Traducerile fac victime. Mai ales în domeniul science-fiction-ului. Multitudinea de mici festivaluri şi târguri de carte din Occident şi S.U.A. dau iluzia multor editori români că premiile primite reprezintă garanţia valorii; poate a valorii în bani. Piaţa de carte science-fiction s-a umplut de traduceri-fluviu, la baza acestora stând confuzia între romanul „comercial” şi cel „subţirel”. După modelul manelelor, compilaţii ale unor voci detestabile, grefate pe melodii vechi, de excepţie, au apărut romane SF diluate, tip „manea”, lucrări lipsite de originalitate, conţinând idei extrase din surse mai vechi.

Acesta e modelul vestic. El păcăleşte mulţi autori români, care, în lipsa banilor pentru tot felul de premii, recurg la publicitatea agresivă; cei care au posibilităţi materiale şi morale.

Unul dintre autorii cu posibilităţi este George Lazăr, conducător de ziar local şi, mai nou, de revistă care publică traduceri SF; mai prăfuite sau mai puţin prăfuite. Cu o execepţie, o proză mai mult decât slabă, apărută în primul număr al „colecţiei”; a susnumitului, desigur.

Domnul Lazăr a publicat romanul cu titlul „românesc” „America One”; cu imaginaţia moştenită, cum spune, de la înaintaşi, i-a făcut lansare la teatrul de păpuşi, după „un scenariu adecvat”, deci prestabilit, menit să mimeze spontaneitatea, cu fascicule laser, discursuri prieteneşti, costume de carnaval, ca în „Chiriţa”, reclamă, desigur, în cotidianul propriu şi altele.

Cartea a apărut la „Tritonic”, o editură bazată, ca majoritatea editurilor din România, mai mult pe traduceri. Ca român, poţi publica la o astfel de editură dacă eşti prieten cu patronul sau cu vreun redactor de carte.

Până pe la mijlocul textului, am fost tentat să mă gândesc la influenţa lui Kim Stanley Robinson asupra domnului Lazăr. Robinson a luat ca pretext terraformarea planetei Marte, idee destul de subţire, pentru a povesti tot felul de lucruri pe vreo 3000 de pagini. Şi ideea românului George Lazăr e subţire: Pământul după inundaţiile catastrofale generate de încălzirea globală. Sunt cărţi-fluviu şi, prin formatul lor mai îngust, romane-cărămidă. Domnul Lazăr se întinde pe doar căteva sute de pagini, dar ne promite mult mai mult decât atât; să-şi vadă cartea ecranizată.

Ce nu înţelege domnul George Lazăr e faptul că, premiată sau nu, cinematografia românească se înscrie în contextual mai larg al declinului general al cinematografiei mondiale. În urmă cu 20 de ani, filme terne ca „Moartea domnului Lăzărescu” sau „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” erau la tonă; „Filip cel bun” sau „Mere roşii”, de exemplu. Dacă cinematografia mondială e în colaps, nici SF-ul mondial nu se simte prea bine. Acesta se autoplagiază până la autodevorare; premiile la kilogram sunt o iluzie pentru cititorul român, mai ales tânăr, care nu a avut timp să citească marii clasici ai literaturii science-fiction.

Ce nu ştiu foarte mulţi scriitori de azi e faptul că nu scrii cărţi doar pentru că îţi propui acest lucru. Pentru că ai condiţii materiale şi morale de publicare, nici atât.

În tendinţa lui disperată şi obedientă de a se face cunoscut în străinătate, înainte de a fi recunoscut în ţară, autorul romanului „America One” are dreptate, „trăim într-o cultură minoră”. Ce nu înţelege? Faptul că nu cultura e minoră, ci nivelul cultural actual. Nici o cultură nu e minoră, oricât de mic ar fi un popor. Evreii au o cultură mare, acolo, la ei acasă. Cultura e minoră când e formată din reprezentanţi nereprezentativi. Un popor rezistă mai bine prin cultură decât prin economie; popoarele sărace înalţă catedrale.

Domnul Lazăr scrie, aşa cum singur afirmă, pentru piaţă. Pentru care piaţă? Nu trebuie să se îmbete cu apă chioară; în cantitate mare, şi aceasta e nocivă.

E simplu să trăieşti şi să gândeşti forţat internaţionalist. Faptul că un amărât de 1 % vorbesc limba română nu trebuie să ne sperie. Dacă e ceva de tradus, ne traduc ei , străinii. Numele nu contează; doar renumele. Dacă încerci să-ţi construieşti celebritate din cărţi de joc, te minţi singur. Dacă nu eşti apreciat în ţara ta, America nu te ia în braţe. Uniunea Europeană ne tot explică acest lucru, iar noi ne facem că nu înţelegem acest coşmar; fugim de el către Vest, ca pe vremea odioasei sale soţii, în loc să fugim în science-fiction-ul adevărat.

„Românul nu încearcă să răspundă la întrebări existenţiale”, ne spune autorul. Corect. Am aflat ce nu face românul; nu am aflat ce face. Problema cititorului nu e dacă avem oameni de calitate în SF, ci dacă avem oameni care să discearnă între valoare şi nonvaloare, astfel încât să creeze un public care să-i deosebească pe cei ce ştiu de cei ce se prefac că ştiu ce e bun şi ce e rău în science-fiction.

Deocamdată, publicul manelizat ia din Oceanul Atlantic de maculatură românească doar ce i se spune, adică reclamă agresivă, copertă occidentală, format trendy, titlu derutant şi răsunător etc., adică ambalajul.

Dacă vă duceţi la o tipografie, veţi constata că o carte fără conţinut, adică având foile albe, costă cât o carte cu filele acoperite de o poveste, SF sau de alt tip.

Un film după „America One” iese din start mai prost decât orice variantă a lui „Waterland”.

După un episod în care este descrisă traversarea Oceanului Atlantic pe sub Pământ mi-a venit în gând Jules Verne, un autor interesant la vârsta căutărilor mai mult ştiinţifice, adică între 10 şi 16 ani. În plus, slujitorul anticipaţiei franceze, nu numai că e depăşit, dar e şi arhicunoscut; n-ai cum să-l imiţi. Dacă o faci, ori o faci accidental, dând dovadă de stilistică deficitară, ori o faci înadins, dând dovadă de gol în cultură.

„America One” e un roman ce pare scris de Jules Verne, dar e foarte diluat. Găselniţa cu tunelul e la fel de banală ca drumul la Lună cu ghiuleaua.

La vremea lor, Verne şi Wells puteau debita aberaţii ştiinţifice de tipul „călătoriei spre centrul Pământului” sau al unui „om invizibil”, dar cărţile aveau idei valabile doar atunci şi, cum s-a văzut, transpuse, mai târziu, în realitate. Cine nu aduce lucruri noi în SF, nici măcar la nivel stilistic, poate să atragă atenţia asupra lui, pe moment, prin lansări la târguri de carte, postări pe Internet sau cronici prieteneşti, dar gloria asta durează o secundă.

Editorul consideră acest roman ca fiind un thriller SF, pentru a-l putea băga în colecţia „Ficţion.ro„. La „cererea expresă a autorului”. Romanul nu e deloc un thriller. Science-fiction, nici atât.

Mai degrabă pot fi considerate thriller-e SF romanele lui Isaak Asimov, din cauza caracterului pseudo-poliţist, dar, ah, ce încântare! Acestea spun ceva. Te ţin în priză până la sfârsit. Nu te adorm.

Toate vechi şi nouă toate, dar, dacă nu cu aceleaşi mijloace tehnico-literare, măcar nu cu instrumente primitive să trateze românii noţiunea de thriller. Nu are nici un rost să redescoperim America; e de ajuns să ne-o imaginăm. America nu e o ţară cât un continent; e un concept. Nu trebuie să mai aşteptam americanii, să ne înveţe arta scrisului, iar dacă îi asteptăm, nu trebuie să-i aşteptăm pe cei imaginaţi de strămoşii noştri; sau nu aşa.

Fără ironie, fără aluzii, fără gadgeturi etc., sarea şi piperul oricărei literaturi americane de valoare, ce mai rămâne din biata literatură de peste orice ocean? Ştiu că e mai uşor să-l pastişezi pe Robinson, tatăl terraformării planetei Marte, dar benefic ar fi să ai talentul de a crea un personaj credibil şi o atmosferă demne de condeiul lui Defoe, tatăl adevăratului naufragiat Robinson.

E foarte bine că editura face reclamă agresivă, dar, dacă îl păcăleşte de prea multe ori pe căinele lui Pavlov, se trezeşte că acesta nu mai înghite nici lucruri de valoare. Totul e în detrimentul genului science-fiction. În urma unei astfel de politici editoriale, tot mai mulţi cititori ajung să afirme că „SF-ul nu merge”.

Eu aş spune că romanul acesta e o distopie, dar foarte diluată.. Şi foarte departe de distopia lui Mordecai Roshwald despre un eventual război atomic, care are încărcatură emotională şi azi, sau „1984”-ul lui George Orwell, de exemplu, care ne demonstrează că n-a murit comunismul dictatorial. La aceştia, comercialul a venit firesc, n-a fost forţat. Încălzirea globală evocată de George Lazăr nu poate duce decât la mutaţii genetice, care să facă specia umană să evolueze. Ontogenetic, nu literar-artistic.

Dacă despre puţine cuvinte de geniu se poate vorbi la infinit, despre o mare de cuvinte goale se pot spune prea puţine.

O distopie, utopie, ucronie sau ce-o şi-o mai fi considerând autorul scrierea, aceasta trebuie să se înscrie într-un context istoric. Orwell a fost bine primit de publicul speriat de „războiul rece”, Roshwald a fost bine primit de publicul speriat de iminenţa declanşării unui conflict atomic. De ce ar fi speriat publicul de o glaciaţiune pornită cu zeci de mii de ani în urmă, care, insesizabil, continuă şi azi? Să ne transforme în oameni.

Cartea nu e nici măcar slăbuţă; mai rău, e convenţională. E comercială, dar în sens negativ, ca la TV, unde reclamele merg cât timp sunt plătite. Cu toate că a beneficiat „numai de cronici favorabile”, după ce termini de citit un roman ca acesta, simţi nevoia să-l faci cadou unui duşman. Cum nu poţi şti cine îţi e prieten şi cine duşman, poţi să-l dai oricui.

Un astfel de autor nu trebuie încurajat; ajunge mare şi deturnează sensul real al literaturii SF în cine ştie ce direcţie. Când omul recidivează în rău, îşi pierde până şi obiceiul de a-şi cere scuze.

VICTOR MARTIN

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s