănăsescu, Emil Lungeanu aduce în atenţie cărţile de poezie ale lui Costin Tănăsescu, pe care le analizează in extenso, la modul cel mai atent şi minuţios, procedând la o serie de asocieri şi legături ţinând de o aproape luxuriantă disponibilitate şi vivacitate a criticului, spre norocul de necontestat al poetului. Parcursul actului critic, treptat, capătă virtuţile unei creaţii literare în sine, realizată cu vioiciune de spirit, cu nerv, cu abundenţă de informaţie, cu ironie, cu umor. Acesta din urmă nu bagatelizează subiectul, dimpotrivă, îi accentuează semnificaţiile, nuanţele ce dau textului o vibrantă coloratură. Vâna de dramaturg transpare, se implică, vrând-nevrând, căci această savuroasă cronică literară pare să răspundă structurii unei piese de teatru. Autorul ei prezintă în deschidere cadrul socio-cultural actual, manifestându-şi deschis dezgustul pentru vulgaritatea şi trivialitatea întâlnite la orice pas, în realitatea prezentă, fie că e vorba de afişele sau titlurile unor spectacole de prost-gust, de reclamele, de comportamentele frivole sau de textele aşa-zis poetice ale unor veleitari debusolaţi. Apoi intră în scenă o serie de personaje: poeţi, critici, dramaturgi din literatura naţională sau universală pe care autorul îi citează, îi aprobă, îi dezaprobă, îi ia ca repere pentru silogismele sale. Urmează cu efect scontat inserţii de versuri din volumele lui Costin Tănăsescu pentru a susţine ideile criticului, ori pentru a ,,ritma‘‘ fluxul verbalităţii. Se stabilesc unele corelaţii frapante cu filme, piese de teatru sau evenimente istorice, se fac trimiteri la varii domenii de activitate, se invocă date ştiinţifice din astronomie, din medicină etc. Plachetele Mi amor şi Vrăjitoarea sunt absorbite în text relevându-se cu ingeniozitate punctul lor de plecare, punctul de fierbere şi punctul de impact maxim. Stabilirea unor paralelisme între Costin Tănăsescu şi alţi autori devine o bună ocazie pentru iniţierea în laboratorul de creaţie al acestora ajungându-se la adevărate lecţii practice de poezie. Descifrarea filozofiei şi filozofărilor din poezia lui Costin Tănăsescu aduce noi repere şi referinţe din zona paradoxurilor ce înviorează mintea şi spiritul, dincolo de care efigia poetului de la care s-a plecat abia se mai întrezăreşte. Nu întâlnim laude ci argumente care le-ar favoriza; tonul controlat practică uneori o ,,disecţie‘‘ la cer deschis sub volute stilistice graţios articulate. Dincolo de acestea, se află decodificarea, diagnosticul clar aplicat unei poetici care protestează ardent atunci când tace: ,,Punerea în acord a omisivităţii formale cu tema discursului se constituie într-o inedită ştiinţă personală a tăcerii poetice, cu un arsenal de subterfugii, simulacre şi mecanisme ale evaziunii menit să ţină în şah tocmai tentaţia propriei confesivităţi, ca o pudibonderie a dezbrăcării de propria intimitate. Fără doar şi poate că o poezie omisivă şi minimalistă de atare gen, cu dificultăţi de receptare nu tocmai neglijabile, va rămâne incomodă şi controversată; dar consecvenţa scriiturii arată un autor pe cale să-şi consacre o manieră tocmai datorită ei, câştigându-şi astfel, pas cu pas, propria identitate literară‘‘. Recenta carte a lui Emil Lungeanu se citeşte cu plăcere şi interes ca un scenariu alert cu dezvăluiri fulminante în final, poezia lui Costin Tănăsescu putând fi şi un excelent pretext pentru jubilaţiile unui spirit cultivat, fin, debordant. (Editura Semne, Bucureşti, 2008, 70 p.)

VICTORIA MILESCU

___________________

18 Martie 2009 – Liviu Grăsoiu: „Voiculesciana“, Editura Nouă, Bucureşti (Anastasia Dumitru)

Aşa îşi încheie Liviu Grăsoiu, cartea sa Voiculesciana, apărută recent la editura Nouă din Bucureşti. Lucrarea este rezulatatul ,,a 40 de ani de cercetare a operei voiculesciene”, după mărturisirea autorui.

Tot mai mulţi critici literare scriu exegeze, având încă multe de spus despre universul ideatic al creaţiei Ultimului berevoi, care a fost de curând sărbătorit. (Amintim că V.Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, pe Valea Buzăului în seara zilei de 13 octombrie şi nu 27 noiembrie, aşa cum apare în acte, fiind cel de-al şaselea copil.)

Nu există critic care să nu fi scris despre V.Voiculescu, poet, prozator, dramatrurg sau publicist. Amintim contribuţiile semnate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ştefan Aug.Doinaş, Eugen Simion, Ion VIad, Ov.S.Crohmălniceanu, Adrian Marino, George Muntean, Marin Bucur, Ovidiu Papadima, Nicolae Manolescu ş.a.

Liviu Grăsoiu trece în revistă întreaga preocupare a sa, de la cea a tânărului absolvent al Facultăţii de filologie, repartizat la Televiziunea Română încă din 1968, când a realizat primul documentar despre Voiculescu, a urmat un drum ,,necesar şi firesc pentru impunerea adevărului, când a continuat cauza nobilă, aşa a servit ciudata epopee numită Voiculesciana.” Această carte, scrie autorul este ,,cel mai preţios titlu de glorie pentru munca mea”.

Ce conţine această epopee? O suită de conferinţe, interviuri, scenarii de televiziune, articole publicte în Ateneu, Luceafărul, Ex Ponto, Jurnal literar, precum şi unele fotografii sau coperţi (ediţia din 1983 a ,,Poeziilor” fiind îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de L. Grosu sau cartea monografică ,,Poezia lui V. Voiculescu”, de acelaşi critic.

Într-adevăr L. Grosoiu a fost fascinat de omul şi de scriitorul V. Voiculescu, din moment ce o viaţă i-a dedicat operei sale. Cititorul recunoaşte pe coperta 1. portretul lui Voiculescu, (realizat de Eugen Sandu Raportoru), iar pe ultima copertă -fotografia criticului în prim plan, iar în cel secund cea a lui M.Eminescu şi V. Voiculescu. O încadrare simbolică, o viaţă de cercetare a Operei Magna.

Între cele două coperte aflăm dificilul traseu al scriitorului buzoian. Revenirea sa în literatura contemporană a produs un veritabil şoc, deoarece uitarea la care îl condamnase regimul comunist îşi făcea din plin efectul. S-a petrecut pesemne un miracol, iar V. Voiculescu a putut fi încet-încet descifrat, apropiat de publicul larg, iubit deopotrivă de cititori, de editori şi de critici. A trebuit să treacă încă destui ani pentru ca valoarea să-i fie deplin recunoscută.

Mărturiseşte că a descoperit în studenţie Sonetele şi proza, dar informaţiile încă se cenzurau. A ajuns ca în premieră să realizeze un documentar la Televiziunea Română despre Vasile Voiculescu în 1968. L. Grosoiu formulează clar judecăţi de valoare despre creaţia lui Voiculescu ,,A fost nu numai un sfânt printre contemporanii săi, ci şi un artist complex, demn de a fi citit şi recitit mereu cu folos…Lui trebuie să i se facă dreptate, opera lui trebuie descifrată, reeditată, relansată”, (a se vedea pag. 6).

Lui Grăsoiu i se datorează studiul monografic Poezia lui V. Voiculescu, apărut în 1977, ediţia în BPT, a editurii Minerva în două volume cu aparat ştiinţific de rigoare; tabelul cronologic, prefaţă şi alte analize critice din 1999, Poezii, editura Vremea, specatcole de poezie, dar şi spiritul persuasiv, întrucât în 2006 a convins conducerea Radiodifuziunii, ca secţia literară să se numească V. Voiculescu, meritul lui este de a fi început emisiunea ,,Revista literară radio” încă din 1939. Aşa a înţeles să dea dovadă de ,,tenacitate şi răbdare pentru impunerea adevărului”, de convingerea că ,,slujeşte o cauză nobilă”, aşa cum scrie Grăsoiu în Argumentul cărţii (mai 2008).

Trece în revistă primul documentar TV, apoi face referiri critice la singurul roman Zahei Orbul din 1971 (Ed. Dacia), roman ce ,,încununează creaţia de prozator a lui V.Voiculescu”.

Este de părerea că scriitorul Iubirii magice este pentru literatura noastră un caz. ,,Un caz şi o excepţie adăugata la cele câteva anterioare. Semnând o opera poetică importantă în perioada interbelicã, lăsând viitorimii posibilitatea de a-i aprecia lucrările dramatice, el s-a înfàtişat generaţiilor tinere ca un debutant. Aşa şi numai aşa pot fi considerate volumele apărute în deceniul 60-70: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu (1964) şi Povestiri (1966).” Constată că, de fapt, nu se redescoperea un autor intrat, dintr-un motiv sau altul, într-un con de umbra, ci se descoperea un nou scriitor (poet şi prozator totodată) de excepţională valoare. Dintre victimele regimului comunist a fost V.Voiculescu, recunoscut postum drept unul dintre cei mai mari scritori români, împlinit în egala măsurâ şi la cel mai înalt nivel estetic, atât în poezie, cât şi în prozâ.

În capitolul V.Voiculescu-poet patriot, L. Grăsoiu se referă la o faţă necunoscută a operei sale: poezia patriotică, precizând importanţa primelor două volume ale lui V.Voiculescu: Poezii (1916) şi Din ţara Zimbrului, (1918) sau precizează cealaltă preocupare, ca scriitor de poezie pentru cei mici.

De asemenea, aduce precizări referitoare la redesoperirea operei lui V.Voiculescu, la reeditări ale operei lui.

În capitolele Centenarul V.Voiculescu şi Scriitorul cu destin tragic repetă ideea că scriitorul buzoian este pentru literatura română un caz şi o legendă. ,,El se înscrie în şirul întristător al scriitorilor martiri: Miron Costin, Antim Ivireanu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, Nicolae Davidescu, adică scriitorii deveniţi victime ale semenilor lor”. Aduce ca argumente în acest sens patriotismul profund şi nelozincard, precum şi eticismul scriitorului, influenţe datorate lui Iorga şi lui Vlahuţă.

Dintre scriitorii intrebelici, V.Voicuelscu a reţinut cel mai mult atenţia criticii şi datorită faptului că după o tăcere prelungită în jurul numelei lui, reapariţia a fost ,,fascinantă, iar generaţiile noi l-au simţit ca pe un contemporan”. Recunoaşte meritul lui de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu pentru editarea volumului Gânduri albe, cu cele 500 de pagini; al Roxanei Sorescu datorită reuşitei de a edita la Fundaţia Anastasia Integrala prozei literare într-o ediţie de lux sau al lui Ion Voiculescu, respectiv al fiului său, Andrei pentru efortul de a recupera manuscrisele de la SRI.

Un alt aspect pe care îl remarcă este cel privind afinităţile elective: dintre V. Voiculescu şi Al. Vlahuţă. Găseşte mai multe explicaţii ce a dus la un asemenea raport spiritual dintre cei doi. Prima explicaţie ar consta în aceea că Al. Vlahuţă a fost principalul om de cultură care a întreţinutul cultul pentru Eminescu, după moartea marelui poet, Voiculescu, (prima poezie cunoscută o dedică lui Eminescu în 1901), apoi moralitatea strictă, desăvârşită a celor doi, teme filozofice sau etice predominante, patriotismul profund al celor doi scriltori din generaţii atât de diferite, în fine, spiritul credincios, religiozitatea fără şovăire manifestată de-a lungul vieţii de fiecare dintre ei.

Ultimul capitol al cărţii Voiculesciana, se intitulează: Remember V. Voiculescu, unde scrie că anul acesta în aprilie, s-au împlinit 45 de ani de când Voiculescu — omul a trecut la cele veşnice. Trece în revistă chinurile prin care a trecut omul Voiculescu, atunci când puterea instaurată de sovietici îl izbise pentru că V.Voiculescu refuzase orice colaborare, orice compromis cu regimul ateu. Cărţile i-au fost retrase din librării, din biblioteci, nu s-a mai bucurat de dreptul la semnătura, mizându-se pe izolarea artistului, pe împingerea operei în uitare. Ceea ce i s-a şi întamplat caci, până în 1964, aproape nimeni nu l-a mai amintit. Mai exact spus, nimeni nu avea voie să-i pronunţe numele, să comenteze opera, una dintre cele mai importante din perioada interbelică, ,,Revanşa rapsodului …a rămas unică în literatura română. (p. 159). În doar doi ani, în 1964 şi 1966, numele ui V.Voiculescu a reapărut cu o strălucire năucitoare pentru contemporani, răsturnând ierarhii quasi unanim acceptate, Sonetele shakespeare-iene şi Povestirile au readus în atenţie o opera ce părea încheiată. Surprizele nu s-au oprit aici, urmând romanul Zahei Orbul, reeditarea câtorva piese de teatru, totul acaparând interesul atât al publicului, cât şi al comentatorilor. Aşa se face că, treptat-treptat, numele scriitorului nu mai stârnea nedumerire, uitarea începând să aparţină trecutului. I-au fost dedicate manifestări culturale (,,Zilele V.Voiculescu” la Buzău), casa natală a devenit muzeu, pe aceea din Bucureşti s-a dezvelit o placă spre a marca deceniile petrecute în Cotroceni, cartierul în al cărui dispensar a trudit ,,doctorul fără arginţi”. Există şi concursul naţional V. Voicuelscu, aflat la ediţia a XVIII-a, (la care a participat şi semnatara materialului în 2006, oferindu-i-se premiul III, la secţiunea proză.).

Liviu Grăsoiu îl consideră pe Voiculescu drept ,,un scriitor şocant, intrat imediat în legendă, stârnind controverse şi primind aprecieri dintre cele mai măgulitoare din partea criticii literare, iar opera lui Voiculescu reface întreaga evoluţie a literaturii noastre, distanţa de la volumul de debut la scrierile apărute postum fiind comparabiă cu progresul înregistrat de la paşoptişti la contemporani”.

Scrierea acestei cărţi este într-adevăr munca şi pasiunea de o viaţă a lui Grăsoiu, reperezintă ,,cel mai prteţios titlu de glorie pentru munca mea de critic, istoric literar, editor şi redactor în audio-vizual. Veţi înţelege mai bine, scrie criticul, parcugând această carte document”. Liviu Grăsoiu îşi încheie cele 161 de pagini din Voiculesciana aşa ,,Sper că steaua lui V.Voiculescu va rămâne acolo, sus, strălucitoare”, dezidrat la care subscriem şi noi.
Prof.drd. ANASTASIA DUMITRU

LICEUL TEORETIC ,,L. BLAGA” CONSTANŢA

_______________

16 Martie 2009 – Florentin Popescu: „Un mesteacăn rătăcit în câmpie“, Ed. Mad Linotyp, Buzău (Ilie Mândricel)

Deşi nu se află încă la vârsta senectuţii pentru a-şi scrie şi publica amintirile, cunoscutul poet, prozator, cercetător, critic şi istoric literar, biograf şi editor Florentin Popescu adună în această carte – spre care te ademenesc în primul rând titlul, dar şi coperta sau bogatul material ilustrativ – amintiri şi impresii din copilăria, tinereţea şi maturitatea sa. Aflată la limita dintre amintire şi jurnal sentimental şi subintitulată „Amintiri şi evocări”, ea vine să confirme încă o dată părerea generală că fluxul rememorării este unul absolut imprevizibil. În viaţa fiecăruia, chiar a persoanelor mai tinere, survine un moment când – voluntar sau involuntar – amintirile te asaltează, simţi nevoia să priveşti în urmă. În cazul de faţă, deşi autorul mai inserase prin diferite reviste evocări legate de anii formării sale, imboldul declanşator şi ordonator al fluxului memoriei a fost un fapt precis – în anul 2005 oficialităţile buzoiene i-au conferit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Buzău. Încă un motiv în plus ca autorul cu o experienţă literară şi publicistică de invidiat, instalat comod în „fotoliul de onoare”, să se lase ademenit de efluviile nostalgice ale trecutului, cum fac mulţi oameni lucizi în momentele de bilanţ ale vieţii lor, căci „Atunci când priveşti lung înapoi, vezi mai bine drumul în faţă!”, după expresia lui Gh. Mincă, confrate de gazetărie al autorului.

Dincolo de aparenţele înşelătoare ale unei lecturi superficiale, cartea aceasta care adună amintirile buzoiene şi nu numai ale omului şi cărturarului născut în satul Lera, din comuna Chiojdu, este scrisă cu pricepere şi meşteşug, cu întreaga ştiinţă a celui care pentru a publica biografiile unor scriitori a parcurs „cu pixul în mână” însemnări manuscrise, jurnale şi evocări ale acestora (amintesc numai câteva din cărţile sale de gen: „Viaţa lui Vasile Voiculescu”, „Necunoscutul Macedonski”, „Romanul vieţii şi operei lui Alexandru Odobescu”, „Nicolae Labiş – Monografie” şi „N. Porsenna – o viaţă, un destin, o operă”). Simpla enumerare a capitolelor cărţii  susţine cu asupra de măsură afirmaţia anterioară despre experienţa şi metoda autorului: „ Cele mai vechi amintiri; Singur printre orăşeni; Un interludiu în biografie: Pătârlagele; Licean în Buzăul deceniului şapte; Paşi în viaţa culturală; Vara cea mai lungă, cea a despărţirii; Studenţia, ca un vis frumos; Amintiri de la „Viaţa Buzăului” şi Şaisprezece Cetăţeni de Onoare ai Buzăului”. Totul se încheie cu câteva „Gânduri la sfârşit de carte”, iar în Addenda se reproduce parţial o convorbire avută cu Alexandru Deşliu, de la Focşani (dispărut, din păcate, între timp).

Una din capcanele scrierilor de acest fel în care autorii lor cad aproape involuntar o constituie exagerarea faptelor şi meritelor proprii, supradimensionarea importanţei realizărilor, în fapt, a operei cultural-ştiinţifice personale. Autorul nostru, cu toate că trebuie în mod inevitabil să amintească despre unele dintre cărţile sale, cunoaşte şi evită capcana, nepăcătuind în nici un fel la acest capitol. Ne dă o carte scrisă cu dragoste şi cu reală modestie, temperamental fiind un om echilibrat, care ţine linia de mijloc şi dreapta cumpănă atât faţă de sine cât şi faţă de alţii. Fostul „reporter frenetic” de odinioară recunoaşte cu obiectivitate tarele, dar şi realizările trecutului nostru totalitarist, fără a fi nici pe departe un nostalgic sau a cădea în paseism. Este exact ceea ce autorul şi-a propus de la început, cu toate că la lectură nu transpare nici un fel de „program”. În colocviul cărturarului cu sine, cu lumea prin care a trecut şi cu oamenii ei, cu viaţa, în general şi cu literatura şi cultura, în special, („după 1989 nu m-am înscris în niciun partid şi singura politică pe care o fac este aceea a culturii române”, p. 65) este atâta naturaleţe câtă în frunzele mesteacănului care îşi cântă în bătaia vântului aleanul. Spre deosebire de omul obişnuit care păstrează instinctiv o legătură emoţional-sentimentală cu locurile natale, autorul conştientizează perfect şi exprimă adecvat interferenţa mediului cu personalitatea care-şi „trage seva” dintr-un meleag sau altul: „misterioasa şi tainica forţă a pământului natal se transmite şi omului, indiferent cine este şi ce ajunge în viaţă”. Păstrează în taină o rezervă că „rememorările mele nu ştiu nici cât şi nici pe cine vor putea interesa”, dar le consideră „ mărturii ale unor vremuri, „fişe de temperatură” ale unei perioade despre care am simţit nevoia să dau seamă pentru cei de azi şi pentru cei din viitor”. În final, cu aceeaşi sinceritate totală şi dezarmantă, autorul mărturiseşte: „Cartea aceasta – în care se află o bună parte din povestea vieţii mele –  nu este şi nu s-a vrut a fi altceva decât o pioasă recunoştinţă şi o sinceră laudă a pământului natal: Buzăul de care m-au legat şi mă leagă mii şi mii de fire, oriunde m-aş afla şi pe orice cărări m-ar purta destinul. Am vrut să fie – şi nu ştiu dacă am reuşit  s-o fac să fie – o carte scrisă din dragoste şi cu dragoste pentru meleagurile buzoiene, atât de apropiate mie şi de care nu m-aş putea despărţi nici măcar în somn. În puţinătatea pe care o însemn ca scriitor şi ca om de cultură acest ţinut plin de legendă, de istorie şi de mister de la curbura Carpaţilor mi-a fost   şi-mi este pravilă, biblie şi îndreptar de cuget şi de simţire. În ceea ce spun şi scriu aici nu este nici demagogie şi nici falsă curtoazie faţă de eventualii mei cititori, ci adevărul pur şi total pe care îl pot cuprinde cuvintele venind din simţire şi trăire” (pp. 229 – 230). Atât de exact şi frumos spus încât cronicarul este obligat să nu mai spună nimic, lăsând cititorilor nealterate bucuria şi plăcerea lecturii. Reproducem versurile autorului de pe ultima copertă, de la care derivă titlul cărţii:

„Ivit între stânci

din dragostea cerului pentru puţina ţărână

şi râvnind de la zbor o fărâmă

mesteacănul era vis, era bucurie;

l-au dus în câmpie

şi poate de-aceea

fiecare frunză a lui

tremurând,

plângând ori râzând

e-o lacrimă a lui Dumnezeu

în care-şi coboară sărutul

de taină, de dor, de iubire

un prea frumos curcubeu …

arborele-acela sunt eu”.

Cartea şi versurile mi-au inspirat o epigramă omagială pentru care cer iertarea şi înţelegerea tuturor, dar în primul rând din partea autorului:

Perenitate

Lui Florentin Popescu, autorul volumului de memorii „Un mesteacăn rătăcit în câmpie”

Un   mesteacăn tras din pin,

Aerian şi terestru –

E maestrul Florentin,

Care altfel …e Popescu.

ILIE  MÂNDRICEL

________________

2008 – Veronica Balaj şi Cristina Mihai: „Areopagus“, Editura Atticea, Timisoara (Ioan Miclău)

De indata ce Cultura Neamului dilueaza in luminile sale o personalitate, identitatea la acel Neam devine consfintita si recunoscuta! Confirmarea acestei legitati o intareste din nou cele doua romance Veronica Balaj si Cristina Mihai, prin lucrarea lor adunata din acele convorbiri/interviuri cu scriitorii romani, si puse in cartea AREOPAGUS. Aceasta carte este o adevarata marturisire de credinta literara a celor cu semnul artei pe frunte si in inima. O carte care se aseaza ca parte vie si reprezentativa Istoriografilei Literaturii Romane Universale.

Asa cum de fapt confirma randurile pe care le reproducem spre exemplificare: „Volumul de fata se vrea o intalnire de idei si marturii. Semneaza in paginile sale o mica parte dintre scriitorii de origine romana aflati dincolo de granitele tarii, in Franta, Germania, Elvetia, Spania, Israiel, Canada, SUA, Australia. Fara a-si propune sa fie macar un dictionar, cartea reuneste convorbiri realizate fie direct, pentru emisiuni radiofanice, fie prin formula electronica, in credinta ca, la un anume moment, toate acestea s-ar putea constitui intr-un document al memoriei afective privind identitatea culturala romaneasca.

Fiecare interventie subliniaza in modalitate proprie, o nota din concertul interculturalitatii pastrand marca spirituala careia, structural, continua sa-i apartina”.

Adica, tocmai ce dezvaluiam din contextul cartii, consfintirea si recunoasterea, cu mandrie, apartanentei noastre romanesti, identificarea cu tara de origine, mai intotdeauna cu cei suferinzi si cinstiti care ne asigura fiinta de Neam in interior si in fata lumii!

Cartea AREOPAGUS, prin daruirea autoarelor se afla acum si la Biblioteca „Mihai Eminescu”-Australia, bibliotecar Ioan Miclau,(subsemnatul ce confirm primirea ei).

Cartea a fost publicata la Editura ATTICEA – Timisoara, 2008. 220pag. Cuprinde in jur de 31 de interviuri, de la 31 de intervievati. A patrunde in labirintul acestor interviuri – intrebari si raspunsuri – inseamna o hranire spirituala de cea mai buna calitate, formatoare de caracter si inaltare morala!

IOAN MICLAU

___________________

11 Martie 2008 – Ioana Stuparu: „Grădina care s-a suit la cer“, Ed. Florile Dalbe, Bucureşti, 2007 (Cezarina Adamescu)

În suita de povestiri intitulate, atât de inspirat, „Grădina care s-a suit la cer”, autoarea aduce în prim plan valorile morale creştine, uitate sau ignorate astăzi: cinstea, respectul, ruşinea, pudoarea, dintr-o vreme când acestea erau socotite virtuţi de căpătâi ale omului şi nu se concepea încălcarea lor, fără a aduce grave prejudicii personalităţii umane, şi fără a cere o compensaţie pe măsură.  Flăcăi şi fete mari sunt puşi faţă-n faţă să-şi probeze demnitatea şi, cu toate că dintru început, câţiva băieţi pun la cale răpirea unei fete de la horă, ajunşi la o rudă, în alt sat, îşi dau seama cu toţii de grozăvia faptei lor. (La furat de fete).

Unchiul protagonistului, Fane, ca un veritabil judecător, analizează la rece fapta flăcăilor şi pune deîndată lucrurile la punct.

Dovadă că sufletul tinerilor era încă nepervertit, este că nici unul nu ştie cum să procedeze şi ce să facă mai departe în atare caz. Şi situaţia creată îi depăşeşte. Ei acţionează în virtutea inerţiei şi a unei ambiţii puerile, pentru a demonstra că nu sunt cu totul proşti.

Faptul că fata, plângând apelează la demnitatea şi cinstea unchiului, implorându-l să o scape de ruşinea aceasta şi să o elibereze din mâinile răpitorilor de ocazie, rugându-l în genunchi,  să nu permită ca flăcăii s-o necinstească, reliefează buna creştere creştinească, învăţătura de acasă şi are darul de a răsturna situaţia. Tinerii, din răpitori, devin pârâţi şi sunt nevoiţi să suporte oprobiul satului.  Aceste lucruri dovedesc că valorile morale sunt la mare cinste în acele locuri şi ele sunt puse pe primul plan în întemeierea vieţii.

Băiatul care pune la cale totul, luându-şi două ajutoare, pentru a-şi îndeplini planul, nu este nici el prea convins de propria acţiune şi, cu o îndrăzneală care nu-l caracterizează, ia o hotărâre supremă: o dată ajuns la unchiul Fane, declară că vrea să se însoare cu fata, ceea ce ar fi şi făcut, dacă unchiul accepta compromisul. Intenţia lui nu este tocmai rea, ci vrea să-i servească o lecţie fetei care a râs de el şi i-a spus că băiatul nu-i de nasul ei.

Însă dovada supremă de dispreţ şi dezaprobare faţă de astfel de acte, venită din partea unchiului, este că acesta le spune tinerilor:

„Nimicurilor!”

Şi autoarea utilizează aici procedeul numit faptă compensatorie, conform regulii de aur a creştinismului: „nu face altora ceea ce nu ai dori să ţi se facă ţie”, pentru că, aşa cum spune românul, există „măsură pentru măsură”.

Autoarea remarcă starea psihică a personajelor. Toma, „buimac de la un timp încoace”, „nu făcea nimic cu rost”, îi răspundea maică-si  „în doi peri”, era „cu gândul în altă parte”, părea deocheat, după expresia maică-si, era fără chef de vorbă. Nae, când aude de planul lui Toma e speriat. Când se aruncă în căruţă lângă fată, Toma are „glas răguşit, gâtuit de emoţie”, semn cert că nu mai încercase asemenea acţiuni în viaţa lui.

Gâlceava băieţilor din căruţă îl face pe Nae să exclame:

Mai bine daţi-i drumu’ fetei, să se ducă acasă şi să terminaţi cu gâlceava!”

La rândul său, unchiul, este pus într-o situaţie inedită pentru că în neamul lor, nimeni nu le mai făcuse o asemenea „ruşine”. Auzind de isprava flăcăilor simte că „parcă l-a trăsnit ceva în moalele capului”.

Din toţi, singură Anicuţa e parcă mai stăpână pe situaţie.  După revenirea din prima spaimă, ea gândeşte lucid  şi cât se poate de practic. Vrea să bage vrajbă între băieţi pentru ca aceştia să se certe. O dată ajunşi la unchiul prinde curaj şi îi povesteşte pe larg cele întâmplate.

Indignarea unchiului atinge punctul culminant şi-i spune lui Toma:

Ptiu, râsu’ lumii, ce eşti!  a zis ridicând pumnul şi rămânând cu el în aer, de parcă încremenise.”

Dojana unchiului, pe un ton care „te făcea să intri în pământ”, are efectul unui duş rece pentru flăcăi. Ei nu ştiu cum să îndrepte greşeala şi să dreagă mohorul.

În cele din urmă, „cei trei flăcăi mai aveau un pic şi se făceau una cu pământul” – se face auzit glasul autoarei povestirii.

Fapte şi vorbe, vorbe şi fapte. Întâmplări care, toate la un loc alcătuiesc, ceea ce se  numeşte viaţă. Cele mai multe au un final fericit.

Nu toate, însă.  În povestirea „Blestemata zestre”, finalul e cât se poate de dramatic, dar, cunoscând psihologia ţăranului, nu se poate spune că nu te-ai fi aşteptat la aşa ceva. Uneori, povara vinei, a neputinţei, a neînţelegerii celor din jur, sunt atât de copleşitoare încât nu mai vezi nici o ieşire. În ajun de nuntă, Lisăndrina, o tânără mamă a unui copilaş de cinci luni, sătulă de gâlceava soacrei care voia ca zestre o maşină de cusut nouă ca să se laude în sat cu ce i-a adus noră-sa, sătulă de dojenile tatălui că nu ascultase şi se dusese după Triţă, într-un moment de cumpănă, hotărăşte să-şi ia viaţa. Recurge la acest act disperat, atunci când îşi dă seama că viaţa ei valorează cât o blestemată de maşină de cusut, râvnită de soacră-sa, făgăduită de părinţii ei, care, ca să spele ruşinea familiei sunt gata să suporte orice cheltuieli. Şi cum „făgăduiala de zestre e act curat” – tânăra femeie, dându-şi seama de imposibilitatea tatălui de a-şi ţine făgăduiala, nu poate înfrunta ruşinea satului şi, după ce alăptează pruncul şi îl aşează cu grijă între perne, recurge la acel act fatal, cu ochii ţintă la copil. Şi asta pentru că, după multe frământări sufleteşti, nu reuşeşte să-şi dea răspuns la întrebarea. „Unde să mai găsesc înţelegere?”

Înfrăţirea omului cu animalul, tovarăşul său de povară şi muncă, fapt atât de frecvent în viaţă, este subliniată în povestirea  „Murachezu”, povestire absolut emoţionantă şi admirabilă despre această legătură trainică, de o viaţă, dintre Iacov şi calul său cu acest nume. Parcă păşeşti aici, direct în povestirile lui Marin Preda din „Întâlnirea din pământuri”. Om şi animal înfrăţiţi, credincioşi unul celuilalt, astfel încât, atunci când Murachezu cade-n bătătură, în faţa cuniei, cu un picior umflat, Iacov ia o hotărâre eroică: să-l opereze singur pentru a-l salva, tentativă de altminteri, eşuată.  Calul  moare iar Iacov îl îngroapă în grădină şi-i pune o cruce de lemn la cap, ca şi unui om. Apoi, povara durerii şi a neputinţei, a supărării îl răpun şi pe stăpânul animalului, la scurt timp.

Folosind limbajul specific arealului oltenesc Ioana Stuparu dă farmec scriiturii şi o notă de autenticitate acestor „bucăţi”, rupte din viaţă, cu toate că nu foloseşte multe mijloace de expresie, ci doar un dialog viu, alert,  susţinut care   reliefează cu măiestrie, starea sufletească a personajelor. De asemenea, umorul sănătos  ca şi firea mucalită a unor figuri emblematice ale povestirilor, dau la iveală o prozatoare de marcă, viguroasă, spumoasă şi foarte plăcută.

La Ioana Stuparu, toate sunt făcute de Dumnezeu „cu rost”. Rostul Doicăi Oana era „să descânte de  scrântitură”. Fiindcă fusese născută din gemeni şi ajunsese o „izânită”, căpătase acest har şi-l practica în sat cu cel mai mare succes.

Iar când îi vine rândul să bolească şi simte că i se apropie ceasul este păzită de fiică-sa, măritată cu un  rumân la trei mahalale distanţă. Dar şi aceasta a cam obosit şi are  şi „o sumă de treburi de făcut”, astfel că o întreabă pe Doica Oana ce are de gând, şi să facă ce-o face.  Bătrâna doică îi răspunde fiicei:

De, fa, mamă, eu aş vrea, da’ dacă nu vine să mă ia!

Oamenii satului au un înţeles al lucrurilor fără echivoc. Atunci când îi vine fiecăruia ceasul, dacă nu mai e în stare să-şi afle rostul, nu mai merită să trăiască. Este legea care stăpâneşte: cel ce nu mai e bun de nimic, trebuie să moară, treburile şi Timpul nu stau în loc, gospodăria  necesită îngrijire, animalele la fel. Ei nu prea au timp de meditaţii şi de remuşcări, de analize psihologice, fiindcă timpul nu prea e răbdător cu ei.

Temeiuri înveşnicite şi îndătinate sunt păstrate însă chiar şi după zeci de ani în sufletele celor care, chiar dezrădăcinaţi de vatra strămoşească, de albia părintească, îşi aduc aminte cu sfinţenie de ele.

Astfel, obiceiul de a da răposatului un pom de pomană, reînvie în sufletul autoarei, care săvârşeşte cu evlavie ritualul tămâiatului copacilor şi le dă răposaţilor familiei câte un prun de pomană „ca să aibă şi ei acolo, în cer, grădină cu prune măţăţăle pârguite”.

În povestirea „Moţatele” întâlnim o altă credinţă îndătinată în oameni, şi anume, aceea că, în perioada prenatală, dacă viitoarea mămică pofteşte ceva sau îi place un lucru sau o fiinţă mai deosebite, s-ar putea ca fătul să iasă cu acele caracteristici ale persoanei sau obiectului preferat.

Astfel, o fetiţă a ieşit cu un smoc de păr negru în creştet precum o găinuşă moţată din ogradă, iubită de mamă.

Bunica e cea care dezleagă misterul şi, după săvârşirea ritualului, totul revine la normal:

Mai ţii minte, anul trecut, când dintre toţi puişorii de la cloşcă, îţi era dragă o puicuţă în mod special? Şi tocmai fiindcă era moţată. Ai uitat să-ţi aduci aminte şi să te rogi lui Dumnezeu să nu-ţi dea un copil moţat ca puicuţa aia… Aşa e?

-Aşa e. Nici prin gând nu mi-a trecut!… Într-adevăr, îmi era atât de dragă puicuţa aia, că o ţineam numai în braţe, după cum ştii! Şi tot timpul îi mângâiam şi-i pupam moţul. Acuma ce trebuie să fac, oare?

-Acuma n-ai decât să iei fetiţa în braţe, să te aşezi cu ea pe pragul de la uşa casei şi s-o pui la sân. În timp ce fetiţa suge, să te rogi lui Dumnezeu să facă ce ştie El, ca să aibă şi Alina noastră părul ca al oricărui om! („Moţatele”)

Figura Lelioarei, privighetoarea care cântă precum Lătăreaţa, are darul să înmoaie inima celui ai aspru dintre profesori, domnul Goagă, de fizică, spaima şcolii, care o priveşte pe fetiţa cântăreaţă, cu ochi blânzi, umeziţi şi se adresează copiilor  „cu voce de om”.

Iată cum, cântecul oltenesc sensibilizează şi e capabil să îmblânzească sufletele cele mai tari.

Reînviind aceste întâmplări din copilărie şi din viaţă, Ioana Stuparu săvârşeşte un act de îndestulare faţă de propriul suflet mai întâi, veşnic flămând de acel dor faţă de propria copilărie, dar şi pentru noi, cititorii care ne umplem de miresmele suave ale propriilor noastre amintiri.

Ceea ce-şi propune, de fapt, literatura, de a ne aşeza în faţă o oglindă în care să ne putem privi, chiar dacă nu mai suntem aceeaşi, chiar dacă greu ne mai putem recunoaşte. Pentru că, filtrate prin sita vieţii, amintirile capătă înţelesuri noi şi  nu mai sunt văzute cu ochii de atunci.

Iar faptul că Lelioara a devenit mai târziu renumita cântăreaţă de folclor Ionela Prodan, este încă un mister la care asistăm şi care se distaină sub privirile noastre, graţie scriitoarei Ioana Stuparu.

Chipuri dragi, reînviate de autoare cu măiestrie  şi cu un umor stenic şi sănătos, chiar şi atunci când este vorba de lucruri grave.

Pe Ioana Stuparu o cheamă rădăcinile. Rădăcinile de care nu s-a rupt nicicând, după propria mărturisire. „Un foc lăuntric ce arde mocnit” o cheamă: „Vinooo!” Şi ea răspunde: „Vin acum!” Pentru că nu se poate împotrivi acestei chemări, pe cât de tainice, pe atât de arzătoare. Acest foc, mărturiseşte autoarea, „din când în când se aprinde arzând cu flacără”.

Şi atunci, Ioana Stuparu se lasă abandonată „în voia dorului”.

Fie că sunt relatate cu o fină ironie, la persoana I, fie că sunt povestite la persoana a III-a, vocea auctorială se face simţită, punctând pe alocuri lucrurile cu adevărat esenţiale ca în povestirea „Negocierea cu hoţul”.

În ultima proză, „Un gând bun pentru suflete diferite” – autoarea ne dezvăluie câte ceva din Odiseea debutului său editorial cu volumul „Clipa de lumină” şi evocă figura celei care avea să devină Măicuţa Filofteia, prin bunăvoinţa căreia, cartea a văzut lumina tiparului.

Prozele, în ansamblu, reunite în acest volum prezintă o frescă a satului românesc de la jumătatea veacului trecut până azi şi sunt fărâme luminoase din sufletul cald şi generos al autoarei, care, iată, acum se doreşte împărtăşit, cuminecat, celor care au măcar un dram de bunăvoinţă necesar, să le primească şi să le recepteze, ca atare, aşa cum merită.
Galaţi, 12 noiembrie 2008
CEZARINA ADAMESCU

________________

10 Martie 2008 – Aurelia Rînjea: „Metamorfoze“ (Cezarina Adamescu)

„Nicăieri nu mai vezi / ceea ce cauţi…/OMUL” – mărturiseşte autoarea Aurelia Rînjea, pierdută parcă într-un  „ocean în care mereu te reîntorci pentru a rămâne, oricât de multe feţe ar lua, căutând să te încorporezi în rădăcinile Umanităţii.”

Este un destin tragic la urma urmei, asuprit de lipsa de comunicare – vitală pentru oameni. Comunicarea verbală – singura care-l distinge pe om de celelalte specii.

Cartea Domniei sale „METAMORFOZE” –este un strigăt, o chemare, o şoaptă, un semn, o mână întinsă, o tâmplă jinduind o alta, un umăr de sprijin, un sipet curat către inimile care până acum refuzau să se deschidă.

Poeta bate neauzit dar temeinic la uşile inimilor noastre, cu inima dumisale în palme. Ne-o arată, ne-o întinde. Ne iese în întâmpinare cu inima pâlpâindă precum candela, obosită de aşteptări în van, de stat în răscruci în calea drumeţilor.

Din inima Domniei sale se poate sorbi ca dintr-un izvor fermecat, apa vieţii. Trebuie să vrei doare. Să ştii să vrei. Din lupta cu tăcerea a ieşit biruitor, Cuvântul. Setea acestui  cuvânt nu poate şterge geamul prin care se vede realul. E vremea de a ieşi din crisalidă. E vremea de zbor temerar în văzduhul ameţitor. Dă-i Doamne aripi durabile să se înalţe cât mai sus, pe culmile de unde se poate contempla fericirea de a fi om, fericirea de a fi creator şi creat, muritor care şi-a câştigat deja veşnicia.

Cartea este, după spusa autoarei, o provocare a realului, dincolo de care spiritul poetului pluteşte liber.” În această carte, „ singurătatea se plimbă cu inima-n dinţi” şi „sângerează cuvintele”. Autoarea asistă cu neputinţă la un fapt insolit : „oamenii-oglinzi/…se-ndepîărtează unii de alţii./ Viteza maşinăriei umane/ a scăpat de sub control. / Arcuşului i-a fost furată/ Vioara./  Labirintului – cheia / Seminţei – pământul./ Mă-ntreb/ Când rânduiala/ Va intra în normalitate?”  Disperarea se acutizează când, cu ochii lucizi priveşte : „Curgem prin arterele planetei./ Fluid straniu, / Plin de viruşi/ Şi atomi metalici, /Sună În minţile nefolosite/ Ale roboţilor nou născuţi./ Cine să ne aducă frânturi/ Din povestea cu oameni?/ Cine să le sădească?” (Întrebări III).

La poarta mileniilor lumea se află, mai mult ca oricând, în cumpănă : „Ciopleşti neputinţa cerul care plânge./ Florile-şi adulmecă albul./ Locaş de rugăciune/ Caută paşii pe străzile/ Fără trotuare./ Roboţii amestecă/ Suflete rătăcite. / Unde să te-ascunzi?”

Până şi timpul şi-a pierdut răbdarea. Aproape toate poemele sunt rechizitorii, sfârşind printr-o întrebare, strigându-şi mută, neputinţa, angoasa, îndoiala, rătăcirea. Şi ca un laitmotiv spintecă pagina, nedumerirea, strigătul care sfâşie cerul : „de ce atâta durere?” (Întrebări XI).

Într-un spaţiu în care nu există porţi, nu există intrări, uşi, ferestre pe unde să te strecori, la adăpost de războiul lăuntric  doar „zidurile anoste ale prezentului”, desenate-n grafitti, în spatele cărora, oamenii se ascund, fiecare se sine însuşi, în închisorile înstrăinării. Într-o viaţă mereu amânată/ curge nestingherită, singurătatea. „Drumurile desenate/ în palmă/ se dilată-n cuvinte” (Gară). Şi ca o ironie  a sorţii, „Trenul cară memoria virtuală/ Cu uşile închise./ Am uitat parola.”

Poate că aici ar trebui săpat mai adânc în pământul de sine. De fapt, ce te-ar face să-ţi aminteşti parola de intrare-n firesc, te-ntrebi : „Oare-am pierdut drumul?” „Când se vor limpezi apele?” „Strig. Strig./ Dar cine să mă audă?” „Când rânduiala va intra/ în Normalitate?”

Ce ne rămâne după ce am şters baza de date a computerului? Amintirea unui virtual umanism? Vagi urme de oameni… Lupi scăpaţi/ din fişiere imorale/ sfâşie colecţia de iarnă/ a înstrăinării.” (Colecţie de iarnă)

Singura scăpare, spune poeta : „Mă prind de umbra zilei/ Şi nu îi dau drumul” (Disperare).

Ce ar fi de salvat când „inconştienţi/ Alunecăm/ Spre dezumanizare./ Hidoasă boală/ Pândeşte./ Înghite oamenii/ Şi face din ei/ Cochilii/ Fără trecut” (Cochilii).

Nota predominantă a volumului este tristeţea, disperarea, iluziile rătăcite neunde, căutarea, aşteptarea, setea de zbor, frântura pâlpâind de lumină : „Cu lacăt de argint/ Am închis/ În chivot aurit/ Setea de dragoste./ Sunt frunză/ Fără arbore, / Ram fără trunchi, / Trunchi fără rădăcini,/ Rădăcini fără Cuvânt.” (Tristeţe). Sau : „Se zămisleşte/ O nouă suferinţă/ Iluzorie, nostalgia/ Se transformă-n pulbere/ Pa asfalt.” (Dar neştiut).

Cu sentimentul zădărniciei, poeta : „Ascultă durerea luminii/ Ce vine din inima/ Cuvântului” (Zădărnicie).

Există şi pagini iluminate de Duh ca acestea : „Aud răsăritul,/ Ridic biserici albe,/ Caut prezentul” (Ultima viteză). Sau : „Ochii cad/ În oglinda aşteptării/ Într-o disponibilitate/ Frenetică /  A clipei/ De mâine.” (Plimbare).

În accente de speranţă este scris şi poemul : „Sprijin cerul/ Să nu cadă./ Vreau un alt/ Prezent!/ Dumnezeu/ Să fie fericit/ Când copiii lui/ Se joacă.” (Speranţă).

Aşa cum e şi firesc, volumul se încheie cu imaginea Luminii proiectată-n prim plan peste toate angoasele şi tristeţile trăite sau numai închipuite. „Lipesc literele/ Pe fruntea ta./ Scriu O şi M./ Vreau să te treacă/ Fiorii, / Să te transformi,/ Să ieşi în lumină./ Îmbracă-te în credinţă, / Speră!” (Încercare).

Poetă şi pictoriţă în acelaşi timp, Aurelia Rînjea a transformat culoarea-n cuvânt şi cuvântului i-a dat temei de rămânere în posteritate.

CEZARINA ADAMESCU

_____________________

09 Martie 2009 – Nicolae Prelipceanu: „Un civil în secolul douăzeci“, Editura „Cartea românească“, Bucureşti (Victor Sterom)

“Înlocuind realitatea cu viaţa proprie/ nu făceam decât să trăiesc/ înlocuindu-mi viaţa cu cele văzute/ şi mai cu cele nevăzute/ schimbam cursul vieţii şi al realităţii/ iar acest fapt se întorcea/ împotriva mea/ strigătele nu se auzeau/ morţii strigau şi piereau/ prin ceaţă căutându-şi viaţa/ înlocuită cu realitatea/ Astfel a fost descris un peisaj sumbru/ al vieţii şi morţii în nu prea multe cuvinte/ şi necuprinzător/ ca însăşi viaţa şi moartea.” (Necuprinzătoare) unde Nicolae Prelipceanu propune stări – fie poetice, fie ontolo-gice ce par a fi topite într-un “tot simfonic”, sprijinindu-se – filozofic – pe două concepte – realitatea şi viaţa – deci suportul “corelativului obiectiv”, cum ar spune Eliot, dar subiectivitatea evoluând constant şi “câştigând” în meditaţie şi coerenţă.

Despre poezia lui N. Prelipceanu, cronicarii literari au consemnat cu reverenţă situarea în vecinătatea aurei moderne şi chiar ascedenţa nobil devotată blagianismului. Bunăoară, Laurenţiu Ulici spunea că “poezia lui Nicolae Prelipceanu încetează să mai fie reflectarea expresivă a unor stări emoţionale, trecătoare, ci tinde să devină un paliativ al vieţii ca tensiune spre inefabilitate”. Aşa este dacă luăm în calcul hipertrofia trăirii, în genere, iar poezia imaginează o soluţie a percepţiei şi un exorcism vital prin paradox: “Un om un tânăr căţărat în pom/ cu mare trudă mâncându-i fructele amare/ un om un tânăr printre crengi/ subţire din ce în ce/ păsări amărui puţin sărate/ şi puţin altceva/ îi trec printre coaste pene lăsând/ îl strig îl strigăm Vino Coboară/ tu eşti un om un tânăr/ nu o maimuţă nu un bătrân/ Un om un tânăr căţărat în copac/ parcă la începutul lumii parcă la sfârşitul ei/ O trompetă sfâşie liniştea nopţii/ păsări mari descresc trecând prin ea/ el era o trompetă noaptea/ vulturi intrându-i pe ochi pe gură pe urechi/ păsări-muscă ţâşnind din fiecare deget.”

Voi continua, în încheiere, acest poem-paradigmă, nu înainte de-a mai spune că poetul Nicolae Prelipceanu recuperează poezia prin vibraţiile melancolice, dar persuasive şi ale “dorului” întru regăsirea de sine. Adesea, “Un civil în secolul douăzeci”, este străbătut de asocieri neaşteptate, de sintagme poetice, care au menirea să instaureze realităţi inedite între dimensiuni ale impalpabilului sufletesc şi o lume plastică de tablou impresionist.

“Un om un tânăr căţărat în copac/ Vino Revino strig în zadar/ tu nu eşti Isus nici măcar Prometeu/ nici măcar altceva/ nu te hrăneşti cu poeme în eden/ Vino Revino Întoarce-te în firea ta/ care spânzură de creanga cea mai de jos/ El mânca fructele amărui puţin bizare/ copacul scădea/ mâncase frunze crengi pe urmă rădăcini/ şi nu se mai vedea în pământ/ şerpi mari intrau în el/ ieşind bieţi viermişori albaştri.” (Un om tânăr în copac)

VICTOR STEROM

___________________

06 Martie 2009 – Silvia Lozovanu: „Înotăm prin oglinzi“, Fundaţia Culturală „Alice VoinescuĹ şi Editura „Prier“ (Al. Florin Ţene)

Aflată la al doilea volum de versuri, Silvia Lozovanu este deţinătoarea următoarelor premii: Premiul pentru debut în volum acordat de Fundaţia Culturală “Alice Voinescu” şi Editura “Prier”, 1997, în urma căruia a apărut volumul de versuri “Ţinta fugind după glonte”, (1998) şi premiul II al revistei “Limba Română” (1999).

În volumul “Înotăm prin oglinzi”, Editura “Augusta”, Timişoara, 2000, Silvia Lozovanu, ab initio, de la titlu, ne avertizează asupra conceptului oglindirii imaginii ca dublare a eu-lui în diferitele ipostaze ale trăirilor. Găsim la poetă o tensiune mai adâncă, între spirit şi trup: “Căutăm nişte fântâni pe corp / am găsit doar două / izvorând numai uneori / şi atunci apă sărată” (“Autoportret”). Inversarea planurilor pace poemul mai visceral în care se resimte cerebralitatea ca presiune convenţională. Sevele fiinţei sunt căutate, în plasma organi-cităţii pure, nealterate de canonul existenţei. O radiografie a timpulului disecat chirurgical, în căutarea reflecţiei acestuia ca răspuns la vibraţiile întrebărilor existenţiale: “târziu celuilalt timp înfrunzeau / (cine ştie poate când / va fi developat negativul!) pe-o muchie de apus / clipa stă ca un suflet / în palma muribundului” (“Înfrunzirea timpului”).

Scenariul este ingenios, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de criză, resimţită aproape visceral. De aici provine şi confesiunea frenetică aşezată în planuri diferite pentru a realiza catoptrică imagini a interiorităţii sub forma retoricii impetuoase: “de lumină / sau dacă … / făceau demonstraţii / proslăvindu-i pe acei / de au cucerit / bezna întunericului” (“Cârtiţe mo-derne”). Fina vibraţie ce vine dinspre politic face ca poemele să sugereze experienţa refulată în trăiri şi apoi explodând în imaginar. Observaţia se amplifică până la percepţia halucinantă, iar din felul acesta precipitat de a privi lucrurile ţâşneşte brusc o stare paradoxală de natura revelaţiei: “într-o noapte pe care Săgetătorul / de pe cer îl ameninţa cu săgeata / a simţit / că toate fragmentele corpului / au încetat să mi alerge / ultima idee care i-a venit / murise / sufletul lui viu / alerga spre cer” (“Poemul alergătorului etern”).

Antagonismul propriu din paradoxul situaţiilor, iar originalitatea, atât cât este, vine din aparenta lume întoarsă pe dos, din tensiunea premoniţiilor: “în oraşul însînguraţilor / fiecare e singur în felul său / vin fluturii ca păsările primăvara / să le vânture printre aripi / zilele însingurate / fluturii strâng pe aripi tot praful / toată cenuşa şi plumbul oraşului” (“Oraşul însinguraţilor”).

Viziunile insolite, având uneori, ceva din elementele crepusculare al lui Traki, îşi au originea din exacerbarea unor presimţiri şi din amplificarea amănuntului cotidian: “deasupra oraşului / zboară doar păsări singuratice / atât de libere / atât de fericite / şi atât de singure / cu!-Cu! / Cu (cine?) – Cu (cine?)” (“Oraşul însinguraţilor”).

În fiecare fragment de real, poeta desco-peră o fantă, un prilej de a plonja în oglinda propriului eu creind senzaţia de mister: “înotăm prin oglinzi / era ca o picătură de sunete / prin care / îţi auzeam ecoul lătrând / de prea mare depărtare” (Înotăm prin oglinzi).

Confesiunea e însă mereu cu un pas înaintea trăirii creind o stare de complicitate, su-gerând subînţelesuri prin insinuarea unor altor feţe ale adevărului: “în Cluj e ceva din occident / calc pe urmele austro-ungarilor / urc scările spre “Transilvania” / privesc peste oraş: / din marea verde îşi scot fruntea / cupolele catedralelor / vor să spună / că nu se poate ajunge / la înălţimea lor” (“Micul occident”).

Caracterul ambivalent, de oglindire, trăire şi premoniţie, de halucinaţie, vis şi luciditate, dă versurilor o notă de avertizare faţă de real.

Prin prezentul volum, Silvia Lozovanu este prizonierul “sălii / cu oglinzi”, fiindcă îşi slujeşte îndeajuns de bine imaginaţia.

AL. FLORIN ŢENE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s