Romanul lui Daniel Vighi, „Insula de vară”, Editura Polirom, 1999, este un exerciţiu superior de transcriere a unor amintiri, înşurubate în real, cu tehnici şi metode pe care proza postmodernistă o presupune.

Descrierea unor întâmplări dintr-o localitate de mult uitată în haloul copilăriei fuzionează cu disertaţia şi prospectarea melancoliei provinciale cu „toate zbenguielile ilicite”.

Un dualism cultural se găseşte sub aceeaşi privire. Un ochi al prozatorului scormoneşte prin cotloanele copilăriei, prin ungherele străzilor, magherniţelor şi sufletele oamenilor, un altul, aristocrat şi instruit, poposeşte pe marginea amintirilor, cochetând, într-o complicitate culturală cu cititorul.

Textul, incisiv, este şi o oglindă concavă care evidenţiază critic regimul trecut care a mutilat şi distrus multe vieţi.

Acţiunea se petrece într-o localitate dintre Arad şi Timişoara, metaforă a unei „insule de vară”, aceeaşi, dar la scară mai mică, de pe Mureşul copilăriei autorului, când moţăiala cehoviană făcea casă bună cu mentalităţile provinciale specifice zonei, unde alienatul Picu „victima înspăimântată a copiilor care îi cereau buletinul”, bolnavul „bătut pe la anchete să spună unde se ascundea tată-său”, este unul din personajele pitoreşti şi tragice ale cărţii, alături de Radu Metodistu.

Rememorările sunt văzute prin ochiul adolescentului care cutreieră cartierul acela „de pe marginea Mureşului, din partea sa de sus, de sub poala pădurii, de dincolo de capătul dinspre Transilvania al oraşului, poarta de intrare în pământul sfânt al Ardealului, cum ziceau moş legionarii pe la întruniri clandestine mascate în parastase pentru eroii de la Păuliş de la biserica orientală din Rodna”.

Tehnica rememorării, dialogurile interioare, familiaritatea tonului în naturaleţea relatării, produce în text iluminări de perspectivă. Predilecţia prozatorului spre epuizarea unor trăiri, creează un scenariu fabulos-poetic cu o radiografiere în ton melancolic al trecutului cotidian. Amestecul registrelor găseşte tonalitatea potrivită, căci foarte adesea înfăţişarea compozită a povestirilor se încheagă în romanul underground şi aceasta este o probă de consecvenţă. Imaginaţia se constituie ca o formă de înălţare a realului din trecut în prezent, un afect al retrospectivei narative. Sunetul personal este indiscutabil şi ceea ce face mai convingătoare evoluţia naraţiunii este siguranţa tonului, fineţea observaţiei, intuiţia amănuntului semnificativ. Daniel Vighi ştie să-şi retrăiască sentimentele: „Tu singur cu propria ta viaţă înţepenită în vremea ultimului an de liceu al Moniei. De atunci ai încremenit, ai ieşit din timp”.

În ciuda impresiei de roman autobiografic, oglindă a unei secvenţe din primul sfert din viaţa autorului, prin „Insula de vară” descoperim în Daniel Vighi un prozator stăpân pe intuiţia stărilor originare, profunde, punctate pe un halou al unei sensibilităţi lirice.

AL. FLORIN ŢENE

Un răspuns to “14 Martie 2008 – DANIEL VIGHI: „INSULA DE VARĂ“, Editura Polirom (Al. Florin Ţene)”


  1. […] 14 Martie 2008 – DANIEL VIGHI: „INSULA DE VARĂ“, Editura Polirom (Al. Florin Ţene) […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s