O sinteză a prozelor sale publicate până în prezent de către Toader T. Ungureanu, mai bine zis a artei sale narative, este romanul catoptric Dragoste şi durere. În el regăsim, condensată, întreaga splendoare barocă a imaginaţiei.

Romanul întins pe aproape două sute de pagini, este o frescă dramatică şi cinematografică a destinului unui copil, Ciprian, care ajuns mare încearcă să descopere şi să dezvăluie adevărul despre drama sa şi a familiei care l-a adoptat.

Cu fiecare pagină ce o parcurgem, simţim că pătrundem ca într-o pădure în care-spre a folosi metafora lui Umberto Eco-, de unde nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o binefacere de cărări borgiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale.

Romanul devine arhitectural pe măsură ce filmul se proiectează pe ecranul Căminului Cultural din localitatea Chirileniul. Film realizat în această zonă montană despre viaţa şi familia care l-a adoptat pe Ciprian, ajuns un membru marcant al echipei de filmare.

Prozatorul pare un renascentist, cu voluptăţi şirete, un degustător rafinat al cuvintelor mustoase, pe care le scormoneşte pătimaş în vorbirea curentă a oamenilor din zona unde se desfăşoară acţiunea. Prin ruperile de ritm şi curburi ale timpului Toader T. Ungureanu ne dovedeşte că stăpâneşte arta amânării. Intrerupe discursul şi îşi reia , la alt nivel prin această tehnică de suspans, trecând de la text la context, de la roman la metaroman, prin tehnica oglindirii filmice a acţiunii, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie paralel cu realizarea filmului şi apoi cu proiecţia sa. Simplu spus, şi cu o metaforă de pictură, acest roman nu este decât viaţa dramatică şi filmică a lui Ciprian, realizată ca un autoportret al pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velasques până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman, inclusiv din filmul realizat de vreo 7-8 inşi voinici ce se proiectează pe ecran, se face atunci când oamenii au ieşit de la Biserica satului, când omul este mai aproape de sine şi de divinitate, când poate să-şi facă un proces de conştiinţă în faţa lui Dumnezeu. Tot atunci sunt judecaţi fraţii vitregi :Matei (bolnav de epilepsie)şi Ion(cu picior de lemn), care au vrut cu ani în urmă să-l omoare în pădure pe Ciprian, şi bătrânul Toader, tăietor de lemne.

Adevărul despre intenţia de al omorî pe Ciprian se realizează cu ajutorul filmului, iar aflarea adevărului se face prin intermediul acestuia şi al Completului de Judecată prezent la vizionarea filmului.

Personajele se conturează prin faptele lor, prin lexicul vorbirii, şi astfel textul romanului Dragoste şi durere îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul filmului. Romanul iniţial înglobează în sine naraţiunea filmului, se interferează şi se suprapune. Cristian, personajul principal este alter ego-ul lui Ciprian din film, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului supus răutăţii omului.

In lupta pentru aflarea adevărului se deschid ferestre spre oniric:subiectul filmului pe ecranul alb ce ne conduce spre adevărul faptelor, semnificant pentru cel real. Acestor fapte se adaugă aura personajelor femenine:mama Ana, Angela prietena lui Ciprian, Mirela prietena lui Angela.

La Toader T. Ungureanu destinul, văzut ca o mână divină, influienţează acţiunea fără drept de tăgadă. Din infernul dramei unui copil, în care personajul Ion şi Matei sunt faţa hâdă a urii răsfrântă pe chipul celuilalt, se ridică faptele reprobabile şi se strâng în jurul personajelor asasini ca o carcasă, ca un sicriu:mărturiile finale sunt zadarnice.

Aşa cum timpul se defoliază, ca secvenţele unui film, arătându-şi când faţa trecută, când aceea a prezentului ipotetic al romanului, tot astfel drama fuzionează cu sublimul, spiritualul cu visceralul, angelicul cu demonicul, realul cu visul, aparenţa cu esenţa, moartea cu viaţa, ficţiunea cu istoricul povestirii, farsa cu fapta. Protagoniştii au când carnaţia fiinţelor celor mai palpabile, când transparenţa himerelor. Ei pot fi halucinaţii ale naratorului, dar şi proiecţii alchimice şi oculte ale unor experienţe trăite. Toader T. Ungureanu e un prozator împlinit şi admirabil, care ştie să-şi înalţe talentul la limita de sus a rafinamentului.

Acest roman este o izbândă a naratorului, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt.

In contextul subiectului romanului cuvintele lui Balzac devin emblematice:Orice călimară poate să devină un Vezuviu.

Al. FLORIN ŢENE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s