Spuneţi-mi calea, să ştiu s-o apuc,

Că aşa-mi vine să mă tot duc,

La marginea lumii, cu îngerul meu,

Am întâlnire cu Dumnezeu.1

Apare inevitabil un paradox atunci când te apropii de lirica sacră, şi anume regăsirea logosului în accepţiunea biblică, care, în fapt, se interpune cu cel al individului uman pribegind haotic prin lumea telurică. Dinu Virgil reuşeşte să utilizeze limbajul ca instrument al comuniunii dintre semenii săi, într-o proporţie deloc de neglijat, călăuzind discret paşii, asemenea prezenţei sale rezervate, înspre planul divin.

Volumul de poezii De devenit surprinde, fără a forţa, prin atribuirea unui rol bine gândit cuvântului său, sacralitatea pierdută sau ignorată în mod mai mult sau mai puţin conştient. Împărtăşind mai întâi raţionalului din experienţa fiecărei tumultoase trăiri, poetul condeiază aici iubirea în mai multe ipostaze: iubirea inimii, exprimată în „poeme de dragoste prin lume”, iubirea de sine, care se vede nevoită în cele din urmă să aştepte iertarea, mângâierea, când o „să-i spui povestea încă unei zile” până când obosit se va retrage acasă, loc văzut drept „cetate de cer” şi iubirea filială, care tânjeşte după amintirea mamei atunci când „vor să-şi finiseze cântul.”

Din acest amalgam aparent confuz de trăiri, în care „chiar dacă azi ce sunt nu ştiu”, cu ochii îndreptaţi spre Cer unde „ne-aşteapt-acasă Dumnezeu”, autorul ne provoacă, dar, în egală măsură, ne oferă şi un reper pentru un regret şi o stranie nevoie de iertare, „îţi voi zâmbi şi mă răzbun / c-o mângâiere şi c-o floare.”

Este poezia un spaţiu al dumnezeirii, sau este mai degrabă unul al plăcerii demonice? Descoperim în poezia lui Dinu Virgil o identitate clară a liricului, în schimb graniţa dintre sacru şi demonic pare slab conturată. Răspunsurile sale le primim printr-o observare atentă a sensurilor termenilor uzitaţi, care – pe ici pe colo – deşteaptă omul asudat de desfătare, „ce-a învăţat păcatul pe de rost.” Poezia de faţă devine un fel de îndrumar de viaţă, reuşind să decodifice parte din tainele biblice, căci atunci când cuvântul a devenit cărămida de la începutul vieţii, iar necuvântul a adus alinarea sfârşitului, poetul ne adresează un încurajator şi, poate, prevestitor îndemn: „Fraţilor, să ne-mbătăm cu vise!”

Nu e puţin lucru să constatăm că în textul biblic demonul, cu toate faţetele sale, a făcut parte din sacru. Binele şi răul sunt părţi definitorii ale lumii ancestrale, de aceea devin controlabile şi cuantificabile. Alegerea se dovedeşte anevoioasă, fiindcă „uneori viaţa are gust de nostalgie / pe sub stratul parfumat de / amintiri…” şi se apropie acel „deja e prea târziu.” „Doar iluzia rămâne-n grădina / Desculţilor orbi.”

Dinu Virgil face o atentă incursiune în traiectul existenţial, unul lipsit de abateri prea evidente, pornit din „satul inundat de lumină”, care nu are prea clar definită noţiunea timpului, trezindu-se din zbuciumul interior unde ”sentimentele sunt fragile.”

Deşi un volum de dimensiuni reduse (doar cincizeci de poezii), poetul încearcă diverse forme lirice, cu sau fără rimă, doine etc., fiindcă „în lume / sunt prea multe de schimbat.” Se simte chiar dator să caute o formă nouă, neabordată încă. Azi, desigur, devine o misiune extrem de dificilă în căutarea propriului drum liric, cu nuanţe cât mai stinse de epigonism.

Poetul Dinu Virgil se opreşte şi la fericiri, prin asociere cu fericirile sfinte, „folosite şi cele nefolosite”, „uitate sau negândite”, amintindu-i cititorului treptele vieţii terestre: raiul copilăresc, capcanele tinereţii care te aruncă în „deşertul vieţii” etc.

Fără doar şi poate, lirica la care asistăm îmbracă mesajul iubirii în aura celestă prin care autorul tinde să-şi croiască o cale a sa. Este conştient că „drumurile-s tot mai multe”, de aceea simte nevoia unei impulsionări afective pe care o aşteaptă de la iubita sa: „Mâine mi-e prea târziu să-ţi spun / ce simt / Şi azi e parcă prea devreme.”

Martorul trecerii din fiinţă în nefiinţă este simbolizat printr-un greier care „va continua / şi-n absenţa ta, / mai trist, poate, / dar niciodată obosit.” Desăvârşirea înseamnă şi arta de a juca orice rol îţi oferă viaţa, „şi aşa, o să devenim / când eu femeie, / când tu poezie”, până când „cununa îşi scutură spinii / păcatul îşi uită menirea.”

Revenirea chipului mamei în poezia lui Dinu Virgil întăreşte crezul potrivit căruia îi datorăm viaţa: „Şi-am fugit să-ţi alin dorul, / Cel care ţi-am scris, feciorul.” Femeia văzută ca iubită, ca mamă, ca Evă… toate la un loc sau luate separat „îngeri-o cată”, fiindcă mesagerul Domnului este cel care aduce vestea unei noi vieţi.

Spre finele volumul de poezii De devenit pare că s-a ajuns la o saturaţie de sentimente „devenite moi şi parcă desuete”, salvarea regăsindu-se într-o „rugăciune / ascunsă în oase”, care reuşeşte să desprindă sufletul rătăcit „într-o lume / uitată de oameni.”

„Şi mă rog, Doamne, mă rog / Ca un fiu, nu ca milog, / Ştiu că mă auzi din cer / Şi nu mi-i lăsa să pier.”2

Autorul, cu o vădită îndemânare, materializează condeiul într-o formă tainică, care îl domină şi îl defineşte. Ce rămâne? „Să port etern să bucur inima / C-un mulţumesc.”

DANIELA GÎFU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s