“e atâta rumoare de lumină/ în portativul unui curcubeu/ parcă a fi înviat sunetele/ unor meteorice coarde de aer/ din ancestrala harfă a lui Apollo/ cântând şi tot cântând ceva/ cu grea lacrimă/ despre dorul meu”. (Viziune) O poezie a clamării şoptite. Se simte însă în subsidiarul versurilor acestuia, calme şi solemne, înfiorat strigătul existenţial, cum şi crisparea elegiacă. Pe când jubilaţia imprimă expresiei poetice o anume discursivitate melancolică, irizată de fiorul subtextual al neliniştilor fireşti ale unui alunecat în sine. Alexandru Pătrulescu este un – monah al iubirii – a cărui miză se situează la nivelul prozodiei lingvistice, şi, de ce nu, la nivelul autenticităţii trăirii în şi prin cuvânt.

Iată o “rugă” semnificativă: “primeşte Doamne/ şi eu să fiu/ monahul iubirii/ îmbrăcat în rasa/ literei cuvântului/ Tău celui dintâi”. Cu un discurs de o remarcabilă acurateţe, poetul Alexandru Pătrulescu (profesor de matematică precum Ion Barbu) e un poet cu intuiţii lirice prompte, impuse de meditaţie şi un oarecare ludic.

“Mi se descoperă/ într-o sintagmă a timpului/ linia unui gest/ şi/ parcă tu îmi numeri pe frunte/ ridurile corzi ale unei/ princiare harfe ce după concert/ i-au murit toate sunetele.” (pag.32)

Starea de graţie e asumată de Alexandru Pătrulescu într-o postură me-ditativ-reflexivă prin extazul poetic. “nu mă mai chemaţi voi desmăţaţilor/ amăgitorilor centauri nebuni şi/ nici tu Chiron -superb înţelept-/ nu voi mai participa la profanul vostru joc/ acum chipul meu grăieşte florilor/ în luminosul clipocit al izvoarelor/ sfinţite de croma-tice liturghii/ când în smerenie aud cum soarele/ vorbeşte din când în când cu sine.” (pag.27)

Din această savoare lexicală, din plăcerea fastului unor inefabile epitete şi relevanţa metaforelor rafinate şi sobre, rezultă specificul stilului care fixează atenţia, în poezia marca: Alexandru Pătrulescu.

Demnă de reţinut este postura – în unele poeme mai laxe – de elegie aproape imnică. Amestecul de concreteţe şi transfigurare conceptuală a realului ridică coti-dianul şi verosimilul la puterea simbolului existenţial, tradus aici în beatitudine cu luciditatea magicianului poet.

“aşa am fost ispitit: cu un cuvânt ce l-ai rostit/ cu zâmbet de fregată…/ spunându-mi:/ cum să mă nedumiresc de lumea mare cu mici/ întrebări/ cum să hulesc duhul uitării sărat de repulsii/ cum să mângâi crinul idilei dintre vânt şi lanul său/ cum să învelesc luna cu decenţa frunzei de filodendron/ cum să năvălesc în potecile plantei un arbust cu păsări/ cum să născocesc o întrebare despre marea cea mare…/ aşa am fost ispitit: cu mâna născocită de lene/ arătându-mi în zare piramida de nisip a îndoielilor/ că lângă mine iubito mai mult decât noaptea/ aceasta/ zăvorul ochiului tău sporeşte taina!… (Ispita)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s