Întâlnirea cu poezia lui Adrian Popescu (redactor-şef al revistei “Steaua”) e o sărbătoare. Am ales, pentru fulguraţia mea critică, dintre cărţile pe care eu le numesc atemporale, “Curtea Medicilor” în care discursul semantic e sublimat, cade exact pe prozodia cuvântului, iar tonul uşor confesiv oferă lecturii un adevărat regal de intelectualitate (livrească) de valenţe spirituale, receptate cu deplină gravitate, cu motivaţie expresivă, cu satisfacţii estetice, localizate acolo unde rarefierea este direct proporţională cu înălţimea, să folosesc o curioasă şi paradoxală consecinţă matema-tică. Memoria vie, nealterată de trecerea timpului, de parcă ieri toate s-au întâmplat, stăpâneşte amintirile, simbolurile, subordonându-le unui univers echilibrat stilistic şi ontologic: “Am fost primit cu bunăvoinţă de mic la Curtea Medicilor,/ acum intram, după douăzeci de ani, pe sub ve-chiul portal,/ se schimbaseră multe, dar nu pentru mine, nu mai erau/ crengile de măcieş ascunzând o poartă zidită, abstractă./ Ducea spre Depozitele Bibliotecii, spre foişorul său straniu/ acoperit cu ardezie şi cărămizile-aparente ale veacului/ într-un fraged amurg năluceau ochilor mei de copil/ tratate severe cu topografia corpului amănunţită./ Nu Columb, Harvey a fost eroul adolescenţei mele,/ marile descoperiri anatomice erau descrise cu lux de/ amănunte exotice în volume legate-n piei de viţel./ Eu nu pe Vasco da Gama l-am admirat mai întâi/ Pe blândul Michel Servet, sfârşind pe rug. Sărăcia şi/ rugul sunt preţul se ştie. Numai brazii erau acum mai/ puţini şi tă-iaseră tufele acelea rotunde, tunse exact,/ care dădeau locului un aer de Versailles.”

Voi continua să citez din acest poem care poartă titlul volumului “Curtea Medicilor”, care a primit premiul naţional de poezie al Uniunii Scriitorilor, semnat de poetul clujean Adrian Popescu (născut la 24 mai 1947) nu înainte de-a releva despre ce fel de frumuseţe tind versurile din această memorie cursivă, având în atenţie că adevărata frumuseţe este la fel de rară ca omul capabil să-şi aleagă un anume sine însuşi şi să şi-l impună după un model de simţire şi gândire a la Paul Valery, care spunea, printre altele, că: “Oamenii se disting prin ceea ce arată şi se aseamănă prin ceea ce ascund.” De aici încolo, înclinarea spre interiorizare, spre vibraţie sufletească, spre acea construcţie de sferă meditativă şi atitudinală.

“Ferestrele-aseptice strălucitoare hublouri ale sălii de operaţii/ de la al treilea cat, pe care le desluşeam uşor de pe Cetăţuie/ Ce fotografii vechi vă arăt, cât de caraghioase poate, ce hârtie/ îngălbenită! Parcă ar fi de la radiografiile misterioase/ Pe care le contemplam uimit, desfoliate de cămăşile lor de/ gălbenuş de ou şi miere./ Camera obscură a memoriei. Revelatorul amintirilor mele naive şi/ Fixatorul cuvintelor unde clătesc şi-mbăiez această foaie de hârtie./ Se poate oare citi ceva? Desluşiţi coloana, vertebrele şi ramificaţiile/ marelui nerv simpatic?/ Sau numai eu, vai mie, pot descifra electrocardiogramele nervoase,/ zigzagul unui schior, grăbind spre finiş între mii de obstacole.”

VICTOR STEROM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s