Deşi numele Cezarei Adamescu nu este prea des pomenit atunci când se fac diverse clasamente şi topuri literare, fie ele şi locale, ce să mai vorbim de altele,chiar ocolită cu multă pricepere dacă nu chiar uitată şi ignorată definitiv, ea, măcar în spaţiul literar gălăţean, este un nume de luat în seamă. Argumente pentru a-mi susţine cele afirmate sunt chiar cărţile ei, şi nu puţine la număr; de poezie,de critică literară,de proză şi de prezentare biografică a unor personalităţi,mai ales, de confesiune franciscană,domeniu destul de necunoscut în spaţiul românesc, dar amplu în ţările vestice ale Europei. Cartea de care ne ocupăm, în mod special, în acest comentariu, „Prilej de apropiere”, publicată la editura „Arionda” din Galaţi, în anul 2007 este una de factură uşor intimistă, uşor religioasă ( autoarea este absolventă de învăţământ superior teologic şi doctor în teologie), poezie cu o încărcătură cu totul specială. Motto-ul: „ Cum se-ntâlniseră?/Din întâmplare, ca toată /lumea/Cum se numeau?/Ce-ţi pasă?/ De unde veneau?/ De undeva, de aproape./ Unde se duceau?/ Parcă poţi să ştii încotro?”// din Denis Diderot,îndelung căutat şi studiat, este am putea spune, aproape o sinteză a întregii

cărţi. O continuă luptă a tentaţiilor primordiale, a provocărilor iniţiale şi iniţiatice care,totuşi se oprersc în plin zbor, sortite parcă a rămâne doar în faza de simbol şi nu de împlinire se derulează ca pe un uriaş ecran numit aici viaţă şi pentru că, de fapt, în acestă carte „Prilej de apropiere” despre viaţă este vorba,şi chiar despre viaţa în nuditatea ei. „Faptele mele /fragile,smerite/ bătăi ale inimii/ îndrăgostite…// (Primeşte,pag.16) nu sunt o concluzie ci doar o stare de fapt, o realitate pentru că,aşa cum va spune chiar autoarea în una din poezii: „Te-am recunoscut/ înainte/ de a te cunoaşte/” sunt semnele unui dialog- monolog,scurte pasaje interpretate personal din „Cântarea Cântărilor”.

Continua ceartă-împăcare, chemare-alungare, supunere-nesupunere, compun esenţa unei personalităţi „ albă-n cunoaştere” care,” adulmecă/ una câte una mişcările/ de teamă/ să nu te decizi/” a unei persoane cu mari frământări interioare dar lipsită,parcă anume, de curajul formalului. Totul este o luptă în subconştient, la nivel mental, la nivelul epidermic, o luptă a gândului şi a cuvântului, autoarea fiind: „Nuntită discret/ într-o pasăre albă,/ una dintre flăcări/ pe coama sărutului viu:/ tu.”( Tu,p.56).

La Cezarina Adamescu primordial este ecoul tăcerii, ecou în care căpătă curajul rostirii, al conturării trăirilor, furtună în conţinut, teamă în exterior. La ea limbajul mâinilor, cum inspirat şi-a intitulat unul din capitolele cărţii, are un rol determinant. Cuvintele exprimate prin gesturi, sunrt mereu mai consistente, mai viguroase,rostind mult mai mult şi mai deplin ceea ce nu pot rosti cuvintele adevărate. Totul se derulează ca într-un imn orfic al aşteptării, al chemării în orb :” Vine vraja numelui tău/ însorit /să mă absoarbă”/, venire şi aşteptare conturate prin „ pâinea dospită a lacrimilor…”

Feciorelnicia, în plan mental şi ingenuitatea fac front comun în acestă continuă aşteptare aproape mereu visată, dar aproape mereu neâmplinită. Muzicalitatea interioară a versurilor circumscrise prin rezonanţă cu ecoul tăinuitelor provocări în drum spre iniţieri: „Să simţi /că de atâta iubire/ trupul nu te mai încape/ şi aerul/ nu-ţi mai ajunge…”se derulează lent, creionând multă atmosferă şi mult mister.

Aproape fiecare poem din acestă carte se termină prin puncte de suspensie sugerând o prelungire a gândului dincolo de cuvânt, dincolo de fapta mereu într-o aşteptare care nu se va împlini, semn că gândul este intenţionat frânt, ştarangulat ca într-o menghină parcă anume ca rostirea să capete consistenţă.

Cezarina Adamescu prin aceste poeme din “Prilej de apropiere” se încadrează perfect sub paradigma versurilor labişiene: eu nu mai sunt e-un cântec tot ce sunt ,dovedind cu un adolescentenism matur bine stăpânit şi puternic conturat, o candoare juvenilă, pentru că aşa cum reiese din text, autoarea, de fapt personajul liric feminin, este “mimosa pudica” dar veşnic “în căutare de tu”. Poezia acesta de factură intimistă depăşeşte cadrul de lirică feminină prin orfismul şi perpetuu apel la starea imnică, la starea de cântec melopeic. Şi, am încheia acest comentariu sub aura versului blagian care îi este autoare şi împlinire şi scut: “risipei I se dedă florarul” căci risipă de sensibilitate, de sentimente, de emoţii, de trăiri se pot desluşi în “Prilej de apropiere” de Cezarina Adamescu. Continua plonjare între sacru şi profan,între real şi ireal,între vis şi trezie conturează un univers liric interesant, un univers care încearcă să eternizeze fericirea. Cine a spus că poezia este oglinda cea mai fidelă a sufletului uman, cu siguranţă că nu a greşit. Această constatare se poate vedea destul de bine citind poezia Cezarinei Adamescu pentru că ea “doar în vis a avut curaj” cum rosteşte şi chiar recunoaşte fără tăgadă. O poezie a începutului de gest frânt ca un cântec de aripi de greiere într-un amurg la marginea universului împlineşte în această carte Cezarina Adamescu.

EMILIAN MARCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s