Traian Călin Uba este bine cunoscut cititorilor prin articolele de atitudine tranşantă publicate îndeosebi în „România liberă” sau difuzate la postul radiofonic „Europa liberă”, dar are şi o bogată activitate poetică , reflectată în presa literară şi editorial, prin volumele „În acte, eşti viu”(2001) şi „Tifla”(2004).

Acest nou volum de versuri prezintă ideile şi imaginile unui spirit viu, nonconformist, inteligent şi conştient de extinderea fără măsură a răului, care atacă în haită, poetul opunând puritatea, dragostea, statura morală, de multe ori aflate în situaţii limită.

In prefaţă, Lucian Chişu remarcă lirica de idei şi atitudinea morală a poetului, dozarea livresc- senzorial şi persistenţa temei – caracteristică artelor poetice – condiţiei artistului, menirii poeziei şi rostului lecturii. Este o atitudine care merge contra curentului din creaţia lirică actuală, pierderea din domeniul originalităţii fiind compensată de câştigul prin autenticitate.

Insuşi titlul plachetei, care conţine adverbul cu nuanţă dubitativă „totuşi”, sugerează marile pericole şi opoziţia care întâmpină şi înconjură, în societatea actuală, poezia, arta, creaţia, binele şi frumosul proclamate de antici drept calea de urmat, nu numai de către poeţi, dar de către comunitatea umană în întregime.

Autorul mărturiseşte că prezintă cu disperare exact ce nu este artă („Ceea ce nu e”), indicând, cu ironie, ceea ce aşteaptă societatea ostilă de la artişti: să le vină mintea la cap, să renunţe la înţelepciune şi morală în favoarea laşităţii şi frustrării, pentru ca poezia „să se îngraşe”(„In rândul lumii”). In viaţa poetului nu se va mai întâmpla nimic, iar ultima expresie citată ar putea însemna cale liberă pentru a scrie mult , cu condiţia de a nu deranja pe nimeni, de fapt pe cei care reprezintă răul, alinierea, oportunismul, lipsa de talent şi de caracter.

Fără forţa Cuvântului, poetul- profet riscă să fie bătut cu pietre de către public („Problema fundamentală a esteticii”).Tot o poezie de sugestie morală este „Uite cine sunt eu”, iar „După- amiaza unui clasic” prezintă nepotrivirile eului cu o societate care cultivă „iluzia mişcării”, tot ce este călduţ, scrisul care nu spune nimic, ajungându-se la confuzia dintre comemorări şi aniversări şi să se întreţină, cu orice preţ, liniştea , o ordine nefirească („echilibru, raţiune, măsură”), tabieturile şi mila atotstăpânitoare, care ucide dragostea (devenită „un cuvânt prea mare”) .

Un gen de spleen şi un sentiment al transformării într-un animal captiv plutesc în poezia „Văz-duh” („am început să mă mulţumesc/ cu ceea ce mi se oferă”) , modelul moral fiind al celor dispăruţi, care fac disperate tentative de evadare, simţite în lumea aceasta ca nişte cutremure îndemnând la trezire („Prea târziu”). Este adoptată .”poza” de erou „antisocial”, de personaj damnat, în „Biografia poetului”, asociată morţii care acţionează ca un agent secret, prin percheziţie, şantajarea prietenilor, rudelor şi vecinilor, deveniţi colaboratori voioşi, oferind cu lux de amănunte date compromiţătoare. Poetul însă păstrează imaginea, devenită subversivă, a poeziei, deşi mimează „normalitatea” şi contribuie” la secreţia de cuvinte/ a zilei” („Zoon politikon”). Fabula „Sfârrr, sfârrr..”sugerează teama lumii comune, aflate sub stăpânirea răului, de orice alte scopuri , semnificaţii şi comportamente care pot duce la trezire. Forţa redutabilă care poate înlătura răul şi moartea de la putere este dragostea, devenită conspirativă („Conspiraţia tăcerii”).Ochii iubitei, numită chiar soţie, îl exprimă pe Dumnezeu şi nu au tentă moralistă, ci îngerească.Poetul nu poate înlătura definitiv depresia care îl pândeşte la tot pasul, ci doar să o atenueze, prin control („Eu, depresia şi sexul îngerilor”).

Pe o pistă falsă este condus cititorul în câteva poezii, între care „Atât de fragedă” ( cu titlu eminescian) sau „Erotica”, unde pare să fie vorba de o femeie fascinantă, dar până în final se desluşeşte că este o carte care îl aşteaptă pe poet „cu filele neatinse”, dându-i sentimentul că nu mai este singur în mijlocul unei lumi ostile.O poezie oferă modelul poetului care nu a căutat favoruri, privilegii şi recunoaştere sau glorie în timpul vieţii, iar poezia i-a supravieţuit: „Emily Dickinson”. In afară de asta, „NU a făcut parte din nici o gaşcă,/ NU a fost membră de partid,/ NU a cunoscut servituţile şi compromisurile „vieţii literare” . Ea „NU a trăit din scris, ci prin scris” . Orice cititor va recunoaşte aici trimiterea la viaţa socială şi culturală actuală, cu coterii literare şi sponsori „cu adresă”, cu glorii de carton şi „genii” ale gălăgiei găunoase, de care poetul autentic se detaşează.Caracter de protest moral are poezia „Desuetudine”, contra „eterului supraaglomerat”, într-un moment „când nu mai ai loc pe lume/ de-atâţia oameni care nu există”.

Sunt poezii structurate în mai multe părţi: „D’ale tranziţiei sau Treptele integrării” şi „Fals tratat pentru uzul şi protecţia imaginaţiei”.Prima este o excelentă frescă a actualităţii: Făt-Frumos suferă de poliartită şi joacă table, ca orice pensionar, cu Balaurul, Dulcineea e şomeră, Pancho fuge cu banii strânşi de companioni pentru o afacere,Hamlet, convins să renunţe la partea „a fi” din cunoscuta replică, ajunge şeful mai multor fundaţii non-profit „toate profitabile”. Aici se împletesc amărăciunea şi umorul de situaţie., finalul prezentând renunţarea eroului (tragic) la căsătoria cu Ofelia, pentru a-l alege pe… Horaţio („care lucrează la Consiliul Europei”), semn al decadenţei moravurilor şi moralei.In cealaltă piesă, autorul declară că se teme, cel mai mult, de propria imaginaţie. Astfel, putem să-l asemănăm cu marele Caragiale, care declara „Simţ enorm şi văz monstruos”, sugerând astfel decăderea societăţii până la un nivel incredibil.Referitor la rolul imaginaţiei în poeziei, Autorul afirmă că ea trebuie să elaboreze sensul, id est să nu fie gratuită,ci să evoce sentimente sau alte elemente de conştiinţă.

O frumoasă poezie surprinde necesitatea ca sufletul să se acorde cu arta pe care o gustă şi o cultivă: „Toată noaptea/ am deschis cu febrilitate cărţile,/ căutând Altceva,// dar cărţile nu se parcurg din afară înăuntru,/ cărţile nu se deschid la întâmplare,/ când te apucă/ nu vii tu, hodoronc- tronc, să dai buzna,/ să ciocăneşti în coperţi/ şi să vociferezi de afară,// pentru că nu-ţi deschide nimeni, băiatule,/ oricât de nevrozat sau de disperat ai fi,/ nu stă nici o carte de vorbă cu tine,/ neinvitat.” („Intrusul”, pag.48). Chiar şi valorile religioase au ajuns să fie nu numai ignorate, dar şi denaturate, astfel că poetul produce o parodie la „Înger, îngeraşul meu”, cu tăioase accente sociale („M-am săturat să am dreptate”).

Traian Călin Uba atacă şi alte aspecte ale contemporaneităţii, cum ar fi inutilitatea unor idealuri respectate de-a lungul istoriei omenirii, devenite, azi, anacronice, abandonate („Dă-ne un semn, Căpitane”). In acelaşi sens, sunt respinse „zbârcite, pieile metaforei”, iar „spiritul critic renunţă la cuvinte”( „Poezie pură”).

Ca soluţie pentru a evita atingerea răului atât de răspândit în lume, autorul sugerează poziţia de a face pe prostul, după ce i se explică faptul că, azi, „chiar şi leneşii şi poeţii/ mai ales poeţii – / trebuie să urle împreună cu lupii”(„Pre limba oilor!”) Poetul ajunge să creadă că tot binele a plecat odată cu cei care au murit („Partaj pe cale amiabilă”), aceştia fiind singurii care îl înţeleg, şi nu contemporanii contaminaţi de impostură, laşitate şi ale rele .

Dincolo de aparenţe se află neantul, ca un al cincilea anotimp, sau, poate victoria vieţii, umanităţii, care aşteaptă ziua eliberării( „Al cincilea anotimp”).

Poezia este un lucru dumnezeiesc şi autorul îşi mărturiseşte bucuria de a fi fost ales ca poet: „…Abia acum, după ce am găsit preţiosul potir,/ pot să vă spun în cunoştinţă de cauză,/ pe cuvântul meu de cruciat,/ că prin acest vas de cinste/ văd limpede/ cum sângele Domnului încă mai curge/ pentru a ţine în viaţă/ ca într-o glastră augustă/ flori alese, de leac,/ printre care şi poezia” („În cunoştinţă de cauză”).

Ultima poezie a volumului , „Şi totuşi, rodim” poartă chiar titlul acestuia şi sugerează condiţia creatorului de artă care tot aşteaptă recunoaşterea, în ciuda vicisitudinilor vremurilor, „pe tărâmul ostil, în veacul potrivnic” şi este încredinţat că numai Duhul rodeşte „miresme de viaţă/ pentru mirii văzduhului”.

Traian Călin Uba este un poet care are ce să spună, într-o notă proprie, răspunzând cu versuri, uneori oţelite, vitregiei unei contemporaneităţi preocupate şi prea ocupate cu profitul şi divertismentul imediat, străină şi de multe ori ostilă valorilor morale verificate de-a lungul mileniilor. Deşi nu s-a grăbit să inunde piaţa suprasaturată a cărţilor, dovedind o modestie pe care numai clasicii o aveau (Arghezi a publicat prima carte aproape de 50 de ani), poetul este aun autentic apărător al poeziei, purităţii şi valorilor artistice şi morale.
CORNELIU VASILE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s