Aflat sub un con de umbră, datorită ideologiei comuniste, fenomen care s-a perpetuat şi după evenimentele din decembrie ’89, datorită ignoranţei şi mentalităţilor care nu se schimbă de pe o zi pe alta, Aron Cotruş este scos de sub incidenţa eclipsei în care se află (să fiu în pas cu evenimentul astronomic), de câţiva ani buni de către poetul Ion Cristofor cu lucrări fundamentale despre autorul lui Horea, publicate în paginile revistelor Tribuna, Bucovina literară, Cetatea culturală etc.

Această strădanie desfăşurată pe o perioadă bună de timp ce a implicat şi cercetări în arhivele şi bibliotecile din Spania, s-a concretizat, în final, într-o carte dedicată vieţii şi, în special, operei poetului „cântecului desţărării”, intitulată emblematic „Aron Cotruş, exilatul”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1999, apărută cu sprijinul Consiliului local al municipiului Cluj-Napoca şi al Fundaţiei Culturale „Sarmisegetuza”.

Cunoscut ca poet al fundamentului filosofic cu expresie dialectică a ontologiei sociale, Aron Cotruş în perioada interbelică a fost un poet care s-a bucurat de „interesul criticii şi al marelui public” (Ion Cristofor). Fiind participant la numeroase şezători literare organizate de Societatea Scriitorilor Români, de Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat sau de Astra, Aron Cotruş atrăgea marele public prin felul cum îşi recitau poemele, încât „verbele poetului rămân suspendate în aer” şi luau „trup în formă de statuie” şi acest artist „făcea sculptură din cuvinte”. Iată doar câteva epitete despre felul magnetizant cu care-şi recitau Aron Cotruş poemele în faţa publicului, evidenţiat cu atâta acurateţe de un alt mare poet, ªtefan Baciu.

Fiind diplomat în Spania, ca „şef al serviciilor de presă de pe lângă legaţiunile României la Madrid şi Lisabona”, poetul depune eforturi deosebite pentru a susţine interesele României în Spania, într-o perioadă când ţara era în război. De remarcat este faptul că poezia lui Cotruş, în această perioadă, are o certă latură propagandistică.

Meritul lui Ion Cristofor în întreprinderea sa este acela al cuprinderii între coperţile cărţii a documentelor esenţiale ce jalonează etapele evoluţiei poeziei şi vieţii lui Aron Cotruş şi care conturează personalitatea aceluia care „şi-a iubit ţara ca nimeni altul”.

Poetul este un vizionar privind Europa unită, fiind membru fondator al Centrului Român de Cercetări din Madrid sub preşedinţia principelui Nicolae al României, Aron Cotruş era poetul care dădea expresie viziunii româneşti a perspectivei unităţii europene.

Prin publicarea la Madrid a ediţiei bilingve (româno-spaniolă) a „Rapsodiei Iberice” cu o prefaţă semnată de José Camón Aznar, poetul înalţă „cânt de glorificare a pământului şi naţiunii spaniole”, al cărui traiect poematic curbează, prin restituire barocă, şi prin prelungirea catenelor în spaţii limitrofe, înţelesul şi reînţelesul poemului.

Încununat cu premiul Mallorquin, în 1952, poemul „Cântec lui Ramón Lull”, este o refulare a unor stări similitudinice. Aron Cotruş, poet ca şi Beato Ramón Lull (eruditul medieval ce avea să fie lapidat de cei cărora le ducea flacăra credinţei creştine) este el însuşi „expatriat şi prigonit de ai săi chiar şi în Occidentul primitor”.

Cert este că Aron Cotruş a fost un anticomunist convins, el nu a căzut în capcana propagandei Moscovei, cum căzuse floarea intelectualităţii europene. Meritul lui Ion Cristofor este acela că scoate în evidenţă acest fapt şi în special, prin cercetările întreprinse la Madrid, aduce certitudinea că poetul „Cântecului Ramón Lull” a fost scris în româneşte. Se confirmă că aceasta apare în 1950, în revista „Suflet românesc”, înfiinţată la Roma de canonicul Aloisie Ludovic Tăutu. Acest poem care conturează acelaşi drum spinos, dar spiralic, pe care îl urmează Cotruş ca şi Ramón Lull apare tot la Roma: „Poteca aleargă, coboară şi suie, parc-aş călca pe foc şi pe cuie,/ singur, pe sprintenul drum,/ drept către cer şi către cruce”. Nuanţând registru tematic, poetul publică în 1951, la Madrid, volumul „Drumuri prin furtună”, ceea ce dovedeşte efervescenţa cotruşiană ca desţărat ce nu-şi găseşte locul. Volumul conţine 40 de poezii şi sunt scrise în majoritatea lor în Spania. Cartea se bucură de succes în mediile exilaţilor români. Scrise în metrica folclorică, a bocetului, unele paginie sunt un rechizitoriu neiertător al regimului impus ţării noastre de tancurile ruseşti: „Pusuţi-au muscalii bir,/ pe lobodă şi pe ştir,/Pe podmoale şi copaci/ şi pe paşii care îi faci…// Pân’ ce sama îţi vei da,/ ţi-ar fura şi Dunărea…” („Dai şi dai din neam în neam”).

Aron Cotruş nu a fost un antisemit cum răuvoitoare voci susţineau, el a fost un iubitor de ţară şi neam cu toate elementele sale componente. Opera sa poetică scrisă în ţară şi apoi în Spania sau America o confirmă.

Corespondenţa purtată de acesta cu personalităţi culturale ale vremii şi publicată de Ion Cristofor, ca inedite, conturează o personalitate puternică frământată atât de soarta ţării, dar şi de sănătatea sa, care, până la urmă îi permite să-şi încheie opera. Departe de ţară recreează propriul său poem „Eminescu” pentru care a vărsat „multe lacrimi fierbinţi într-un cinstirea acelui care a fost un nenorocit Făt-Frumos al sufletului românesc”, cuvinte care se pot parafraza pentru a sublinia destiinul tragic al lui Aron Cotruş ce se stinge, departe de ţară, în California, purtând în suflet dorul de ţară.

Cartea lui Ion Cristofor este un turn devenit al poetului, Aron Cotruş poartă dialog cu Ţara, cu aceşti preasimpli oameni ai pământului românesc pe care i-a iubit şi cântat în versuri, s-a identificat cu ei, să nu-şi poată retrage umerii de sub povara desţărării: „Freamăt de codri româneşti împotriva gerului şi-a vântului/ oriunde aţi osteni pe întinsul pământului,/ drepţi ca stejarii să staţi/ chiar de-aţi vorbi cu regi şi cu-mpăraţi,/ adevărul, chiar şi atunci când v-ar pierde,/ să-l spuneţi verde!…”

„Aron Cotruş, exilatul” este o carte recuperatorie, de referinţă pentru Istoria literaturii, ce evidenţiază o parte din viaţa poetului, rămasă sub conul de umbră. Ea este un jalon direcţional – confirmativ ideii că poemul cotruşian îşi poartă autoreferinţa desţărării, precum fluviul imaginea sa, fiindcă poetul nu poate accepta ca Patria „să fie chipul orcărui loc unde omul îşi aşează cortul”.

Ion Cristofor foloseşte un limbaj inflorescent şi linear, subliniind printr-un text curat nota specifică a lui Aron Cotruş, iar uneori nuanţeză textul până la transparenţa pură a lirismului cu scopul intrării în atmosfera poeziei cotruşiene. Întreg comentariu emană nesfârşite nuanţe ca un curcubeu care are un capăt în esenţa poeziei cotruşiene şi celălalt în iubirea lui Ion Cristofor faţă de poetul comentat, iar arcul care se formează nu este altceva decât triumful cu care reintră în literatură desţăratul.

AL. FLORIN ŢENE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s