30 Aprilie 2010 – Daniel Mureşan: „Lumea şi noi“, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca (Vasile Morar)

Comentariul la cartea “Lumea si noi – prozo-poeme” – Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007 – il vom incepe zabovind cateva clipe la portretul fotografic al d-lui Daniel Muresan – autorul cartii – de pe coperta a patra, pentru a incerca o avancronica a continutului literar ce urmeaza. Cu gatul infasurat in naframioara aristocrata, camasa alba din borangic subtire si costum impecabil, poetul priveste lumea, in general si societatea romaneasca, in special, cu o doza de ingaduinta filosofica, de detasare rece: “trecand inspre semeni cuvant necrutator: voi scrie despre voi si faptele voastre totul. Nu va fi vina mea ca nu veti intelege nimic. Sau nu veti vrea sa-ntelegeti”.
Poemele din cartea “Lumea si noi” par a fi poemele inceputului de lume unde autorul, asezat pe o margine, si-a propus sa atinga, cu versul, toate cele vazute si nevazute, intr-o incercare sisifica de a face pe hartie portretul lumii acesteia. Incepand dintr-un capat, trece cu poemul fara sa selecteze. Atinge locul comun, bate la portile sublimului, nu ocoleste banalitatea si “dumnezeiasca viata a puritatii/ Dar iata/ Pe cat de castigatoare/ Pe atat de infrante gandurile”. Demersul liric al d-lui Daniel Muresan se asaza intr-o miscare pendulatorie intre rostirea in cadenta psalmica, in albii bine conturate, din care nu se poate iesi, urmand relieful si privirea ciclopica, intr-un spectacol imens, ce ne inconjoara. Poetul pare un dirijor care atunci cand atinge, cand ingana gestul cu o bagheta magica “Cat vezi cu ochii coruri de ingeri/ Poeme recitate aici si printre sfintii din meleaguri inalte/ Stapanire in falnicii, orizontul sa crape de neincapere/ Daca sunt legi sa sporeasca drepturile/ Desfatarea sa creasca, sa nu se opreasca/ Zile si nopti – festine potolite si despuiate”. Versul are anvergura si respiratie larga, autorul vrand sa atinga, dar mai ales sa rosteasca totul. Cand discursul devine prea explicit, prea didactic, tensiunea poemului scade, iar vocea poetului se transforma, trece dinspre frumusetea tainica, abia perceputa inspre taramul clamarii, poezia pierzandu-si din intensitate, dar castigand in inaltime. Aceasta “scapare de sub tensiune” nu strica, privind poemul intr-un context mai larg, ci, parca, pregateste pentru o explozie mai adanca poemul care urmeaza. Poezia d-lui Daniel Muresan se incheaga in spatele unui ochi cu retina vopsita in doua culori. De-o parte – artistul plastic, de cealalta – filosoful. Parti complementare, care dau intregului complexitate. Cei doi competitori sunt bine struniti de maestru, iar batalia dintre ei este benefica in plan artistic. Am putea spune, daca ne este ingaduita o metafora, ca filosofia devine mai pastoasa in cartea “Lumea si noi”, iar pasta mai filosofica. Si pe cand impresia se inchega, ca poetul Daniel Muresan si-a fixat definitiv discursul poetic inspre cele de sus, descoperim ca macazul este mutat spre poemul social, spre triumfalismul gaunos al unei clase politice care pune butaforia in locul gestului normal, de bun-simt, de probitate civica. “Iscusitii vorbitori sunt cuprinsi de fiori,/ Uite ca n-au pret, nici grai sa cucereasca/ Dar iata ca destui intorc dosul/ Puterii ii repugna cum pentru o simpla/ Rasucire un fund impins in fata,/ Trebuie in loc de momentul maret/ Sa guste ofensa”. Ironie, sarcasm, dispret.
In cartea “Lumea si noi” gasim de toate. Dar mai ales un poet cu mari disponibilitati lirice, in stare sa portretizeze o societate bolnava si o clasa politica asisderea.

VASILE MORAR

_________________

29 Aprilie 2010 – Colectiv: „Mehadia – vatră istorică milenară”, Redactor coordonator: Nicolae Danciu Petniceanu), Editura Gordian, Timişoara (Cezarina Adamescu)

Dăunăzi, mânată de-un tainic îndemn, aveam să purced, fără rucsac, fără provizii de drum, fără busolă ori hartă, doar cu inima doldora de cuvinte şi cu o carte-manual în mâini, spre o vatră istorică milenară cu nume ciudat: Mehadia. Un ţinut fascinant, încărcat de spiritualitate, de frumuseţi naturale şi de miresme tari şi proaspete, pentru mine, necunoscute şi mult râvnite.

M-au însoţit la drum cuvintele lui Iancu Panduru, primarul localităţii şi ecourile rămase-n auz ale publicaţiei lunare „Vestea”  – pe care-o frunzăream cu plăcere de fiecare dată:

Este important să ne cunoaştem istoria şi strămoşii, să ştim cine suntem şi de unde venim, să izvodim dovezi care atestă spiritualitatea patrimonială a unui loc de legendă numit MEHADIA”.

Dar cine mai are nevoie de istorie, când prezentul impetuos, te acaparează,  şi te izbeşte cu fruntea de ziduri, îndeobşte? Ziduri, ziduri, peste tot numai cuşti de metal şi de sticlă, ziduri de beton şi armături, cât vezi cu ochii. Ba cât nu cuprinde privirea. Unde e verdele meu din copilărie? m-am întrebat şi am pornit în căutarea lui.  Ei, uite că sunt oameni care au nevoie de Istorie, m-am bucurat, aflându-i. Şi m-am alăturat lor în spirit. Pentru că şi eu am nevoie.

Ce aveam eu cu acest colţ de Rai situat la cca. 700 de kilometri de meleagul meu dunărean, e greu de spus. Poate atracţia către necunoscut, curiozitatea, chemarea aceea şoptită a frunzelor din catedrala pădurii care s-a dovedit foarte puternică, întrecând slăbiciunile inerente ale vârstei, oboseala şi neputinţa?

Ce voiam eu de fapt, să descopăr? Legendele uitate ale acestei vetre milenare? Nevoia de poveste care nu m-a părăsit nici o clipă până la această vârstă? Nevoia de comuniune? Noi izvoare de har existente aici, din care se adapă trecătorii ca din apa cea VIE, din care, dacă  sorbi, fie şi câteva  înghiţituri, îţi potoleşte arşiţa trupească şi sufletească, pustnicia lăuntrică prefăcând-o în oază de pace şi binefacere?

Toate la un loc şi ceva pe deasupra. Sufletul meu vibra ca în aşteptarea momentului solemn al unei celebrări euharistice, atunci  când la Epicleză, coboară Duhul cel Sfânt asupra darurilor şi le  preface în Trup şi Sânge mântuitoare? Aveam să dobândesc oare, o fărâmă din zestrea patrimonială de suflet, a unor bănăţeni de ispravă… Mi se dăduse (din partea cui?) permis de liberă trecere. Fără vamă puteam trece fruntariile pădurii. Mi se îngăduia, aşa am înţeles eu atunci şi am pornit fără frică. N-aveam decât să urc Pantheonul.

Sufletele se deschid uneori, fără pravilă. Şi fără să  întrebe pe nimeni. Pur şi simplu, fără lege, neoprite de nimeni. La răspântii de drum şi de ani, înfloresc precum crinii.

Aveam aliaţi de nădejde: un colectiv de autori entuziaşti, inimoşi, care au alcătuit un document valoros despre locurile aceste.

Studiu monografic, istoriografie, documente inedite, biografii esenţiale ale unor înalte personalităţi trăitoare pe aceste meleaguri, istorie contemporană, particularităţi de grai şi de cultură ale acestui strălucit areal al României, toate reunite într-un Act Cultural şi memorialistic de excepţie. Colectivul redacţional, alcătuit în chip fericit, dintr-un buchet de oameni ai locului, sub coordonarea scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, atât de cunoscut şi iubit fiu al acestui meleag, cuprinde, nume universitare de prim rang, precum:  Richard Sârbu şi Gheorghe Luchescu, profesorul Pavel Panduru, un ziarist inimos – Constantin Vlaicu, doi doctoranzi: preot Constantin Cilibia şi profesor  Iulian Lalescu, diferiţi ca profesii, dar animaţi de aceeaşi pasiune pentru Istorie şi pentru cultură, care, împreună au scos la lumină, „o carte colaj, ce se vrea, prioritar, un act de cultură inedit pentru istoriografia Banatului” – aşa cum aminteşte primarul Iancu Panduru în Cuvântul înainte al acestei lucrări.

Toate materialele cuprinse în acest studiu amplu sunt structurate riguros după un anumit canon publicistic şi după toate regulile unei monografii ample.

La toate acestea se adaugă manuscrisul inedit, „rămas moştenire de la generalul Nicolae Cena, păstrat în arhiva scriitorului Nicolae Danciu Pertniceanu” privitor la „descoperirea unui soclu din Castrul Roman ad Mediam.

Generalul Nicolae Cena a fost primul om de ştiinţă român, din Banatul de Sud, investit cu titlul de membru corespondent al prestigioasei Academii din Patria Valsului. Acest aspect esenţial trebuie să stea în atenţia, pe viitor, a istoriografilor şi a Academiei Române” se specifică în acelaşi Cuvânt înainte.

Fapte şi documente de excepţie ale înaintaşilor, scoase acum la lumină  graţie  arhivei scriitorului N.D.Petniceanu, puse cu generozitate la dispoziţie ca să scoată în evidenţă  bogăţia inestimabilă a spiritualităţii Banatului montan, cu precădere a localităţii Mehadia.

Toţi aceşti autori, înrudiţi prin Cuvânt, şi-au aşezat condeiele unul lângă celălalt pentru a desăvârşi actul cultural amintit, aflat între coperte de carte. I-a animat aceleaşi simţăminte de dragoste pentru meleag, pentru tradiţie şi obiceiuri, considerând o datorie sfântă să vorbească despre aceste lucruri trecute şi să ducă mai departe mesajul de foc, care trebuie neapărat ţinut minte, ca pe o taină lăsată cu limbă de moarte urmaşilor: pe aceste locuri străvechi, bănăţenii au onorat Numele de Român şi de codrean şi nu l-au dat niciodată de ruşine.

Cuvinte de zidire sufletească, despre acei oameni care au fost, care sunt încă şi care vor veni. Identitatea poporului nu cunoaşte vârstă. Fluviul Istoriei trece prin inima fiecăruia, spală aluviunile, curăţă reziduurile. Ce mai rămâne sunt diamantele gândirii şi rostirii. Misiunea noastră este de a descoperi perla din stridii, pepita în movile întregi de nisip.

Aur verde? Aur de suflet românesc. Banatul montan nu duce lipsă. Căutătorii mereu  găsesc nestemate. Şi nu consideră că sunt ale lor. Dimpotrivă, trebuie scoase la lumină, şlefuite, aşezate la loc de cinste. Ei nu le consideră drept moştenire şi nu se încumetă să le-ngroape. Le aşează la tâmpla unei biserici, la picior de altar, la Edificiul spiritual al Limbii Române, construit pe Cuvânt.

Scriitorul nu e decât un slujitor, un slujbaş. Se pune pe el însuşi la dispoziţie. Treaz. Veşnic de veghe. Nu-i scapă nici o semnificaţie, nici un eveniment. Cu acribie, el consemnează tăcut şi fidel, în cartea de aur a mileniului care, inconştient şi buimac îşi rătăceşte, îşi pierde ori îşi ignoră valorile. Scriitorul nu are dreptul să deformeze Adevărul şi nici realitatea. Trebuie să o redea, aşa frustă cum este. Pentru că ea, realitatea are valoare de Istorie.

Astfel de oameni sunt necesari pentru ţară. Un istoric, câţiva profesori, un scriitor, un publicist, un preot, un primar inimos, câţiva alţi oameni dedicaţi muncii obşteşti, reuniţi în aceeaşi comuniune de spirit, ca să desăvârşească Istoria acestui neam zbuciumat, Istorie al cărei traiect este  deja în derivă. S-ar zice că aceşti oameni luptă cu toate resursele împotriva talazurilor: uitării, nepăsării, demagogiei, superficialităţii, a tuturor tarelor veacului. Jertfa lor pe altarul Istoriei şi al culturii, poate îndrepta căile pe care, cei mai mulţi oameni se îndreaptă din spirit gregar, nu către ţinta cea mai bună.

Cuvinte şi gesturi semnificative, iscate dintr-o înaltă responsabilitate morală, dintr-o conştiinţă civică ireproşabilă.

Dincolo de stil, de practicile uzuale ale publicisticii moderne, prea puţin atentă la nuanţe, rămâne Lumina sădită-n Cuvânt, lumina prelinsă din inimile acestui mănunchi de creatori şi intelectuali care s-au gândit să întemeieze Cartea ţinutului lor, nu atât pentru ei înşişi, cât pentru viitorime.

Ce alt dar mai mare ar putea face ei naţiunii?

Documente, acte, mărturii de excepţie despre un timp rămas în hrisoave. ”Împlinirea în acest martie 2002 a 80 de ani de la moartea generalului Nicolae Cena, unul dintre marii fii ai Banatului în general şi ai Banatului de sud în special, omul care după pensionarea forţată, ca urmare a unui accident hipic, s-a dedicat cercetării istoriei Mehadiei şi a împrejurimilor acesteia, ne prilejuieşte publicarea, în traducere românească, a unui valoros studiu al său de arheologie romană.  Demarând cercetările arheologice ale castrului roman situat în punctul „Zidine” de la Nord de Mehadia, Nicolae Cena a publicat la Viena, în anul 1911, acest material în limba germană, cunoscut aproape exclusiv cercurilor de specialitate” – specifică în prefaţa sa, prof. Constantin Juan Petroi.

Să  mai amintim editorii acestei cărţi: Societatea Literar Artistică  „Sorin Titel” din Banat şi Clubul „Mihail Eminescu”  din Timişoara, Primăria Comunei Mehadia (Caraş Severin), având ca lector: prof. Caius Nicolae Danciu şi are o dedicaţie specială: „Închinăm acest act cultural, memoriei profesorului Nistor Dop, din Mehadia, inspector şcolar din Caraş-Severin”.

Câte gesturi providenţiale menite să apropie oamenii unul de celălalt! Vocaţia unirii într-un singur spirit, se pare că aici a găsit terenul propice.

Toate acestea gesturi sublime de dăruire, au alcătuit o carte de o însemnătate istorică. Oamenii de aici au un adevărat cult al Istoriei pe care o cinstesc şi o duc mai departe cu demnitate. Patrimoniul istoric este păstrat cu sfinţenie. Dar mai ales, patrimoniul spiritual valorile de suflet, de grai, de neam, de tradiţie, de datini, toate acestea îi sfinţesc şi-i îmbunătăţesc.

Şi tu, privitor şi ascultător, nu se poate să nu-i îndrăgeşti, să nu-i admiri şi să nu-i preţuieşti pe toţi aceşti jertfelnici, să nu le închini un gând şi-un cuvânt de bună voire pentru fapta lor culturală pe care ţi-au pus-o la dispoziţie, fără nici un merit din partea ta.

Câţiva oameni şi-au armonizat vocile ca după un diapazon nevăzut, cântând într-un registru înalt şi sublim, la fel ca şi vântul pe harfele arborilor. Cântecul lor străbate tăriile şi ajunge la noi, ecou răsfrânt în cuvinte.

Banatul montan unde au văzut lumina zilei atâţia oameni de seamă, acum se mândreşte cu o monografie de excepţie care le oglindeşte viaţa şi faptele.

Ceea ce a săvârşit colectivul de autori cu această carte-document este un  act de restituire necesar, o faptă culturală de excepţie. „Valoarea lucrării rezidă şi din lectura celorlalte materiale conexate ingenios între coperţile opului” – specifică Iancu Panduru.

Şi într-adevăr, găsim în afară de comunicarea în limba germană, susţinută de Generalul Nicolae Cena, la 17 mai 1911, în plenul Academiei din Viena, referinţe despre „contribuţia acestui istoric şi arheolog la cercetarea arheologică a epocii romane din Banat” – comunicare susţinută de Liviu Mărghitan, un „Medalion Nicolae Cena (1844-1922)” – amplu şi pertinent, scris cu pana muiată în lacrima inimii de prof. Nicolae Danciu Petniceanu, evocarea unei alte personalităţi, generalul Gheorghe Domaşnian (Domaşnianu) – realizată de  Av. Ioan Gh. Jurchescu; „Însemnări despre Mehadia” – ale profesorului univ. dr. Gheorghe Luchescu; un alt document important despre „Decoperirea manuscrisului <Istoria Banatului de Stoica Haţeg” – Scrisoare deschisă iscusitului cercetător bănăţean I.B. Mureşeanu”, document pus la dispoziţie de Aurel Bugariu, aflat în Colecţia „Universul literar”, Timişoara, 1940.

Un alt capitol de referinţă al lucrării de faţă este „Despre refacerea Mehadiei şi despre întâmplătoarele-mi povestiri ale unor lucruri memorabile” – cu o „Scurtă biografie cronologică a autorului drept adaos” – aparţinând lui Nicolae Stoica de Haţeg, m.p.protopop; date semnificative despre „Episcopia Mehadiei”, semnate de pr. drd. Constantin Cilibia.

Profesorul Pavel Panduru alege din galeria preoţilor bănăţeni pe  Coriolan Buracu – „Pildă pentru neamul românesc” – evocând Ţara Almăjului – „cuprinsă între Munţii Semenic şi Munţii Almăj, o adevărată Românie mică” – străveche vatră a etnogenezei noastre, care, spune profesorul Panduru, „Şi-a menţinut puritatea şi şi-a creat etosul său de-a lungul veacurilor şi datorită activităţii preoţilor ortodocşi, care au fost, <mici luminiţe tainice în sufletul românului>, în vremuri de restrişte dar şi la bucurii”.

Evocând personalitatea de excepţie a  pr. Coriolan Iosif Buracu, Pavel Panduru scrie: „A fost un preot model, care zilnic îşi respecta ţinuta canonică şi prin condiţia şi faptele sale şi-a câştigat un bun prestigiu în rândurile credincioşilor, cât şi în viaţa socială, dovedind prin aceasta o aleasă demnitate preoţească”.

„O scurtă istorie a învăţământului românesc în Mehadia” – face profesorul Gruia Cinghiţa – el însuşi elev al liceului din localitate, evidenţiind şi alte nume de prestigiu, absolvenţi ai acestui liceu:  prof. Richard Sârbu; prof. Nedelea Enache; prof. Belba Martin; prof. Ilie Bădescu; dr. în matematică şi cercetător în domeniul ecuaţiilor diferenţiale Vasile Drăgan, Sabin Opreanu – sensibil poet al Banatului Montan şi mulţi alţii, iar dintre actualii profesori ai liceului, îi aminteşte pe:  Domilescu Tulean, Iulian Lalescu şi alţii.

Părintele Al. Stănciulescu-Bârda, din Mehedinţi aduce documente de valoare, privind „Elemente de politică internă” imperială din Banat,făcând o „scurtă prezentare a instituţiilor, prin care administraţia habsburgică îşi transmitea ordinele, mai bine-zis a legăturilor dintre stăpânire şi mase.”

Printre aceste instituţii, aminteşte: comandamentele grănicereşti, administraţia locală, clerul, specificând atitudinea faţă de minorităţi, atitudinea faţă de cultele religioase, politica demografică şi alte date de interes major pentru istoria localităţii respective.

Redactorul, editorul şi publicistul Constantin Vlaicu – are un amplu studiu despre „Aurul verde” de la Mehadia, în care prezintă istoricul Ocolului silvic din localitate, până în  zilele noastre, lucrare de excepţie bazată pe o bibliografie amplă şi pertinentă.

Prof. univ. dr. Richard Sârbu, de la Universitatea de Vest din   Timişoara aduce informaţii interesante despre „Convergenţe dialectale. Cu privire specială la graiurile din zona Mehadiei”.

Prof. drd. Iulian Lalescu –  aduce referiri surprinzătoare cu privire la popasurile  marelui Nicolae Iorga prin ţinutul Mehadiei,  mai precis,  la Iablaniţa, unde locuia la „amicul său preotul Gheorghe Tătucu, animatorul şi conducătorul luptei naţionale, care, cu mult curaj  a întreprins numeroase acţiuni şi proteste. A vizitat împrejurările Mehadiei, a fost şi a făcut tratament cu băi termale la Băile Herculane, a vizitat Topleţul, Orşova.”

Lucrarea „Mehadia – vatră istorică milenară” – încheie în mod strălucit cu un document inedit intitulat: „Explicarea luptelor şi altele” – ai cărui autori sunt: General Nicolae Cena şi preot Coriolan Buracu, cei doi făcând referinţă a luptele din anul 1737, cele din anul 1787, din anul 1789, relatări despre turcii din Ada-Kaleh, despre Generalul Ioan I. Dragalina, despre Încoronarea Primului Rege al României întregite la Alba-Iulia şi la Bucureşti, despre Principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino, precum şi o înşiruire a unor „Întâmplări însemnate. Răvaşul vremurilor”, începând din anul 1924 până în anul 1938.

În Postfaţă sub. ing. Traian Stângu, viceprimar, face referiri la  situaţia actuală a Mehadiei, din punct de vedere demografic, economic, reliefând unele particularităţi ale zonei,  oferind date despre reţeaua şcolară, situaţia economică, concluzionând:

Desigur, la o carte colaj, structurată descriptiv, socot imperios necesar să însăilez câteva probleme de ordin demografic, apoi de ordin stric economic şi cultural, în condiţiile actuale de privatizare şi tranziţie, de aderare la o Europă Unită şi modernă, sub toate aspectele.”

Din tulburarea veacului prezent, un buchet de oameni de inimă îşi lasă pe o carte fundamentală, semnătura şi amprenta personalităţii şi a conştiinţei lor civice, o parte din monadele sufletelor, pe sângele ţărânii acestor meleaguri încercate, ai căror codreni-grăniceri au stat la fruntarii de ţară în calea năvălitorilor, şi-au dat viaţa, asigurând strămoşilor un loc rămas curat şi demn, cu faimă de paradis terestru.

Nici n-a trebuit să închid ochii ca să pot visa că-mi port paşii într-acolo. Eram demult cu imaginaţia hălăduind prin pădurea fermecată şi misterioasă în acelaşi timp, pe urmele codrenilor bătrâni, niciodată uitaţi, pe urmele sprintene ale celor de acum, avântaţi vitejeşte în miile de hectare de aur verde pe care-l păzesc cu străşnicie, ca vajnici străjeri ai veacului acestuia.
CEZARINA ADAMESCU, AGERO

5 iulie 2009

________________

28 Aprilie 2010 – Titina Nica Ţene: „Scaunul harului“, Editura ,,Contrafort” Craiova (Petru Birău)

Aşa cum ne-a obişnuit prin volumele de versuri publicate până acum şi în volumul publicat în anul 2009 la Editura ,,Contrafort” Craiova, intitulat ,,Scaunul harului”, Titina Nica Ţene înalţă prin poemele sale imnuri de slavă către Dumnezeu, prinos de recunoştinţă pentru viaţă, pentru bucurie, pentru cei dragi, îndemn la evlavie ca sens al vieţii.

Dacă  în volumele precedente (,,Bucuria lucrurilor simple”, Editura ,,Ion Creangă”, Bucureşti, 1989, ,,Recreaţia grădinii”, Editura ,,Porto-Franco”, Galaţi, 1997, ,,Amurg de întoarcere”, Editura ,,Napoca-Star”, Cluj-Napoca, 2002, ,,Pietre de aducere aminte”, Editura ,,Napoca-Star”, 2004), fie prin proză, fie prin versuri, Titina Nica Ţene abordează anumite elemente în care identifică manifestarea divină şi le proclamă separat (copilăria, satul, natura, sărbătoarea, etc.), în volumul ,,Scaunul harului” găsim toate aceste elemente reunite într-un tot unitar, prin care poeta alcătuieşte un promontoriu, de pe care spiritualitatea se înalţă odată cu   monumentalitatea cuvintelor spre Tronul de Slavă.

Prin evocarea naturii, poeta îşi exprimă uimirea în faţa creaţiei Divine şi revelaţia învierii:,,…Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt/ ca o primăvară când învie toate/ parcă-s ale mele cele care sunt…” (,,Sfânta primăvară”, pag. 22).

Revederea satului reprezintă pentru poetă regăsirea unui Rai pierdut, de care nu s-a mai preocupat nimeni, unde în locul viţei de vie şi al pomilor roditori cresc spinii şi pălămida: ,,M-am întors la mine-n sat/ şi-am găsit casa-ntr-o rână,/ nimeni nu mai stă în ea/ de când s-a dus maica bună./ Râul Beica clipoceşte,/ via s-a-necat în ruguri,/ deşi nimeni n-o munceşte/ tot mai dă vreo doi-trei struguri./ Părul, nucul şi gutuiul/ sunt deja cam ofiliţi,/ nu e nimeni prin ogradă…” (,,Aşa-i viaţa…”, pag. 10)

La prima vedere poemele scrise de Titina Nica Ţene par de o tristeţe nostalgică, însă lecturate aprofundat ele transmit în sufletul cititorului bucuria mântuirii, speranţa învierii şi iubirea lui Dumnezeu: ,,…De mă cuprind melancolii,/ nădejdea mi-e, Doamne, la Tine, / Eşti raţiunea mea de-a fi,…” (,,A venit toamna”, pag. 32).

Prin maniera descriptivă în care îşi transpune mesajul liric, Titina Nica Ţene ne înviorează sufletul, ne cheamă la fericirea vieţii, mai importantă decât toate celelalte probleme (,,Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?”, Matei 6: 25).

Versurile Titinei Nica Ţene îşi trag seva din ingenuitatea unui suflet pur iar poezia sa se înscrie pe o anumită linie a tradiţiei poeziei feminine româneşti, liniştită şi profundă, iniţiată poate de Carmen Sylva şi având între reprezentante pe Elena Farago, Paulina Popa, Elisabeta Bogaţan sau Mariana Pândaru Bârgău.

Titina Nica Ţene este o poetă contemporană a cărei creaţie lirică va dăinui prin bogata încărcătură spirituală, disimulată în simplitatea fiecărei metafore.

PETRU BIRĂU

__________________

27 Aprilie 2010 – Petru Lascău: „Semnătura iubirii“ (Octavian Curpaş)

Motto: “De focul tainelor ce-am cunoscut,/ Mă-ntorc ca-naintaşii, orb şi mut.” (“Taine”)
“Sub paşii noştri se despică marea”

Petru Lascău a devenit cunoscut în lumea scrisului graţie volumelor de proză “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. Poetul este stabilit în Lumea Nouă din 1985. Primii 16 ani i-a petrecut la Chicago, iar din 2001 este stabilit în Phoenix, Arizona. Aici, Petru Lascău este pastor al bisericii „Elim”. Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. „Semnătura iubirii” poate fi considerată un manifest şi o pledoarie pentru cel mai nobil sentiment uman – dragostea. Într-o formă metaforică, autorul cântă dragostea faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. Mistuirea interioară este reformulată la Petru Lascău şi se numeşte “iubire”. Prin ea, autorul are şansa să trăiască o experienţă individuală, particulară, plină de o încărcătură simbolică, menită să îl înalţe. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă  cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub semnul divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea.

Satul şi natura în poezia lui Petru Lascău

Aceleaşi elemente acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă  în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.”  („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.”

Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” Această veşnicie se întrupează  la Petru Lascău în cântare. “Cum fiecare apus/ E înc-un răsărit de soare/ Mi-e lacrima şi plânsul/ Suspinul nespus/ O mai frumoasă bucurie/ Şi-o neauzită şi veşnică cântare.” (“Răsăritul din apus”) George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular.

„Dar unde sunt zăpezile de altădată?”

De altfel, Petru Lascău revine obsedant la această lume a satului şi a naturii, cu obiceiurile şi tradiţiile ei vechi de când lumea. Acest univers rural conţine în sine, un element idilic care îl face pe poet să se raporteze mereu la trecut. “Pasc caii sălbatici/ Caii negri/ Peste miriştea sufletului meu/ În nările lor sforăie/ Mirosul ierburilor ce au fost.” (“Caii ») Calul este simbolul călăuzei, al biruinţei asupra răului. De fapt, această întoarcere la trecut, în condiţiile în care sufletul poetului seamană cu o mirişte, relevă sentimentul neputinţei, al tragismului, al imposibilităţii de a depăşi nişte limite şi nişte limitări ale prezentului. Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare. Odată cu poemul „Cenuşă”,  intrăm într-un nou registru. Petru Lascău se metamorfozează într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.”

Prezentul se materializează  într-un destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/  în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) Satul de acum pare a fi un spaţiu pustiit, gol, lipsit de personalitate – “când azi nu mai e nimic din tot ce-a fost” – iar poetul încă mai cutreieră “pe uliţele satului de ieri.” (“Primăvara inutila”) Există totuşi, o posibilitate de a evada din lumea aceasta în care speranţa nu mai există, în care “lacrimile noastre/ Sunt ploi inverse”, iar această alternativă rămâne visul. “Poate că visul/ Această unică fereastră de sus/ A sufletului/ Se va deschide definitiv/ Când ploile zilelor/ Se vor opri/ Şi apele timpului/ Se vor retrage în matcă.” (“Fereastră “) Elementul acvatic revine – lacrima, ploaia, apele timpului, totul sugerează nevoia de abundenţă, de belşug spiritual. În poezia lui Petru Lascău, apele timpului, orele se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”.  Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/ lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc  în „bucurie pură”.

De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată. Dramatismul versurilor lui Petru Lascău exprimă foarte bine frământările poetului, ale celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic al lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…”  („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Şi totuşi, neliniştea, zbuciumul, chinul său sufletesc continuă. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de transformări. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o experienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii.

Petru Lascău – poet al fiorului religios creştin

Petru Lascău este de asemenea, un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire.

Autorul este conştient că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău  crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”) Majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului  –  „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile.

Poezia religioasă  a lui Petru Lascău aminteşte de cea a lui Vasile Voiculescu. În spaţiul iniţierii sacre, alegerea prevalează asupra destinului. “De ce mă laşi eu singur să aleg/ La bifurcări de căi esenţiale ?/ Neputincios, nu pot să-Ţi înţeleg/ Nepătrunsă taină-a voii Tale. » (« Alegerea ») Acelaşi « de ce » îl regăsim şi în « Fructul oprit », poemul lui Vasile Voiculescu: « Pe-o creangă rumenită ce-amurgul lin străpunge,/ De ce nu eşti un măr înrumenit ?/ Cum te-aş muşca, de Te-aş putea ajunge,/ Tu, Doamne-n lume, singur fruct oprit. » Spre deosebire de acesta însă, Petru Lascău are puterea de a face alegerea cea bună : « Eu te-am ales ca Domn al meu/ Şi la răscrucile din valea cu suspine/ Îndrumător mereu spre Dumnezeu/ Te-aleg din nou, Doamne, pe Tine. » (« Alegerea ») Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. El  declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

Când “inima-i o vistierie plină”

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De  jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”) În acelaşi poem, Petru Lascău spune : « Daţi-mi mie focul şi suspinul/ Razelor în porţi de toamnă rece/ Melancolia frunzelor ce cad/ Pe coama aspră-a vântului ce trece. » De această dată, latura dominantă a stihurilor este hotărârea, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!” Sentimentul de înstrăinare, de izolare este metaforic exprimat de asemenea, în « Tristeţea » : « Tristeţea e o convalescenţă a inimii./ De aceea joi,/ când aveţi voie/ cu bilete în regulă/ şi ciubuc la portar/ s-o vizitaţi la spital/ aduceţi şi flori de câmp/ şi zâmbetul de copil. » Florile de câmp şi zâmbetul de copil vorbesc depsre inocenţă, nevinovaţie, puritate. În faţa lor, tristeţea nu mai are putere. Petru Lascău găseşte într-un final, soluţia, astfel că din punct de vedere spiritual, sufleteşte, reuşeşte să ajungă într-o ţară unde se poate visa” („Cerere”). Visele sale au parfum de flori de câmp şi zâmbet de copil. Să luăm cu noi, această imagine – flori de câmp şi zâmbet de copil, pentru că aşa se semnează iubirea.

Octavian Curpaș

Phoenix, Arizona

__________________

26 Aprilie 2010 – Costea Marinoiu: „Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic (1705-1830), Editura Offsetcolor, Rm.Vâlcea (Al. Florin Ţene)

Cărturarul vâlcean,promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie.

Descoperim la autor rigoarea şi precizia cercetătorului,inteligenţa disociativă,de cea mai aleasă speţă,e un mod de a dubla observaţia asupra amănuntului cu fine consideraţii asupra fenomenelor istoriei şi adâncimile textelor prezentate.

Civilizaţia cărţii care a rodit în miezul spiritual al locului vâlcean nu poate fi separată de sfânta Mănăstire Cozia unde Filos ,pe atunci logofăt a lui Mircea cel Bătrân,aşa cum se aminteşte în hrisovul domnesc din 8 ianuarie 1392,ne oferă,cum spune autorul cărţii,autentice versuri,adevărate imnuri,adunate cu strădanie într-un ciclu intitulat Pripeale,tipărite,mai apoi,în Psaltirea de la Govora din 1637.filos poate fi considerat întâiul poet român modern.

Costea Marinoiu aminteşte în cartea sa de Lexiconul slavo-românesc a lui Mardare Cozianu ce cuprinde nu mai puţin de 4575 de articole.Despre această lucrare a scris cu nuanţă apreciativă şi Mihai Eminescu.

Investigaţiile făcute de autor ne  conduce spre afirmarea unui fapt deja înţeles:Istoria cărţii vâlcene a anilor 1705-1830,şi chiar mai înainte de aceşti ani, a avut două componente,una religioasă şi alta laică,iar conţinutul acestor cărţi conduceau cititorul spre educaţie şi înţelepciune.

În  predosloviile şi cărţile înaintaşilor noştri erau integrate până la dizolvare cântece,tradiţii înţelepte ale satelor de pe Valea Alutus-ului,Argeşului şi Dunării.Asfel au apărut balada Meşterul Manole,ce se constituie în legenda întemeierii Mănăstirii Argeşului,clădită în timpul domniei lui Neagoe Basarab,cel mai învăţat domn român până la dimitrie Cantemir,aşa cum specificăNicolae Andrei şi Gh.Părnuţă în Istoria învăţământului din Oltenia,Editura Scrisul Românesc,1977,p.70.Domnitor ce a studiat şi  primit învăţătură de carte la Mănăstirea Bistriţa a Craioveştilor,din ţinutul Vâlcii.

O premieră în literatura veche de la noi este apariţie eseului practicat la Râmnic cu oarecare succes în Predosloviile Mineilor lui Chesarie şi Filaret,între anii 1776-1780.Aceste lucrări se disting prin calităţile literare.Alexandru Duţu cercetător caracterizat de o fineţe a observaţiei scrie în Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII,p.133, că tema centrală aleasă de Chesarie este evoluţia istoriei şi timpului.

Cărţile scrise şi tipărite la Râmnic,s-au în zona acestui ţinut,au fost răspândite pe întreg teritoriu Principatelor Române.Acest adevăr  este înserat în Evanghelierul din 1746:”nu numai în ţara măriei tale ci în toate ţările şi ţinuturile ce vorbesc limba românească…cu care să se lumineze nu numai o seamă de norod,ci toată pravoslovia.”(„Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval” de Octavian Schiau,Editura Dacia,1978,p.81).Autorul specivică,faptul că mai bine de jumătate din cărţile tipărite la Râmnic pe parcursul secolului XVIII au fost distribuite în transilvania.Barbu Theodorescu scria că Ardealul devenise o adevărată comoară de cărţi râmnicene.

Seriozitatea,documentaţia,acribia cu care au fost scoase la lumină hrisoavele vechi, modul de interpretare ,face din Costea Marinoiu un autor de care istoria literaturii române ar trebui să ţină seama.

AL. FLORIN ŢENE

__________________

23 Aprilie 2010 – Daniel Mureşan: „Cunoaştere şi creaţie artistică“ (Călina Marc)

Încerc să fac o scurtă prezentare a gândurilor melc acum, la recitirea capitolelor cc au ca obiect cunoaşterea artistică.

.Lucrarea (în această formă) constituie o încercare de a schiţa „o scurtă teorie a cunoaşterii artistice”. In aceşti termeni mi se pare interesant proiectul, după care Daniel Mureşan îşi înfăţişează,  în prezent, propria sa interpretare a temei.

Proiectul aşează într-o nouă lumină cunoaşterea şi creaţia artistică – chiar dacă cl presupune şi alte comparaţii cu alic tipuri dc cunoaştere.

Pentru a realiza o cunoaştere dc un mod deosebit, artistul crează ceva deosebit, care reprezintă fereastra lui spre lume şi spre sine. De aici nevoia artistului creator dc a găsi căi, noi, ieşite din comun, dc acces la mintea şi sufletul celor cărora li sc adresează, receptorilor. ‘

Şi iată că dintr-o dată ne aflăm în faţa temelor principale ale lucrării. În primul rand autorul a selectat şi sintetizat  puncte esenţiale de vedere, existente în literatura de specialitate, cc i-a fost accesibilă. In al doilea rând, cl a dezvoltai, in procesul de selecţie şi sinteză, un punct dc vedere personal cu un simţ dialectic al măsurii, cc nu sc întâlneşte prea des.

Punctul dc vedere personal este argumentat cu convingerea şi pasiunea unui artist, într-un limbaj accesibil şi cititorului nespecializat în domeniu.

Dc aici cred că rezultă calitatea principală a cărţii: faptul că Daniel Mureşan deschide propria sa fereastră spre înţelegerea specificului creaţiei şi cunoaşterii în sine”, fără să neglijeze interacţiunea cu alte forme de creaţie şi cunoaştere.

Spiritul dialectic al măsurii i-a fost dc ajutor, în întrevederea direcţiilor dc reliefare a sensurilor urmările, dc nuanţare a ideilor puse în lumină.

Aş da şi căteva exemple în prezentarea relaţiei  obicctiv-subictiv în domeniul artei plastice,

pentru înţelegerea adevărului artistic;  (tratarea reportului dintre adevărul creatorului şi adevărul receptorului; nevoia de ridicare a receptorului, printr-o educaţie specifică, pentru a înţelege creaţia  (opera), dar şi pe creator

Urmărind caracteristicile cognitive şi cele afective ale creaţiei artistice, autoru face observaţii pertinente , subtile şi de minuţie asupra limbajului operei de artă Porneşte în această căutare dc la forţa artistului, operei, receptorului şi a realităţii şi sc reîntoarce Ia aceiaşi piloni dc susţinere ai expresivităţii şi adevărului estetic (artistic)

De-a lungul paginilor sc remarcă spiritul critic faţă dc uncle poziţii absolutizantc. Merită să fie mai amplu analizată, poate, şi viaţa proprie a creaţiei artistice, independent dc voinţa celui cc a făurit-o, dar dependentă în evoluţie dc succesiunea generaţiilor dc privitori, lectori, ascultători.

Lectura cărţii, trezeşte întrebări şi este o invitaţie la dialog constructiv.

Prof. univ. dr. CĂLINA MARC

Cluj – Napoca, 1 aug.2000

_______________

22 Aprilie 2010 – Titina Nica ŢENE: „Scaunul harului“, Editura Semănătorul, online, 2009 (Ioana Stuparu)

Mănunchiul de poezii publicate de Titina Nica Ţene în volumul intitulat “Scaunul Harului”, aduc a romanţă cu parfum de amintire, ferestre cu gutui păstrate una lângă alta ca nişte candele luminânde sub bolta seină a iernii, credinţa că există un rost bine stabilit de Dumnezeu în toate, nădejdea că după iarnă va veni iarăşi primăvară: “Doamne, că pe lume nu-i nimic mai sfânt / ca o primăvară, când învie toate”, spune autoarea în poezia “Sfânta Primăvară”.

Când sufletul i-a fost legat de locurile natale, nimeni, niciodată, nu i-l va putea dezlega, dă de înţeles delicata în cuvânt Titina Nica Ţene, venită pe lume în satul Uşurei, judeţul Vâlcea, sat din care a plecat de multă vreme, urmându-şi destinul . Versurile simple ca apa izvorândă din crestele munţilor spun foarte multe: “Ce fericită eram, Doamne, / Şi ce departe sunt acum!” (De Paşte); “Merg încet cu sufletul pustiu, / singură printre atâta lume, / timpul a trecut când nici nu ştiu, / oamenii din juru-mi nu au nume” (Toarcem amintirea).

Puterea obişnuinţei nu-şi găseşte locul în inima poetei Titina Nica Ţene. Ea nu poate să privească numai înainte, fiindcă dorul vetrei strămoşeşti dă în clocot şi cheamă necontenit. El, DORUL nu va putea fi ostoit decât odată cu poposirea autoarei, trup şi suflet pe plaiurile natale: “M-am întors la mine-n sat / şi-am găsit casa-ntr-o rână / Părul, nucul şi gutuiul / sânt deja cam ofiliţi / nu e nimeni prin ogradă / să vadă că sunt iubiţi” (Aşa-i viaţa).

Cântecul pământului ce i-a legănat anii copilăriei a urmărit-o pretutindeni, ca o vrajă. În poezia “Suflet rătăcit”, autoarea descrie cu multă sensibilitate una dintre căile spre alean pentru tot ce a lăsat în urmă: “M-am întors acasă pe un drum de ţară / Şi-am stat de vorbă cu pădurea / … Am trecut tăcută pe sub merii-n floare / ce mi-au nins cărarea semn de bun venit, / ziua-ntreagă, parcă, era o-ntrebare: ai venit acasă suflet rătăcit?” (Suflet rătăcit).

Titina Nica Ţene a fost hărăzită de Dumnezeu cu meşteşugul rânduirii cuvintelor în vers. Deosebit de semnificativă este poezia “SCAUNUL HARULUI”, poezie ce a dat şi titlul volumului: “Se simte primăvara-n aer / copacii deschid ochii-n vânt / şi parcă simt cum creşte iarba / şi ghioceii din pământ / O altă primăvară vine / şi-mi înfloresc cuvinte-n gură / şi cad tristeţile din mine / ca florile de pe răsură”. Astfel, prin frecventa invocare a divinităţii, autoarea îşi exprimă nemărginita credinţă în Dumnezeu şi recunoşiinţa pentru faptul că El I-a netezit cărarea în viaţă: “Doamne, Te caut mereu / undeva acolo-n cer / şi de n-am să Te găsesc / Doamne Sfinte, simt că pier” (Cărarea).
IOANA  STUPARU

________________

21 Aprilie 2010 – Theodor Damian: „Exerciţii de înviere“, Universalia, Bucureşti, 2009 (Cezarina Adamescu)

Încă din titlul, foarte tentant, recunoaştem atitudinea creştină a prelatului, omului  şi poetului Theodor Damian, cel care îi adună pe scriitorii valoroşi din întreaga lume, sub oblăduirea revistei Lumină Lină, la colocvii de taină despre mântuire, Viaţă-Moarte-Înviere – Misterul credinţei care se proclamă la fiecare Sfântă Liturghie.

Şi de această dată, dascălul sacerdot ne introduce în universul adevăratei credinţe pe care o propovăduieşte de la amvon, la catedră ori în paginile prestigioasei reviste de cultură şi spiritualitate din New-York, de care aminteam mai sus. El ne învaţă şi în aceste pagini, nu numai trăirea, dar şi murirea, însă mai cu seamă, ne oferă fărâme din cuminecătura Învierii particulare şi universale de la sfârşitul timpurilor. E un mesaj escatologic de care trebuie ţinut seamă în aceste vremuri care prefigurează sfârşitul iminent al lumii, aşa cum l-a revelat Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă.

Profesiune de credinţă, dar şi de viaţă, Apostolatul Cuvântului dă  roade neaşteptate în toată lumea, în conştiinţele, nu numai ale românilor, dar ale creştinilor de toate confesiunile.

Putem spune că Theodor Damian este un  propovăduitor, un misionar itinerant care, oriunde s-ar afla, în  America, în România, Germania sau la Poli, îşi exercită mandatul încredinţat de Însăşi Pronia Divină.

Bogata şi prestigioasa  sa activitate didactică, spirituală, duhovnicească, literară nu a rămas îngropată precum talantul, în pământul, uneori arid şi sterp al sufletului învârtoşat, în lupta cu existenţa, ci, precum seminţele florarului, risipite în fel de fel de soluri, au prins rădăcini, au încolţit, au crescut  tulpini viguroase şi au dat la rândul lor, flori şi roade încărcate de seminţe, într-un ciclu firesc, aşa cum, firească este viaţa însăşi.

Cu alte cuvinte, s-au înmulţit nemăsurat şi necântărit şi aşteaptă, la rândul lor, să fie împrăştiate şi să-şi împlinească în felul acesta menirea.

Îl  recunoaştem încă de la primele pagini pe autorul volumului Semnul Isar, acelaşi stil colocvial, cald, prietenesc, confesiv, lipsit de formule didacticiste ori dogmatice, dar reuşind să transmită subliminal, mesaje vitale. Acurateţea acestui stil deja format este un câştig pentru cititor, pentru că înţelege mesajul şi-l asumă şi se substituie stărilor şi  ideilor autorului.

Autoritatea  religioasă şi morală pe care o reprezintă autorul e suficientă pentru receptarea cu deschidere maximă a textului poetic, care, îmbrăcat în aura spiritualităţii, induce stări cât se poate de stenice pentru suflet şi pentru psihic.

Theodor Damian nu se abate nici o clipă, însă, de la ideea de forţă pe care o transmite cu o luciditate maximă: trăirea autentică a credinţei şi nu numai afişarea ei ostentativă. Şi feed-back-ul nu întârzie să se nască şi să se manifeste.

Volumul Exerciţii de Înviere este expresia cea mai pură a unei credinţe adânci şi a unei trăiri, profund înrădăcinate în  suflet, dar şi manifeste, în căutarea omului/sufletului pe care să-l îndrume, să-l ghideze pe drumul cel strâmt, spre poarta cea îngustă care duce la Împărăţia Cerurilor.

Şi aceste „exerciţii de Înviere”, sunt de fapt, exerciţii de naştere, de viaţă şi de moarte, autorul învăţându-ne, şi învăţând şi el însuşi în acelaşi timp, cum se trăieşte şi cum se moare, pentru a dobândi Învierea. Sunt un fel de rugăciuni libere, neîncorsetate-n canoane, dialoguri cu Dumnezeu, cu reverenţa cuvenită, şi cu oamenii, cu acea notă de intimitate, afinitate şi căldură sufletească,  fără de care nu ai putea să-ţi deschizi sufletul, nici măcar la confesional.

Prin scurte secvenţe de viaţă, gen flash-back-uri, autorul pune în lumină  trăsăturile de caracter ale adevăratului creştin, mai cu seamă cel trăitor în lumea de azi, laicizată şi mergând în cu totul altă direcţie decât cea spirituală, secvenţe creionate cu cele mai simple mijloace de expresie.

Ele constituie etaloane de comportament şi de viaţă, exprimate liber. Un fel de parabole ale zilelor noastre. Theodor Damian ne învaţă lejer şi fără prea mare efort din partea noastră, ceea ce e cu adevărat preţios pentru propria-ne mântuire şi cum să purtăm povara dulce a jugului lui Cristos.

Inserarea unor nume proprii în text este, la rândul ei un pretext, modul de adresabilitate fiind  universal valabil: „Ce augustinian sună versul acesta/ profesore Nicolae Anuţei/ de unde eşti ascultă-mă/ şi tu ai vrut să vezi/ jocul cercurilor concentrice/ tu prins în mijloc / ameţit / ruşinat / fericit / culorile nu mai contează / numai circumferinţele / aluneci pe ele ca pe gheaţă / dintr-una în alta / de sus în jos / şi de pe pământ la cer / din exces de cunoaştere / în mister.” (Ţipătul dintâi, 3).

Theodor Damian transmite în discursurile sale miniaturale, adevăruri filozofice vechi de când lumea,  perfect valabile în vremurile noastre: „Ce arde cercul / n-ai ştiut / aceasta este drama ta /  o joci perfect / pentru că nimeni nu te-a putut învăţa / tot ce înveţi / se corupe / pentru că nu poţi să fii / decât ceea ce n-ai învăţat / niciodată / nu există decât o singură haină / de mire / aceea în care te-ai născut / nici un croitor nu-ţi va putea adăuga/  nimic / de la Socrate citire” (Ţipătul dintâi, 4).

Avem în faţa ochilor o suită de miniaturi picturale în care artistul descoperă imagini, atitudini şi sentimente pe care ni le transmite cu afecţiune şi generozitate: „N-am văzut atâta tandreţe / cum văd acum în Varşovia / din copilăria / Botoşanilor mei / numai acolo şi atunci / perechile se ţineau / de mână / tineri şi bătrâni / poate şi Minulescu / şi-a scris romanţele / în Varşovia sau în Botoşani / se spune că bunul simţ / va plămădi toată frământătura / aşa cum se face / la fiecare mie de ani” (Ţipătul dintâi, 5).

Cunoaşterea de sine, „cântecul naşterii tale” trebuie căutată adânc în fiecare din noi şi însuşită, cu întreg misterul său, pentru a-l putea fredona, ori de câte ori te simţi singur: „dar pentru asta trebuie să fi fost la Neamţ / la mănăstire / nu în Spania / trebuie să fi mers singur / pe străzi necunoscute / fericit / şi să fi cântat / cântecul naşterii tale / pe care nu poţi să-l uiţi / asta este / să-ţi cânţi ţipătul dintâi / aceasta este fericirea / degeaba mai cauţi / în alte ţipete şi zgomote / doar cu drama aceasta rămâi / aşa cum ai intonat-o la început / aşa joci / în tot ce e frumos pe lume / îţi aminteşti / tu şi drama ta / fie că poţi / fie că nimic nu poţi spune” (Ţipătul dintâi, 8).

Poetul mărturiseşte în acelaşi amplu poem: „Fiecare minut îl petrec / descântând cântecul / destinului meu / şi luptându-mă / cu îndărătnicul zmeu / cel din mine nu din afară / acolo se duce lupta / în care / unul din doi trebuie să moară / nu se ştie când / dar ce mângâiere / să ştii / că fiecăruia-i vine moartea / la rând” (Ţipătul dintâi, 9).

Conştient de vremelnicia lumii şi a periplului nostru terestru, poetul spune: „aşa-ţi treci calea / şi vama / lăsând înapoia ta / lumea aceasta / tot mai săracă” (Ţipătul dintâi, 10).

Motivul cercului, al rotundului, al perfecţiunii apare frecvent în poeme, el însemnând şi un spaţiu perfect închis,  care poate fi gol ori plin, dar şi un rost, destin, împlinire: „tot ce iei cu tine / sunt circumferinţele / dacă ştii cum să le pui / la un loc / poţi vedea de departe cercul / cu tot ce cuprinde el / din vecie / apă, aer, pământ şi foc” (Ţipătul dintâi, 11). Şi aici sunt amintite  cele patru elemente primordiale şi esenţiale ale vieţii.

Un foarte frumos poem de iubire este inserat cu numărul 12 din acelaşi poem Ţipătul dintâi: „Liebes / tu unde eşti / ce noroc că cerurile tale / mai ard / tu eşti flacăra / iar eu lumânarea / sau invers / tu eşti cartea / plină de sens / eu o scriu şi tu o citeşti / sau o joci / aşa cum se cuvine / de când dansezi tu / între Dresleuca şi Menecadusa / nici o nenorocire nu vine / vezi / trandafirii din grădină / ne-au lăsat clipe târzii / când stăteam în aşteptare / iar tu voiai să vii / ai venit / dar încă te mai aştept / şi mă aştepţi şi tu / pe drumul dintre da şi nu”.

Se ştie că aşteptarea este mai încărcată de semnificaţii decât împlinirea ei. Aşteptarea înseamnă taină, dor, nerăbdare, emoţie, mister, chemare, trezirea simţurilor, inefabil, speranţă, gânduri, şoapte de iubire. Întâlnirea nu poate oferi atâtea daruri şi se petrece repede, între două aşteptări. Aşteptarea este apanajul femeii,  al Penelopei care-şi ţese gândurile la gherghef, care-şi coase dorurile şi, la fiecare împunsătură de ac, trimite un gând iubitului, iar plecarea este  apanajul bărbatului. Niciodată nu va fi bărbatul cel care aşteaptă, asta e de când lumea, el circulă, se preumblă, se ia cu lumea şi uită repede.

Iată, de asemenea, un foarte frumos poem de iubire, cel cu denominaţiunea 14 din acelaşi Poem: „Ce fel de înger eşti tu / că nici areopagitul nu vorbeşte / de categoria aceasta / în cerul cercului tău / am vrut să ajung / şi încă mai vreau / drumul până acolo / e ca o adiere subţire de vânt / deja când sunt pe el / nu mai sunt pe pământ / aşa cum pentru a fi filosof / nu trebuie să fii deja înţelept / ci doar iubitor de înţelepciune / mergător spre ea / aşa cum zice la carte / te vei mântui dar scoală-te / de câte ori vei cădea”.

De fapt, ce altceva înseamnă filozof decât iubitor de înţelepciune? (filo – iubitor; sofia – înţelepciune), rar ajungând pe culmile ei, dar tinzând spre perfecţiunea gândirii.

Portretul artistului dezvăluie doar un colţişor din taina ce-l învăluie, dar şi stârneşte curiozitatea privitorului, pentru că îi apare în alura unui cavaler de la Malta– de fapt, misterul actului de creaţie: „Artistul trece pe lângă mine / e înalt şi subţire / îmbrăcat în negru / de sus  până jos / cu pălărie desigur / şi cu gulerul pardesiului ridicat / deşi e noapte / e cald afară / dar el trăieşte în cercurile lui / cine ştie cum  e acolo / poate e iarnă sau vară cât am stat la masa aceasta / de unul singur / a trecut de vreo patru ori / când pe o parte când pe alta / bisericile bat miezul nopţii / artistul / elegant cavaler de Malta / cu pas măsurat / şi semeţ / trebuie să fii destul de îndrăzneţ / să-ţi construieşti singurătatea / în mijlocul lumii / ca un călugăr ce poartă / pustia în el / aşa cum îşi purta Alexandru Pleşca / lăstunii” (Ţipătul dintâi, 18).

O altă idee relevată aici este singurătatea artistului, însingurarea şi particularitatea creaţiei lui nemuritoare, care nu se poate zămisli decât în tăcere, izolare şi o profundă trăire interioară.

Şi iată că autorul strecoară şi precepte biblice, transpuse poetic:

Ce frumos e să ierţi / şi câtă bogăţie-n iertare / toţi cred că peştele / e-n mare / ce iluzie când de fapt / marea e-n peşte / tolle et lege / ia şi citeşte / şi învaţă / cum trebuie să te închini / când îţi faci / rugăciunea de dimineaţă” (Ţipătul dintâi, 20).

Theodor Damian ne descoperă „locul unde visezi / fără să vrei / unde duhul nopţii te prinde” (21) – şi e „ca atunci când te cuprind / necuprinsul / şi te arde pustia / ca atunci când asişti / îngheţat / la felul cum clipa / trage după ea veşnicia” (21) – idee excelentă, clipă cu clipă, bob cu bob,  adunate, realizează rotundul numit Veşnicie!!!

Şi încheie acest lung poem – Ţipătul dintâi – în mod magistral, ca o încununare a Crezului său religios şi artistic: „Fiecare are pustia sa/ aşa cum fiecare are o cruce / singurul lucru / care nu se învaţă nicăieri / este cum să mergi prin ea / fără să te rătăceşti / şi crucea cum s-o poţi duce” (22).

Într-adevăr, purtarea crucii este o artă ce ţine de fiecare om, mulţi o leapădă, alţii sunt striviţi de ea şi doar puţini reuşesc să ducă până la capăt povara încredinţată. Şi iată cum, într-un poem alcătuit din alte 22 de poeme, se  poate da măsura talentului şi măiestriei artistice a autorului.

Cea de a doua secvenţă Scrisorile pelerinului – destul de consistentă ca întindere şi substanţă, cuprinde poeme, în mare parte dedicaţii – având ca univers „motivul cercurilor înterpătrunse”, al eternităţii, al naşterii din nou. Apar ecouri din „Stihiri cu stânjenei” – un volum anterior de poeme care-l anunţa pe autorul de astăzi, Theodor Damian: „Vraja perihorezei / e ca izvorul ce-şi trage apele înapoi / nu mai scapi / dar nici nu te îneci / intri unde n-ai mai fost niciodată / şi n-ai fi crezut  c-ai să fii / e ca atunci când te înfrupţi / din stânjenelul arzând / dar nu te arzi / e ca atunci când stânjenelul de foc / îşi închide petalele / şi te soarbe în timp ce-l sorbeai / cine pe cine / nu se ştie / acesta-i drumul naşterii tale din nou / ai vrea să fie asta eternitatea / prins în mişcarea mereu unduindă /a cerurilor / nu mai ai odihnă / dar nici nu vrei” (În Malta cavalerii).

Istoria, Cetatea cu zidurile ei, cu bastioanele ei, tema cavalerismului medieval, călătoria (temă predilectă) – prefigurează călătoria prin viaţă a omului, tema arderii lăuntrice, din care nu rezultă cenuşă, ca şi din focul sacru, deşi te mistuie, tema scăldării, a botezului, a abluţiunii „într-o apă mereu mai curată”, tendinţa omului la desăvârşire, tema dorului de casă şi a pâinii negre „cea dulce ca pământul/ pe aceea o sfinţesc şi-o mănânc” (În Malta cavalerii).

Cine altul decât cel plecat, ştie cu adevărat gustul dulce  de coltuc de pământ, muşcat cu foame şi dor  neostoit de acasă? Se zice că ţărâna patriei nu va înţepa niciodată talpa, aşa cum n-a înţepat-o pe vremea când omul umbla desculţ, pe uliţele copilăriei.

Apare frecvent tema corăbiei care nu mai soseşte, a vaporului plecat şi neajuns la destinaţie, a naufragiului, e eşuării, a dorului de ţărmul părăsit, a călătoriei pe apă, prefigurând apa Styxului. „Te-ai suit în corabie / la cârmă / să-ţi conduci tot neamul / pe drumul din urmă / spre locul unde nimic nu se cere / aşa cum de demult / cei vii se botezau pentru / cei morţi / ca să-i cuprindă / în înviere” (Susquehana trecem – poezie dedicată lui Vasile Andru).

Valurile –o altă temă recurentă (valurile vieţii??) –  sunt şi ele prezente – cu toate frământările, unduirile şi zbaterile lor de stânci: „Susquehana ţi-a luat fiul / din braţe / şi-l poartă pe valuri / şi râu şi navă deodată / de acum / acolo nimeni nu se mai îneacă / intri în apă / ca-n taina Iordanului / şi curgi spre Împărăţie /  aşa cum curg apele / în cristelniţă / acum / şi în veacul ce va să fie” (Susquehana trecem).

Este uimitor cum, cu aşa de puţine mijloace, poetul reuşeşte o aşa de mare bogăţie de sensuri şi adevăruri care nu mai trebuie  demonstrate, şi într-aceasta constă valoarea şi măiestria versului acestui poet.

Dar acesta poate fi şi ritualul scăldării în râul sfânt care vindecă  de orice neputinţă şi boală, care te vindecă, în primul rând sufleteşte şi te poartă totodată pe tărâmul fabulos al închipuirii: „Pe Susquehana la deal / Fiul risipitor se vindecă / de real / pe Susquehana la vale / fiul risipitor se vindecă / de toate bolile sale” (Susquehana trecem).

Theodor Damian  în poemele sale reuşeşte să dea expresie fericită  unor idei şi concepte creştine, mai mult chiar, unor trăiri spirituale, care nu mai pot fi puse la îndoială şi înnobilează titlul şi calitatea de copil al lui Dumnezeu. Şi aceasta, fără formulări dogmatice, ci doar prin imagini şi discurs liber, specific poeziei moderne. Şi iată că şi prin acest mijloc de artă, serviciul adus dumnezeirii şi omenirii este remarcabil şi bine primit şi acolo sus, şi aici, jos, de către semeni.

Theodor Damian ştie ce se petrece în suflete. De unde? Fiindcă el a învăţat SĂ LE ASCULTE. A asculta şi nu doar a auzi –  e o artă sublimă, A şti să taci cu luare aminte şi să încuviinţezi doar cu ochii şi gesturile, atunci când un om îşi varsă amarul, a şti să împarţi fiecăruia, vorba potrivită, la timp potrivit, este rostul duhovnicului.

Şi poezia este o sfântă confesiune, chiar dacă nu e  şoptită la scaunul de spovadă, între tine şi reprezentantul lui Dumnezeu – duhovnicul, cel investit să lege şi să dezlege tot ce e de legat şi de dezlegat pe pământ şi în cer, în virtutea canoanelor Sfântului Sacrament al Conciliaţiunii, al iertării şi al  împăcării cu Dumnezeu, cu tine însuţi, cu semenii.

La rândul său, de astă dată, preotul şi omul ni se confesează în pagini tulburătoare. La rândul nostru, trebuie să învăţăm a-l asculta cu luare aminte.

Dumnezeu este Marele Scriitor. El scrie viaţa fiecăruia dintre noi, pe o Carte cu file nevăzute. În uriaşa Lui Carte, eu sunt personajul. Cum de nu încurcă Dumnezeu persoanele? Cum de conduce El, cu mână sigură acţiunea, după Marele Său Plan, fără să greşească? Şi cum de-i recunoaşte pe toţi, după care criterii, după secolul, anul, luna, ziua naşterii, după ce culori sufleteşti pe care le răspândeşte în jur fiecare, după specificul său. El este Scriitorul care ne scrie vieţile. Dar şi cititorul care ne citeşte în suflete, pe chipuri, după fapte,  în toate împrejurările vieţii noastre. Noi credem că, singuri, suntem capabili de a înfăptui ceva, o activitate materială, spirituală, intelectuală. De fapt, El e cel care acţionează în noi, prin Duhul Sfânt. Un Dumnezeu infinit care ştie să se facă micuţ, să încapă în om într-o părticică de azimă sfântă, de unde lucrează temeinic. Doar să ne deschidem uşile sufleteşti, ferestrele minţii, să nu bată degeaba şi să plece de la noi, trist şi îngândurat că i-am refuzat găzduirea, că nu i-am deschis inima.

Sfântul Augustin spunea în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul Său şi că nu se mai întoarce”.

Să  aşteptăm clipa când El va trece şi să-i facem loc, să se strecoare. Ştie El cum. Pe nesimţite. Pe neobservate. Fără  revelaţii spectaculoase. Pe negândite.

Sfântul  Apostol Pavel spunea: „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci altcineva trăieşte în mine”.

Te trezeşti că nu mai vorbeşti şi nu mai acţionezi tu, ci Altcineva, Marele Altcineva care este în tine. Părticica ta de dumnezeire. Cum de se împarte la infinit, rămânând, cu toate acestea întreg, în fiecare? Iată încă o taină. Theodor Damian ştie că tot ce a primit, însă, trebuie să dea înapoi. Că a primit doar în custodie, ca noi toţi, de altfel. Unii  un talant, alţii doi, alţii cinci, zece talanţi. Toate darurile trebuie înapoiate sporit, cu părticele din inima, mintea şi sufletul fiecăruia.

Şi asta face. Ne aşterne pe tavă aceste daruri. Sub formă de părticele. Iar noi e pregustăm cu evlavie aproape. Cu respect, cu smerenie, pentru că ştim că au fost prelucrate în creuzetul curat şi secret al inimii sale.

Ce dovadă mai mare, decât aceste confesiuni, dăruite nouă? Trece harul pe lângă noi: Nu puneţi zăvoare la uşi! Lăsaţi-l să  intre, să-şi facă sălaş şi să lucreze acolo.

De un asemenea har lucrător este vorba şi în aceste scrieri. Şi ele lucrează în taină în noi, pe îndelete, cu răbdare şi îngăduinţă.

Theodor Damian a aflat, trecând prin pustia care e „locul unde s-a născut/ cu adevărat poezia/ pustia este locul unde fulgerul moare / între pustie şi fulger / pustia este mai tare”(Palmierii Granadei).

Un alt adevăr pe care ni-l dezvăluie autorul e că Poezia este o cruce, „crucea mocneşte în poezia” (Palmierii Granadei) şi, fără jertfa crucii, lumina ei, „lumina sunetului” ei se va stinge.

Călătoriile, imaginare sau reale, prin amintirile copilăriei, „De la Apenini la Anzi cu Edmondo de Amicis” – pe un vapor, ori cele  din actualitate, prin Granada, Helsinki, Malmo, Varşovia, la Malta, prin Argentina, prin Patagonia – iarăşi Ţara închipuirii, a idealului de neatins al copilăriei, ori prin alte colţuri ale planetei, ne arată, de fapt, traseul iniţiatic străbătut prin sine însuşi, sunt călătorii până la capătul sinelui, urcări şi coborâri în profunzimea sa, dar şi înotări în deşert, în pustia nisipului sau „pe marea curgândă-n mister” – unde „vapoarele şi bărcile / se leagănă leneş”.

Laboratorul intim al creaţiei lui Theodor Damian este unul cu totul neobişnuit: „nu scriu ceea ce văd / că nu înţeleg nimic / scriu ceea ce nu văd / ca să învăţ să înţeleg” (Helsinki). Aceasta veste o axiomă, ori un silogism perfect.

Lucrurile văzute, întâmplările trăite sunt doar pretexte, adâncul lor se descifrează lent în cuvinte. El şi le explică în felul său, nu numai sieşi, dar ni le explică, înţelegându-le el mai întâi, după principiul: trebuie mai întâi să faci ceva, ca să înţelegi ce-ai făcut: „crezi că ştii dar nu ştii / mai bine cum zice Descartes / faci drumul pe care nu-l ştii / dar îl faci şi devine al tău / iată singura cale / care te izbăveşte de cel rău” (Helsinki).

Acest drum iniţiatic al cunoaşterii de sine din Scrisorile pelerinului – este străbătut de noi toţi, este drumul care te face înţelept, o dată cu înaintarea în vârstă: „Şi uite-aşa / fără să ştii de ce şi cum / te-ai făcut mai bogat / cu un drum / dar şi mai bătrân / drumul pe fruntea ta / coroana care te face stăpân” (Helsinki).

Nenumărate inserţii filosofice din tezaurul de înţelepciune al marilor gânditori ai lumii care au întemeiat şcoli şi au avut discipoli până  în zilele noastre, ne strecoară Theodor Damian în versurile sale, dovadă că înţelepciunea este inepuizabilă: „La Babel / a mai căzut o stea / aşa ne golim cerul / de luminătorii mici / aşa se face că tot mai mult / întuneric / ni se strânge-n priviri / ca şi cum soarele moare / între două închipuiri //  Ne retragem în moarte / ca litera-n bârlogul tăcerii / non omnis moriar / mai apucă să strige Horaţiu / atunci când a înţeles / că e posibil să te lepezi / de timp şi de spaţiu / non omnis moriar / a strigat când a înţeles / că moartea / se ascunde în viaţă / aşa cum nimicul e-n toate / aşa cum se-ascunde visu-n / realitate” (Scriu în Rosario).

Rând pe rând defilează bătrânii filozofi şi veşnic tinerii poeţi; Descartes, Socrate, Nietzsche, poetul Horaţiu, Fericitul Augustin, Meister Eckhart, ca şi personaje din credinţa budistă:

Pe pragul porţii marelui zeu / se fac exerciţii de nemurire / Mytra te cheamă / dar nu te primeşte de tot / ca o albină dai târcoale / stânjenelului auriu şi fierbinte / ca îngerul morţii femeii lui Lot / nu se ştie cine spune adevărul / şi cine minte / tu trebuie să discerni / de firul acesta putred atârnă/ nemurirea ta / dar ce înseamnă discernământ / în ispita aceasta încrâncenată / prelungă şi grea” (În Malta cavalerii).

E genul de întrebare retorică pe care şi-a pus-o şi Pilat din Pont înainte de a se spăla pe mâini: „Dar ce e Adevărul?”

E aici vorba de ALEGERE, şi nu de o alegere oarecare, aleatorie, ci de alegerea fundamentală din viaţa ta, nimeni nu te sileşte, ai capacitatea de a discerne şi liberul arbitru, de tine doar depinde pe care drum vei merge: „Asta înseamnă / că ştii ce vrei / chiar dacă nu poţi singur / s-ajungi în locul ce-l ştii / dar crezi / că îngerul va veni / nu contează cum se numeşte / contează că oriunde te afli / Varşovia, New Work / Munchen sau Botoşani / cineva acolo sus / te iubeşte” (Ţipătul dintâi, 15).

Ceea ce subliniază Theodor Damian este faptul că trebuie să  discernem între o filozofie de viaţă orientală sau occidentală  şi adevărata credinţă, care nu poate fi decât creştină.

Cu un uşor sarcasm autorul mărturiseşte: ”Sunt personajul principal / al unui roman imposibil / dacă e imposibil / trebuie să fie şi exposibil / altfel universul nu mai stă / în picioare / altfel ne vom întreba  la nesfârşit / de când, de unde şi de ce / se moare” (Scriu în Rosario).

Autorul strecoară şi elemente mitice alături de cele reale, din călătoriile sale: „Acum eşti în Argentina / Rosario / Cordoba este numele acestui / pietonal / pe unde se plimbă cavalerii / selectaţi de împărat şi de regină / să se ducă după Graal” (Am mai fost în Argentina)

Theodor Damian scoate deseori la iveală adevăruri crude cu care se confruntă  cei mai mulţi oameni, în drumul lor: „Numai atunci când te confrunţi / cu forţa sincerităţii / îţi vine în minte parola exactă / a singurătăţii / numai atunci / altfel uiţi / negând permanenţa jocului teluric / ce-ţi desface partea de dincolo / spre care cu fiecare cuvânt / ai întins o mie de punţi” (De la Apenini la Anzi).

Autorul ştie că în demersul său, nu e totdeauna receptat integral şi că va fi

înţeles, poate, într-un alt timp, care nu ţine de uman, ci de cosmic: „Despre inocenţa poeziei mele / se va scrie mai târziu / poate mâine / când dragostea se va vinde / pe o bucată de pâine / dragostea / ca jocul de şah / jucat în Times-Square / între lumini şi culori / dar jucat întotdeauna / de amatori // Numai când nu mai iubeşti / joci profesional / caii de pe tabla mea de şah / au două capete / unul în regim de zi / şi altul în regim special / aşa mi-a spus / Miguel Ballesteros / poetul argentinian / cel mai acvatic / care atunci când te descoperă / îţi pictează metaforele / întunecos şi lunatic / aşa mi se întâmplă şi mie / când deodată mă cuprinde / tristeţea prelungă şi grea / când deodată stânjeneii / invadează câmpul dintre mine / şi moartea mea” (De la Apenini la Anzi).

În periplul nostru terestru spre patria cerească, observă autorul: „Alergăm / de la un capăt la altul / al lumii / himerele sunt aceleaşi / doar poartă alt nume / nici n-am observat că / himera e-n noi / am crezut-o mereu / în afară / ca fata morgana / în muzeul figurilor de ceară” (Spre Malmo).

Peste tot în călătoriile sale, utopice sau nu, Theodor Damian este însoţit de copilul care a fost: „asculţi pe vaporul de croazieră / valurile Dunării / copilul din tine creşte din nou / în alt trup / în altă eră / Ada-Kaleh e la fel / la pioggia / nici o lacrimă / deci totuşi se speră // În casa soarelui răsare / nebunul cu ochii lui închişi / ne învaţă cum se trăieşte / şi se moare / vorba lui Socrate / mori aşa cum ai trăit / contează fiecare cuvânt / pe care l-ai / sau nu l-ai rostit” (Spre Malmo).

Theodor Damian are conştiinţa existenţei veşnice a omului şi amintirile nu sunt decât rămăşiţe, fărâme ale preexistenţei omului pe pământ, de dinainte de cădere, un fel de Hiperboree, de Amintire a Paradisului dintâi, din care omul s-a prăbuşit, prin păcatul protopărinţilor şi  i-a rămas pe buze doar gustul dulceag-amărui-acrişor al ispitei: „Când am fost sfetnic de taină/ la zidirea lumii / atunci am văzut luna / prima oară / înainte de a se naşte / era ca în noaptea de Paşte / frumuseţea ei dinăuntru / de mai multe ori m-a răpit / nu ştiu cum am ieşit şi iar am intrat / de câte ori am murit şi am înviat / dragostea de lună / e mărturie / a ceea ce ea întotdeauna vrea / dar niciodată nu reuşeşte să spună / cămara lunii cu muşchi de copac / proaspăt mătăsos / ucenicim la ea preţ de o viaţă / şi preţ de o moarte / ca Pavel urmând lui Hristos” (Frumuseţea ei dinăuntru).

Peste tot e prezentă şi se aude-n surdină vocea auctorială care intervine în text, ca un fel de personaj central, care ţine firul roşu înfăşurat direct pe inimă, un fel de comentator şi vocea autorizată a corului antic, punctând evenimente şi trăsături de caracter, situaţii, lucruri şi idei: „Nu toţi pelerinii au setea la fel / aşa cum dragostea nu-i niciodată / aceeaşi / mereu intervine ceva / şi vântul îşi schimbă gustul / unii sapă în deşert / să găsească singuri apa / asta vocaţie, mai zic şi eu / să-i dezveleşti dunele / aşa cum desfaci petalele / stânjenelului înfierbântat / de săpat se poate săpa oricând / dar ca să dai de apele adâncului/ dulci / să converteşti deşertul să se boteze / cu botezul dorinţei / numai atunci”(Botezul dorinţei). Se ştie că botezul dorinţei poate fi socotit cu aceleaşi atribute sacre ca şi cel săvârşit cu apă şi formula triniară rituală. În vechime, dacă un catehumen sau un necreştin era în primejdie de moarte şi nu se găsea în apropiere vreun preot să-i administreze Sacramentul Botezului, ca să moară creştin, se lua în considerare botezul dorinţei, care se socotea valabil.

Dovadă  a rezonanţei cuvântului poetic este poezia Bucăţică cu bucăţică:

Am bătut toaca în soare / până s-au muiat ciocanele / acum nu mai bat / dar toaca încă răsună  / urmele ciocanelor ele bat / străfulgerând miezul de lună / şi ciocanelor le-a plăcut toaca / de fapt au mâncat-o / bucăţică cu bucăţică / înăuntrul ciocanelor / mişcarea ritmată încă mai dăinuie / se spune că după mai multe veacuri / şi-un mit / muzica lor a prins rădăcină / în toiagul lui Aaron / care-a înfrunzit”.

Aidoma barbilianului „ou dogmatic”, Theodor Damian vorbeşte despre „Oul cosmic”: „Creşte oul cosmic / în ochii mei / cum mieii la stână / sub ochiul cărunt al păstorului / creşte oul cosmic în mine / şi-mi schimbă lumina-n cer / şi izvoru-n ocean / şi-mi inundă ogorul / însămânţat cu sângele meu / an de an” – şi el este legat de perfecţiunea artistică. De altfel, motivul oului apare în mai multe poeme: „Ceea ce până acuma nu am văzut / aceea am cunoscut / toate ouăle s-au botezat / toate săruturile / sub o poartă închisă / foamea de unu a intrat în lume / din nou / ceea ce n-am văzut / aceea am cunoscut / lumea murea şi învia / într-o coajă de ou”(Foamea de unu).

Tema deşertului, a pustiei, a golului lăuntric, a însingurării colective, a retragerii în mijlocul mulţimii este o temă recurentă, de asemenea, în lirica lui Theodor Damian şi ea este echivalentă cu disperarea şi tristeţea, când realizezi că totul e zădărnicie, e neîntreg, e cub care ar fi fost perfect, dacă nu ar fi avut un colţ sfărâmat, şi „deşertăciune a deşertăciunii” vorba Eccleziastului şi te simţi singur de tine, singur de ceilalţi, singur ca-n prima dimineaţă a creaţiei omului, când Adam se plimba prin Eden, în răcoarea serii şi nu ştia ce-i lipseşte, ceea ce îi generează o tristeţe fără margini: „Încă nu s-a descoperit / câtă disperare este-ntr-un deşert / şi cât pustiu într-un ceas / de disperare / toţi ne naştem cu o disperare-n / deşert / şi toţi murim cu deşertu-n inimi/ inert / peregrinăm cântând, cântecul trist / al mirelui fără fecioare / viaţa noastră ca urma copitei cămilei / în nisipul fremătând / fremătând / sub mângâierea ascuţită a vântului / întrebarea deşertului / sună ca un clopot arzând” (Clopot arzând). Un plus de expresivitate artistică realizează poetul prin procedeul repetiţiei unor cuvinte ori versuri, subliniind ideea de bază.

Adam era neîntreg până la crearea perechii, a jumătăţii sale, dintr-o coastă.

Abisul, o altă temă frecventă în poezii: „abyssus abyssum invocat, celebrul panseu este probat pe deplin: „Abisul ce-ţi dă fiori / doar pătrunzându-l cu mintea / ca un mormânt / între două golgote / ca o cruce pe care ni se coace / merindea / aşa e groapa tăcerii / un cameleon obosit / cântecul lui înfiorând rărunchii / fiinţei / cine a mai văzut / doi munţi adăpostind un abis / şi-un pustiu cu dunele-n  spasme / sângerând din ochiu-i închis” (Un pustiu cu dunele-n spasme).

Poemele lui Theodor Damian par gânduri şoptite sieşi, solilocvii, monologuri interioare, întrebări la care nu aşteaptă răspuns, descifrare de taine, limpezirea unor idei care-l bântuie frământări şi nelinişti zămislitoare de cuvinte şi imagini precum  „un pustiu cu dunele-n spasme” – mărturie că acolo a existat cândva viaţă normală,  – mituri rescrise şi răstălmăcite: „vorba lui Nietzsche / acolo se discerne adevărul / abyssus abyssum invocat / ce te faci însă când stai singur / la poarta vulcanului / şi nu poţi intra / aşa cum ispitei i-a rămas neterminat mărul / îi dai târcoale flămând / ca lupul / ai crezut că o să mai fie / dar nu mai este ce-a fost / vulcanul îşi frământă lava altfel / se plămădeşte altfel de pâine / tot pâine dar altfel / n-ai ce face / abandonezi sau rămâi / unde sunt taurii corridei dintâi / unde-i marea cea mare / şi Taormina cu umerii goi / şi morţii care se întorceau înapoi / şi Meduza adormită / cu şerpii adormiţi şi ei / după cea mai frumoasă corridă închipuită / şi jocul de-a istoria/ şi de-a Nietzsche / în scena aceasta atât de răstălmăcită” (Vorba lui Nietzsche).

Din când în când poetul se foloseşte de rimă întâmplătoare şi, deşi versul său e alb, această rimă dă melodicitate, şi un ritm susţinut discursului liric.

Îndrăzneli lingvistice precum „Intrarea în templul acesta / te moare şi te învie” – dau la rândul lor, un plus de farmec scriiturii.

Un poem amplu şi interesant, cel care dă titlul volumului, ne aduce aceleaşi întrebări cu sau fără lămuriri:

citeşte şi ascultă / teoria bog-bang-ului / este în totală revizuire / universul vine nu din explozie atomică / ci din explozie de iubire / esenţa lumii nu e chimică / ci psihică / tolle et lege //  Meister Eckhart ne-a învăţat / că omul este un fenomen acustic / şi ne-a spus să avem un / de ce / pentru fiecare lucru / o întrebare dă un răspuns /  o lămurire / dar ce te faci când răspunsul e / cine ştie? / aşa şi cu vânătoarea asta / cine ştie / mai ales dacă vânezi două paradisuri / deodată / abia dacă-ţi mai aminteşti de unul / de celălalt n-ai nici o idee / dar le vrei pe amândouă / cineva ţi-a spus că ceea ce gândeşti / există / pentru că gândeşti / şi că dacă vrei poţi” (Exerciţii de înviere).

Misterul credinţei, Moartea şi Învierea pe care le vestim la fiecare Sfântă Liturghie euharistică sunt aşternute cu pioasă  cutremurare în faţa misterelor Creaţiunii: „Intrarea în templul acesta / te moare şi te învie / aşa cum se frâng aripile îngerilor / când coboară înaltul / şi cum le cresc altele noi / pe măsură ce urcă / trebuie să mori de multe ori / ca să înviezi tot de atâtea / ca să înceapă transfigurarea / alergarea ta neîncetată /  pe drumul templului / este pâinea ta cea de toate zilele / şi de o fiinţă / este lumina ce descuie uşa fremătândă / roşie şi umflată de ploi / când cad zăvoarele / te cutremuri / ca atunci când te afli faţă în faţă / cu tine / cu gândul tău cel mai ascuns / ca atunci când te dor rărunchii / în galbenul fierbinte al serii / şi te pregăteşti cucernic / şi cu sârg / pentru exerciţiile învierii” (Exerciţii de înviere).

Tonul uşor autoironic este evident, dar el limpezeşte ideea: „te culci cu urechea / pe această creangă de lauri / ai uitat că nu tu ai făcut lumea / ci ea pe tine / se-aprind felinarele lângă mare / ce orb conduce pe care orb / marea curge / Heraclit o împinge din urmă / val după val / e ca şi cum ai sufla în soare / şi deodată se mişcă din loc / evident e o chestie de filozofie / nu de noroc”(Exerciţii de înviere).

Se evidenţiază ideea de templu ca suport al credinţei –  nu numai cel din ziduri, dar şi Templul Trupului care adăposteşte gânduri, sentimente, cuvinte, idei: „în templu e loc pentru toţi / stăm la rând / la nevoie templul se face mai larg / templul e loc fără timp / ca un vas de înaintează / cu şi fără catarg / e locul unde  şi faraonii / se-nchină / şi unde gândul tău îmbătrânit / trece din moarte-n lumină” (Exerciţii de înviere).

Este cel puţin interesantă ideea asocierii templului de un vapor care navighează, cu şi fără catarg, uneori în voia vânturilor, alteori mânat de o velă, dar şi de iscusinţa căpitanului care se află la cârmă.

Autorul vede templul ca pe un adăpost pentru toate primejdiile, dar şi adăpost pentru tihnă, reculegere, rugăciune, meditaţie, templul poate oferi scăpare din încercuire, locul unde nu se poate întâmpla nimic rău fiindcă e protejat de lege şi de Dumnezeu, de aceea, oamenii aleargă la el ca spre un turn de scăpare în faţa unei iminente primejdii: „O cum fug oamenii spre templu / parcă adulmecă un apropiat / cataclism / toată viaţa adulmecăm / de parcă ne urmăreşte mereu / n-ai unde să fugi / râurile nu poţi să le treci / singurul drum  e înainte / şi se îngustează mereu / spre templu  spre templu / aici e singurul loc fără timp / asta Heraclit n-a mai spus-o / că locul creşte un tip de fiinţă”(Exerciţii de înviere).

Cu adevărat acest poem este emblematic, pentru că autorul dă  întreaga măsură a  măiestriei sale şi în el se regăsesc toate temele abordate până acum.

Mai mult, autorul insistă în ideea ca omul să devină  el însuşi un templu – ceea ce nu e deloc uşor pentru că  ispitele sunt mari şi îl trag înapoi. Dar nu spunea oare, Sfântul Apostol Pavel: „Nu ştiaţi că trupul vostru este un templu?”

Mirosul de tămâie / e ispita cea mai grea / şi când nu vrei / sfinţirea nu o poţi evita / dar fericit alergi pe drumul / către izvor / înainte ca apele să-şi creeze vadul / pe care nu-l cunoşti / dar de care ţi-e dor” (Exerciţii de înviere).

Autorul ne oferă în acest poem  mostre de viaţă şi moarte ca exerciţiu Necuprins în cuvinte, ci doar trăite. Şi ca o recompensă  supremă, Învierea, arvuna promisă încă din această  viaţă, prin Via Mortis.

Starea de templu se regăseşte, nu numai în tămâia şi jertfele aduse aici ca ardere-de-tot, ori ca daruri la altar, dar şi în inimile celor care-i păşesc pragul, ori rămân în pridvor, pentru că  nu se socotesc vrednice încă. Chiar şi în inimile celor care doresc să ajungă la el, pentru purificarea rituală şi iertarea păcatelor, dar nu reuşesc din pricina nenumăratelor obstacole. Cu aceştia Dumnezeu are mai multă răbdare decât avem noi.

Templul este fierbinte mereu / tămâia şi jertfele şi inimile / îl ţin încins /  aşa cum cuprinsul se încinge / de necuprins” (superbă imagine!!!).

Fără  o căinţă sinceră şi o propunere de a nu mai săvârşi păcate, în zadar vom aduce jertfe, spune autorul, în felul său poetic:

Mai bine să stai în templu / să te dezlegi şi să te purifici / în apele groase / curse din lacrima fiinţei / trebuie să strigi mult la uşă / până se deschide izvorul / şi să ştii ce şi cum să strigi / nimic nu e la întâmplare / adu-ţi aminte cum a rodit / după Zaheu sicomorul / după ce a luat hotărârea definitivă / să meargă împotriva curentului / spre izvor / locul nunţii lui asfinţite / pe care nici în vis n-a visat-o / dar de care-i era atâta de dor” (Exerciţii de înviere).

În pilda lui Zaheu stă pocăinţa, remuşcarea, renunţarea la viaţa pe care a dus-o până atunci, hotărârea de a începe o viaţă nouă, eliberată de vicii şi de păcat, îndreptarea lucrurilor cât mai e timp.

Noi suntem pietre vii din acest templu şi  că el este o parte din noi, e lesne de închipuit pentru că el este casa pământească  a lui Dumnezeu şi totodată casa din cer, Ierusalimul apocaliptic, cetatea spre care ne îndreptăm şi totodată, fărâma noastră de dumnezeire. Prin apartenenţa la el, ne recunoaştem drept copii ai lui Dumnezeu: „Aşa-i stă bine unui templu / fierbinte ca para / noroc că nu te arzi / ceea ce-nseamnă că o parte din el / e în tine / şi te ţine din partea din care cazi / şi că o parte din tine e-n el / de aceea e singura ta ţintă / e drum şi destin / spre care alergi dansând / ca oarecând Isaia / între Aliluia şi Amin” (Exerciţii de înviere).

Secvenţa a treia a lucrării de faţă poartă numele Ca o piramidă jefuită şi cuprinde poezii în acelaşi ton confesiv, rod al neliniştilor poetice ale autorului. Egale ca număr de pagini şi ca substanţă poetică şi valoare artistică. Se remarcă uşor tonul autoironic, iar sub vălul lui, ca un mesaj subliminal, adevăruri despre viaţă şi moarte:

A început războiul / şi eu încă scriu poezii / ţara arde şi baba se cheaptănă / îmi vei spune / aşa este / îmi place să mor frumos / ca World Trade Center / sub cerul atlantic / ştiu că vei plăti pe alţii / să mă pieptene şi să mă spele / şi să mă îmbrace în cel mai frumos costum / că aşa se face pe la noi / încă din vremi precreştine / în schimb / vor primi cel mai frumos / portret al meu / ca să mă plângă mai bine / ceea ce pleacă se scumpeşte / ca şi vederile cu gemenii (…) / Cerul New-York-ului a fost negru trei zile / apoi tot albastru s-a făcut / doar mormanul de moloz / încă e acolo / ca o piramidă jefuită / 5978 de ani au trecut / între primul babel şi al doilea / fiecare babel se naşte din acelaşi material / şi are aceeaşi ursită” (Ca o piramidă jefuită).

Adevărata stare a omului modern, în pofida strălucirii şi a bogăţiei afişate ostentativ, e tristeţea: „Toată această lume frumoasă / toate aceste feţe îngrijite / toate aceste maniere elegante / şi muzica ce-o cântă la pian / ca reclamă / şi stille nacht / cifre la lacătul sub care / ţin încuiată tristeţea (…) // femeia reclamă cântă la pian / la Boheme / peste Des Moines se face noapte / tot mai adâncă / mă fulgeră o binecuvântare / şi-o anatemă / şi un dor / ca lui Prometeu de stâncă” (La Boheme).

O altă faţă a tristeţii este pentru  creştinul şi pentru preotul Theodor Damian, faptul că, Solemnitatea Naşterii Domnului s-a desacralizat în asemenea manieră încât, arareori creştinii îşi mai aduc aminte de semnificaţia ei majoră şi de rolul hotărâtor în mântuirea noastră.

Între limitele de jos – a avea – şi de sus – a iubi – omul este prins exact la jumătate, dar uneori balanţa se înclină în jos: „Undeva se termină / şi zidurile acestei cetăţi / încă nu s-a descoperit unde / oricum limita de sus nu e cerul / există alte cetăţi dincolo de el / fără de care cetatea aceasta n-ar fi / oricum orice lucru merge în jos / spre a avea / şi în sus spre a iubi” (Limite).

Şi totuşi, în această existenţă prea concretă, autorul îşi permite să viseze şi e în căutarea idealului: „caut un om printre milioane / dar nu pe oricine / caut un om care  caută oameni / care a terminat cu luatul / şi încă e om / care a terminat şi cu datul / şi care nu mai dă ceea ce are / ci ceea ce este // caut un om care mai ştie ce-i uitarea / uitarea de sine / singurul lucru pe care vreau să-l mai învăţ / aici unde trăim / ca-ntr-o tufă de mărăcine” (Singurul lucru).

Reflecţii şi meditaţii, dulci-amărui,  asupra condiţiei de om şi asupra caracterului uman, cu toată încărcătura de  afecte, dau măsura gândirii poetice a lui Theodor Damian: „aşa studiez oamenii la intersecţia vieţii/ şi mă testez dacă-s viu / dau cu piciorul / în ţepuşa visului / şi curge mult dor / şi dorul doare /

de profundis / aşa stau şi studiez dorurile / pe feţele şi în mersul oamenilor / se vede dorul după faţă / şi mersul după dor / n-o să ne schimbăm niciodată / decât atunci când / o să ne-nfrunzească / ţepuşa-n picior” (De profundis).

Îl regăsim pe autor în tema isihiei reluată din volumele anterioare. Nevoia de perfecţiune, de rotund, de cercul din copilărie împins cu o sârmă meşteşugită cu migală şi omul alergând după cerc şi în cerc iar uneori, ieşind din cerc şi pierzându-se în deşertul de nisip ori în deşertăciune, unde nu se poate  alerga cu cercul, un simbolism care duce cu gândul la misterele vieţii şi ale morţii: „am iubit cercul / sau ideea de cerc / îngerul lui / sau prăpastia atingerii lor nesfârşite / sau infinitul din fiecare din ele / viaţa şi moartea / cercurile mele concentrice / şi tangenţiale totodată / sâmburele fecundat de ele / gaura neagră peregrină / în univers / nu este cuvânt să-l cuprindă / nici vreo simţire / nici vreo metaforă / să-l prindă în vers // Tot ce ţine de deşert / este deşertăciune /  singura care stă e isihia / tot ce ţine de pustiu e pustiire / numai sihastrul nu se pustieşte / el pustieşte pustia” (Doar isihia).

Spre timpuri escatologice se îndreaptă gândul autorului, când toate se vor întoarce de unde au purces şi va fi un pământ nou şi un cer nou, aşa cum spune Evanghelistul Ioan, în Apocalipsă.

Tot un poem al timpurilor din urmă este şi Grâul acela, prefigurând Sfânta Euharistie, dar şi continuitatea celor Două Testamente, pâinea prefăcută sub invocarea Duhului Sfânt, la Epicleză, în Trupul Mântuitorului: „Încă mai creşte grâu / pe fundul Mării Roşii / de la seminţele curse / la trecerea înfricoşată / a pelerinilor cântători / acum valul încătuşat se înţeapă în / spumă / iar euharistia coace pâinea / jertfei viitoare / grâul acela mai foşneşte şi azi / în adâncuri / cine mănâncă din el / nu mai moare”

Şi totuşi, în poemele lui Theodor Damian: „miroase a mir şi-a visare / fotoliile de pluş de la clasa întâi / ispitesc raza de soare / femeile mironosiţe au mult mir / în vasele lor / nu-l vor termina niciodată / aşa cum nu se termină Învierea / nici piatra mormântului nesfărâmată / mirul unei singure mironosiţe / ajunge pentru întregul pământ / dar iată că sunt mai multe / şi flacăra candelei lor / sporeşte parfumul” (Un port ca o gură de leu).

Viaţa  în viziunea lui Theodor Damian este aidoma unei călătorii pe mare, iar vaporul/ omul, obosit de atâta cutreierat, intră în radă, apoi în portul vieţii şi-al morţii:

În port creşte levănţica / hamalii vor umple cala curând / vaporul bine mirositor / respiră din greu / în hăţişul de ape binemirositoare / un port ca o gură de leu / floare plăpândă / în curând îmbălsămată de soare / apele portului calde / şi mângâietoare / undele generoase şi binemirositoare / vaporul a intrat în portul / vieţii şi-al morţii / cel mai frumos de pe toate mările lumii / ce poate fi mai dulce decât / viaţa şi moartea / singura şi cea mai mare avere / şi cea mai sigură cale / spre Înviere” (Un port ca o gură de leu).

În toate poemele sale, Theodor Damian cântă minunea creaţiei – omul, în toate ipostazele vieţii sale, de la gestul mărunt la idealul măreţ la care aspiră. Omul încununarea creaţiei dumnezeieşti, trecător pe pământ, dar singurul capabil de a aduce slavă Creatorului său. Învăluit în lumina credinţei, omul poate străbate mai lesne întunericul din el şi din afară: „suspin dar nu-s trist / e noapte dar întunericul / nu mă atinge // O nouă zi a creaţiei / a opta zi”(Ziua a opta).

Încă un lucru care-l atrage în universul său liric este mirajul porţii, cu tainele  pe care le ascunde, e un subiect care-l fascinează pentru misterul ei de dincolo: „Toată viaţa mi-au plăcut porţile / ideea de poartă / voluptatea necunoscutului de dincolo / dar şi a pornirii / dar şi a întoarcerii la tine însuţi / surpriza porţii / cântec de greier îmbătat / de mirosul stânjenelului alb //  (…) // taina / e destul să priveşti şi te cheamă adâncul / ce ispită mai mare-ţi trebuie / glasul ielelor / cea mai frumoasă moarte / din câte mi-a fost dat să trăiesc / Poarta cu dus-întorsul ei feciorelnic / pragul ei ca un mugur de salcie / lăcrimând mângâiat de lumină / dulce şi fraged şi lacom / că te poate înghiţi rădăcină cu rădăcină” (Taina, e destul să priveşti).

Conştient de puterea penetrantă a cuvântului său, Theodor Damian spune:

Cuvântul meu creează / aduce întru fiinţă / de aceea el vede este-le / şi se recunoaşte” (Eşti).

Cu fiecare nouă carte, acest prestigios autor, prezent în multe reviste pe meridianele lumii, probează un talent cert, atestă o vocaţie autentică de om de cultură şi spiritualitate, o sensibilitate şi o clarviziune ce nu mai pot fi puse la îndoială şi ne îmbie cu roadele sufleteşti, atât de mustoase şi dulci, pe care  generos, le împarte, precum apa vieţii, însetaţilor din răspântii.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

23 ianuarie 2010

___________________

20 Aprilie 2010 – Maria Diana Popescu: „Restul este legendă”, Editura CONPHYS (Laurenţiu Bănuţ)

Recenta apariţie, la prestigioasa editură CONPHYS, a volumului „… RESTUL ESTE LEGENDĂ” semat de erudita creatoare de frumos, Maria Diana Popescu, nume consacrat pe firmamentul astral al literaturii româneşti contemporane, ca poet, jurnalist, eseist şi critic literar remarcabil, nu a trecut neobservată iubitorilor de cultură.  Conţinutul liric al volumului, asemenea unui interlocutor intim şi demn, invită cititorul să participe la fascinatul joc al punctului şi al contrapunctului afectiv-ideatic din universul real, dar şi să asculte vocea auctorială ce îndeamnă la respect pentru artă:  Despre mine,/  nimic pe de-a-ntregul./ Locuiesc  împreună cu pămîntul / care se coace,/  se răscoace,/ în verile strînse /ca pumnul./

Fiecare poem are un mesaj personal pe care îl emite în felul în care numai un poet avizat îl poate transmite:  dragostea faţă de cititori, lirismul curat, temperat şi binecuvîntat, care împovărează cu greutatea unei nobile sensibilităţi: „Foşnetul de nuntă al amiezei/ inel imi pune pe deget./ Deşi nu ştiu încotro se îndreaptă alaiul,/ vă aştept să-mi cunoaşteţi pruncii/ care dorm  şi plîng/ pe zidul de miază-noapte”. Un volum despre felul de a tăcea al autoarei, atunci cînd poemele vorbesc, neegalat şi neconfundat,  cu o tristeţe austeră: „De miliarde de ani,/ prin clasicile găuri negre/ mă întorc la Tine,/  pasăre albă,/ în pomul  de apă./  Tu, Doamne,  Te uiţi cum mă clatin/ pe lemnul/ din care a fost cioplită crucea Golgotei”. Iată un mod de scrutare a eului poetic, ce se soldează cu nevoia de a se defini prin creaţie: „Cusută de piatra rîurilor,/mă-necam cu fiecare val,/ în ziua în care se duelau fulgii/ şi toţi ceilalţi erau dezbrăcaţi de timpul / în care sîntem” […] pîndeam cu ochii scăpătaţi/  pe tăciunii stinşi de pe vatră.” Rigoarea lirismului, asprimea faţă de mirajul poemelor, dar şi cenzura propriei expansibilităţi demonstrează şi dovedeşte conştienţa responsabilităţii a ceea ce scrie Maria Diana Popescu.  Noutatea metaforicii şi a virtuozităţii consacră volumului un simfonism poetic sublim, suprapus  iluminării motivelor afective, înaltelor trăiri spirituale, printr-o manieră de vizualizare a frămîntărilor interioare: „Cerul se stinge, din nord, subţire / pe noptiera mea,/  gîndul pentru care cad la pat,/ schimbă seară de seară, aria,/ dar nu  dirijorul…”. Un tablou liric  tinzînd fie spre încifrarea în cheie intima a datelor vizibilului, fie spre evaziunea din realitate, sub puterea unor nelinişti poemelor primesc un timbru delectabil şi deopotrivă, o expresie tensionată, într-un joc suplu, diversificat al echivocurilor: iluminări radioase şi întunecări tulburi îmblînzesc moartea şi viaţa din cuvinte. „Tot mai rare şi mai repezi erau ploile/ Deşi aveam cusut ascunzişul cu iarbă sălbatică,/ gustam din rădăcini amare/ pînă plesneam în muguri/ şi rodeam…” Tridimensionalitatea, fluenţa versului designatic cu accente lirice, uneori uşor revolute, alteori evanescente, conferă poemelor un parfum dulce-amărui, precum gustul cafelei sorbite dimineaţa, lângă „un crin nefurat”: „Bucuros să-mi uşurezi naşterea şi moartea,/ m-ai poftit la cina de spice./ Mireasă la drumul mare,/ mă respirai ca pe aerul curat,/ rămas la cumpăna serii.” O altă latură a demersului liric este relaţia interumană,  amintirile pigmentate pe alocuri, cu o „tristeţe iremediabilă”, în care natura ocupă un bine-meritat loc, aureolată printr-o metaforă picturală de mare sensibilitate: „dealului de salcîmi înfloriţi, Golgotă îi sînt, în nevăzută esenţă…” . Spre încântarea cititorului, volumul „… RESTUL ESTE LEGENDĂ” vădeşte cu prisosinţă apetenţa autoarei spre abordarea poetică ce ţine de micro şi de macro-universul existenţial uman: „…multe şi frumoase lumini/ mi-au intrat pe fereastră…/ pasărea aceasta cu numele meu/ şi-a prins aripa/ între umerii dealului./ Fiecare laţ de mătase/  are casa lui în care locuieşte”.

Volumul-album se constituie într-un inspirat tandem ideatic între arta literară şi artă plastică, între creaţiile a două distinse doamne ale frumosului românesc, poeta Maria Diana Popescu, care ne încântă cu harul ei augural: „Deşi ceasul e dat înapoi cu o eră,/ aud scîncetul lunii în fiare,/ smochinele se coc în borcane,/ pentru gustul salubru al mierii”. Pictoriţa pariziană, Rodica Iliescu, „colorează” volumul cu un maxim de exprimări plastice. Exuberanţa artistei se manifestă în inedita perspectivare şi percepere a imaginilor, asupra cărora aplică nota personală, panoramată şi conceptuală a motivului. Alăturare mai mult decât fericită, formula  vers-grafică  singularizează liric şi plastic volumul, iar grafica prezentată intră în rezonanţă deplină cu vibraţiile poemelor. Revelaţia poetică a elevatei Maria Diana Popescu este, fapt dovedit, un modus vivendi al Domniei Sale, afirmaţie validată şi prin omagierea celestului afectiv, prin maniera inteligentă de tratare a motivelor poetice şi de redare a stărilor sufleteşti: „Stau în poem de veghe,/ mă rup  literă cu literă,/ rînd cu rînd,/ o chestiune de iubire,/ o luptă cu zilnica biografie […] Mă strîng pînzele albe, intinse pe iarba cealaltă şi cu sete sorb  nu din vin, nu din cafea, ci din făptura ta de rouă.” Maniera lirică generatoare de confort meditativ, conferă eleganţă poemelor, mărturiseşte sensibilitatea şi plurivalenţa literară ale autoarei: „…atîta vreme am stăpînit cu sîngele, cu carnea, cu nervii, femeia îngropată de vie sub fruntea mea de femeie.” Originalitatea volumului rezidă nu numai în expuneri poetice expresiv-inspirate, ci şi într-o coabitare personalizată, perfectă,  între cromatica scrisului şi scrisul imaginii picturale.  O concretizare a sublimului amplificat la esenţă: „Apusul trage dealul  pe trepte,/ lup singuratic/  înroşind salcîmii-nfloriţi.” Hărăzită creatoare, Maria Diana Popescu singularizează, personalizează şi consacră fiecare apariţie editorială pe care îşi pune delicata amprentă de frumos. Ca variaţiune pe aceeaşi temă, cititorul poate beneficia de privilegiul evaluării travaliului artistic, finalizat prin filmul cu titlul omonim volumului de poeme, „… RESTUL ESTE LEGENDĂ”. Grafica coperţii şi a DVD-ului ataşat cărţii, pe care este inscripţionată derularea imaginilor şi a poemelor denunţă, nu numai frumuseţea spiritului ci şi încântătorul chip al autoarei, care alături de vocea omului de radio, Teodor Brucăr, ne delectează cu o lectură de înalt rafinament. În surdină, pentru a-şi face loc „dilatând poemul”, pe parcursul a peste treizeci şi cinci de minute, fondul muzical al excelentului filmul realizat de Ion Măldărescu „cade în bemol, se înalţă în diez”, emanând un liniştitor confort spiritual cu notă personală, juxtapus nedisimulatei stări de bine, ce se prelungeşte în timp.

LAURENŢIU BĂNUŢ

________________

19 Aprilie 2010 – Grigore Radu Stănescu: „Răsărit de lacrimă“, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009 (Adrian Botez)

Am primit, zile astea, cartea lui Grigore Radu Stănescu: Răsărit de lacrimă, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2009. Un caiet/jurnal, cu candori aproape de farmec, dar şi cu multe locuri comune. Cartea are 84 de pagini:

1-prima parte, până la pagina 37, conţine 28 de poeme (care escamotează, cu maximă dezinvoltură, orice clasare/plasare în vreun curent literar, dar şi orice constrângere de versificaţie, semănând, uneori, cu respiraţia calmă  – poate mult prea calmă… – din somn…),

2-a doua parte, intitulată Poeme Tanka, conţine 44 de poezii, pe care poetul năzuieşte să le ordoneze după un străvechi model nipon (din păcate, reuşeşte doar la nivel formal…şi asta, doar rareori… – în niciun caz, nu şi conţinutistic, pentru că Grigore Radu Stănescu nu are cunoştinţe despre starea interior-spirituală a buddhistului japonez, creator de „tanka”…[1]).

Departe de a fi o „capodoperă” poetică, departe de a emite pretenţii de „includere într-o ierarhie” a valori/valorilor, cartea lui Grigore Radu Stănescu dezvoltă, totuşi, prin versurile sale, o naturaleţe a spunerii despre mediul rustic (SATUL CA UNIVERS LIBER este „personajul principal” al volumului, „personaj” despre ale cărui forme, încă vii, dă senină mărturie Grigore Radu Stănescu!)  – naturaleţe frustă (…şi, totuşi, conţinând unduirile princiar-regale, mistic-alchimice,  ale Lebedei!) care ne trimite cu gândul la maniera (evident, nu şi la geniul şi  valoarea artistic-creativă…) a pictorului francez, creator de „artă naivă”, Henri Rousseau, poreclit „Le Douanier[2]: „Ne-ntorceam, ca-ntotdeauna, de la câmp, / noapte era,/ pe ceruri roiuri de stele” (cf. Crochiu I); „aş fi scris versuri îndelung,/ sărutând pana unei lebede albe” (cf. Sărutând pana unei lebede albe, p. 23).

Titlul „Răsărit de lacrimă” (izbutită/intuită  sinteză, între apollinic şi neptunic) este împrumutat de la finalul poemului/distih Crochiu III: „În zori, iarba-n cristale – / răsărit de lacrimă”. Dar titlul este confirmat prea puţin, de către poemele ciclului. Intenţia de esenţializare a discursului poetic este evidentă, dar nu tot atât de evidente sunt şi reuşitele sus-numitei „operaţiuni”: „Bunica despre care-ţi scriu/ nu e aceea care a fost…(…) La fel ca vremea-i şi bunica,/ e bună uneori şi uneori e rea,/ iar alteori e-aşa şi-aşa…/Ea zice despre mine că-s zurliu/de aceea mă grăbesc, tăticule, să-ţi scriu” (cf. Scrisoare tatei, p. 21). Sau: „Bunicul meu, un bătrânel sprinţar,/ cu nasul ca un cioc de raţă (…)/ Ruşine nu-i adânc să i te-nchini/ şi vorbele cu tâlc să i le-aduni./ Un bătrânel sprinţar, bunicul meu…” (cf. Bunicul meu, p. 16). Mult prea abandonat banalităţii…o naivitate simplistă, desprinsă dintr-un caiet de şcolar – dar fără beneficiul candorii.

Truismele nu lipsesc nici măcar din Poemele Tanka: „cât timp fi-vor ploile/va-ncolţi şi sămânţa” (cf. p. 43) – dar, spre deosebire de prea păguboasa relaxare din prima parte, Poemele Tanka au, măcar, meritul de a tenta un „centru” metaforic (uneori chiar atins, real şi autentic candid): „Pe malul unui/lac ciobanu-şi adapă/turmele de oi – /el vede-n apă luna/ce-şi scutură polenul” (cf. p. 39), sau: „Regula mării/ la care însăşi marea/ veghează atent – / niciun val nu trădează/dragostea ei pentru ţărm” (cf. p. 71).

Cu toate violentele ei neomogenităţi valorice –  totuşi, noi nu am azvârlit din mână cartea lui Grigore Radu Stănescu,  – pentru că, chiar dacă talentul poetului n-a fost cultivat/educat cu străşnicie, chiar dacă diluţia discursului face ca poemele să eşueze, prea des, întru banal… – un merit al discursului stănescian nu poate fi contestat: acest discurs este rezultatul unei viziuni cât se poate de proaspete, asupra lumii. Un ţăran s-a trezit (prea târziu sau încă devreme, nu ne hazardăm în aprecieri…) şi priveşte lumea, fără să ţină minte absolut nimic din ce i-au „poruncit”/ordonat oamenii şi societatea, înainte de somnul său revigorant, purificator al cristalinului din ochi!

Şi tocmai această trezire cvasi-amnezică salvează, poate, poezia (sau încercarea de poezie – începutul de poezie…) al lui Grigore Radu Stănescu – aducându-l până în pragul filosofiei profunde a bunului-simţ agrest multimilenar: „Atunci când fericirea există,/ în serios, nimeni n-o ia” (cf. Dangătul fericirii, p. 9), sau: „de nimic nu se plâng munţii…/stau neclintiţi, de nimic nu le pasă/şi nimic nu cer de la viaţă” (cf. Nefericit, bunicul, p. 17).

Poate că filosofia sus-citată a munţilor, trecută prin filtrul propriei personalităţi, ar trebui preluată de către Grigore Radu Stănescu, şi să continue versul său „respiratoriu” uneori, alteori bolovănos de sănătate rustică… – şi să nu ţină cont, neapărat, de bodogănelile criticii/criticilor…(Şi criticii pot da chix!). Cu condiţia ca GRS să nu lase prea larg, nestrâns, pe gât, Jugul Logos-ului Sacru – …şi să nu-l trădeze prea des intuiţia!

ADRIAN BOTEZ


[1]Tanka este o poezie cu formă fixă din literatura japoneză, care constă din cinci unităţi cu o formă a silabelor în fiecare vers de tip 5-7-5 / 7-7.Partea care conţine 5-7-5 se numeşte kami-no-ku („fraza superioară”) şi 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). Tanka e o formă de poezie mai veche decât haiku. In vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiţionare plus concluzie la o chōka.

În era Heian a existat un grup de poeţi care se numeau cei mai buni şase autori de waka şi un altul de treizeci şi şase de poeţi. Poeta contemporană Tawara Machi a încercat să dea o viaţă nouă acestei poezii.La jumătatea erei Heian a apărut un joc nou. Cineva recita sau crea un kami-no-ku sau shimo-no-ku, şi cerea celuilalt participant să alipească un alt vers. Acesta tanka bazat pe principiul „brain storming” a primit numele renga.

[2]Henri-Julien-Félix-Rousseau zis le Douanier (Vameşul), pictor francez post-impresionist, s-a născut la 21 mai 1844 în Laval/Mayenne (Franţa) şi a murit la 2 septembrie 1910 în Paris. Henri Rousseau a trăit două existenţe diferite: într-una a fos vameş la Vama Rutieră din Paris, iar în cealaltă, începând de la vârsta de 41 de ani, a fost pictor. Mulţumită excepţionalei sale voinţe, a devenit unul din cei mai mari pictori ai epocii sale. Impresionismului îi opune arta naivă, cu care, în scurtă vreme, creează o adevărată şcoală de pictură. Creaţia sa depăşeşte însă mult graniţele artei naive, stilul său se caracterizează prin originalitate, modernism, fantezie şi visare, valorile artei sale fiind de timpuriu recunoscute de Robert Delaunay şi Pablo Picasso. În timpul vieţii nu cunoaşte gloria, trăieşte anevoie din pictură, dar geniul acestui pictor neoprimitiv, precum şi faptul că şi-a depăşit cu mult epoca au fost apreciate în întreg cursul secolului al XX-lea.

_______________

16 Aprilie 2010 – Victoria Milescu: „101 POEME“, Editura Biodova, Bucureşti, 2009 (Ioana Stuparu)

Într-un cadru specific întâmpinării  Sfintelor Sărbători de iarnă, când mâinile slujesc simţirea sufletului, pictând icoane – picuri de Lumină ce împodobesc pereţii, sub privirile blajine ale Maicii Domnului şi Mântuitorului, mânuitorii cuvântului scris s-au adunat la Muzeul Municipiului Bucureşti, cunoscut  mai mult ca Palatul Şuţu, să se bucure de încă o carte a poetei Victoria Milescu, 101 POEME, carte ce face parte din Colecţia ,,Ideal”, iniţiată şi îngrijită de scriitorul Vasile Căpăţână, colecţie ce cuprinde nume reprezentative de poeţi. După cum chiar titlul spune, cartea cuprinde 101 poeme, selectate din publicaţiile anterioare ale autoarei, dar şi versuri inedite.

Este o dublă sărbătoare pentru Victoria Milescu, 18 decembrie fiind şi ziua ei de naştere.

Din scurta prezentare a moderatorului Vasile Căpăţână, aflăm că  Victoria Milescu, născută în municipiul Brăila, este licenţiată a Facultăţii de Filologie, lb. română/engleză, Universitatea din Bucureşti; studii postuniversitare. Debutul literar a avut loc în 1978, în revista ,,Luceafărul”, iar cel editorial în 1988, prin concurs, concomitent în vol. Prier (Editura Cartea Românească, Bucureşti) şi în vol. Argonauţii (Editura Facla, Timişoara). Este o scriitoare complexă, a publicat poezie, proză, critică literară, literatură pentru copii, a făcut traduceri din limba engleză.

Printre invitaţii speciali s-au numărat scriitorii: Radu Cârneci, Mircea Micu,  Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Mihai Antonescu, Lucian Gruia, iar în sală s-au mai aflat şi alţi cunoscuţi condeieri: Monica Mureşan, Baki Ymeri, Constantin Carbarău, Virginia Meheş etc.

,,Este un privilegiu pentru mine să vorbesc despre Victoria Milescu. O cunosc de douăzecişiunu de ani; e un nume important, are locul ei în literatură, are stilul ei personal; versurile au limpezimea şi claritatea ce  creează o bună impresie. Se încheie un an apoteotic prin acest eveniment”, spune scriitorul Mihai Antonescu, iar poemul citit este o revelaţie pentru public.

Poetul şi criticul literar Lucian Gruia face o sensibilă analiză  a creaţiei autoarei remarcând rafinamentul şlefuirii cuvântului spunând că Victoria Milescu  lucrează ca un sculptor care toarnă opera în branz, căutând repere fine să salveze efemerul, citând: ,,Eu fac să dureze efemerul’’. Părerea domnului Florentin Popescu este că Victoria Milescu nu va fi un anonim în literatura română, fiindcă are poeme de valoare, iar spre edificare, cu harul de la Dumnezeu de a face să vibreze cuvintele, actriţa Doina Ghiţescu citeşte un buchet de poeme, răsplătite de auditoriu prin aplauze. Printre poemele citite sunt: ,,Candoare în vid’’, ,,La masa de lucru”, ,,Soliloc”, “Lizieră”, ,,Albul sonor”, ,,Tortura completă”, ,,Inimă de iepure”, ,,Hotelul din linia întâi”, ,,Un măcelar de geniu”. Actorul Andrei Soţchi o felicită pe autoare şi citeşte două poeme din cele 101, ,,Goliciunea zilei’’ şi ,,Între două peceţi”.

Intervenţia scriitorului George Istrate, citind un mic pachet de cuvinte la adresa sărbătoritei poete, de fapt la adresa frumosului feminin, a adus un plus de înălţare evenimentului de la Palatul Şuţu, din 18 decembrie, unde s-au îmbinat poezia cu muzica şi pictura, căci sala avea un aer de sărbătoare prin icoanele pe sticlă ce-i împodobeau pereţii.

Ca de obicei, distinsul cărturar Radu Cârneci a vorbit cu înţelepciunea care îl caracterizează, apreciind că este mare lucru ca acum, în prag de Mari Sărbători, să avem şi o astfel de sărbătoare. ,,Suntem un popor creator de frumos, e o mândrie că avem printre noi poete talentate şi frumoase; Victoria Milescu este un poet autentic…”. Şi exemplifică citind o poezie scurtă dar percutantă, ,,Cerul de ieri’’, trăind fiecare vers, aşa cum trăieşte bucuria că afară sunt nămeţi mari, că încă ninge viscolit, iar gerul biciuie feţele oamenilor, că avem o iarnă cu adevărat românească, aşa cum se cade să avem de Crăciun. Aminteşte plecarea în nefiinţă, încă din fragedă tinereţe, cu mulţi ani în urmă, a poetului Nicolae Labiş, citind poezia acestuia “Scrisoare mamei”.

Surpriza serii a constituit-o un cvartet de liceeni de la ,,George Enescu’’, care au răspuns invitaţiei domnului Vasile Căpăţână, interpretând un portpuriu de cântece celebre din repertoriul internaţional, spre delectarea publicului dornic de muzică bună, aleasă.

Dar cum la noi, la români, Sărbătorile Sfinte sunt întâmpinate cu colinde, ne-a făcut o surpriză plăcută şi neobositul cântăreţ Octavian Mândruţă. Pentru că în această iarnă s-au împlinit 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, când pentru izbânda LIBERTĂŢII, mulţi români au platit cu viaţa, în semn de omagiu, poeta Victoria Milescu a citit poemul liminar din cartea sa, Welcome December, apărută în 1994 şi închinată anonimilor care s-au jertfit pentru libertate şi adevăr, cărora  Octavian Mândruţă le-a cântat un colind.

A urmat binecunoscutul colind ,,O, ce veste minunată!”, interpretat în mod deosebit de poetul Mircea Micu, ,,susţinut” de publicul din sală.

Astfel s-a încheiat o frumoasă seară de iarnă,  o dublă sărbătoare.

IOANA STUPARU

____________________

15 Aprilie 2010 – Artur Silvestri: „Perpetuum mobile. „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”, Ed. Carpathia Press (Const. Miu)

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…) Luă stiloul de pe masă (…) şi începu să scrie…” (p. 7, 8). Pentru scriitorul-creator, notarea senzaţiilor ca şi a imaginilor percepute este asemănătoare cu schiţele pictorului, iar metamorfozarea lor în operă literară are ceva enigmatic: „Începuse să le noteze în caietul unde, la fel ca şi pictorii de odinioară care îşi făceau caietul de schiţe ca să folosească vreodată ceva (…) ceea ce credea că apare de la sine şi se naşte (…) poate enigmatic.” (Mesagerul, p. 30).

Stările sufleteşti nedefinite sunt însoţite de o muzică lăuntrică. Numai un spirit elevat – aşa cum este scriitorul – protagonistul din Fugit nox – poate percepe o asemenea realitate: „Încercă să-şi amintească versurile preferate şi reţinu, după o vreme, doar melodia lor legănată (…) Apoi, i se păru că începuse să le audă (…) nu reuşi să-şi dea seama de unde venea muzica aceea de flaute (…) Acum ajunsese să o asculte mai atent şi să o distingă în zumzetul sunetelor întâmplătoare ce veneau de pretutindeni. Părea că se adunaseră undeva flaute diferite…” (p. 11).

În Perpetuum mobile, pasajele descriptive plasează realul la marginea imaginarului, încât se conturează o lume stranie: „…în Golf, luna era plină, stranie (…) O priveau cum se apropie, fascinaţi de forma ei perfectă şi de mărimea ei neobişnuită de parcă distanţele s-ar fi apropiat, ori o altfel de realitate i-ar fi înconjurat deodată. Lumina însăşi începuse să capete o irizare stranie, mai bine zis, o concreteţe anumită şi o consistenţă inexplicabilă.” – s. n. – (Arătarea zeului, p. 14). Dincolo de impresia unui déjà vu, imaginile sunt în aşa fel înfăţişate, încât graniţa dintre imaginar şi real este estompată, unul glisând în celălalt, şi invers: „O mai văzuse şi altădată, această lumină (…) Poate odinioară, demult, într-un trecut care i se părea tot atât de imaginar ca şi vieţile anterioare, pe care, cândva, le va fi trăit (…) Undeva, la depărtare indefinită, străluceau luminile pâlpâitoare, ca nişte lumânări, ale unui sat ori ale unui oraş. Lumini să fi fost? Ori torţe? Ori lumânări? Şi ce adunare de oameni şi de case nevăzute, dar poate doar bănuită, să fi fost aceea?” (p. 14).

Dar nu numai imaginile, ci şi sunetele sunt stranii. Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea perpetuă, devine animat, venind parcă dintr-o realitate paralelă. Aşa se întâmplă în Semne de nisip: „Dar peste câteva fracţiuni de secundă – fără să-şi dea seama dacă începuse de mai demult sau poate revenise într-o cu totul altă realitate decât cea pe care o trăise ori poate o închipuise – auzi cum vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită, mişca toate acele mii de pălării de pânză…” – s. n. (p. 18).

În Cuvântul înainte la Perpetuum mobile, Artur Silvestri dezvăluie că epica acestui volum „arată o anumită percepţie a timpului” (p. 6). În cartea de care ne ocupăm, sunt detectabile două categorii temporale: una exterioară – târziul înserării, care face ca proporţiile să fie percepute deformat ( „…era târziu, începuse să se însereze. Poate soarele sângeriu, îndepărtat, alungind umbrele în aşa fel, încât totul părea să capete alte dimensiuni, să-l fi înşelat şi să-l fi făcut să-şi piardă sentimentul timpului care trece.” – Cuvinte din dicţionar, p. 23) şi alta interioară – ora misterioasă, când dominant devine straniul, indefinitul: „Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci.” (Fery-boat, p. 16). Datorită acestei categorii temporale, thanatosul este cel care se insinuează, imaginea (sau imaginarul închipuit ca realitate) convertindu-se într-una a eului asaltat de gândul morţii: „Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul, într-un triumf al morţii…” (p. 16).

Spaima – sora bună a Thanatosului – este surprinsă cum se insinuează în forul interior al protagonistului din Apocalipsa, după Antim, fiind pusă în legătură cu un timp al diluviului: „Ploua demult, de câteva ore (…) Prin sticla ferestrelor (…), ploaia se vedea stranie şi îndepărtată şi aproape ireală, ca o cădere continuă de perdele de ape, rotindu-se de sus în jos (…) Spaima. Se ivise treptat şi fără să i se bănuiască pasul uşor, aşa cum este pasul unui fur, când se apropie, la adăpostul nopţii. Întâi o presimţire în apăsarea din piept, (…) nod aşezat în gât fără motiv, senzaţie de sfârşeală, ca şi cum nimic nu ar mai fi fost posibil şi nimic nu se mai putea face de aici înainte.” (p. 20).

CONST. MIU

______________

14 Aprilie 2010 – Valentin Văran: „După Douăzeci de ani. Pleonasmul retrăirii unui deja vu al manipulării şi al dezinformării“, Editura Semănătorul, 2010 (Cezarina Adamescu)

Fiecare om, când se citeşte ceva deosebit,se duce cu gândul la ce ar fi făcut el în aceeaşi situaţie. Devenim eroii cărţilor citite şi uneori intervenim în desfăşurarea naraţiunii cu varianta  convenabilă nouă. Se zice că un actor trăieşte atâtea vieţi câte personaje interpretează. Suntem victimele propriei noastre imaginaţii.  Uneori ne transpunem într-atât încât uităm să trăim viaţa aşa cum este, împrumutând de la personaje stări, sentimente, acţiuni. Nu am putut deschide cartea lui Văran fără să mă aventurez în divagaţii şi să caut similitudini. Unde eram eu acum 20 de ani?  Ce statut aveam?  Cât de implicată eram într-un regim căruia îi slujeam, de bine de rău, într-o slujbă funcţionărească? Ce am făcut în zilele cruciale ale lui decembrie şi mai târziu, când lucrurile păreau să se fi potolit, dar s-au învolburat şi mai rău, ca atunci când totul se răstoarnă şi ochiul e silit să vadă invers?

Pornind de la aceste gânduri m-am avântat în  parcurgerea paginilor –  nu multe – dorind să cunosc experienţa acestui tânăr (şi eu eram pe atunci foarte tânără!) – care s-a văzut aruncat în vâltoarea revoluţiei – sau ce-o fi fost – aidoma sutelor şi miilor de tineri români, care doreau cu ardoare schimbarea.

E uşor acum să rememorez evenimentele.  Au trecut două  decenii. Lucrurile s-au decantat, am luat-o într-o direcţie (sau în mai multe direcţii deodată???) oricum, nu mai înotăm în marea de nisip mişcător care ameninţa să ne înghită. Nici un pas nu era sigur. Panica biruia orice cotlon intim al fiinţei.

La Radio România Cultural există  o  emisiune care poartă  titlul: „După 20 de ani. Poveşti adevărate”. O urmăresc permanent.

Sunt poveşti trăite, chiar dacă şi-au mai pierdut din dramatism. Unele sunt chiar incredibile. Când s-au scurs două decenii? Şi cu ce preţ? Mă uit rareori în oglindă. Doar fotografiile vechi, alb-negru mai sunt martore fiinţei mele de atunci. Schimbările sunt evidente. Nimeni nu rămâne acelaşi. Nici fizic, nici psihic, nici sufleteşte. Citesc subtitlul acestui studiu, acestei mărturisiri: „Pleonasmul retrăirii unui deja vu al manipulării şi al dezinformării.” – Nu se poate să nu te incite acest subtitlu deşi intuieşti despre ce este vorba.

Fiecare din noi avem senzaţia stranie că  am fost jefuiţi. Că am fost păcăliţi de sistem. A fost un timp când credeam aproape orice.

Astăzi suntem sceptici. Orice informaţie e întoarsă pe toate părţile, descusută, scuturată de praf, înainte de a fi crezută, însuşită. Oamenii şi-au pierdut încrederea în stat, în Guvern, în sistemul politic (Ohoooo!!!!), în Senat, în Parlament, în orice formă de conducere. Astăzi, conducere echivalează aproape cu o Forţă Ostilă, distrugătoare de om şi de valori. Un om, desigur, nu poate lupta singur cu sistemul.

De ce am visat, am crezut că va fi altfel? Cu totul altfel. Scenariul acesta nu ni l-am închipuit nicidecum, e străin voinţei noastre de acum.

Se spune că omul poate trece din rău  în mai rău. Totdeauna te întrebi atunci când ajungi la capătul puterilor, „pe culmile disperării”, vorba marelui gânditor Emil Cioran: se poate mai rău decât atât? Iată  că se poate. Din rău în mai rău. LEGILE LUI MURPHY triumfă, sunt la rang de porunci din Decalog. Toate se probează la fix, iar în spatele lor, Michiduţă îţi dă cu tifla.

Ce o mai fi mâine, cine mai poate prezice? Nimic nu e sigur. Parcă  trăim în mintea Eccleziastului, care nu vedea în jur decât o imensă „Deşertăciune a deşertăciunii…Şi totul este deşertăciune!” (Eccl. 1,1).

Ce ar mai fi de făcut? De aşteptat, de sperat, de întreprins. Nimeni nu ştie precis, pentru simplul fapt că  pe nimeni nu interesează decât propria sa persoană. Viitorul omenirii? Ducă-se! Ce treabă avem noi cu viitorul altora de vreme ce viitorul nostru (nici măcar cel apropiat) nu mai e sigur, câtuşi de puţin?

Aflăm  ştiri de peste tot. Tabloidele sunt pline. Citeşti, vezi şi nu-ţi vine a crede. Singurul lucru care ţi-a rămas de făcut: cruce! Faci cruce din ce în ce mai des. Te cruceşti, adică, de cum s-au întors şi răstălmăcit toate lucrurile.

Parcă  anume.

Cui prodest? Vai de cei născuţi,dar mai vai de cei nenăscuţi încă! Nu-i aşteaptă nimic bun, nimic solid, pământul se clatină,  aleargă la vale, fuge de sub picioare.

Şi în acest timp, un mic grup de oameni îşi freacă palmele, îşi râd în pumni. Au reuşit. Chiar dacă s-au căţărat pe munţi de cadavre nevinovate.

Triumfători şi gureşi, îşi plimbă cu nonşalanţă impertinenţa, pe sub nasurile noastre.

Dezvăluirile tânărului pe atunci, Valentin Văran sunt şocante. Ele trebuie citite cu mare atenţie şi înţelegere. Ca să  nu uităm. De ce să nu uităm? Pentru că  ceea ce se uită, are darul de a se repeta. Erorile se repetă  la nesfârşit. Şi dacă îi mai pasă cuiva, dacă cineva mai e demn, trebuie să se împotrivească acestei uitări. Cu propriile cuvinte, cu propria viaţă, cu un strigăt înalt de revoltă. La fel cum face Valentin Văran. El strigă-n pustiu, e adevărat. Dar poate, măcar ecoul vocii lui sparte de atâta strigare, va atinge în sfârşit o inimă, o conştiinţă. Nu mai multe. Ar fi de ajuns. Să începem de la o conştiinţă.

Un tânăr ca mulţi alţii care nu a avut de-a face cu politica regimului trecut. Pietrele tac, deşi ele ar putea să înceapă să murmure, apoi să vocifereze toate deodată. Doar ele pot şti ce se petrece în conştiinţa omului. Câtă frământare, câtă răsturnare, câtă mustrare ori câtă firavă mulţumire? Nu trebuie să existe neapărat un factor declanşator. Amintirile pot ieşi la suprafaţă şi când au obosit să stea pitite sub obrocul minţii. Nu te întreabă dacă vrei să le scoţi la iveală ori ba. Răbufnesc, pur şi simplu.Creierul uman, cea mai stranie enigmă.  N-au reuşit nici cei mai mari savanţi să-i afle întrutotul, dedesubturile.

Nu numai autorul eseului este confuz şi dezgustat, aşa cum mărturiseşte, dar orice om de bun simţ care se simte înşelat, păcălit, „dus cu muia”, aşa cum s-a exprimat Monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt despre român care nu prea se lasă  manipulat în asemenea fel.

Revolta că după 20 de ani sunt la fel de nelămurit şi la fel de confuz în ceea ce

priveşte realitatea cotidiană în care sunt constrâns să  exist. După douăzeci de ani

constat că sunt manipulat şi dezinformat cu aceeaşi neruşinare şi cu aceeaşi râvnă

ca şi în vremurile de care aş  fi vrut să mă bucur că  s-au dus. Invadat pe toate

canalele mediatice de politică, nu-mi pot reprima sentimentul de dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de ani.”

Şi dacă atunci,în toiul evenimentelor oamenii aveau o motivaţie serioasă, voiau să trăiască mai bine, răsturnând o structură strâmbă, astăzi, motivaţia s-a pervertit în lipsă de motivaţie şi omului a început demult să-i pară rău că a participat la evenimente şi că s-a lăsat „împins” de val. Raţiunea de atunci s-a răsturnat în iraţionalul de azi. Duşmanul comun a devenit duşmanii comuni, câtă frunză şi iarbă şi nu mai ştii nici măcar cine ţi-e prieten. Trădarea stă cu regele la masă. Stă şi cu săracul la masă, dacă au ce mânca. Stă şi cu dulăii şi cu cele mai amărâte javre la înfulecat ciolane.

Acum, spune autorul,”revolta că după 20 de ani sunt la fel de nelămurit şi la fel de confuz în ceea ce priveşte realitatea cotidiană în care sunt constrâns să exist. După douăzeci de ani constat că sunt manipulat şi dezinformat cu aceeaşi neruşinare şi cu aceeaşi râvnă ca şi în vremurile de care aş fi vrut să mă bucur că s-au dus. Invadat pe toate canalele mediatice de politică, nu-mi pot reprima sentimentul de dezgust, care revine la fel de pregnant ca acum 20 de ani. (…)

Am luat parte direct şi responsabil la actul de răsturnare a regimului comunist, şi dacă ceea ce unii mai cred că  a fost „revoluţie” ar fi eşuat, aş  fi fost primul din oraşul meu pe care l-ar fi executat securitatea.”

Autorul, cu luciditate şi acribie, reface filmul evenimentelor încă din ziua de 21 decembrie, când se afla la Reşiţa, lucrând împreună cu un prieten pictor la un proiect privind amenajarea parcului din Govândari pentru sărbătorile de iarnă.

Munca paşnică privind pregătirea sărbătorilor de iarnă este curmată brusc de firul evenimentelor care se precipită.

„La Timişoara, spune autorul, care era foarte aproape, lucrurile

depăşiseră  punctul de fierbere. Tensiunea pe străzile Reşiţei ajunsese aproape

palpabilă  în ultima săptămână. Lipsea un mic imbold, şi acesta a venit… O încercare

de a organiza un miting anti-Timişoara a degenerat (înaintea celui din Bucureşti!!!) şi tăvălugul evenimentelor n-a mai putut fi oprit”.

Cei doi pictori zugrăvesc primele  pancarte cu „jos tiranii”, „jos comunismul”.

Şi Valentin Văran, nu fără o oarecare doză de autoironie, scrie: „Am ieşit cu ele în stradă şi brusc am devenit eroii celor din piaţa sfatului. După euforia momentului, m-am regăsit un erou străin printre alţi străini. Eu nu mă voiam erou, cel puţin nu eroul reşiţenilor, aşa că m-am hotărât brusc să plec acasă, la Oţelu Roşu. Exprimându-mi dorinţa, entuziaştii momentului, au oprit pe loc o basculantă şi i-au ordonat şoferului să mă ducă acasă. Aveam un portret al lui

Ceauşescu, l-am pictat în puşcăriaş, după gratii, l-am afişat în parbrizul basculantei,

şi aşa am pornit spre casă. Pe drum, preţ de 65 de km, prin toate localităţile până la

Caransebeş  şi de la Caransebeş la Oţelu-Roşu, am trecut claxonând şi ţipând la toţitrecătorii. La rândul lor, ne salutau cu aplauze şi urale…

Când am ajuns la mine în oraş, aşa s-a nimerit…fără  voia mea, mi-am făcut

o intrare triumfală, cu basculanta prin mulţime, direct în faţa Clubului (aşa i se

spunea, şi aşa i se spune Casei de Cultură) din centrul oraşului, în faţă, pe trepte era

amplasat un microfon la care vorbea cineva. Din câte ţin minte, cineva de la

sindicat…mă  rog…CINEVA…”

Şi de data aceasta ca de zeci de alte ori în istorie, bănăţenii sunt la înălţime. Curajul şi dârzenia lor dau roadele scontate. Autorul urcă pe un podium şi vorbeşte la microfon: „Le-am comunicat că a început revoluţia, că lucrurile s-au pornit, Reşiţa şi Caransebeşul sunt alături de Timişoara, şi că nu avem dreptul ca bănăţeni să stăm de-o parte.”

Autorul se vede în ipostaza de erou dar nu doreşte să profite de această situaţie, pentru că:Era foarte ciudat atunci, şi am învăţat pe pielea mea acest lucru : cel ce are microfonul, are puterea !!!Aveam 28 de ani. Îmi doream faimă, dar nu putere. Simţeam forţa de corupere interioară a puterii.” Şi după ce face un aparteu, evocând viaţa lui artistică şi implicarea cu texte satirice la  adresa conducerii, autorul revine în actualitatea acelor zile şi spune: „aceasta era aura mea în faţa con-citadinilor mei, aceea de rebel, nu prea departe de aceea de revoluţionar. Şi nu m-am ferit niciodată să recunosc…eram anti-comunist.” (…) Rebelul, sau revoluţionarul, din mine a încolţit însă mult mai devreme, odată cu asasinarea lui Cornel Chiriac, a lui Emil Georgescu şi se zvonise că şi a lui Paul Goma.”

Valentin Văran are un fel propriu de a scrie. El merge pe firul evenimentelor, apoi, brusc divaghează, luându-se, precum după  firul Ariadnei pentru ieşirea din labirint, pe firul amintirilor din liceu sau chiar din copilărie, evocând familia, profesorii, colegii, apoi, iarăşi reîntorcându-se de unde a lăsat firul întrerupt.

El este un revoltat, un rebel pe care injustiţia nu-l  lăsă  indiferent şi ştie să  plătească toate „datoriile”  celor care l-au nedreptăţit.O dramă familială îi adânceşte şi mai mult repulsia pentru regimul nedrept.

Sistemul coercitiv care exercita presiuni psihologice asupra individului îl sileşte aproape să se înscrie în sistem, dar, după tergiversări nenumărate, autorul reuşeşte să scape printr-un transfer intempestiv la o altă unitate cooperatistă.

Ajuns în momentul de răscruce al societăţii româneşti, în acel decembrie 1989, tânărul Valentin  îşi prea din mers atribuţiunile de lieder de masă, aceasta şi datorită faptului că  era simpatizat printre tineri pentru programele culturale pe care le organizase până atunci. Nu fără autoironie, autorul povesteşte, la persoana a întâia, cum s-au derulat evenimentele. Relatarea este simplă, fără abuz de mijloace de expresie,este ca o confesiune în faţa unor prieteni.

În postura de lieder, autorul încearcă să evite conflictele între manifestanţi şi cei din sediul miliţiei ori din alte structuri, pentru a nu se ajunge la vărsare de sânge. Şi aici, doar dibăcia, abilitatea, bunul simţ şi calmul îl ajută să aplaneze lucrurile: „Nu ştiu de unde am adunat curajul să fac ceea ce am făcut în acele momente. Am ajuns acolo, am urcat pe treptele sediului miliţiei, şi am făcut apel la calm. Am promis că mă duc înăuntru şi negociez un armistiţiu cu ei, am promis că intru şi le sigilez sau le încui armamentul, în orice caz, că nimeni nu va face uz de armă împotriva noastră.

Înainte de a intra, doi vlăjgani m-au luat de-o parte. Erau mineri de la cariera

de marmură  de la Ruschiţa. Mi-au arătat sub poala hainelor lor vre-o 25-30 de

batoane de dinamită. Să le dau ordin şi ei aruncă în aer orice clădire din oraş !!!

Le-am spus că  voi apela la ei în caz de nevoie, dar să  sperăm că nu va fi

cazul. Unul din ei mi-a spus că dacă intru în sediul miliţiei şi stau mai mult de 5

minute, oricum aruncă  în aer clădirea. Din două motive: ori m-au arestat şi e de rău,

ori sunt de-ai lor, şi e şi mai rău. Am promis că  ies în 5 minute, şi am intrat. Condus

la comandant, i-am explicat scopul vizitei mele iar acesta m-a luat direct: „te-ai gândit în ce te bagi?”

I-am răspuns că  nu. În primul rând, nu e timp de gândire, ci doar de acţiune,

căci dacă  aş fi stat să mă  gândesc, aş fi înţeles inutilitatea gestului meu de a sigila o

cameră  de armament în care nu ştiu ce ar trebui să  existe, şi în care sunt convins că

au avut grijă să nu mai existe nimic în acele periculoase momente. L-am rugat, ca

spre liniştirea celor de afară, să mă lase să  pun un sigiliu pe camera cu gratii de la

intrare, ca să  pot ieşi în cele 5 minute promise.

A fost de acord cu termenii propuşi de mine, am primit permisiunea să învelesc într-o fâşie de hârtie cu semnătura mea pe ea lacătul de pe gratiile camerei

de armament şi astfel am dezamorsat un potenţial conflict care putea escalada în

evenimente regretabile de ambele părţi. Am ieşit afară  în uralele tuturor. A fost

pentru mine cel mai elocvent moment al participării mele la evenimente. Nu cred că

gestul meu ar fi fost trecut cu vederea în cazul în care încercarea de răsturnare a

regimului comunist ar fi eşuat. Le-am promis celor de afară  că nimeni nu va face uz

de armă  împotriva revoluţionarilor, cu condiţia să  nu ne manifestăm ca infractori, ci

ca oameni civilizaţi, care ştim ce vrem, şi anume o viaţă demnă,  în libertate…bla-blabla… şi discursul meu a prins. A fost uimitor pentru mine faptul că dacă deschideam gura şi afirmam sau ceream un lucru, oraşul întreg se conforma.”

Relatarea devine de-a dreptul captivantă.  Şi noi, care am uitat aproape total că  au fost momente dramatice sau am stat acasă, la televizor şi am privit cu uimire şi indignare cum se desfăşoară toată tevatura, mai aveam şi îndrăzneala să comentăm.

Autorul face multe aparte-uri în care-şi spune punctul de vedere clar şi răspicat, cu ce ar fi fost şi cu ce nu, din desfăşurarea dramaticelor evenimente.

Valentin Văran relatează şi întâmplări menite să emoţioneze, cum e cel  de la magazinul alimentara unde era coadă şi brusc, la trecerea lui  împreună cu  alaiul de revoluţionari, vânzoleala şi înghesuiala au încetat şi oamenii s-au aşezat civilizat la rând.

O bătrână a ieşit din rând, a trecut peste stratul de flori până la mine, şi cu ochii în lacrimi mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o. M-a binecuvântat, pentru că am apărut tocmai atunci, pentru că i se făcuse rău, iar dacă nu apăream în acel moment, ea nu ar mai fi avut puteri să ajungă să-şi cumpere mult râvnitele portocale. Am simţit, ca de multe ori până atunci, nodul acela în gât, acea revoltă împotriva regimului, a sistemului care ne animaliza treptat, zi de zi. Am plecat lăcrimând la rândul meu. Nu fără să simt însă revelaţia puterii şi mai mult, legitimitatea puterii cu care fusesem investit de semenii mei, legitimitate parafată pe dosul mâinii mele stângi cu sărutul unei bătrâne cu ochi înlăcrimaţi.”

Activitatea energică a tânărului Valentin a avut efecte benefice. Ei s-au organizat şi au început să desfăşoare activităţi de apărare, având şi iniţiative de într-ajutorare a celor care aveau, cu adevărat nevoie de sprijin material ori de altă natură.

Ne-am stabilit sediul în primărie şi pentru a comunica mai repede şi mai

eficient cu cei de la judeţ.

Unul din primele evenimente pe care-l ţin minte din momentul în care am ocupat biroul de primar a fost vizita unei bătrâne. Era o femeie pirpirie, care se vede că  fusese muncită la viaţa ei. Mă căutase în tot oraşul, crezând că aş fi unica persoană de pe lume care pot să o ajut. Avea un fiu care făcea armata la Bucureşti, şi ştim prin ce evenimente tragice au trecut multe unităţi de soldaţi în acele clipe tulburi. Bătrâna voia să aflu dacă fiul ei mai trăieşte…Din lipsa multor detalii pe care nu le ştia, am hotărât că singurul mod în care o pot ajuta este să îi sugerez să plece personal să vadă ce şi cum. A început să plângă…n-avea bani de tren… Am scos din buzunar banii pe care-i aveam, am făcut o chetă pe la toţi cei dimprejur, am adunat vreo 500 de lei şi i-am pus în mâinile aspre şi tremurânde. A fost a doua oară când mi s-a sărutat mâna… Nu mă simţeam bine de loc în această postură. Am rugat-o să vină să-mi spună la întoarcere cum e cu fiul ei. Mi l-a prezentat pe stradă mult mai târziu, într-o zi din primăvara lui 90’.

Instalat în primărie, au început să  vină la mine tot felul de persoane, care cu

ştiri, care cu zvonuri, care cu sfaturi. Cu timpul am început să ne organizăm. Şi noi, şi teroriştii. Vizau punctele strategice nevralgice ale oraşului. Şi făceau asta, atrăgându-ne atenţia asupra lor în cursul nopţilor prin rachete de semnalizare trase pe deasupra lor. Era de fapt o distragere a atenţiei, am aflat asta mult mai târziu. Ştirile sau zvonurile despre vandalizarea vitrinelor sau a clădirilor administraţiei veneau din toate direcţiile. Era sau nu era cazul să ne fie distrasă atenţia? Asta nu mai ştiu. Ştiu însă că a avut un efect benefic.”

Fapte mărunte, pe care de obicei le pierzi din vedere. Dar, memoria afectivă le scoate la iveală intacte, chiar şi după 20 de ani, aşa cum se probează acum.

În momentele cheie ale istoriei unei naţiuni este nevoie de oameni întreprinzători, de acţiune, care să ia hotărâri rapid şi să evite cât se poate amploarea evenimentelor şi degenerarea lor în tragedii în masă.

E bine că există astfel de oameni în zilele noastre.

Şi, povesteşte mai departe Valentin Văran, „Am instituit trupe de voluntari şi au fost trimişi să păzească acele puncte strategice, gen uzina de apă potabilă, staţia de transformare de curent care alimenta oraşul şi uzina cu energie, staţia de gaz, etc. Toate depozitele de mărfuri alimentare sau ne alimentare, toate magazinele sau instituţiile din oraş au beneficiat astfel de un generos număr de paznici. Astfel, adunarea de gură cască din centru a primit un rol de care mai era şi era mândră. Îmi aduc aminte că stabilisem un consemn. Dacă se întâmplă ceva deosebit şi este nevoie să adunăm lumea din nou în centrul oraşului, vom anunţa mobilizarea generală cu ajutorul sirenei de la uzină, sirenă care se auzea şi de la 10 km distanţă de oraş. Asta a dat prilejul primului sabotor al revoluţiei să se manifeste. Ca să-şi bată joc sau făcând jocul nu ştiu cui, un inginer din uzină a acţionat sirena. N-a apucat să şi fugă de la locul de unde se acţiona valva de aburi a sirenei, că a fost prins şi imobilizat de muncitori. Aproape că făcuse pe el de frică când am ajuns urgent la faţa locului. Putea să fie linşat, trecând drept terorist, sau simpatizant cu aceştia. Fiind şi maghiar de origine, Kolar era numele de familie, a riscat enorm de mult, şi nu sunt convins nici astăzi că nu a fost un gest calculat al cuiva, el fiind doar executantul.”

E bine ca populaţia civilă să  ştie asemenea lucruri, chiar şi mai târziu. Mărturii de acest fel sunt foarte preţioase, ca să ştim că istoria contemporană a neamului nostru s-a scris cu sânge, cu sudoare şi lacrimi, cu abnegaţie, curaj,  jertfe şi sacrificii enorme ale unor oameni ca şi noi. Dacă ne-ar fi obligat cineva să ieşim în stradă şi să ne manifestăm nemulţumirile, puţini ar fi fost aceea care ar fi avut iniţiativa. Şi totuşi oamenii aceştia au existat. Unii mai există şi azi. Indiferent dacă li s-au recunoscut meritele, conştiinţa lor este dreaptă şi fermă în sensul că şi-au făcut pe deplin datoria de români. Câţi se pot lăuda cu această demnitate de român în zilele noastre? Fără să profiţi  în nici un fel, doar dintr-un impuls de a ajuta, de a stabiliza, de a face cât de cât ordine. Ordinea era principalul punct care trebuia respectat ca să nu se ajungă la haos, la anarhie.

Valentin Văran în scurta sa lucrare-mărturie face şi portretul unui cetăţean care a avut de suferit mult din pricina regimului trecut.

„Treceam periodic prin centrul oraşului şi vorbeam la microfon, eu sau Valentin Boşneag. Într-una din aceste ocazii, l-am zărit în mulţime pe Vasile Gârbea, zis şi Omul Liber. Îşi căpătase porecla aceasta cu preţul unor bătăi îngrozitoare pe care i le aplicau din când în când cei de la miliţie, şi când merita şi când nu. Ţipa în gura mare ce-i trecea prin gând la adresa dictatorului, cu invective colorate şi ilare. Şi făcea asta unde-l apucau pandaliile, în sala de spectacol, la grădina de vară sau în parcul central al oraşului dar întotdeauna când el considera că îl aude cât mai multă lume.

Avea ce-avea cu ta’su lui Ceauşescu în special…  De câte ori se anunţa în vizită  odelegaţie de partid mai importantă  sau chiar dictatorul în persoană, Omul Liber înceta să mai fie liber. Îl săltau cei de la miliţie şi-l ascundeau la beci până ce trecea evenimentul. Ce se întâmpla cu el în acele zile nu ştie decât el, săracul. Noi constatam doar lipsa lui din oraş şi mai vedeam apoi urmele bătăilor administrate între timp. Ieşea săracul şifonat rău de acolo. Apoi, se întâmpla să-l mai salte pentru o nouă şifonare, ca să-i zicem aşa, şi fără motiv. Când n-aveau ce face, îl săltau pe Vasilică doar aşa, ca să se menţină ei în formă şi ocupaţi. Îl luau de la discotecă, de

pe stradă, de la cârciumă…de ori-unde. Eu personal l-am recuperat într-o noapte

dintr-un rondou de flori unde-l aruncase cineva din cupa unui IFRON, pe lângă  care

se foiseră  câteva persoane în uniformă  de miliţian. Au abandonat ceea ce făceau în

momentul când m-au zărit în capul străzii şi au dispărut precipitat. Nici în momentele acelea n-a avut curajul să-mi spună cine şi de ce s-a purtat aşa cu el. Dacă îmi aduc aminte bine, era chiar în zilele ultimului congres al pcr.

Când l-am zărit în mulţime, mi-a venit ideea să-l chem la microfon să spună

şi el câteva cuvinte. El fusese liber înaintea noastră doar, şi eu eram unul din puţinii

care ştiau cu ce preţ plătise libertatea lui de a se exprima. L-am rugat să ne spună

cum se simte libertatea acum din punctul lui de vedere. Trec peste râsetele şi

replicile maliţioase ale mulţimii din momentul în care l-am invitat să vorbească. A fost din nou, poate, unul din momentele unice care ne-au fost date să le trăim ca locuitori ai oraşului. Şi-a luat umil căciula în mâini, a început să o frământe plin de emoţie, căutându-şi cuvintele. A început apoi un discurs pertinent, civilizat şi cursiv, oricum surprinzător pentru toată lumea. Ceva despre cât l-a durut pe el nu atât bătaia îndurată cât faptul că-l crezuse lumea nebun în tot acel timp. Că l-a crezut lumea fără minte că a avut curajul să se declare făţiş împotriva dictatorului şi comunismului. Dar bătăile îndurate au meritat, pentru că a venit vremea lui acum. Se află în faţa unui microfon de la care vorbeşte unui întreg oraş, şi nimeni n-o să-l mai bată dacă strigă întregii lumi JOS COMUNISMUL !!! . Dar are un regret şi o rugăminte la noi toţi, şi anume, că nu mai poate ieşi el în evidenţă drept Omul Liber, pentru că acum toţi suntem liberi, aşa că să i ne adresăm de-acum simplu, Vasilică. N-or fi astea exact cuvintele lui, dar eu asta ţin minte că a spus în mare. Şi mai ţin minte că un întreg oraş a izbucnit în lacrimi. Un aşa-zis nebun îi condamna pe ei la libertate. L-am îmbrăţişat, iar el, cu un gest umil, a dat să-mi sărute mâna, pentru ce am făcut pentru el, şi nu numai cu acel prilej. I-am spus că eu trebuie să-i sărut lui mâna, şi prin gestul meu să îi cer iertare în numele întregului oraş pentru tot ce a avut de suferit. Şi chiar am făcut-o.”

In fiecare oraş, ori localitate mai mică, fie şi comună, există astfel de eroi ai zilelor noastre, mai mult sau mai puţin cunoscuţi de localnici. Ei sunt la momentul potrivit, acolo unde trebuie. Şi datorită lor, sunt evitate multe nenorociri şi neajunsuri.

Statutul de erou contemporan este privit cu suspiciune din pricina abuzurilor care s-au  făcut în această privinţă. E uşor să vii la urmă, la spartul târgului, după trecerea primejdiei şi să-ţi arogi merite pe care nu le ai. Dar mai greu este să pui umărul, iar apoi să te retragi discret, cu conştiinţa datoriei împlinite.

Autorul demască şi abuzurile care s-au făcut atunci.

Dar, mai cu seamă, faptul că în  ţară erau tulburări mari, încă. Autorul evocă  personalităţi din rândul dizidenţilor şi al protestatarilor, cum e doamna Doina Cornea.

În Bucureşti se trăgea… Noaptea, că ziua aveau treabă tovară…pardon,

dom…ba nu, am zis bine prima oară, tovarăşii de la FSN. Printre cei care se

manifestau într-un fel sau altul prin capitală, apăruseră  nişte tipi cu megafoane

montate pe maşini care chemau populaţia la un miting să-nu-ştiu-ce…oricum, de la

televiziunea română liberă n-aveau voie să spună despre ce era vorba, aşa că nu

era clar ce fel de miting. Bagă spaima în popor că teroriştii îi cheamă  ca să-i

împuşte… Cei de la pupitrul noii puteri, ca să nu iasă lumea la nici un fel de miting,

ca să  stăm cuminţi în case să  nu ne pape teroriştii, îi aruncă  în faţa micului ecran pe

Brucan, Mazilu şi pe Doina Cornea. Pentru prima dată  românii o vedeau pe Doina

Cornea, cea care pentru noi reprezentase vârful de lance al rezistenţei împotriva

comunismului. Cel puţin aşa o prezentase ani de zile „Europa liberă”. Petre Popescu, mediatorul emisiunii, era vădit emoţionat, şi pe bună dreptate. Orice român de bun simţ ardea de nerăbdare să afle ce avea de spus Doina Cornea. Nu ştiu dacă a mai ieşit cineva la miting, deşi ar fi fost cazul. Mai ales şi după intervenţiile repetate ale celuilalt comentator de telejurnale, Dumitru Meleşcanu, dacă îmi aduc aminte bine.

Oricum, după ore bune, vine Dincă- revoluţionarul, şi îl introduce în studioul emisiunii pe un oarecare domn Dumitru, dacă îmi aduc aminte bine. Îl ia la un fel de

interogatoriu pe un ton aproape zeflemitor, interogatoriu din care, noi, proştii, aflăm

că  respectivul domn este instigatorul de care se temea fsn-ul că  ar fi capul teroriştilor care cheamă lumea la miting. Şi pentru ce dădea omul adunarea în formarea unui nou partid!!! Partidul DEMOCRAT, după cum aveam să aflăm. Atunci

trebuia România să se trezească. Atunci trebuia să  îşi dea seama românii că sunt

manipulaţi…

Cred că după acel eveniment a exclamat Doina Cornea: „Atenţie români, vi se

fură  revoluţia de sub nas!!!”

Autorul refuză cu modestie orice funcţie  politică  legată de noul guvern ori noile partide. Într-una din zile este arestat pentru oarecare suspiciuni care planau asupra sa, fapt care-l face să se îndepărteze de politică şi de mişcarea revoluţionară.

Şi autorul constată cu amărăciune:

Manipularea însă, între timp, a căpătat chip. Unul, cu un zâmbet larg, foarte larg, care ne-a bântuit mai apoi visele şi ne-visele în ultimii douăzeci de ani. Am demisionat din fsn în 31 Dec. 1989. Cred că am fost, la nivel naţional, prima demisie din fsn. Nu am cerut şi nici măcar nu mi sa propus celebrul certificat de revoluţionar. Au însă hârtia aceea care le-a dat statutul de eroi, tipi din oraş care mai de care mai obscuri, foşti activişti de partid, pe care nu i-am văzut să scoată capul de după perdele decât după ce cuplul de dictatori a fost executat, şi au ştiut sigur că nu se mai întoarce soarta revoluţiei. Aceeaşi susţinători care-mi sărutau mâna pe cu zile în urmă, ţipau oripilaţi şi mă huiduiau pe stradă.

Cică, i-aş fi dezamăgit. Cică, am fost slab, nu m-am putut ridica la nivelul… Le-am

prezis ce se va întâmpla cu ei sub noul regim. M-au înjurat atunci, m-au repudiat

pentru că începusem după plecarea mea din primărie să  fac propagandă anti-fsn şi

anti Iliescu, dar, după mulţi ani, mulţi  şi-au cerut scuze. Acum, cică  avusesem

dreptate. Acestea sunt amintirile mele de atunci. Mai interesează  pe cineva acum, că

orice aş compune: „din aceste fragmente de adevăr, tot minciună iese?”

Asemenea istorii s-au petrecut şi se petrec peste tot în ţară.

Important e să se găsească oameni care să  le demaşte. Să le scoată  la iveală, să aibă curajul pe care l-au avut atunci când au luptat pentru dărâmarea unei structuri şi înlocuirea ei cu alta.

Dar între timp, s-au scurs ani de dezamăgiri, de minciuni, delaţiuni, decădere morală, vânzări de frate şi societatea a involuat. În mod paradoxal, cei care au luptat şi şi-au sacrificat timpul, familia, viaţa, sănătatea…au avut cel mai puţin de câştigat…

Poate, dreptul de a fi citiţi astăzi, într-un eseu scurt, o mărturie de excepţie, a unui om drept  care nu a avut altă  vină decât că A CREZUT.

CEZARINA ADAMESCU

3 martie 2010

________________

13 Aprilie 2010 – Angelei Baciu: „Mărturii dintre milenii“, Editura Limes din Cluj (Octavian Curpaş)

“Mărturii dintre milenii”, cartea Angelei Baciu, a apărut la Editura Limes din Cluj, în 2007. Volumul a fost premiat în cadrul festivalului “Porni Luceafarul-Hyperion”, care a avut loc la Botoşani, în anul 2008. De asemenea,  “Mărturii dintre milenii” a obţinut şi Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, 2008, la secţiunea eseu/publicistică. Volumul cuprinde  63 de interviuri inedite cu mari nume ale literaturii române contemporane, printre care Radu CÂRNECI, Barbu CIOCULESCU, Constantin CIOPRAGA, Dan Al. CONDEESCU, Alexandru GEORGE, Al. HUSAR, Emil IORDACHE,  Cezar IVĂNESCU, Dumitru MATALA, Emil MANU, Dan MANUCA, Mircea MICU, Ion MILOS, Mircea MUTHU, Fănuş NEAGU, Ion POP, Cornel REGMAN, Ion ROTARU, Mircea SÂNTIMBREANU, Eugen SIMION, Mircea Horia SIMIONESCU, Radu G.ŢEPOSU, Laurenţiu ULICI, Lucian VASILIU, Teodor VÂRGOLICI, Mircea ZACIU.

Angela Baciu – poet şi publicist

Angela Baciu este poet, publicist, consilier şi promotor cultural, membru în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi.  Autoare a unor cărţi de poezie, publicistică şi literatură pentru copii, poezia sa este tradusă în franceză, engleză, cehă, maghiară, slovacă, arabă, etc. Printre volumele de poezie publicate de aceasta se numără “Fragmente dintr-o cavatină”, “Ce departe e iubirea aceea”, “Maci în noiembrie”, “Sentimente captive”, “Trei zile din acel septembrie”, ”Dragostea ca o mângâiere de fiară”, “Tinereţe cu o singură ieşire”, “35”, “De mâine până mai ieri, alaltăieri”, “Poezii / Versek”, ediţie în limbile română şi maghiară, colecţia “Poeţii Galaţiului”, ediţie în limbile română, franceză şi engleză. Pentru “Poeţii Galaţiului”, Angela Baciu a primit “Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2003”, decernat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Bacău. De asemenea,  Angela Baciu a semnat şi două volume de publicistică– “Mărturii la sfârşit de veac” şi “Mărturii dintre milenii”.

“Mărturii dintre milenii”

“Mărturii dintre milenii”  vorbeşte despre condiţia scriitorului în epoca actuală, prezentând modele creatoare, relaţia magistru-ucenic, promovarea literaturii române în străinătate, reconfigurarea scării de valori, necesitatea revizuirilor, etc. şi  cuprinde şi o inedită arhivă fotografică cu scriitori contemporani. Angela Baciu a început să realizeze aceste interviuri în anul 1992. În prezent, scriitoarea are în lucru volumul II din seria interviurilor ce fac parte din “Mărturii dintre milenii”, ce va include interviuri cu scriitori gălăţeni.  Perioada acoperită de aceste dialoguri este din 1960 până în prezent.

Scopul volumului “Mărturii dintre milenii” este de a stabili prin distincţie, printr-o demarcaţie clară, o lume culturală autohtonă ce ar trebui să fie bine încadrată în anumite tipare, o lume ce s-ar dori perfectă, însă nu neapărat tinzând spre desăvârşire. Opiniile scriitorilor cu care Angela Baciu a dialogat de-a lungul timpului vorbesc despre o esenţă a culturii, închizând în ele însele echilibru şi o forţă de netăgăduit.

„Cartea este şi va fi… de neînlocuit”

“Cartea este şi va fi un instrument de neînlocuit… şi este singurul instrument care produce cultură şi care va produce în continuare ca şi până astăzi”, afirmă Mircea Cărtărescu în “Mărturii dintre milenii”, vorbind despre rolul cărţii ca ingredient esenţial al vieţii noastre culturale, sociale, umane. Remarcabilă rămâne în acest context şi declaraţia lui Gabriel Liiceanu: „…limba unui popor dă totdeauna măsura felului în care un popor se înscrie în univers. Orice limbă conţine în ea o provocare, faţă de cei care o vorbesc şi faţă de cei care o scriu. Dacă noi nu suntem la înălţimea provocărilor limbii, atunci noi decădem, iar limba română, care este una dintre cele mai frumoase limbi din lume, ne va demonstra că noi nu suntem demni de ea.” Poziţia sa denotă interesul intelectualului român faţă de ceea ce oferă în primul rând libertate de gândire unui popor şi posibilitatea de a se exprima – limba naţională.

Traduceri şi traducători

De altfel, una dintre problemele dificile cu care se confruntă cultura noastră contemporană şi pe care Angela Baciu o abordează des în interviurile sale,  este aceea că scriitorul român este puţin sau deloc cunoscut în străinătate. Promovarea autorilor români este un deziderat controversat. În absenţa unei orientări puternice către deschidere spre dimensiunea internaţională, nu putem decât să îi dăm dreptate scriitorului Mihai Cimpoi. “Literatura română este „văzută” în context occidental în măsura în care e cunoscută. Parafrazând ceea ce spunea Noica referitor la Eminescu, am putea afirma că noi românii avem două păcate fundamentale: în primul rând, nu cunoaştem la justa ei valoare literatura română; în al doilea rând, nu o facem cunoscută întregii lumi.”

În condiţiile în care oportunităţile lipsesc, iar şansele de a se contura ceva serios în acest sens rămân minime, Mihai Cimpoi adaugă: „Eminescu este cunoscut prin traducerile şi studiile de întâmpinare care se fac în diferite ţări sub semnul aleatoriului şi vrerii de cunoaştere a străinilor. Blaga ar fi avut un mare impact asupra contextului european (zicea Noica), cel puţin ca filosof al culturii, dacă ar fi fost tradus la timp, în anii ’30.” În acelaşi sens, evocând faptul că avem o literatură de valoare, dar care este prea puţin cunoscută, mediatizată, Al. Husar adăuga: „Sunt două argumente referitoare la această situaţie: limba noastră, din păcate este o limba de circulaţie naţională, nu internaţională. Va trebui să facem un efort ca să ajungem şi noi la o răspândire a culturii noastre, prin traduceri autorizate. Traducerea este cel de-al doilea factor, ar trebui să se pună mai mult preţ pe traduceri şi traducători.”

Teatrul şi publicaţiile culturale

“Mărturii dintre milenii” abordează planuri artistice cum ar fi literatura, teatrul, publicaţiile culturale. Pe lângă carte, societatea românească actuală are şi teatru, despre care Mircea Ghiţulescu mărturiseşte în dialogul purtat cu Angela Baciu că „nu numai că este bine primit, dar este un teatru bine cotat, cu un loc aparte. Dacă mă pot exprima aşa, teatrul românesc este una din mărfurile bune pe care le exportăm. Este o marfă de export, care este foarte căutată. Avem un teatru foarte bun şi trebuie să recunoaştem.” Despre revistele de cultură, despre dreptul lor la existenţă şi secretul supravieţuirii lor, Cezar Ivănescu spune, printre altele: „…românii, care sunt realişti, au reuşit şi reuşesc să câştige din tipărirea unor cărţi şi au rămas cu acest orgoliu de a ajuta la tipărirea unor reviste frumoase, bine scrise, şi care să însemne ceva pentru cultura românească, căci revistele reprezintă enorm de mult o epocă, dincolo de cărţi şi autori.”

Exilaţii

În ce măsură identitatea naţională şi specificul cultural sunt bine conturate şi prin „vocea exilaţilor”? După părerea lui Emil Manu, „scriitorii care au ales drumul exilului contemporan au contribuit mai puţin decât cei de la 1848 la schimbarea revoluţionară pe planul mentalităţii din România. De aceea putem uşor observa că după evenimentele din Decembrie, foarte puţini scriitori au întrerupt exilul şi s-au „repatriat”. Cei mai importanţi dintre aceştia au continuat şi continuă să rămână într-un exil continuu. Probabil că această perpetuă exilare îşi are un rost pe care nu-l putem descifra încă în toate elementele sale.”

Un exilat, scriitorul Ion Miloş, stabilit în Suedia, declară că în Occident, cartea românească „este necunoscută din cauza noastră, a românilor, fiindcă este o trăsătură negativă a românilor de a nu ne păsa de cunoaşterea noastră în lume. Pe lângă nepăsarea aceasta, care este o trăsătură fundamentală, este şi invidia aproape bolnavă; şi aici ne deosebim de alte popoare, de exemplu, să fac o comparaţie cu evreii, căci nu întâmplător multe premii Nobel au fost oferite evreilor; fiindcă, atunci când un evreu reuşeşte în ceva, aduce cât mai mulţi evrei şi îi lansează în lumină, pe când un român, dacă reuşeşte ceva extraordinar, face pârjol în jurul lui, să nu mai vină alţii, să nu mai reuşească şi altcineva.”

Cum arată  viitorul…

… ne-o spun Mircea Muthu, critic literar, şi Eugen Simion. Primul declară că România are pregătită o nouă generaţie de scriitori. „Sigur că, în acest context, scriitorul va exista în continuare mai mult sau mai puţin umilit de stăpânii vremii. Care va fi fapta scriitorului care vine este foarte greu de spus, pentru că noi trăim într-o perioadă alexandrină a culturii, o perioadă când din creatoare, cultura devine din ce în ce mai mult comentatoare. Cred că va urma o recentrare a poeziei, dar în măsura în care vor apărea marile personalităţi ale ei.”

Cel de al doilea crede “enorm în valorile naţionale” şi declară că  “noi, românii…, avem domenii în care excelăm: poezia, de pildă. Poezia nu este o specialitate exclusiv românească, dar este specialitatea în care mereu românii au excelat. Tot ce am dat noi, românii, mai bun sunt poeţii noştri. Poezia este cartea noastră de vizită.”

„Scriitori care îşi caută cititorii”

Cu toate că la un moment dat se vorbea despre o dispariţie a culturii române, Nicolae Manolescu spune că începând cu generaţia nouăzecistă „se scrie şi poezie foarte bună şi proză.” Cu menţiunea însă, că „nu prea se bagă de seamă, dar de scris, se scrie.” Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa criticilor literari. Astfel, la întrebarea Angelei Baciu dacă mai avem astăzi critici literari adevăraţi (în comparaţie, de exemplu, cu perioada anilor ’60-’70), Mircea Micu răspunde: „Da, desigur că mai avem critici literari. Întrebarea este: unde mai scriu ei şi cine îi mai citeşte? De fapt, ce înseamnă „critici literari adevăraţi?” Nişte oameni cu o moralitate impecabilă, care nu alcătuiesc „istorii” literare pe criterii de antipatii sau simpatii politice. O astfel de atitudine descalifică definitiv un ipotetic critic literar.”

Sintetizând, putem spune că poeta Ana Blandiana pune în „Mărturii dintre milenii”, punctul pe „i”: „Dacă ar trebui să găsesc o singură caracteristică a scriitorului român de azi, o caracteristică  valabilă pentru toţi, oricât de diferiţi, cred că v-aş răspunde că sunt scriitori care îşi caută cititorii, nu scriitori care sunt căutaţi de cititori. Iar această caracteristică este dramatică nu atât pentru cei tineri, care nu cunosc decât acest tip de situaţie, cât pentru cei care au cunoscut şi situaţia inversă.”

OCTAVIAN CURPAŞ

Phoenix, Arizona

_______________

12 Aprilie 2010 – Olga Alexandra Diaconu: „Zbor de dragoste târzie“, Editura online Semănătorul (Al. Florin Ţene)

Se vorbeşte mult despre lirica femenină,dar o spun de la început că-mi displace împărţirea pe sexe a literaturii.Însă felul de a scrie al poetelor ne dă de gândit pentru că în psihologia lor s-a strecurat ceva dramatic,o nostalgie discretă,în sensul emanicipării spirituale, pe care o descoperim şi în volumul „Zbor de dragoste târzie” al poetei Olga Alexandra Diaconu ,apărut la Editura online Semănătorul,iunie 2008.

Confesiunea lirică este sinceră,ea dezavuează timiditatea şi se identifică cu Eva din mitul biblic:Sunt Eva şi mănânc un măr/să aflu cum a-nceput viaţa/şi port în sufletun pridvor/ca să contemplu dimineaţa.(Sunt Eva şi mănânc un măr).Poeta îşi asumă păcatul primordial,iar eul ei retrovertit  îşi caută expansiunea în discursul transparent şi cristalin .

Iubirea este o flacără care ţine poemul treaz ,cu antenele în alertă,pentru a face cititorul să descopere criza lăuntrică,provocată de amintirea inocenţei originare:Am sufletul transparent/de iubire/şi păsările se rotesc/atât de sus,/pacă/ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus(Azi ,un strigăt neauzit).Jumătatea mitologică a femeilor,bărbaţii sunt percepuţi ca un rău necesar,sau ca nişte cariatide ce ţin pe umeri cerul,…sunt/tot ce-I mai rău şi mai bun/pe Pământ-aerul sunt.(Bărbaţii). Ei sunt emblema iubirii,sunt anonimii din măduva cuvântului iubire:Nu-ţi spun pe nume,îţi spun doar iubire/şi simt cum mă învăluie un val/de parcă amândoi devenim fire-/două singurătăţi pierdute în astral.(De te iubesc…).Aflăm în aceste poeme un eu îngândurat ,un portret melancolic , iar versurile sunt gesturi premonitorii , ca în acest menuet liric:Mi-au înflorit obrajii/de iubire/şi gândul pentru tine-i/înflorit/şi m-aqm gândit/că poate-ar fi mai bine/în plisc de porumbel/să ţi-l trimit(Mi-au înflorit obrajii).Amestecul de jubilaţie candidă şi de înfrigurare ludicpă străbate,de altfel,în întregime tot volumul.

Paroxismul crizei ajunge la o tensiune încărcată cu imagini viscerale pentru a exprima cu sinceritate zborul dragostei târzii.Există o tensiune între spirit şi trup.Visceralul înlătură cerebralitatea ca presiune interioară,evitând convenţionalitatea,pentru a nu obnubila trăirea.Sevele iubirii sunt căutate,prin urmare,în plasma organicităţii pure,nealterate de canonul existenţei.Poeta suprimă orgoliile intelectualismului,ea caută miezul prin despuieri succesive ale fenomenului:Poate-ntr-o seară,/când o vioară/mă va cuprinde/în trupul ei,/voi fi arcuşul/care să-ţi cânte/ca pentru zei.(Nu cred că mi-ajunge pământul).Imaginaţia poetei se desfăşoară volubil în metafore pentru a se elibera de obsesiile materialităţii tulburi.

Cartea este o formă eufemistică a crizei,cu viziuni delicate şi efuziuni interioare,uneori metafizice,cu proiecţii ample în care dorinţa glisează spre speranţă.Spiritul şi materia agonizează în aşteptarea intrării în vară când trupul arde de dorinţi:Ne-am pierdut într-o explozie solară/şi am uitat de Pământ.(Am început să intru în vară).Extazul,iluminarea,transfigurarea sunt forme ale exorcismului,ale mântuirii fiinţei prin iubire,printr-un fel de dereglare rimbaldiană a simţurilor,care captează dorinţa cu fizionomia tentaculară a bărbaţilor.poemul este construit polifonic,iar în melodicitatea lui interioară consună ritmurile fiinţei în apropierea bărbatului.,sugerând o renaştere a spiritului în viziuni zodiacale.Vezi poemul Răstălmăcind adormitele-mi zodii.

Versurile par străbătute de o dorinţă ambiguă,ce poate însemna deopotrivă  căutarea identităţii pierdute în spaţiul fabulos al dragostei şi invocarea fiinţei complementare,a jumătăţii mitologice.Discursul liric are dramatism şi un soi de încordare  paroxistică.

Olga Alexandra Diaconu este o poetă  autentică de o sensibilitate maladivă care  se confesează pe malul apei ,cu chipul răsfrânt în oglindă.

AL. FLORIN ŢENE

______________

09 Aprilie 2010 – Victor  Gaetan şi Ciprian  Nastasiu: „Prădarea României“, Editura Compania (Corneliu Florea )

Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a  fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura  Compania  a scos o nouă ediţie. În Noiembrie  2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorită subtitlului „CUM PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA”, atât de direct şi incitant.

Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fărădelegi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian  Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele prezentate de autori sunt adevărate.

Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi.

VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună  cu familia. S-a  stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi pe plan academic, la Harvard  University, iar apoi  la  Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. >>>>În introducerea semnată, Victor Gaetan face un scurt rechizitoriu lui Traian Băsescu, începând cu suspendarea lui din 2007 când a pretins că este victima parlamentarilor pentru că luptă împotriva crimei  organizate. O denaturare grosolană şi o capcană în care au căzut naivii care nu pun faptele înaintea vorbelor. Faptele pe care cei doi autori la expun în volum sunt clare şi dovedesc ca Traian Băsescu sprijină, din umbră, crima organizata de străini în România. De asemenea, ne prezintă oamenii cu diferite funcţii şi poziţii care îl sprijină pe Traian Băsescu în  protejarea celor implicaţi în crima organizată Numele lui Mihai Răzvan Ungureanu şi Teodor Bakonsky sunt capetele lungului afiş de servili.

CIPRIAN  NASTASIU este  timişorean, provine dintr-o familie greco-catolică, ceea ce este foarte important, fiindcă greco-catolicii ăştia, sunt întotdeauna mai corecţi şi laborioşi („ora et labora”) decât noi, ăştia, ortodocşii… („Ce-a da Domnu’’)! A terminat facultatea de Drept la Bucureşti, apoi s-a întors la Timişoara unde a devenit procuror la Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog Timişoara. Apoi s-a  transferat în Bucureşti la Parchetul General, la biroul procurorului general, rămânând  tot în serviciu de cercetarea criminalităţii organizate a căror iţe a început să le dezlege cu ajutorul informaţilor de la SRI şi a Poliţiei. Pe rând a avut succese în depistarea celor ce se ocupau cu drogurile, cu traficul de persoane, a fost procuror în binecunoscutul Dosar Ţigareta. Prin acest caz s-a apropiat, descoperit şi preocupat de cei ce se ocupă ilegal de traficul şi vânzările de armament. Ajuns în această piaţă internaţională a interlopilor veroşi şi fără scrupule a intrat în cea mai periculoasă junglă a criminalităţii organizate. A fost surprins câţi străini activează în România, ce relaţii şi colaterale au, cât de extinsă şi puternică este reţeaua internaţională a criminalităţii. Prin cercetările făcute, prin informaţiile dobândite, pe dovezi a ajuns la concluzia că Traian Băsescu este pilonul ei de sprijin în România.

DIICOT – Directoratul pentru investigarea crimei organizate şi terorismului – a fost înfiinţat şi organizat, central şi teritorial, în 2003. Imediat s-a sprijinit pe Poliţie şi Serviciul Roman de Informaţii, s-a conectat la serviciile internaţionale de acelaşi profil. Acest serviciu a fost subordonat procurorului general Ilie Botoş, iar procurorul Ciprian Nastasiu făcea parte din echipa sa. A continuat investigaţile în Dosarul Ţigareta, pentru ca în spatele fumului de ţigări se făcea un mare trafic ilegal de arme.

SHIMON NAOR –  evreu născut în România, devenit între timp cetăţean israelian, un bine-cunoscut vânzător internaţional de armament s-a  ocupat de traficul şi vânzarea de armament şi în afacerea Ţigareta. A fost  depistat, anchetat şi judecat în România. A fost condamnat câţiva ani la închisoare in 1999. La scurt timp a fost eliberat pe cauţiune şi imediat a şters-o în Israel, unde e bine-mersi, şi se ocupă în continuare de traficul cu armament. Statul Român nu a cerut extrădarea lui, iar Statul Israelian are grijă de valoroşi săi cetăţeni. Procurorul şi echipa sa de la Poliţie, nu fluieră a pagubă ci a mirare de la ce înălţime a venit eliberarea pe cauţiune a unui criminal internaţional.

ANUL  2004. Alegeri prezidenţiale în România. În cei patru ani ai tandemului anti-românesc Iliescu – Năstase, dintre care ultimul un adevărat campion al corupţiei, românii s-au săturat şi scârbit de corupţia guvernanţilor şi politicienilor din România.  Trăian Băsescu a profitat din plin de această stare de spirit a cetăţenilor români şi cu o abilitate diabolică şi-a  dus toată campania de pe poziţia unui viitor preşedinte ce va stăvili, prin lege, corupţia în ţara. Românii au închis ochii la tot trecutul şi faptele sale şi l-au ales preşedinte. Odată ales, în beţia succesului, amnezia s-a lăsat peste promisiunile de viitor campion al anticorupţiei, ocupându-se doar de putere şi avere, acoperindu-şi cu grijă trecutul.

OMAR  HAYSSAM –  om de afaceri siriano-român, etalon al corupţiei, căsătorit cu o românca cu care are şase copii, plus unul de la o metresa a lui. În urma activităţilor sale infracţionale a adus statului român o pagubă de două milioane de euro, numai într-o afacere. Pentru acest motiv, cazul a fost transferat pentru investigaţi şi ancheta la DIICOT-ului, în sarcină de procurorul Ciprian Nastasiu şi echipei sale de investigaţii. Cu migală şi profesionalitate încep să strângă informaţiile necesare procesului. Pe căi diferite Omar  Hayssam, aude şi simte că este în colimatorul  incoruptibilului procuror şi atunci pune la cale:

RĂPIREA ROMÂNILOR ÎN IRAK. Citind acest volum, rămânem contrariaţi de ceea ce  a prezentat mass-media romanilor şi adevărul dezvelit de procurorul Ciprian Nastasiu şi echipa sa. Pe scurt, Omar Hayssan a pus la cale un plan şi o afacere pe cât de ingenioasă pe atât de diabolică. Planul a fost  să sponsoreze un grup de ziarişti care să viziteze Irakul, Damascul, unde  urmau să fie răpiţi de nişte  falşi terorişti aranjaţi de el. După răpire, Omar ar fi intervenit ca intermediar, i-ar fi recuperat devenind  eliberatorul, erou în faţa romanilor! Ar fi  câştigat prestanţa ce i-ar fi servit de scut împotriva celor de la DIICOT. A doua parte era afacerea. Răpitorii trebuiau să se arate duri şi determinaţi la început, dar odată ce intervenea el să pară mai înduplecaţi şi să ceară o mare sumă de bani drept răscumpărare Odată banii primiţi se vor împărţi cu el, fiindcă era planul lui. Scenariul escrocului internaţional ar fi reuşit dacă nu era incoruptibilul procuror şi brigada lui condusă de comisarul Miron, care intuindu-i imediat planul au cerut arestarea sa preventivă. Fără Omar, a urmat partea dificilă, ziariştii români  trebuiau răscumpăraţi cât mai repede, până ce nu apar complicaţii din partea răpitorilor, cum se întâmpla  în asemenea cazuri.

FALSA CELULĂ DE CRIZĂ A LUI TRAIAN BĂSESCU, în plină isterie creată  de  mass- media pusă să facă rating sub orice formă, încep negocierile pentru salvarea nefericiţilor jurnalişti care aveau toată simpatia din parte românilor. Traian Băsescu  vrea să strălucească din nou şi înfiinţează de urgenţă o celula de criză antitero, şi iar îi impresionează pe votanţii lui. Ciprian Nastasiu împreună cu comisarul Miron pleacă la  Damasc pentru informaţii şi investigaţii în timp ce Omar Hayssan este reţinut la Bucureşti. Răpitorii de la Damasc ameninţă cu moartea sau, în fine, eliberarea în schimbul unei sume ce depăşea zece milioane de euro. Se acceptă. Şi acum intervine ceva cu totul  de necrezut, dar adevărat, o surpriză repugnantă, oribilă. Statul român  acceptă să-i răscumpere, bani se iau dintr-un fond special al SRI, trec pe la celula de criză şi de acolo la  răpitori care numără cu trei milioane mai puţin! Pentru cele de mai sus vă rog să citiţi DVS capitolul „Răscumpărarea şi milioanele dispărute” ( paginile de la 87 la 91, ediţia apărută la Compania în 2009). Răpiţii sunt primiţi cu emoţie, iar Traian  Băsescu nu putea să nu fie acolo, să strălucească, să se spună că lui îi aparţine tot meritul în această grea şi nedreaptă luptă cu terorismul internaţional. După care, toate documentele negocierilor şi datele despre sumele jonglate au fost secret închise pentru următorii 50 de ani de către Traian  Băsescu. Cifrele date de autori vin din informaţii din sursele  speciale irakiene şi americane. De ce se teme Traian Băsescu de pune lacăte la adevăr?

URMATORUL SCENARIU A LUI OMAR HAYSSAN este interesant pentru că ne arată  cât de coruptă a ajuns societatea românească la toate nivelurile, cum un escroc internaţional a putut cumpăra aproape pe oricine în Bucureşti. Este interesant şi foarte bine descris, din nou recomand volumul. Citindu-l putem vorbi în cunoştinţa de cauză. Pe scurt, Omar Hayssan se îmbolnăveşte şi suferă în închisoare. Odată ajuns pe mâna doctorilor, din doctor în doctor cu asistenţa avocăţească, tocmai de la New York şi Ierusalim, nu glumesc citiţi cartea, este eliberat din închisoare. Procurorul nu mai are drept să-l ancheteze fiind grav bolnav după cum reiese din certificatele medicale, aşa că, este creştineşte să-l redăm familiei în aceste clipe grele. Toată lumea de acord, afară de incoruptibili de la DIICOT care cer să nu părăsească ţara, pe care Omar o jupuise atât de mult, şi să fie ţinut sub supravegherea poliţiei. Omar cu metresa şi poliţia după el pleacă la munte să se refacă şi surpriză, aşa în stare gravă, dispare. I se pierde urma definitiv! Traian Băsescu face un circ de zile mari, cad demisii la picioarele lui, la insistenţele lui, printre care şi a procurorului general Ilie Botoş, cu toate că în acest caz el nu a avut nici o responsabilitate, Trăian Băsescu îşi freacă mâinile de bucurie fiindcă îşi  aduce o păpuşă – marionetă drept procuror general:

LAURA CODRUŢA KOVESI – tânără, înaltă, muncitoare şi atât! Era să uit esenţialul: ascultătoare, motiv pentru care Traian  Băsescu a fixat-o acolo. Prima ascultare îndeplinită a procuristei a fost  să-l concedieze pe Ciprian Nastasiu din Centrala DIICOT, eliberându-l pe Traian Băsescu de incoruptibilul procuror care-i stătea în coaste. Bine Codruţa! O altă ascultare de serviciu a fost sa divorţeze de Eduard Kovesi, care era urmărit pentru furnizarea de informaţii operative unui ofiţer maghiar de informaţii, divorţ pe care Codruţa l-a acoperit, cu ce altceva decât: din motive personale.

SĂ NU UIT DE OMAR HAYSSAN, e bine sănătos, frumos şi rotund la faţă. Între timp, cu  ajutorul românilor, care ştim cât de  credincioşi  şi omenoşi sunt, şi-a dus toată familia cu el, plus copilul metresei, poate şi metresa, dar soţia nu trebuie să ştie asta.  De asemenea nu se ştie nici faptul că, din când mai face câte o vizită în România, din prietenie şi din dragoste faţă de România jupuită şi de el.

ÎNCHEIEREA o iau din volumul celor doi, în care sunt şi alte multe dezvăluiri despre prădarea României sub privirea îngăduitoare a  campionului anticorupţie.

„Omar a câştigat. Sistemul lui Băsescu a câştigat. România a pierdut!”

CORNELIU FLOREA

24 februarie 2010

Winnipeg, Canada

P.S. Cartea se poate procura de la www.compania.ro sau compania@clicknet.ro

_______________

08 Aprilie 2010 – Cezarina Adamescu „O nuntă de cuvinte – 333 de sonete“, Editura Arionda, Galaţi (Aurel Anghel)

Îmi iau un curaj prea mare pentru a scrie o cronică la o carte a Cezarinei Adamescu. De fiecare dată când citesc pe Internet cărţile, cronicile, poeziile, eseurile acestei autoare cu peste 50 de cărţi publicate am sentimentul alunecării ca o pisică cu ghearele tăiate,  încercând zadarnic să se agaţe de o rogojină aşezată în plan vertical. Insolita „rogojină literară” a fost şi va rămâne în mod cert un motiv al prieteniei literare dintre mine şi autoarea C.A. întâlnită întâmplător, dar providenţial  în paginile Revistelor ARP.

Cele 333 DE SONETE DE IUBIRE, pe care mi le-a trimis autoarea constituie cea mai frumoasă surpriză oferită de aprope trei ani de când comunicăm. Ne-m întâlnit într-o împrejurare tristă, la parastasul de un an de la intrarea în veşnică tăcere ca om a celui care a fost şi va rămâne pentru noi ”patronul spiritual”, Artur Silvestri.

În memoria afectivă rămâne timpul comemorării de la Durău, unde Cezarina Adamescu, sprijinită uşor de curtea unei  locuinţe, ţinând în mână un carneţel de însemnări, scriind neîntrerupt, chiar şi în autobuzul călătoriei noastre. După câteva zile, am citit cel mai competent eseu despre acest eveniment,”Tovarăşi de drum spre Patria Veşnică” trecând  în cuvinte sentimentele a zeci de participanţi prezenţi.

Existenţa poetei din Galaţi, în lumea atât de complexă pe care şi-o compune din cuvinte este unică şi inconfundabilă.

Adamescu Cezarina Victoria (n. 1951) Poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg, autor a numeroase volume care fac din autoare un adevărat poligraf cu activitate exemplară. Literatura pentru copii de o calitate remarcabilă; atitudine estetică „tradiţionalistă“, în universul culturii creştine. Cărţi reprezentative: „Monumentul cărţii şi mucenicia cuvântului“ (exegeze şi portrete spirituale), „Cântecul sinelui“, „Logodnă mistică“, „Autograf pe lumină“.

Cu o bună parte din suflet, înmiresmat de undele nehertziene ale copilăriei, C.A. este una dintre cele mai originale voci în poezia contemporană. Într-un peisaj cosmic insolit, poeta caută cuvintele ca pe diamantele pierdute în deşert:

“În vârf de stea se răstigneşte vântul

Şi-o aripă atârnă-n cornul lunii

În ochii limpezi se rotesc păunii

Pe crucea Milei astăzi port Cuvântul”

Prin Cuvânt, pârghie a demersului creator poeta se recompune din fior cvasi antonimic.

O parte foc, o parte cenuşă

O parte iarbă, alta rouă

Crin imperial, foc din Bengal

Miazănoapte, miazăzi

Rău  şi bine, alb şi negru.

Odihnă, veşnic alergat până se metamorfozează în materia de început “sunt lutul frământat de mâini divine”.

Materia acesta, creaţie de început este cel mai potrivit loc pentru aşezarea stării divine a celui care recompune gestul Marelui Creator. “Ca pe-un pământ setos se-aşterne Cuvântul devenit cântec. »Totul este posibil când harul divin ţi-a fost suflat în lutul din care te-a zâmislit Creatorul.Numai aşa un poet poate vedea zăpadă aburindă şi cum se zvântă pământul în adânc.

Am găsit şi o definiţie(licenţă poetică), poetul- un copac ireal-semănat şi crescut din cuvinte.

Aşa ne explicăm ilustrarea coperţii aparţinând regretatei artiste plastice Angela Cioltan-Zainea.

Un trup de femeie(doar conturul), într-o tratare sculpturală de tip brâncuşian, îngemănare plastică perfectă cu arborele vieţii şi al păcatului.Este simbioza celor mai frumoase creaţii divine, omul şi femeia lui  pe care încercarea păcatului îi întoarce pentru vecie în vegetal, în flori şi copaci în iarbă şi în muguri, reverberaţii ale mesajului poetic din cartea “O nuntă de cuvinte”

Copacul acesta rodeşte, nu fructul damnării, ci cuvintele, ideile, imaginile poetice care sunt în aceasta carte debordante.Deliciul cititorului este chiar selectarea lor şi modesta comentare a acestora.

Le voi înscrie în ordinea descoperirii:

-Sinuciderea umbrei- imagine licenţă prin personificare metaforică.

-Plasticitate poetică de tip repinian, a edecarilor care trag stele pe uscat în loc de corăbii.

-Intarse poetice din mitologie, ghemul Ariadnei prefiră anii…, îmbătrânirea umbrei, neliniştea care dă în floare.

-Păcatul gândului neîmplinit rostit ca într-o rugăciune, păcatul trupului, cuvântul(materie) şi gândul ca păcat prin zădărnicia sa.

-Patima efortului creator –căţărarea pe culmile ideii pentru deschiderea orizontului din interior- (teoria blagiană a adâncirii necunoaşterii din interior,) cea mai cumplită necunoaştere ascunsă adânc în întunericul fiinţei, dorind, cunoscând şi din nou dorind şi nemurind de groaza ideii de păcat.

-Legată  de ideea poetică a efortului creator este şi aceea a zădărniciei aşteptării măsurată între două momente ale luminii cea de început (şi lumină se făcu ) şi cea aşteptată zadarnic, alternanţa zi-noapte fiind totuşi perceptibilă, dar neîndestulătoare.(De când te-aştept…)

-abordarea temelor poeziei psalmice (mi-ai dăruit…), urcuşul spre mântuire pe scara păcatelor(Sf.Ion Scărarul).

Soluţia oferită de poeta Cezarina Adamescu este iubirea de oameni, de mamă şi în mod special valoarea poematicii care este salvatoare.

Prin sintagme ca: trecerea florii în rouă, pat din flori de rouă, poeta se confirmă în ideea creştinului care şi-a găsit calea.

Noi întărim aqceastă idee , poetul nu poate avea păcate, el sfinţeşte cu harul său divin cuvintele, le botează cu nume noi(înmulţind semantica ) şi îmbogăţind permanent vocabularul poetic al neamului său).Nu m-a surprins ideea că Eminescu să fie primul sfânt poet al neamului meu.)

-Candoarea graţioasă a demersului poetic în aceste poezii cu formă fixă, punerea întrebărilor dilematice, crează o mişcare în cerc ca o centripetare în jurul stâlpului (întrebarea) pe care  poeta o botează MIRARE.(Miruna)

-Uitarea de sine prin exerciţiul singurătăţii este o temă pe care o regăsim în multe poezii:

”Pe valurile-n flăcări, pescăruşii

Îşi ard aripile…

Şi nu e nimeni azi în dreptul uşii

Să  îmi aduc-aminte că exist.”

-Aezii, remarcă poeta, “pribegesc pe rugul de tăcere al zăpezii”dând semn(sonetele) pentru rătăciţii din lumea creaţiei chiar între propriile cuvinte spre a-şi recunoaşte şi afla locul pe care îl ocupă.

Dovada că nu este singură şi că face tot timpul lumină  sunt cele peste 500 de cronici la cărţile unor scriitori,între care am deosebita onoare de a fi inclus. Subliniez în acest context o generozitate intelectuală rar întâlnită printre scriitorii de azi.

Fără  să ne fi văzut, cunoştinţe de pe Internet,mi-a scris şi publicat în revista Aggero un comentariu la ultima mea carte”COPILE TE ROAGĂ”, acordându-mi un titlu nemeritat, poate, de “apostol liric, uns cu untdelemnul cuvântului”, pe care primindu-l va trebui să-l susţin cu fiecare cuvânt scris şi publicat şi,mai ales, cu fiecare zi pe care o voi trai, numai şi numai”întru credinţă.”

-O tulburătoare temă este a mamei, chemată din zările care au ascuns-o şi au metamorfozat-o în vegetal ca pe “un arbor mic-bonsai, /sădit în glastra mea de-acasă.’’Dacă sentimentul matern este o componentă definitorie prin însăşi esenţa divină pe care o implică, temă poetică des întâlnită, pentru C.A.devine motiv riguros de tratare cu o deosebită măiestrie a artei cuvântului în poezia cu formă fixă.Nu sunt mulţi autori care să abordeze sonetul în ziua de azi, un timp al poeziei albe, cuvinte înşirate numite de autori”poeme”.

Unul dintre cele mai frumoase rondeluri este: Atâţia muguri cresc nedescântaţi”.

-Tema neînfloririi, a nerodirii prin neşanţa morţii înaintea primirii misterului vieţii a produs în sufletul meu o tulburare melancolică aparte.

Transferând neşansa mugurelui de a nerodi în neşnsa rodirii omului în ipostaza de cuvânt neroditor, C.A. a scris un poem filozofic de o valoare deosebită.

Câte generaţii de oameni de excepţie, câte genii ale omenirii au rămas în faza de “mugure nerodit”, din lipsa clorofilei,a materalităţii care să le asigure înflorirea şi rodirea.Din mulţimea fără sfârşit a acestora dau un singur exemplu.Mama mea.

Iată  ce sentimente complexe stârnesc cele 333 sonete ale C.A.

-Am găsit în câteva dintre ele şi ARS POETICA autoarei, “Doar împărţindu-mă rămân întreagă ».

Şi-o nuntă de cuvinte se porneşte

La care-i invitat să înţeleagă

Acela ce cu-adevărat jertfeşte. »

Citind rondelurile înţelegem şi rostim cu bucurie, la rândul nostru :

E-atata dragoste-n cuvântul poezie

e-atât balsam învăluind discret

eu cititor atât pot scrie

că  m-am găsit reverberat într-un sonet“.

Alte teme:

-Misterul şi farmecul creaţiei:

“Sunt răscolită ca o frunză-n vânt

În clipa-ncremenită în cuvânt.”

Lupta vietii, permanenta frământare a sufletului omologată în destinul lui Icar.Desi lovit, poetul se înalţă tot mai sus pe creste, coborârea fiind generosul efort de aduce oamenilor cea mai aşteptată veste”ÎNVIEREA”este prima oară când întâlnesc o misiune a poetului atât de umană şi divină în acelaşi timp.(“Îşi încordează arcul cu săgeţi”).

– Tema iubirii, în numeroase sonete culminează în versul”Visez spre ziuă că sunt iar Urumă(personajul meu preferat din Pădurea nebună de Zaharia Stancu).Este frumoasa poveste a dragostei dintre un român şi o tatăroaică cu părul de culoarea orzului dat în copt.

Povestea iubirii izvorâtă în rai la un narator este la Cezarina Adamescu propria experienţă trecută în cuvinte şi recompusă spre bucuria Mirelui de la insolita nuntă a Cuvintelor, mirele fiind însuşi Cuvântul.

-Infernul,Purgatoriul, Raiul sunt aşezate şi date în sema unui cuvant genial, Dante. Poeta îl caută orbecăind, ducând cu sine, ca pentru o confirmare “zeci de întrebări înflorite-acante…”

Nu pot încheia fără a sublinia emoţia ce o încerc la gândul întâlnirii cronicii mele cu autoarea acestor sonete, Cezarina Adamescu

Şi nu promit că nu voi mai dorir să-mi încerc puterea cuvintelor de a escalada încă o dată “rogojina literară”.

AUREL ANGHEL

P.S.Din varii motive, nu mai revin acum asupra textului lăsându-vă bucuria lecturii şi a îndreptării chiar a completarii unor idei exprimate aici.Cu sinceră şi nemodificată admiraţie, a.a.

__________________

07 Aprilie 2010 – Julia Maria Cristea: „Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri“, Bucureşti, Editura Oscar Print (Corneliu Vasile)

Fiind înzestrată cu pregătirea şi experienţa din domeniul etnografiei , folclorului şi mitologiei româneşti, autoarea mărturiseşte că a fost determinata să scrie cartea pornind de la minunatele doine cântate de tatăl său în biserica din Blaj, având nostalgia identitară şi un mare respect pentru spiritualitatea românescă.

Lumea satului este un topos primordial, începând cu binecuvântarea pâinii facând o cruce, dar contemporanii s-au depărtat de valorile tradiţiei, care ar trebui duse mai departe.

În Prefaţa cărţii, scrisă de Ion Ghinoiu, este remarcată frumuseţea acestui volum, care dezvăluie panteonul românesc creştin, clendarul popular şi originale reprezentări mitice naţionale.

Structura cărţii cuprinde 28 de capitole, câte zile are luna februarie, lună de iarnă cu ger şi zăpezi, încălzită de poveştile spuse la gura sobei. Sunt prezentate tradiţiile de Anul Nou, sărbătorile folclorice de Dragobete, Mărţişorul, babele, marea sărbătoare a Învierii Domnului,  duminica Floriilor, Rusaliile, Drăgaica, Sânzienele, Sânedrul, Sfântul Andrei şi cealaltă mare sărbătoare, a Naşterii Domnului, iar ultimul capitol documentează cimitirul vesel de la Săpânţa.

Interesant este capitolul „Arborele – Pomul vieţii”, sugerând  imaginea arhetipală şi elementul de relaţie între lume, tărâmul vieţii şi lumea zeilor. Mircea Eliade a evidenţiat interpretările date acestui mit, ca şi forţa sacră a pomului vieţii, comparat cu „scara lui jakob”, cu stâlpul şamanilor siberieni, din sanctuarele Voodoo sau cu al indienilor Sioux, semnificând stâlpul central al unui templu sacru. Pădurile sacre şi arborele cosmic apar şi în mitologiile scandinavă, chineză, budistă, africană sau polineziană.

Postul Paştelui sau al Patruzecimii ( şapte săptămâni) are o durată care evocă mai multe evenimente biblice, precum aşteptarea mesajului divin, în deşert, de către Iisus, sau perioada dintre reîntoarcerea sa din moarte şi înălţarea la cer.

Nopţile de Sânziene sau Drăgaica – numele vine de la floarea galbenă sau albă cu proprietăţi curative şi magice – reflectă imaginea legendară a unor fete sau zâne frumoase, binevoitoare, care aduc rodirea, însănătoşirea, apărarea lanurilor de intemperii. Ileana Sânziana şi ileana Cosânzeana sunt personajele de basm cu numele derivate de aici. Sânziana este ocrotitoarea grâului şi a femeilor măritate, echivalente în antichitatea romană şi greacă fiind zeiţele Diana şi Artemis.

Noaptea sfântului Andrei , a lupilor sau a strigoilor, îşi are numele de la apostolul care i-a creştinat pe daci, în Dobrogea, la anul 70 după Christos. De Indrea sau Undrea, Ziua lupului, ca şi de Sfântul Gheorghe, Sâmpetru sau Armindeni, se dă cu usturoi sau leuştean la uşi şi  la ferestre, contra forţelor malefice. Este o sărbătoare legată de schimbarea anotimpurilor, cu vechi rădăcini precreştine.

Despre cimitirul vesel de la Săpânţa, sat de pe malul Tisei, autoarea spune că a fost iniţiat, prin 1934, de Stan Pătraş ( între timp dus dintre cei vii) cu scopul de a atenua jalea celor rămaşi. Pătraş nu avea decât patru clase, însă epitafurile lui naive şi coloritul simbolic au dus faima acestui loc în toată lumea. Julia Maria Cristea mai prezintă poarta maramureşeană, precum şi aspecte din mitologiile altor seminţii în legătură cu lemnul, cu stejarul (simbolul continuităţii şi marilor idealuri) şi cu pădurea. Alt copac venerat este bradul, discuţia despre brad prilejuind o incursiune în istoricul cunoscutelor cântece ale lumii „Stillle nacht, heilige Nacht” („Noapte liniştită, noapte sfântă”) şi „O Tannenbaum” („O brad frumos”) : „Wie treu sind deine Blatter” (O, bradule, cât de fidele sunt frunzele tale”). Cititorul află originea, care sunt autorii şi cât de răspândite sunt aceste cântece în toată lumea.

Cartea autoarei Julia Maria Cristea dovedeşte o aleasă implicare sufletească în prezentarea mitologiei folclorice româneşti şi cunoaşterea aprofundată corespondenţelor din mitologia altor popoare.

CORNELIU VASILE

_________________

06 Aprilie 2010 – Nicolae Steinhardt: „Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ“, Ediţia a V-a (revăzută şi adăugită), Semănătorul, Editura Online, 2010 (Cezarina Adamescu)

Cine nu-i cunoaşte biografia şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului fericirii” conceput mental în închisoare unde ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu şi-a trădat prietenii.

Evreul convertit la ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în celulă, cu „apă viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte ascuţită şi cu un spirit înalt care ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome, iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din cartea aceasta, stau mărturie.

Mărturisesc că l-am iubit enorm pe părintele Nicolae, că m-a fascinat într-atât încât, neavând una din cărţile lui, am fost nevoită  s-o împrumut şi s-o înregistrez pe casete audio, pe care le-am ascultat până le-am învăţat pe de rost. Mărturiile lui, concretizate în întrebările pe care i le punea Zaharia Sângeorzan, erau ale unui vizionar care vedea lumea mileniului trei condusă de haidamaci şi de lichele, în timp ce intelectualii români ajungeau la limita subzistenţei. El mi-a oferit modelul sfinţeniei, spunând că sfinţenia (citez din memorie) – nu constită în zilele noastre în a te urca pe un stâlp şi a trăi acolo, ori a te refugia într-o peşteră, mâncând rădăcini şi bând apă doar din izvor, sfinţenia contemporană înseamnă, a trăi în mijlocul lumii, în vacarmul lumii, şi a-i accepta pe oameni aşa cum sunt, cu toate calităţile şi defectele lor. Aceasta este adevărata sfinţenie, la fel cum, bucuria perfectă în viziunea Sfântului Francisc înseamnă, a te considera cea mai neînsemnată persoană, a-l urma pe Isus Cristos răstignit şi sărac şi a-i duce crucea, aidoma lui Simon din Cirene, fiul lui Rufus, pe Via Crucis.

Un sihastru (retras de bunăvoie din lume) – care, în mod paradoxal, era înconjurat de lume, căutat, interpelat.

„Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt” – îl prezintă Nicolae Băciuţ în textul care ţine loc de  Prefaţă. Poate Constantin Noica mai trezea aşa un interes din partea discipolilor săi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori studenţii de la filozofie care veneau la Păltiniş doar ca să stea de vorbă cu filozoful.

Ori Petre Ţuţea care atrăgea şi el ca un magnet valuri de curioşi care veneau să stea de vorbă cu el, deşi bolnav şi bătrân, să-i afle părerea în legătură cu  mersul societăţii.  Oameni diferiţi structural, dar care erau animaţi de aceeaşi dragoste pentru cultura românească, pentru neam, pentru Istorie, pentru limba română.

Cine a avut şansa să-i vadă, fie şi pentru câteva clipe, se poate considera privilegiat. Şi Nicolae Băciuţ chiar este un asemenea om. Sunt perfect în asentimentul său că a recurs la stratageme nevinovate pentru a-i capta atenţia şi a-l cunoaşte mai bine, şi eu aş fi procedat la fel, dincolo de timiditatea sufocantă care mă caracterizează: aş fi sfărâmat barierele temerilor şi m-aş fi înfăţişat (în scris) acestui mare gânditor vizionar, spunându-i tot ce am pe suflet, aşa cum a făcut semnatarul cărţii de faţă, spre şansa noastră care acum, ne înfruptăm din dulceaţa gândirii lui: „Cum n-am avut şansa să mă apropiu prea mult de N. Steinhardt – erau toate locurile ocupate, aş spune acum, cu amărăciune – am recurs la un mod mai puţin obişnuit de a-l cunoaşte, dincolo de scrisul său, pe acest Sfânt: am început să-i scriu şi apoi să-l „provoc”, scrisoare după scrisoare, cu câte „un lot” de întrebări”.

Aşa aş fi procedat şi cu părintele arhimandrit  Ilie Cleopa, şi cu marele duhovnic Teofil Pârâianu pe care am avut şansa să-l  văd la câteva întruniri  cu publicul în urbea mea, dar nu am avut curajul să mă apropii. În schimb i-am sorbit cu nesaţ cuvintele şi mi le-am notat cu grafit, direct pe inimă.

Şi mai mărturisesc că din totdeauna m-au atras magnetic cărţile de memorialistică, jurnale, corespondenţă, evocări şi biografii, pe care le găsesc şi acum captivante. Le citesc cu cea mai mare plăcere  cu mai multă rânvă decât ca pe romanele de acţiune, cărora, în cele din urmă le uit subiectul şi personajele.

O lume în altă lume.  O picătură de lume. O lume despre altă lume. O lume „între lumi”.

Şi iată că-mi amintesc cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta. Faceţi parte din ea, dar nu sunteţi ai lumii.” Este cheia de la care trebuie să pornim în lecturarea  remarcabilului volum oferit de Nicolae Băciuţ despre Părintele Nicolae de la Rohia.

În condiţiile  vitrege de comunicare epistolară pre-revoluţionară, când pereţii aveau urechi, când corepondenţa şi intimitatea  intelectualilor erau violate, cei doi întreţin o legătură spirituală pe calea scrisului. Materialul acesta inedit este deosebit de preţios pentru că relevă, nu atât caracterul ferm şi demn al semnatarilor scrisorilor, cât, curajul şi eroismul cu care înfruntau ostilitatea regimului, deosebit de vigilent în ceea ce priveşte „apărarea integrităţii partidului” şi a conducerii.

„Această carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr scriitor care l-a iubit şi preţuit pe N.Steinhardt, pe cel care a trăit voluptatea vieţii prin voluptatea lecturii, voluptatea trăirii prin voluptatea credinţei”, spune Nicolae Băciuţ – într-o frază admirabilă care conţine chintesenţa lucrării.

Volumul mai conţine şi trei alte documente rare: dialoguri cu apropiaţii Părintelui Nicolae, Alexandru Paleologu, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, ultimul fiind un discipol care a alcătuit şi o minunată carte evocatoare despre N. Steinhardt.

Gânduri, concepte, idealuri, profesiuni de credinţă,  toate adunate în scrisorile-interviu pe care Nicolae Băciuţ le adresa părintelui Nicolae. Aria tematică a epistolelor este deosebit de diversă, legată de biografie, viaţă,  profesiune, cultură, cărţi etc. atât cât se puteau formula în acea perioadă de nefericită glorie   a regimului totalitar şi datează încă din anul 1986, apoi anul 1987, având locaţii diferite, cu doar câţiva ani înainte de plecarea marelui duhovnic la cele veşnice.

Cei doi, la iniţiativa profesorului Băciuţ, îşi propun, prin dialogul lor să descifreze „câteva din semnele lumii”. Profesorul se întreabă, firesc, „câtă biografie a intrat în cărţile sale? Câtă viaţă atâta literatură!” Dar practic, se iscau zeci şi zeci de întrebări dintr-una singură, în valuri concentrice, pe care, nu întotdeauna le putea adresa, din motive lesne de înţeles, dar şi  dintr-un imens respect şi preţuire pe care le purta  omului spiritual şi duhovnicului, pe care nu-l poţi întreba orice.

Ideea  este că,  „Opera în sine stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă” – nu biografia face opera şi nici opera nu creează biografii  anume, deşi sunt legate.  Opera transcede orice fel de biografie, cu condiţia să fie remarcabilă. Nicolae Băciuţ îi „smulge” mărturisiri  preţioase:

„Mărturisesc: nu mă pândeşte deloc dorinţa multor amatori de literatură de a şti „cine e cel pe care-l citesc”, spune Nicolae Steinhardt şi continuă: „dar atenţia mi se concentrează asupra operei şi persoana scriitorului o disting mai mult în penumbră, estompată oarecum în aura textului, în „haloul” ei luminos”.

În virtutea acestei convingeri, el a oferit foarte puţine date biografice contemporanilor săi, în diverse reviste culturale. „Am arătat acolo (în revista Opiniastudenţească– n.n.) cât de hotărâtoare a fost pentru mine întâlnirea cu Predoslovia la Întuneric şi lumină de Al. Brătescu-Voineşti. (…)Păşind de la literar la existenţial, nu ascund că am fost adânc marcat de anii 1959-1964”.

Picături nestemate din gândirea steinhardt-iană sunt presărate pe tot parcursul convorbirilor dintre cei doi, inclusiv din documentele inedite, scrisori, dialoguri, mărturii. În toate îl regăsim pe filozoful culturii universale Nicolae Steinhardt, pe teologul şi pe monahul creştin care a împletit în chip fericit vorba cu fapta,  a cărui biografie de excepţie îl plasează în rândul persoanelor care au suferit pentru dreptatea, idealul şi credinţa lor. Un suferitor desăvârşit, un creştin care s-a jertfit până la capăt pentru a-şi urma Modelul Suprem, pe Isus Cristos.

Însă, aşa cum a mărturisit, „Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea „scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o, mai bine zis”.

Cine ar fi crezut, văzând şi răsfoind „Jurnalul fericirii” că autorul a conceput cartea în cea mai neagră perioadă a vieţii sale, în condiţii sordide, supus la umilinţe de neînchipuit, bolnav, torturat, supus anchetelor timp de mulţi ani la rând, silit să nu doarmă, înjosit şi chinuit în fel şi chip, că acolo, în mijlocul iadului, acest om de excepţie şi va găsi pacea şi fericirea, acea linişte şi  împăcare pe care numai Isus Cristos ţi le pot oferi şi  nu aşa cum  le oferă lumea?

Deşi este o carte de memorialistică, având personaje şi însemnări reale, ea poate fi considerată din toate punctele de vedere o capodoperă a genului, a literaturii concentraţionare, o mărturie zguduitoare despre abuzurile care s-au făcut în regimul trecut, despre suferinţa umană împinsă până deasupra limitelor suportabile, dar, în acelaşi timp, despre solidaritatea care s-a creat între oameni de caracter, oameni de o tărie morală şi demnitate exemplare. Aceştia au rezistat ororilor puşcăriilor comuniste doar fiindcă aveau o motivaţie trainică. Şi aceasta le-a fost de ajutor.

În dialogul închegat între cei doi intelectuali de marcă, sunt definite şi explicate concepte, categorii,  termeni uzitaţi în cultură, în telogie, în filozofie, în artă. Erudiţia Părintelui Nicolae de la Rohia este copleşitoare, intimidantă. El oferă prototipul intelectualului de rasă dintre cele două războaie mondiale, vorbitor al câtorva limbi de circulaţie internaţională, citind cărţi în original, cultivându-se în orice împrejurare, hrănindu-şi spiritul cu cele mai prestigioase capodopere ale culturii şi civilizaţiei universale. Şi e destul să amintim  volumul „Escale în timp şi spaţiu” (editura Cartea Româneaască, Bucureşti, 1987 – n.n.), ori, „Îmtre viaţă şi cărţi” , ca să ne dăm seama de erudiţia lui, ori volumul „Primejdia mărturisirii”.

Se remarcă la Nicolae Steinhardt, în convorbirile sale cu discipolii şi cu unii prieteni, nu  tonul didactic, ci acela de om sfătos, pilduitor în varii împrejurări, încât, orice  amintire, orice istorisire ieşită din gura sa, deveneau  parabole, legate de alte şi alte istorisiri din întreaga lume. A fost şi a rămas un spirit enciclopedist.

Linia sa directoare în viaţă şi-a expus-o, nu o dată, ci  de fiecare dată, dar,

viz-a-viz de sintagma lui Constantin Noica, „performanţă culturală” a tinerilor aspiranţi la glorie, el spunea: „Performanţele culturale”? Da, desigur, da, mă rog. Mai degrabă aş pune accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută (cum îmi place a zice), de etică artistică şi umană. Pricini de întristare şi dezamăgire sunt multe. Dar am încredere şi nu încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu precădere? Al libertăţii şi al respectului de sine. Apoi să nu uităm, talentul nu-i o marfă bună de pus în circulaţie şi destinată vânzării; talentul nu-i un bun interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit; nu e o marfă, e o taină, un sacrament cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă

multă  şi cuviinţă. Sau ca să vorbim în termeni mai puţin făloşi: talentul e în situaţia militarului în uniformă: se cade să se supravegheze când iese în oraş”.

Iar în legătură cu destinul unui scriitor şi cum se poate rata acesta, Nicolae Steinhardt a avut o părere tranşantă:

„Depersonalizarea, acesta-i pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar desăvârşirea stilistică ori nativă, important e să fi spus ce avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuşi, cu „întâmplările”; important e a nu sfârşi copleşit de regrete, melancolie şi căinţă”.

De fapt, orice frază, propoziţie,cuvânt rostite de Steinhardt, dovedeau chizbuinţă, pricepere, discernământ, răspundere, temei,  valoare, judecată temeinică, îngăduinţă, cultură dusă la înălţimile elitismului şi, în acelaşi timp, deschidere către celălalt şi mai ales, modestie.

Un om modest, cinstit şi drept. Un om de toată isprava. Părintele Nicolae. O emblemă a românismului autentic. Pe care-l obseda, la vârsta de 70 de ani, următoarea întrebare: „Ce întrebare mă obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri? (Nu uitaţi: adineaori vă spuneam că am împlinit şaptezeci de ani în 1982”).

Cele cinci scrisori document trimise domnului Nicolae Băciuţ  în vara şi toamna anului 1986 de la Rohia, dezvăluie un Steinhardt cu o căldură sufletească aparte, cu un cult deosebit al prieteniei şi al legăturilor spirituale şi culturale de înaltă calitate. Modul de adresabilitate este plin de reverenţă şi relevă o educaţie aleasă şi o anumită artă şi măiestrie epistolară.  O altă trăsătură de caracter admirabilă a lui Nicolae Steinhardt a fost fermitatea în convingerile sale şi neadmiterea vreunui compromis:

„Vă rog să fiţi atent la textul trimis Consiliului. Pot fi ştersături, dar nu admit pentru nimic în lume adaosuri ori schimbări de sens. Contez pe vigilenţa şi buna Dv. credinţă. N’aş vrea să-mi fie modificate gândurile. Mai bine: să nu apară! Fireşte că nu mă opun la scoaterea unor pasaje ori la f. mici modificări de termeni.

Cu multă  şi aleasă afecţiune,

N. Steinhardt”.

Conştient că opera sa, tipărită sau nu, va constitui pentru români o moştenire valoroasă, Nicolae Steinhardt nu a admis niciodată  să fie modificată. În acest sens, îi atenţiona pe redactori şi pe colaboratori să tipărească textul aşa cum fusese conceput.

Foarte generos cu scriitorii, în chip deosebit cu cei tineri, Părintele Nicolae îi încuraja şi-i promova în demersurilor lor literare, scriind despre ei şi răspunzându-le cu bunăvoinţă şi generozitate la  scrisori. Unul  din numeroasele gesturi de generozitate scriitoricească, a fost acela de a scrie o cronică despre  cartea domnului Băciuţ „Muzeul de iarnă”, apărut la Dacia, în 1986, text publicat în revista Tribuna 50/1986), ce relevă abilităţile de critic şi istoric  literar ale părintelui.

„Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţilor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat vocabule aşa convinse şi fierbinţi Poemului. Pune-ţi masca şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea

suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l răpesc în euforie şi-l supun caznei”. (Două texte poetice)

O caracteristică a  textului critic steinhardt-ian este  folosirea  persoanei a I-a plural cu referire la sine, în loc de persoana a I-a singular, gest de reverenţă şi curtoazie, caracteristice unei persoane bine crescute, al cărei cod etico-moral şi de bune maniere,  este desăvârşit.

Continuând interviul  epistolar, Nicolae Băciuţ îi solicită părintelui de la Rohia  să-i vorbească despre cea mai îndepărtată imagine a copilăriei sale, iar acesta îi evocă imagini din  primii ani de viaţă, chipurile părinţilor, al tatălui, a cărui trăsătură principală de caracter era curajul, al mamei, care se remarca prin bunătate sufletească, modele desăvârşite pentru copilul Nicu.

„Tata a fost un om curajos, de la el deţin convingerea că suprema calitate a omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate

spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul „merde” al lui Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni”.

Pentru el orice om lipsit de curaj –  fie acela român, evreu sau de orice altă  naţionalitate – se bucura de calificativul „jidan fricos”. La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate.

Iar maică-mea era poreclită Bunătate. Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr („zahăr cubic”) cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor”.

O altă calitate morală a părintelui Nicolae a fost sinceritatea. El dezvăluie cu multă sinceritate şi fără menajamente ori  subterfugii de prisos, amănunte despre sine care pe alţii i-ar dezavantaja. Dar, transpunând totul într-un fin umor şi o autoironie de înaltă clasă, toate aceste presupuse defecte ale sale, despre care vorbeşte,  deveneau la el, calităţi. Totodată el zugrăveşte  cu o căldură aparte, chipul prietenului său din tinereţe Manole Newman, „un ovrei conservator, român „de dreapta”, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului.

Opiul fiind, fireşte, acel din definiţia lui Raymond Aron: le socialisme est l’opium des intellectuels. Fecior de mici burghezi din Olteniţa, se considera român absolut (şi era: prin grai, înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente”.

Dialogul continuă cu evocarea primei sale învăţătoare, doamna de Branzky, o personalitate originală şi puternică. „Vorbea vreo opt limbi, citise toate cărţile, avea un caracter de fier şi o inteligenţă sclipitoare.

Cartea ei de căpătâi era Cântecul Nibelungilor. Cred că  îl ştia pe dinafară şi că,  în taină, se închina zeilor Walhallei.

Mi-a dat între 8 şi 12 ani, să citesc capodoperele literaturii universale, toate, fără cruţare, pe nerăsuflate: Tasso, Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, H. St. Chamberlain, Homer, Vergiliu, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Saint-Simon, Chaucer… admirabilă, nemaipomenită femeie, al cărei elev am avut nemeritata cinste să fiu. Îmi acordase prietenia şi încrederea ei. A  dispărut brusc din viaţa mea (ca Mary Poppins) – nu o uit nici o clipă”.

Aici trebuie să deschid o paranteză imaginară şi să mărturisesc un lucru. Se întâmplă ceva ciudat cu mine personal  pe parcursul lecturării acestei remarcabile cărţi. Dacă, citind vreo carte, sunt nerăbdătoare să ajung la final, să văd ce se întâmplă, pe aceasta o vreau nesfârşită, pentru a mă putea înfrupta şi gusta din ea pe îndelete, cât mai mult. Ca pe o ciocolată cu lapte şi alune, care-ţi place mult dar din care vrei să păstrezi aroma şi deliciile şi pentru a doua zi. Şi de aceea nu guşti decât cu pătrăţica.

Între lumi – cartea domnului Nicolae Băciuţ despre Nicoale Steinhardt, este pentru mine o astfel de delicatesă rară.

Cu infinită modestie şi cu o anumită măreţie a smereniei, Nicolae Steinhardt mărturiseşte prietenului său  despre „semnificaţiile multiple ale lui a scrie”:

„–– Încă nu le-am înţeles, e aici un mister pe care nu mă  sfiesc a-l numi cutremurător.

Vorbirea şi scrisul – pentru o specie parcă  rătăcită în imensităţi galactice – reprezintă desigur mijloace de solidarizare şi mângâiere, un soi de „refugiu”. Ele ne leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii şi sufletului – ne îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiţi numai a deveni  material absorbit în final de o gaură neagră”.

Tot  în contextul scrierilor Părintele Nicolae oferă informaţii autobiografice despre experienţa cutremurătoare pe care a trăit-o în închisoare, ceea ce l-a îndemnat să scrie mai târziu „Jurnalul fericirii”, precum şi  peripeţiile prin care a fost nevoit să treacă din pricina acestui manuscris.

„Se cuvine să-ţi mărturisesc: îmboldit de bunul şi dragul meu răposat prieten Dinu Pillat, am scris, în 1969 – 1971, o relatare a trecerii mele de la iudaism la creştinism şi a procesului „lotului intelectualilor mistico-legionari” din care m-am pomenit a face parte. Relatarea a luat în mare măsură înfăţişarea unei autobiografii şi proporţiile unui destul de voluminos manuscris. În urma unui denunţ, manuscrisul (intitulat Jurnalul fericirii) mi-a fost confiscat de Securitate în 1972. În 1975, în urma intervenţiei Uniunii Scriitorilor, mi-a fost restituit, spre a-mi fi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului. Cele spuse de mine mai sus apar, mai pe larg şi-n altă formă, în Jurnalul fericirii.

Se cădea să-ţi fac această mărturisire.

Confiscarea cea de a doua, din 1984, se datorează  tot unui denunţ, al unor scriitori care au vizitat biblioteca mănăstirii Rohia şi-au înştiinţat organele de drept că ea constituie „o filială a Europei Libere” (aceasta fiindcă au găsit aici volume de Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu etc. oferite mie când am fost la Paris în 1979 –1980, şi aduse legal în ţară.)

Dar, destul. Poate că te-am vindecat de ideea continuării unui dialog cu un fost bandit şi client statornic al Securităţii.

Cu sinceră afecţiune şi alese simţăminte,

N. Steinhardt”

P.S. 2

Câţiva spirişti: Mircea Eliade, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian (elenist, bizantinolog, istoric), Alex. Ciorănescu, Dinu Pilat, Bedros Horasangian, Barbu Brezianu, Octavian Paler”.

Se cuvine să fac o precizare. În această prezentare uzitez mult citatul original pentru tinerii care nu cunosc aceste amănunte şi n-au avut încă şansa de a-l citi pe Nicolae Steinhardt.

Se ridică probleme de critică şi istorie literară deosebit de pertinente şi cât se poate de actuale. La întrebarea: „Prin ce credeţi  că s-ar putea manifesta curajul criticului?” – Nicolae Steinhardt răspunde: „cât priveşte talentul criticului, cred

că  stă în capacitatea de a admira (André  Gide) şi în puterea discernământului.” Iar cât priveşte obstacolele care ar sta în calea criticului pentru  a formula o judecată de valoare, acelaşi Nicolae Steihardt  spune în modul său direct:  „–– Principalele: frica, incultura, graba, spiritul de gaşcă, lipsa de bun gust (noţiune delicată), necunoaşterea trecutului (spre a putea determina ce este cu adevărat nou), lipsa de informaţii, lipsa sensibilităţii contemporane… Nu pot fi înşirate complet de multe, multiple şi diverse ce sunt” . La care adaugă puţin mai târziu: „-–– Mai întâi să adaug la răspunsul precedent: invidia, răutatea, complezenţa…”

Totodată, cărturarul precizează: „Criteriul adevărat e al calităţii, nu al firmei. Textul literar se poate făli numai cu meritele sale intrinsece, nu cu apartenenţa la

o tabără  sau alta.”

Nicolae Băciuţ îl provoacă monah să-i vorbească despre solidaritatea literară, despre spiritul de fraternitate şi conceptul de libertate. Şi răspunsul este tranşant:

„S-ar zice că trăim astăzi, în lumea literară, sub întreitul semn al însingurării, al fricii şi găştilor sordide. Scriitorii ar trebui să-şi dea seama – lucru mai mult decât elementar – că pentru ei mai ales solidaritatea şi frăţia sunt condiţia existenţei şi a libertăţii lor”.

Probleme cât se poate de acute ale mişcării culturale şi artistice din toate timpurile, abordate direct, cu mult tact şi curaj. Iar din acest punct de vedere, reporterul Nicolae Băciuţ se dovedeşte un profesionist desăvârşit, atingând punctele nevralgice, punctele cheie ale actualităţii şi încercând să le dezbată şi, atât cât îi stă în putere unui  intelectual, să le  limpezească. Astfel încearcă să lămurească sintagma, ori conceptul de eroism la scriitorii români de ieri şi de azi.

„–– Citez în continuare, de dragul ideii, dintr-un alt text al lui Malraux, despre eroul istoriei, … susceptibil, cred, să descopere prin darul acesta al fraternităţii care se naşte în bătălii, ceea ce ar putea fi sfinţenia. Această umanitate de astăzi, sfâşiată, înnebunită, n-a încetat, de la lagărele de concentrare până la câmpurile de bătălie, să producă sfinţi şi eroi.” Îmi stăruie în minte şi un articol al d-voastră, Eroismul la români, publicat în Vatra. De aici întrebarea: se poate vorbi de eroism la scriitorii români de ieri şi de zi?”

Nicolae Steinhardt, chiar dacă nu lămureeşte pe deplin acest concept, dă un răspuns pe măsura inteligenţei şi tactului său: „Adevărul e că românii sunt capabili de eroism, numai că sunt şi înţelepţi, cuminţi şi raţionali şi capabili de a-şi însuşi lecţiile istoriei. Curajul nu se confundă cu temeritatea nebună ori prostească”.

Repet, şi o să repet de zeci de ori, fiecare frază  rostită  de acest cărturar este o axiomă. Fiecare cuvânt are miez, e o chintesenţă veritabilă a unui discurs despre viaţă, literatură, religie, filozofie.

Protagoniştii  acestui dialog inedit presară dialogul lor cu picături de mărgăritar din înţelepciunea clasicilor şi modernilor din întreaga lume, cu o anecdotică proprie spiritelor elevate,  ceea ce constituie un prilej de confort sufletesc deosebit.

Problemele ale vieţii, naşterea şi moartea, relativitatea timpului, fericirea, tinereţea,  singurătatea, tristeţea, ca şi concepte fundamentale, apoi  credinţa,  iubirea, speranţa ca şi categorii şi virtuţi teologale,  sunt abordate prin prisma acestei cunoaşteri, nu atât livreşti, cât bazate pe experienţă personală şi pe multă erudiţie. Un text splendid, rotund, o adevărată sărbătoare a spiritului românesc, datorată acestor doi cărturari.

„În legătură cu bătrâneţea, vară dreaptă cu moartea, vă repet ceea ce am mai spus: nu cred că mizeriile bătrâneţilor devin cu atât mai greu de răbdat cu cât ne putem aduce aminte de timpuri fericite de altădată. Dante a greşit. Fericirea trecută poate consola şi întări. Pentru mine aşa stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viaţă şi accesele copilăreşti de fericire”, spune părintele Nicolae de la Rohia la întrebarea: „Cu ce sentimente priviţi dv. Verbul a  muri? – pusă de Nicolae Băciuţ, după ce-l citează pe Daniel Turcea cu inspiratul vers: „Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare”.

În privinţa conceptului de moralist – Nicolae Steinhardt dă următoarea explicaţie: „–– Scriitorul nu are a fi moralist. Ferească-l Dumnezeu de una ca asta! Alta e menirea lui: să işte în mintea şi-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale.

Criticul, eseistul pot fi desigur, ei, „moraliştii”  în sensul dat cuvântului în secolele XVII şi XVIII.

Cât despre jurist, gândesc aşa: că  dreptul nu se confundă cu morala, contrar celor afirmate de profesorul George Ripert în La regle morale dans les obligations civiles”.

Cât se poate se succint, în trei cuvinte, Nicolae Steinhardt în mărturisirile sale epistolare către Nicolae Băciuţ caracterizează viaţa literară primei jumătăţi a secolului trecut, aşa cum a perceptu-o el, ca tânăr autor:

„–– Prin libertate, autenticitate, toleranţă.

Nu vreau să idealizez, să  mă număr printre acei bătrâni care tot spun că numai vremea tinereţelor lor merită să fie trăită. Dar ăsta e adevărul: am trăit într-o lume de bună calitate şi cu adevărat viaţa literară se caracteriza prin cele trei substantive înşirate mai sus de mine.”

Iar la întrebarea, dacă „Se poate despărţi scriitorul de cărţile sale? De manuscrisele sale? Chiar dacă acestea sunt mai puţin împlinite? (Suportul ultimei părţi a întrebării mele: e un copil nereuşit mai puţin sau mai mult iubit de

părinţii săi?” părintele Nicolae are un răspuns pe măsură:

„–– Adevăraţii scriitori îşi păstrează manuscrisele ca ochii din cap. Exemplu categoric: lada de manuscrise a lui Eminescu. N’a fost un sedentar, se tot muta, avea o fire vagabondă, însă „lada” (cufărul) i-a fost ca o raclă cu moaşte sfinte! E şi aceasta o dovadă puternică a autenticităţii geniului său, a puterii sale artistice. Iar Tolstoi spunea: îmi iubesc nevasta, dar mai abitir îmi iubesc romanul.

Troţchi, la Brest – Litovsk, în plină  elaborare a păcii separate, nu uita să-şi ceară  cufărul cu manuscrisele şi cărţile, lăsat la Viena.

Eu unul – din prostie, neglijenţă  şi lipsă de autenticitate scriitoricească – am pierdut o mulţime de manuscrise, mai ales în 1944, în vremea bombardamentelor. S’ar zice, prin urmare, că nu din vina mea. Ba da, din vina, prea mare vină a mea. Îmi pare mai ales rău că s-au pierdut câteva caiete cu note pentru un roman.

Tema şi acţiunea s-ar mai fi putut reface, nu însă expresiile şi frazele notate, care singure erau în măsură a da romanului un caracter de autenticitate, de vitalitate. Mi-au rămas, în parte, texte din studiul istoric Post bellum (Franţa după 1870 şi Germania după 1918) şi Apărarea şi prezentarea omului modern (scrisă în 1938)”.

Iată, aşadar cât de relevante puncte de vedere a avut despre scriitor şi menirea lui, părintele Nicolae.

Cu extremă discreţie şi pudoare, la întrebarea dacă a iubit şi a fost iubit, Nicolae Steinhardt răspunde:

„–– Cer voie să tac.

O mărturisire, totuşi, să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funingina şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit.

Ei, fericirea, cum zice Proust, e cel puţin pentru unii oameni, o eroare”.

Mărturisirile epistolare sunt presărate cu scrisori ale amândurora, adevărate documente literare.

Pentru frumuseţea şi valoarea ei inestimabilă, simţim nevoia de a reda aici integral, un document care trebuie să fie citit de către toţi aspiranţii la nemurirea literară, text care îi aparţine Monahului de la Rohia, text pe care eu l-aş aşeza drept motto la fiecare carte de poezie sau proză editată:

„Scrisoare către un tânăr poet

26 mai 1987

Iubite Nicolae Băciuţ,

În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce mi-aţi pus, am reluat ideea lui Maiorescu şi formula lui Păstorel Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi i se aplică de minune enunţul acesta. Dar ea nu este numai boierie ci şi produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspiraţie, desigur, dar şi îndelungată trudă. Am citit multe volume de poezie în ultimii zece ani. Şi am putut

constata că, în ciuda bunăvoinţei şi prieteniei care au stat la baza lecturii mele, foarte multe nu-s câtuşi de puţin vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste,

uşuratece, false, scrise la repezeală, publicate fără  a fi atent revăzute şi regândite, reprezintă o uriaşă masă de rebuturi.

Se cere muncă, răbdare, şlefuire, e treabă  serioasă şi nu  poate fi „expediată” în tempo de hopa-Mitică. Aşadar: atenţie, nici o grabă, nimeni nu-l obligă pe om să publice o carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima condiţie. Dar nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai vorbim de sutele de „poeţi” care dau la tipar toate fleacurile, schiţele, copiile, ciornele, imitaţiile neruşinate, lozincăriile abia camuflate…

Înainte de a ne aventura în consideraţii subtile şi înalte asupra poeziei – teoriei poietice – se cuvine a-i îndruma pe toţi cei ce scriu versuri să fie serioşi, să nu socotească drept Poezie orice şir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe nişte coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi vom începe teoretizarea.

La cei din generaţia ’80 mi s-a părut a vedea talent şi  probitate. Apoi şi har şi haz; curaj şi demnitate profesională – de aceea m-am bucurat. Am văzut şi la d-ta: luarea lucrurilor în serios, inspiraţie, grijă pentru formă. Te rog cu toată prietenia, să continui a da poeziei atenţia cuvenită, respectul necesar. Nu fi grăbit! Şi din întrebările d-tale deduc: eşti acasă în domeniul gândirii şi artei. Nu te lăsa prins în capcană de modă, zor, mediu, exemple, clişee (voluntare ori involuntare), fii mereu în stare de alertă, treaz, de veghe! – şi foarte indulgent cu elucubraţiile şi bătrâneşti – copilăreştile spuse ale lui N. Steinhardt”.

O carte atât de densă şi de încărcată de înţelesuri, încât trebuie numaidecât reluată şi adâncită în memoria sufletească.

Cu doar doi ani înainte de plecarea sa la ele veşnice, aflându-se la Rohia, bibliotecar al extrem de bine organizatei biblioteci a mănăstirii, Nicolae Steinhardt îi mărturisea prietenului său, ce înseamnă o zi obişnuită din viaţa lui de atunci:

–– Înseamnă o luptă cu trupul şi cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfăţat. Trebuie să-l disciplinez, să-l ţin în frâu,să-i dau peste nas. (îngrijindu-l totuşi, că e tare nevolnic.)

Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală,  îmi aminteşte absolut toate relele, prostiile, meschinăriile,  păcatele ce am săvârşit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu-i rău (Ps. 50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî şi dispreţui din cale afară. Trebuie, totuşi, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalţi că am necazuri trupeşti ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger şi al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credinţa mea creştină a veşniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie ci şi spirit şi că deci nu-mi pasă de găurile negre”.

În privinţa înrâuririi pe care o poate avea teroarea în literatură, în primul rând a valorilor în formare, problemă abordată de Nicolae Băciuţ, părintele de la Rohia răspunde (răspuns care din păcate, este valabil şi azi, poate mai mult ca oricând):

„–– O înrâurire totală. Teroarea, ca şi puterea absolută, ca şi tortura, cucereşte totul, sterilizează, paralizează totul.

Acesta-i secretul. Îl intuise şi bătrânul, încă din secolul al XIX-lea, l-a sesizat perfect şi implacabil şi discipolul său de mai târziu. Teroarea e cancerigenă şi invincibilă. Potopeşte literatura, o desfiinţează. Eventual mai tolerează – câtva

timp – simplele exerciţii textualiste, ca neprimejdioase, ca pe nişte fandacsii, apoi le va nimici şi pe ele. O oarecare „cântare” proletcultistă le va mânca şi pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistenţă, spirite de tip „catacombă”, dar literatura ca atare intră şi ea sub incidenţa terorii”.

Părerea lui N. Steinhardt asupra scriitorului tânăr şi asupra a ceea ce-l caracterizează este cea a unui magistru faţă discipolii săi.

„–– Păi (vorba lui Lovinescu), tinereţea. Adică posibilitatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii şi lozinci; apoi multă inteligenţă, cultură, fineţe, graţie… Vezi textul meu O definiţie a culturii în revista Tribuna. Un scriitor e un complex foarte complicat de însuşiri diverse, contradictorii, multe inefabile. Aşezate, probabil, helicoidal, ca şi cocul genetic. Reţetele nu ţin, nici definiţiile, nici programele, şi cu atât mai puţin sfaturile.

Oricum, inteligenţă (multă), luciditate, dispreţ pentru facilităţi. Şi reţinere. Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinenţă. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar şi multă apă de ploaie. Toată lumea scrie, şi tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecţie, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare şi har. Nu-i treabă de ici colo. Repet (vorba e a lui Păstorel, de la Maiorescu citire), scrisul e boierie”.

Sunt foarte importante aceste  „precepte” pentru un tânăr scriitor care trebuie să ia aminte la cei de la care au necontenit ce învăţa. De aceea am şi reprodus aceste citate, pentru luare aminte. Cartea aceasta este un adevărat manual pentru cei care voiesc să scrie.

El formulează postulate care în ziua de azi sunt valabile pentru toţi oamenii, nu numai pentru români. Ex. „<Omul fără libertate e un om nenorocit, o fantomă de om, o caricatură> (Nedatat. Pe plic: Târgu-Lăpuş, 10 VIII 1987)”.

În privinţa scrisului, a modalităţii de concepere a unui text,  N.  Steinhardt spune:

„–– Scrisul: plăcere, mare plăcere, dar şi caznă. Aşa cred că e pentru toţi cei ce îndrăznesc să pună mâna pe condei (put pen on paper, zic englezii). Dar observ că nu am răspuns complet întrebării precedente. Să o fac acum. E nevoie de o totală libertate de acces la cultura planetară.

Intelectualul român este dornic de o asemenea cunoaştere universală. Vezi Eminescu, Odobescu, Haşdeu, Heliade Rădulescu, Mircea Eliade, Iorga, Pârvan, Lovinescu etc.

Spiritul românesc e universalist”

Bucuria de a-şi vedea numele tipărit l-a încercat şi pe Steinhardt, emoţie şi fericire care l-au stăpânit până în ultima clipă, pentru că, spune el:

„–– Ce-am simţit când mi-am văzut numele tipărit în RFR? (Revista Fundaţiilor Regale – n.m, N. B.) O imensă bucurie – ăsta-i adevărul. Şi acum încerc o emoţie ori de câte ori îmi văd numele tipărit. Bănuiesc că se petrece un fenomen de natură psihanalitică: ne vedem oglindiţi, proiectaţi înafara noastră; numele nostru nu-i un soi de hologramă?”

Foarte frumos defineşte şi conceptul de libertate:  „–– La întrebarea aceasta, a doua, mă grăbesc să răspund folosind cuvintele celebre ale lui Siérjes despre starea a treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul. Aşa şi libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de ea? Nimic, ori numai pocitanii şi prunci morţi”.

Insist în afirmaţia că, originalitatea gândirii steinhardt-iene este pentru români un tezaur nesecat de înţelepciune şi pildă a erudiţiei perfecte a intelectualului.

El aduce elemente noi la definirea şi înţelgerea conceptului de libertate, cu toate nuanţele care-i incumbă.

„–– Omul fără libertate e un nenorocit, o fantomă de om, o caricatură şi un locuitor al iadului. Cu libertatea omul poate face multe lucruri bune. Dar poate şi să o exaspereze, să o prefacă în absurd şi în toxină. Libertatea, în societate, nu însemnă dreptul de a face orice. În societate, există libertăţi concomitente, deci şi posibilitatea unor abuzuri de drept.

Libertatea, ca orice însuşire, ca orice entitate, are nevoie de moderaţiune şi dreaptă socoteală. Nu-i totuna cu anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. Rea şi aducătoare de rele este libertatea fără de măsură, înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor. Atunci e premergătoare de haos, dezordine, prostie – şi-n cele din urmă (fără doar şi poate), de tiranie. (v. E. Kastner în importanta lui carte, Fabian). Asta în viaţa socială şi politică. În literatură, fireşte, nu poate exista (ca şi în toată arta) decât libertatea absolută. Şi acolo poate duce la malformaţii, la monstruozităţi, neghiobii – dar acestea toate nu pot înfrânge principiul libertăţii totale. (Rămânând, fireşte, adevărat că adevăratul artist e întotdeauna un creator, adică un ştiutor de dreaptă măsură, de bun simţ, de echilibru)”

Mie mi se par formulări  pe măsura pildelor evanghelice (mutatis mutandis!) ori a apoftegmelor scriitorilor creştini, fără să aibă neapărat conotaţie ortodoxă.

Cât priveşte aderarea lui la creştinism urmată de botezul în  închisoare, Nicolae Steinhardt mărturiseşte:

„Eu am fost atras (cucerit) de creştinism încă din tinereţe, din copilărie. Atracţia a evoluat crescendo. Cred, totuşi, că fără experienţa închisorii nu aş fi făcut pasul decisiv – ori mult mai târziu. Iată de ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-i sunt atât de recunoscător lui Dinu Noica. La mine au lucrat nu „opţiunile raţiunii”, ci fascinosum şi tremendum.” (s.n.).

Şi o întrebare cu efect,de o nonşalanţă uluitoare, care ne atenţionează şi trage un semnal de alarmă pentru toţi:

„–– Ce înseamnă compromisul pentru scriitor? Există compromisuri necesare? Compromisuri scuzabile?

-Compromisuri moderate şi, de bine de rău, scuzabile  – cu viaţa – există. Nu cu stilul, cu limbajul, personalitatea ta însăşi. Nu înseamnă că până şi compromisurile moderate nu sunt şi ele legate de riscuri. Compromisul nu atât în sine e primejdios cât prin consecinţele lui: odată primul pas făcut se va putea oare opri din mers cel care a cedat şi s-a învoit? Nu va merge din cedare în cedare până la „capătul nopţii”, până-n fundul abjecţiunii? Nu-i compromisul un soi de pact cu diavolul, iscălit cu sânge? Cel mai sigur şi mai antiseptic mi se pare a fi refuzul categoric iniţial. Şi aici, ca în atâtea alte domenii, se aplică dreapta  socoteală. Se cuvine ca judecata să fie făcută de la caz la caz”.

Ca şi cea despre dogma în literatură care duce, conform convingerii părintelui la şablon. „La manierism. La imobilitate. Am prea văzut-o. Supravieţuim agăţându-ne cu disperare de o barcă de salvare: a) libertatea, b) bunul simţ, c) simţul ridicolului, d) umorul. Şi repetând întruna: 2+2=4. Şi amintindu-ne mereu că toate-s trecătoare, mai ales modele (dogmele sunt mode): ce e val ca valul trece”.

Atâta originalitate şi spontaneitate  în sistemul gândirii, rar mi-a fost dat să întâlnesc, poate doar la Petre Ţuţea, la Eugen Ionesco (de altă factură!), la Cioran şi la Nae Ionescu. Şi bineînţeles, să nu-l neglijăm pe Noica.

N. Steinhardt evocă atmosfera Bucureştilor de altădată, un „paradis general” spune el, citându-l pe Cezar Petrescu. Şi mai face o afirmaţie cutremurătoare, de această dată: „Bucureştiul a murit. Nu cred să fie numai o impresie, nu cred să fie vorba de remarca lui Proust: că spaţiul e tot atât de trecător ca şi timpul (finalul lui Du Coté de chez Swann). Nu, nu e o simplă impresie datorată bătrâneţii. Bucureştiul

e pe cale de a fi „executat” şi înlocuit cu altceva – urât.

N. Steinhardt

25 august 1987”

Folosind metafore şi sintagme spontane şi atrăgătoare, cu trimiteri livreşti,  monahul  mărturiseşte că nu cunoaşte răsplată mai mare pentru munca lui literară, decât a fi citit de tineri:

–– Mă bucur când aflu că cineva (oricine) m-a citit cu plăcere. Mi se întâmplă – nu-mi vine a crede că-i adevărat – că am fost citit (de tineri mai ales) cu folos, curiozitate şi intensitate participatorie. Poate fi bucurie mai mare? Sticla aceasta a căpitanului Grant aruncată în marea tipăriturilor – când ajunge în mâini cercetătoare şi receptive, ce răsplată incomparabilă pentru un scriitor, fie el un simplu diletant de mâna a zecea!”

Şi, referitor la receptarea de către tineri a textelor sale: „–– În vara aceasta, ulterior apariţiei Escalelor în timp şi spaţiu, am primit numeroase (!) vizite ale unor tineri şi mai puţin tineri, care mi-au declarat că îmi citiseră cartea cu atenţie şi că le-a fost pricină de plăcere şi mulţumire, interes ba şi de entuziasm. M-am simţit emoţionat, stingherit şi uluit. Erau totuşi sinceri. Nu exista nici un motiv pentru

care să-mi turuie braşoave. A trebuit să-i cred. Drept care,  fericire şi spaimă. (…)

Ioan Alexandru ar fi putut da Rohiei faimă. Nu a mai venit aici de multă vreme. Păcat. Alături de el poate că puteam fi şi eu de folos”.

Parafrazând jurnalul parizian al lui Eugen Simion, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, pot spune despre cartea „Între lumi” că este o Carte a trăirii şi a mărturisirii.

Remarcabilă e şi spusa  lui G. Poulet despre critic:  –– „Criticul e cucul instalat în cuibul autorului”. (G.Poulet, Conştiinţa critică), la care Steinhardt adaugă consideraţii personale: „Criticul primeşte revelaţia şi o descoperă cititorului. El atrage atenţia asupra fenomenului. Cheamă. Află comori. Şi tot el pune lucrurile la punct”.

Câte subtilităţi şi câte nuanţe, câte spumoase vorbe nu se pot găsi într-un text! Comunicarea intertextuală este mai mult decât necesară, la fel ca şi comunicarea directă, verbală pentru că vorbirea este un al doilea sistem de semnalizare al omului. În acest sens, Steinhardt spune:

„Vai celor ce nu pot dialoga şi comunica: îi aşteaptă însingurarea, inhibiţia, bolile psihice (datorate refulării), plictiseala, neurastenia, încrâncenarea şi până la urmă abrutizarea. Şi mai e nevoie de niţel entuziasm, niţică viaţă, niţică tinereţe – şi să se simtă că pentru tine, cel ce vorbeşti, actul vorbirii e o bucurie, nu o pedeapsă ori un consemn”.

Despre valorile culturii şi civilizaţiei româneşti, adevărate voci ale neamului, se poate spune că le-a apreciat şi le-a cultivat mereu pentru spiritul  viu şi erudiţia lor, pentru sistemul lor de gândire şi scriere ceea ce demonstrează un spirit deschis, generos către marea cultură:

„Noica a fost un moment al conştiinţei române” – spunea monahul despre marele filozof. Dar şi despre celelalte repere ale românilor:

„- Însuşirile principale ale lui Eliade au fost:

a) o extraordinară putere de muncă

b) o voinţă şi o perspectivă  rar întâlnite

c) o memorie senzaţională

d) o „curiozitate” nesăţioasă

e) un talent literar cu totul excepţional, nuvelele lui

sunt superbe, ca şi Noaptea de Sânziene

f) pe plan uman: modestia absolută, bunătatea, mărinimia.

De asemenea: o rigoare ştiinţifică  impecabilă.

Trebuie să fie publicat în româneşte tot ce a scris. Slavă Domnului că a încetat ostracizarea lui Cioran; dar mai e mult de făcut. Vintilă Horia (din Spania) trebuie neapărat recuperat, e un scriitor superb şi nu există nici un motiv sănu i se publice la noi Dumnezeu e născut în exil, Scrisoarea a 7-a ori recenta carte despre Goya”.

Un foarte frumos crez artistic este  formulat în stilul steinhardt-ian privitor la actul creaţiei. „–– Ce înseamnă pentru oricine, cred: fericirea şi efortul.

Mai întâi: clipele ori ceasurile ori zilele de panică, apoi cele de euforie.”

Din aceste confesiuni epistolare aflăm amănunte inedite despre munca redacţională  la cele mai prestigioase reviste ale vremii: „Vatra”; „Echinox”, „Viaţa românească” , „Tribuna”, ş.a.

Textul de faţă conţine şi un text omagial alcătuit în 29 iulie 1992, când omul de cultură N. Steinhardt ar fi împlinit 80 de ani, prilej cu care Al. Paleologu îl evocă în culori cât se poate de calde, afirmând despre el că: „Nicu avea o înclinaţie către hazliu, către varianta amuzantă şi corozivă a inteligenţei şi eu sub specia aceasta l-am cunoscut”.

Apoi, acesta îşi aminteşte cum l-a cunoscut pe Nicu Steinhardt:

„Pe Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să mă vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă cunoştea şi i-am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s-o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter fulgerător.

Adică  ne-am declarat şi ne-am constatat prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi. El avea o formaţie intelectuală aproape identică cu a mea, mult mai completă şi mai largă, fiindcă avea o curiozitate, o memorie şi o rapiditate de aprehendare, cu totul ieşite din comun.Dar cam aceleaşi repere le aveam amândoi. Atât în ordinea studiilor noastre academice, care erau juridice, cât şi în ordinea literaturii, franceze în principal, şi în ordineaamintirilor pariziene şi în ordinea tot aşa a anecdotei istorice şi a cunoaşterii Bucureştiului. Ne-am descoperit nişte afinităţi extraordinare şi din prima zi am devenit prieteni de totdeauna. Trebuie să adaug că la ora la care vorbim mi-au murit toţi prietenii mai apropiaţi din generaţia mea, adică Noica, Sergiu Al. George, Dinu Pilat şi Nicu Steinhardt. Cel mai mult îmi lipseşte Nicu Steinhardt.

Dar în aşa hal îmi lipseşte că  mi-l invent în continuare şi pentru asta recurg la un adjuvant extraordinar propriu, adică recitesc mereu cartea lui, Jurnalul fericirii, carte pe care el mi-a adus-o s-o citesc când a terminat dactilografierea ei, perfect şi frumos făcută, impecabilă, în 1972. Am rămas o zi şi o noapte s-o citesc şi a doua zi am reluat-o, după care l-am telefonat şi i-am zis: „Nicule, hai să ne vedem, ca să-ţi spun un lucru cu totul important şi urgent”. Şi i-am spus: „Dragă Nicule, până acuma şi de aici înainte o să continuăm la fel, şi asta o facem sub vederea lumii, în ochii lumii, şi lumea ne ştie, ne cunoaşte, ne batem  pe burtă, ne spunem pe nume, ne purtăm de parcă am fi oameni de rang egal, dar tu eşti un mare scriitor, cel mai mare din generaţia noastră. Cu totul extraordinar”. A crezut că-mi bat joc, că glumesc, a zis că: „Fugi de-aici şi nu-ţi mai bate joc de mine, eu sunt un dilentat” – sigur, cum era el, l-ai cunoscut foarte bine, avea nişte excese, de-alea chinezeşti, de reculuri şi de ipocrită umilinţă. „Eu nu sunt decât un ratat, un diletant” ş.a.m.d. „Lasă, domnule, i-am spus. Cause toujours! Tu ştii foarte bine că această carte e o capodoperă şi o să ilustreze literatura română în mod eminent, cea a secolului nostru”.

Nu m-a crezut că sunt sincer. Dar credea că  am dreptate – asta o susţin. Şi-acuma, mulţumită cărţii ăsteia, eu îl pot reînvia mereu, pentru uzul meu propriu. Şi nu numai al meu ci alor mei. Adică şi fiul meu şi-l aminteşte foarte bine şi nevastă-mea, deci, în intimitatea familiei mele, Nicu e mereu prezent şi mai luăm volumul şi citim cu glas tare din el”.

Acum, când nici conu’ Alecu Paleologu nu mai e printre noi,  e cu atât mai emoţionant faptul că s-a păstrat acest text omagial al lui Steinhardt. Au rămas aceste pagini remarcabile despre două caractere remarcabile.

Despre convertirea sa şi despre retragerea la mănăstirea Rohia, tot Alecu Paleologu dă mărturie:

„-Credeţi că Rohia a fost o eliberare sau o închisoare?

–– O închisoare. Asta o spun sigur. Dar orice închisoare, adaug, este o eliberare. Noi am avut, amândoi, împreună, experienţa închisorii propriu-zise. Am avut prilejul, la  început, să stau cu el cam vreo douăzeci de zile, la Jilava, în aceeaşi celulă, şi să petrecem circumstanţele relatate de el în Jurnalul fericirii, între care episodul cu miracolul care s-a produs când trebuia să spălăm nişte gamele încleiate de arpacaş şi am încercat să o facem după o reţetă rău venită, cu cenuşă, şi acolo era o oroare de lipici şi de murdar şi de infect, de care nu mai puteam scăpa şi apă nu mai aveam, ne vedeam catastrofaţi. A fost miracolul pe care-l povesteşte el acolo, cum, din senin, ni s-a adus o banie cu apă şi am îndepărtat momentul, căci trebuiau să fie prezentate, şi am ieşit, ca să spun aşa, basma curată, în mod cu totul şi cu totul nesperat. Episodul este foarte amuzant relatat. A fost însă foarte dramatic atunci când l-am trăit. Perioada aceea, din camera numărul 18, de la Jilava, este foarte importantă.

Acolo am fost veniţi câţiva din lotul nostru: adică  Teodor Enescu, Remus Niculescu, doctorul Răileanu, Sergiu Al. George şi alţi prieteni, inclusiv Nicu şi cu mine, şi acolo se afla şi părintele Mina, un călugăr, mi se pare bucovinean, care l-a botezat în celula nr. 18, sub nasul gardienilor şi în  compania numeroşilor colocatari ai celului, cu ştiinţa numai a lui Sergiu Al. George şi a mea. El ezitase să facă pasul acesta înainte de a fi arestat. El a considerat închisoarea ca ultimă şansă, ultimul moment în care se putea face, mai ales c-a avut norocul sau şansa sau aşa s-a întâmplat coincidenţa, să se afle acel călugăr acolo. După aceea ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut decât după eliberare, în ’64. Când a ieşit era nu numai un om creştinat, dar anii de închisoare au agravat (ca să spunem aşa) sau din contră au exaltat angajarea lui creştină de o manifestare poate, şi cum e şi firesc să fie, excesivă, adică exhaustivă, cum se întâmplă întotdeauna cu un convertit. Chiar eu îi făceam reproşuri, îmi îngăduiam nişte polemici cu el care erau injuste, pentru că mie mi se părea că el exagerează, ceea ce nu era adevărat, dar eu greşeam, fiindcă nu se poate face asta fără exagerare. Mai târziu, după şederi, deci în ani diferiţi, la mănăstirea Chevretogne, mănăstire benedictină din Belgia, a dobândit acolo, mulţumită climatului extraordinar de civilizat şi tolerant, o potolire, o liniştire şi ceea ce numea el, accesul la dreapta socotinţă, încât, după aceea, în adevăr, creştinismul lui era, pe lângă unica morală eficace, şi  miraculoasă şi transfiguratoare; şi oricine încearcă să o practice cât de cât (dacă reuşeşte, fiindcă nu este lesnicioasă) atunci îşi dă seama de caracterul transfigurator al acestor acte de comportament. Nicu greşea de multe ori, dintr-un fel de pripeală, dar pripeala asta era, după mine, ceva extrem de seducător şi fascinant, fiindcă aceeaşi pripeală a avut-o şi ca puşcăriaş – din primele zile să îşi aroge tot codul puşcărieşesc, fel de fel de lucruri pe care le făcea cu un fel de pripeală puerilă şi exaltată şi exultantă. Aveai impresia că intrarea lui în închisoare era un fel de  intrare într-un fel de paradis ameţitor, în care totul este foarte urgent şi nimic nu poate fi lăsat în aşteptare”.

Aceasta este, la rândul ei, o mărturie zguduitoare, în afară de relatarea lui Nicu Steinhardt, despre convertirea şi botezul din celula 18 de la Jilava, făcută de o altă persoană, care a fost martoră.

La rândul lor, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, dau mărturie despre Părintele Nicolae.

Ioan Pintea aminteşte despre scrierile sale: „Părintele Nicolae a plecat în

pustia înverzită a Rohiei, cum ne plăcea să  o numim, nu pentru ca să se sălbăticească,  şi aici îl citez pe sfântul Efrem Sirul, ci ca să  îmblânzească sălbăticia acestei lumi. Nu era la Rohia într-o închisoare gândită, judecată omeneşte. Poate că era o „închisoare” monahală, în sensul că era un loc de claustrare, de linişte desăvârşită, un loc care nu permite să ieşi din nişte reguli. Nişte reguli care sunt acceptate în primul rând de cel care le-a îmbrăţişat dinainte. Toate cărţile părintelui Nicolae, mă gândesc la cărţile pe care le-a publicat după În genul tinerilor, mă gândesc la cărţile publicate la Paris, împreună cu prietenul său Neumann, cărţile publicate în limba franceză, care s-au ocupat de Vechiul Testament, de lumea iudaică, toate cărţile lui, spun, cărţile lui: Între viaţă şi cărţi, Incertitudini  literare, majoritatea apărute la Editura Dacia din Cluj, sunt cărţile care au în centru preocuparea spirituală, preocuparea creştină, căutarea unui sprijin, a unui axis creştin. Încununarea acestei căutări nu e alta decât ultima carte a părintelui Nicolae, apărută postum, Dăruind vei dobândi, o carte de predici, importantă pentru omletica românească. După părerea mea, nu există în omletica românească o carte mai importantă la nivelul limbajului omletic, şi poate nu s-a scris în omletica noastră ortodoxă, aşa ceva, de la Antim Ivireanu încoace”.

După  afirmaţiile lui Ioan Pintea, Nicolae Steinhardt a intrat în  monahismul ortodox  „cu o sinceritate desăvârşită. Intrând în monahismul ortodox, părintele Nicolae a îmbrăţişat cu dragoste şi fericire, ideea românească, ideea naţională. Este

curios, este tainic cum cineva, venind dintr-o altă  credinţă decât credinţa noastră, venind dintr-un alt popor, alt neam decât neamul nostru, poate să dea lecţii unor spirite false şi patriotarde”.

Dar el punctează un lucru extraordinar pe care-l spusese Alecu Paleologu la omagierea monahului şi anume căDumnezeu l-a ales pe părintele Nicolae”. Şi cred că aceia care merg în întâmpinarea Mântuitorului şi în întâmpinarea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi alege. Nu degeaba sunt numiţi nişte aleşi. Şi părintele Nicolae a fost un asemenea ales. Avem în Evanghelii un exemplu extraordinar, pe care îl folosesc pentru liniştea mea creştină de câte ori am ocazia să vorbesc despre încreştinarea părintelui Nicolae. Este acea întâlnire teribilă dintre Mântuitor şi Natanail. Mântuitorul a găsit că în acest israelit nu era vicleşug. Eu totdeauna l-am asemănat pe Natanail cu părintele Nicolae. Cred că Mântuitorul a găsit că în părintele Nicolae nu era urmă de vicleşug”.

Mă  alătur şi eu la părerea acestui teolog, Ioan Pintea  şi, prin extrapolare, nu pot spune decât: eu l-am ales pe Nicolae Steinhardt ca model (citind Jurnalul fericirii, m-am simţit îmboldită lăuntric să urmez Teologia), sau el m-a ales pe mine, ori Dumnezeu pe amândoi?  Cert este că spiritele afine se întâlnesc şi comunică, într-un fel sau altul, fie şi printr-un eseu de felul acesta în care mi-am exprimat admiraţia faţă de acest model creştin.

Cartea beneficiază de o Addenda la ediţia a doua, intitulată Sfântul de la Rohia – scrisă de Nicolae Băciuţ, în care acesta mărturiseşte cum l-a cunoscut şi ce l-a atras la acest om. „M-am apropiat cu sfiiciune şi respect faţă de N. Steinhardt şi, la prima întâlnire, s-a opus să-i sărut mâna, aşa cum, şi din instinct şi din educaţie, simţeam că trebuie să fac. I-am smuls atunci promisiunea de a-mi răspunde la

câteva întrebări pe care să i le trimit în scris. Şi N. Steinhardt s-a ţinut de cuvânt, căci cuvântul lui n-a îngăduit niciodată minciuna, compromisul. Mai mult, atunci

când i-am cerut ca dialogul nostru epistolar, oricât ar fi fost el de ciuntit de cei care vegheau la (ne)liniştea regimului comunist, să se transforme într-o carte, a acceptat cu sfiiciune – nu putea concepe, în milostivenia şi generozitatea sa, că ar putea refuza pe cel ce se îndreaptă spre el cu credinţă, admiraţie.Am încercat să reconstitui„întâlnirile” mele cu N.Steinhardt din Jurnalul pe care l-am scris, adesea cu pauze lungi, în ultimii ani de viaţă ai „Sihastrului de la Rohia”. Din păcate, n-am reuşit să dau de însemnări mai vechi de august 1986.”

De asemenea, în volum mai există un text intitulat: N. Steinhardt şi generaţia ’80 (Anchetă literară), concretizat în cinci întrebări cu răspunsurile aferente, date de Nicolae Băciuţ, despre monah.

Urmează  şi o  Addenda la ediţia a III-a După optsprezece ani care relatează vizita făcută de Nicolae Băciuţ la Rohia, pe urmele monahului iubit, unde stă de vorbă cu părintele Paisie, un continuator al operei spirituale a lui Nicolae Steinhardt. Scrierea aceasta e încărcată de nostalgie şi de afecţiune, de o poezie suavă şi tandră:

„Am plecat spre Rohia în penultima zi a lui octombrie. Din păcate, după… optsprezece ani. Mi-am dorit mult să ajung la Rohia. Mai ales atunci când Monahul Nicolae se afla acolo, trebăluind în Biblioteca Mănăstirii dar şi trăindu-şi viaţa de călugărie, de simplu monah, renunţând la toate pentru acel colţ de rai din Ţara Lăpuşului.Am ratat de câteva ori, amânând întâlnirea cu Rohia, după ce, în 1989, părintele Nicolae a plecat dintre noi, rămânând de veghe sub umbra deasă a pădurii din preajma mănăstirii în care şi-a regăsit tihna şi bucuria credinţei. A venit la Rohia, ne mărturiseşte călugărul Paisie, care-i duce mai departe misiunea pe care şi-a asumat-o şi părintele Nicolae. După moartea tatălui său, N. Steinhardt îşi căuta un loc unde să se retragă, pentru a trăi în ortodoxie, pentru care a optat în închisoare, cu ani în urmă. Unde ar fi vrut să rămână, nu era primit, ştiindu-se că el era un fost puşcăriaş politic, unde ar fi fost primit, nu s-a putut decide să rămână.

Cred că alegerea Rohiei a fost cea mai inspirată, cea mai potrivită.  În 1980, când i s-au deschis porţile Rohiei, „Casa Poetului”, plănuită de poetul Ioan Alexandru, el însuşi îndrăgostit de Mănăstirea Rohia, era în construcţie. Când a

fost gata, în acelaşi an, părintele Nicolae a fost primul locatar. Cel care avea să înnobileze locul, făcându-l motiv de pelerinaj în plus pentru cei trăitori întru credinţă ortodoxă şi iubitori de literatură. Camera / chilia părintelui Nicolae e modestă. Câteva cărţi dragi, propriile sale cărţi apărute antum şi postum, fotografii de familie, masa de lucru, o sobă de teracotă, un pat simplu, un dulap, câteva obiecte personale, ochelarii, bastonul în care-şi sprijinea povara anilor dar şi a închisorii, sunt martore ale unui destin unic în cultura română. Spiritul lui N. Steinhardt plutea peste tot în chilia din „Casa Poetului”. Timpul de la Rohia, dincolo de rugăciuni, a fost trăit de părintele Nicolae în Biblioteca Mănăstirii. Peste 27.000 de cărţi din cele patruzeci de mii ale Mănăstirii au trecut prin mâinile criticului şi eseistului, fiind fişate cu minunţiozitate şi cu rigoarea de care a făcut numeroase probe în tot scrisul său, risipit în cărţi şi reviste, din ţară şi din străinătate.

L-am căutat pe N. Steinhardt la Rohia. După  optsprezece ani. N. Steinhardt nu mai era acolo, timpul n-a mai avut răbdare cu el, deşi cred că mare i-ar fi fost bucuria dacă ar fi prins măcar o zi de libertate, el, care a făcut mereu apologia libertăţii, în spaţiu şi în gândire.

N-am regretat însă amânarea. Ziua în care am ajuns la Rohia a fost în măsură  să nu ştirbească din aura pe care eu, cel care n-am văzut până atunci Rohia, mi-o imaginasem, mi-o dorisem s-o aibă.

Am întârziat optesprezece ani. N. Steinhardt nu mă  mai aştepta. Dar el era acolo.

Târgu-Mureş, 31 octombrie 2004”.

Şi oare e cu totul întâmplător faptul că, anul trecut, am pus la cale cu un preot maramureşean care a fost de nenumărate ori la Rohia, o vizită în chilia monahului Nicolae Steinhardt, proiect încă nerealizat, dar care sper că se va înfăptui, înainte ca eu să plec din zariştea pământească?Dea Domnul să-l întâlnesc acolo, aşa cum şi Nicolae Băciuţ l-a întâlnit după 18 ani!

În  Adenda la ediţia a IV-a Nicolae Stheinhardt – un model pentru tinerii de astăzi, tot Nicolae Băciuţ afirmă că: „N. Steinhardt era un model pentru tineri. Pentru cei care-l cunoşteau, pentru cel care-l citeau. Pentru mine, cel tânăr, a fost model şi prin una şi prin alta. Şi nu încetează să-mi fie un model. De credinţă. De

viaţă. De cultură. „Nicolae Steinhardt nu-şi mai aparţinea. El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare dată  când ieşea în public, înconjurat de puzderie de lume, de prieteni sau de simpli curioşi. Era o apariţie şi o prezenţă fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Şi N. Steinhardt îi agrea pe tineri. Şi îi făcea bine prezenţa lor. Îi privea cu bucurie şi cu o anume religiozitate şi el”, scriam la un moment dat.”

În încheiere, cartea are o Biografie Nicolae Steinhardt şi o listă generoasă cu Opera şi Alte contribuţii literare, Traduceri făcute de el şi o listă cu Articole şi studii despre el şi opera sa.

E în mod cert, un privilegiu pentru mine că am găsit cartea domnului Nicolae Băciuţ, publicată la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, secţia Critică literară prin grija editorului delegat al acestei edituri, domnul Nicolae N. Tomoniu, şi am putut să gust din deliciile pe care ţi le oferă o carte de înaltă cultură.

Volumul se găseşte şi se poate descărca în format pdf, la adresa electronică

www.editura-online.ro secţia critică literară.

CEZARINA ADAMESCU

25 martie 2010

Sărbătoarea Buneivestiri

_______________
02 Aprilie 2010 – Gheorghe Doca: „Eminescu – o perspectivă dialogică“ (Nae Georgescu)

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş.

Paginile de faţă nu sunt un pamflet, ci chiar o analiză, şi îmi pare rău mie însumi că trebuie să-l descurajez pe autor de la eventuala continuare a unui astfel de măciniş – dar cu asemenea făină opera lui Eminescu  nu poate „dospi” în hrană pedagogică pentru studenţi şi liceeni, cum ne spune dânsul la tot pasul. Mărturiseşte că a lucrat 4 ani la elaborarea acestor – repet: „caiete”. Nu e destul. A găsit materialele, unghiul de atac, locul de construcţie (tocmai în zona pedagogiei receptării operei lui Eminescu!), pune chiar cărămidă peste cărămidă – are şi un „liant teoretic” dar mai trebuie ceva ca lucrurile să se lege, ca pâinea să dospească – şi acel ceva s-ar traduce prin tăcere activă. Să mai pună, aşadar, cel puţin încă patru ani în contul tăcerii fizice, pentru dialogul interior, al d-sale, cu Eminescu şi cu lumea – şi apoi să vadă dacă timpul horaţian se verifică. Între timp, puţină istorie literară e necesară pentru a transmite mai depăarte cunoştinmţele în cunoştinţă de cauză – şi multă, multă filologie care să-i readucă îndemânarea lingvistică la dimensiunile exacte, adică să recunoască: lingvistica este „ancila” filologiei.

Ar trebui, de acum încolo, să dau exemple de descurajare, dar voi spune mai întâi ce trebuie spus. Autorul găseşte un teren nou de explorare a operei eminesciene – în ştiinţele comunicării care au luat un avânt deosebit în secolul nostru. Această carte (îi spunem, totuşi, astfel) cucereşte prin  simplitatea demersului, dl. Gheorghe Doca realizând o morfologie în sensul clasic, de identificare şi descriere a formelor  dialogurilor eminesciene. Mai mult: dânsul stă în dialog cu cititorul care-l poate completa  cu exemple din memorie, poate înmulţi formele, le poate ordona altfel, îmbina şi chiar reduce (integra unele în altele) – fiind, la rândul său, în dialog cu autorul şi mulţumindu-i, oarecum, că i-a deschis tema.  Îl citează pe Bahtin – dar mai ales pe Vasile Tonoiu  şi pe Alexandru Melian dar te lasă la tot pasul să-l completezi cu o bibliografie care se ţese oarecum de la sine pe parcursul lecturii din asociaţiile deja fixate. Iată o „operă deschisă” în toată puterea cuvântului ce merită atenţie. Punctele de reper sunt, în mare, acestea, fixtate în sumar: „Primnordialitatea relaţiei”, „Deschiderea la/către lume, la/către celălalt, la/ către sine”, „Ierşire din sine. Disponibilitate pentru întâlnirea cu lumea şi cu altul/ celălalt”, „Alteritatea”, „Reciprocitate”, „Întoarcere îmbogăţită la /în sine”. Aceste şase categorii ale dialogului ( „mărci dialogale”) sunt urmărite în operă (poezie, proză, fragmentarium chiar) – şi în viaţa lui Eminescu. Este, să recunoaştem, o schemă abstractă, luată din teoriile comunicării – pe care autorul o aplică unui teritoriu concret întrucâtva, opera eminesciană – şi altuia, îngheţat în realitatea virtuală din „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu de la 1932 (verificată, pe ici pe colo, pe unde se potriveşte, cu „Hyperion” al lui George Munteanu din 1972). Trebuie să facem neapărat reduceri. E oţios să verifici biografia cuiva cu o schemă din ştiinţele comunicării, astfel că vom lăsa la o parte domeniul. Evident, ce ai găsit, aia ai căutat (parafrazându-l pe Noica) – dar capitole precum: „Între boală şi alterarea raportului cu lumea”, „Blocajul comunicării”, „Revanşa epifenomenelor”, „Rupturi”, „Ferestre ale cunoaşterii de sine”, „Iluzia refugiului în lumea poeziei”, „Deschiderea la lume şi închiderea în sine – un dialog imposibil?” – frizează sociologismul vulgar. Cum adică, „alterarea raportului”?! Poate „alterizare”, poate „schimbare”. Ceva alterat este ceva stricat după simţul comun („mâncare stricată”, de pildă”) – dar teoretic acest „alter” înseamnă altceva, deci laptrele stricat, ca să rămânem în zona alimentară, este stricat faţă de ce a fost ca lapte dulce, de pildă, dar când devine iaurt sau brânză nu mai e de loc stricat, ci foarte bun; este doar altceva sau „celălalt” lapte. Cum să se strice, însă, un raport, o relaţie?! Faţă de ceva anume? Când totul pe lume este relaţie (autorul scrie chiar aşa: „Primordialitatea relaţiei”) – unde găseşti criteriul? În normele bunului simţ? Care norme, de pe vremea lui Eminescu – sau de pe vremea noastră? Pe vremea aceea, de pildă, lui Titu Maiorescu i-a căzut jobenul când a scos capul pe fereastra trenului să vadă pe unde se află. A trebuit să coboare din tren, în Gara Târgoviştei din Bucureşti, cu capul descoperit – şi a doua zi i-au ieşit vorbe, zicându-se : „ –  A înnebunit dl. Maiorescu, umblă cu capul gol prin oraş!” Ce relaţie s-a alterat aici?- Iar dacă nu găsim criteriul în zona bunului simţ, înseamnă că-l vom căuta în istoria medicinei minţii?! Pe scurt, ca să vorbeşti de relaţie trebuie să trăieşti în relaţie, s-o defineşti, s-o înţelegi în primordialitatea ei dar şi în funţionalitatea ei – altfel vorbeşti despre lapte stricat în faţa celui mai bun iaurt turcesc.

Ne dispensăm, aşadar, de gângurelile privind viaţa lui Eminescu, şi trecem copăcel-copăcel la alt domeniu incomod. Este acela al fragmentarium-ului eminescian, din care autorul alege copoios citate peste citate ca să-l găsească pe „omul profund” din ele. Numai că domeniul iarăşi trebuie evitat – din delicateţe, de data aceasta – pentru că în acest fragmentarium intră multe, enorm de multe traduceri după surse germane consultate de Eminescu de-a lungul vieţii. Multe dintre ele sunt identificate, dar constaţi cu tristeţe că autorul n-a auzit nici măcar de masiva lucrare a lui Helmuth Frisch : „Sursele germane ale creaţiei eminesciene” (2 volume de câte 400 pagini, ieşite în 1999 la Editura Saeculum I.O.). Se mai poate analiză a fragmentarium-ului fără Helmuth Frisch? – Nu se poate, drept pentru care lăsăm la o parte şi acest capitol al cărţii. Trecem la epistolierul eminescian, în care din nou este căutat omul profund sub faldurile scrisului, dar constatăm că iarăşi relaţia autorului cu eminescologia este… „alterată”. Dânsul citează de vreo 5-6 ori un pasaj dintr-o scrisoare a lui Eminescu din 1882 („Aştept telegramele Havas…”), spunând de tot atâtea ori că este adresată unei persoane necunoscute. Acea scrisoare fusese publicată fără adresant încă din 1892, de către Eduard Gruber, dar se regăseşte în lotul editat la anul 2000 de către Cristina Zarifopol-Illias. Primul care a identificat-o pe Veronica Micle în „adresantul necunoscut” a fost profesorul George Munteanu pe care autorul îl citează, însă, în cu totul alte contexte. Mai departe. Dl. Gheorghe Doca este, cred, singurul care mai afirmă că Eminescu a fost la Marea Neagră în 1881, când s-a demonstrat atât de limpede că anul este 1882. Se mai poate eminescologie fără D.Vatamaniuc?! – Nu se poate, drept pentru care trecem (nu înainte de a spune că autorul nu integrează ori relaţionează scrisorile din anul 2000 în/cu cele cunoscute până atunci).

Rămâne poezia, adică aproape jumătate din spaţiul tipografic, domeniu unde citatele abundă pentru a completa schema abstractă a comunicării cu bucăţi din opera eminesciană. Practica lui Gheorghe Doca este să citeze masiv, uneori pagini întregi, să comenteze parcimopnios, de cele mai multe ori citând alţi comentatori, bucurându-se (mulţumindu-se) să găsească locul poetic cel mai potrivit pentru afirmaţia teoretică urmărită. Îşi justifică de mai multe ori această pasiune pentru citaţiuni spunând că merită reluat cutare pasaj din cutare poezie de Eminescu, în general că e pedagogic ca poetul să fie citit şi recitit pentru a fi cuprins mai bine în rândul tinerilor. Numai că Gheorghe Doca nu-l citează de două ori la fel pe Eminescu. Mereu alte virgule, uneori şi alţi termeni, amestec de postume între antume fără atenţionare: ce va înţelege tineretul nostru din aceste reluări în continuă schimbare, nu ştiu – dar am convingerea că dl. Gheorghe Doca se abstrage din ideea de poezie – iar în privinţa textului ca text nu are proprietatea virgulei, a „lacătului frazei” în general.  Aleg câteva exemple mai şocante – mai mult din dorinţa (recunoscând că m-a incitat autorul cu ezitările lui…ontologice) de a comenta textul eminescian. Mă aşez, ca şi altădată, sub semnul lui Caragiale din confesiunea către O.Goga: „Ca în toate, şi în literatură se cere,  se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier…Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu Hanul lui Mânjoală?…Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor… Iacă, numai interpuncţia…Câţi nu înţelerg că interpuncţia e gesticularea gândirii…Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod…Nu se poate artă fără migăleală…Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă…Dac-o fi să îmbătrânesc, ştiţi cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă.”

Ca să explice funcţiile  dialogice ale vocativului, de pildă, Gheorghe Doca citează şi cunoscutele versuri din „Doină”, o dată aşa: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta…”, şi a doua oară aşa: „Ştefane Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta…” Această vrgulă după Ştefane poate fi înţeleasă gramatical sau stilistic; ediţiile Maiorescu nu o au – dar este în „Convorbiri literare”, la Perpessicius şi, deci,  în ediţiile curente. Nu ştiu cum explică grămăticul, dar se accentuează diferit – şi, deci, sunt ritmuri diferite: Ştéfane, Mărìa Ta – şi Ştefàne Măria Ta: în prima formă, cea eminesciană,  versul are două accente, cu ictusul pe prima silabă, fiind ca o repetiţie – iar în a doua formă, maioresciană,  accentul exploziv pe iniţială ţine tot enuinţul. Este evident că Eminescu rosteşte tradiţional: Ştéfane, ca în poezia populareă: „Ştéfan, Ştéfan, Domn cel mare, / Seamăn pe lume nu are…”. Dacă îşi recita versul (invocaţia, cel puţin) în sinea sa interioară în dialog cu limba şi numai cu limba, dl. Gheorghe Doca  ajungea să-şi dea seama că trebuie să opteze şi că opţiunea schimbă accentele – care, la rândul lor, schimbă sensurile. Titu Maiorescu interpretează, vrea ca „Măria Ta” să fie un epitet fix, un propriu al lui Ştefan cel Mare şi numai al acestuia – în timp ce Eminescu recurge la o formulă de adresare generală.

În privinţa virgulei, gramatica intră de multe ori în conflict cu semantica şi cel mai cuminte e să ascultăm de autor ca să  nu ne rătăcim în ediţii. Iată, de pildă, banalul dialog din „Scrisoarera III” :  „- Tu eşti Mircea? – Da’mpărate!” Sunt ediţii care au :”Da, ’mpărate!” (în sistemul ortografic de după 1953, cu această cacografie: „Da,-mpărate!”).Faceţi diferenţa: vorba tărăgănată, cu virgula gramaticală, indică un răspuns spăşit, umil. În sistemul celor două apostrofuri din vremea scrierii lui Eminescu, chiar poetul ezită: în „Convorbiri” are „ Da  ’mpărate!”, cu apostroful larg ce indică pauză în rostire (forme disjuncte) – dar în „Timpul” reia însuşi: „Da’mpărate!”, restrângând spaţiul ca pentru un răspuns energic, demn, băţos. G.Bogdan-Duică interpretează tot acest pasaj, iar în final are forma grafică: „Şiabià plecă bătrânul…”, pentru „Şi abia plecă…” Oricine înţelege că editorul vrea să facă, aici, adverb de mod: abia-abia, insistând asupra bătrâneţii domnitorului. Când vezi asemenea interpretări de text la editorii lui Eminescu te pui în gardă şi urmăreşti mai cu atenţie cum este citat poetul (iar G. Bogdan-Duică are o ediţie destul de bună, eu m-am referit la această exagerare dar pot cita locuri unde este chiar de urmat).

Vocativul eminescian se pretează adeseori la interpretări. Compare oricine între ele texte de acest fel: „ O, rămâi, rămâi la mine…”, „O, vino iar în al meu braţ…”, „ O, eşti frumos cum numa-n vis…” „ O, mamă, dulce mamă…”-  cu „O rămâi, rămâi la mine…”, „O vino iar în al meu braţ…”, O eşti frumos cum numa-n vis…”, „O mamă, dulce mamă…” etc. Cacografia datorată reformei din 1953 (scoaterea apostrofului din scrierea limbii române): „O,-nţelepciune, ai aripi de ceară” are o poveste a ei: Perpessicius beneficiază de o prevedere a amintitei reforme care spune că textele deja elaborate până la intrarea ei în vigoare vor rămâne aşa cum sunt elaborate – şi până în volumnul V al său (1958)                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   , dedicat variantelor la postume, are corect, eminescian. „O, ’nţelepciune, ai aripi de ceară…” – dar ediţiile  de după el au „O,-nţelepciune…” Ce marchează, aici, cratima? Funcţia universală a ei este să indice formele conjuncte (legate), dar cum să legi două cuvinte după virgulă?! Inutil să spun că Gheorghe Doca citează în ambele moduri,  cu apostrof şi cu cratimă. (Oricum, tot e  bine că nu are ca alţii: „O,-’nţelepciune…”) În general prin punctuiaţia sa cam flueiră vântul. Voi alege alt pasaj cu şi fără virgulă, unde sensurile sunt opuse şi implică o întreagă filosofie. Este vorba de drumul Luceafărului, pe care-l citează de patru sau cinci ori. Uneori este aşa: „Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele – / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele.” (I,68).  Alteori, aşa: „ Un cer de stele dedesupt, / Deasupra cer de stele- / Părea un fulger…” (II,108) – dar şi aşa: „Un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de stele-…” (II,30). Cum zboară, deci, Luceafărul?  În prima citare cerurile sesucced  unul peste altul deasupra-i, deasupra lui iar zborul le străpunge, este în sus. În ultima citare, însă, lipseşte virgula, deci „i” nu mai este pronume, deasupra lui –  ci devine verb: un cer de stele dedesupt deasupra este cer de stele. Cerurile se suced cu viteza fulgerului în sus, deasupra lui – deci Luceafărul zboară… în jos. Gheorghe Doca nici nu ştie că în această ultimă citaţiune aproape se întâlneşte cu Eminescu mica diferenţă fiind că poetul scrie, în „Almanahul României June”, disjunct şi cu cratimă dublă: „Un cer de stele de desupt / de asupra-i cer de stele – – ”.  Problema este, însă aceasta: de ce îl caută Luceafărul pe Demiurg undeva în jos, la marginea cosmosului – şi nu în centru. Cine este acest Demiurg, în fond? Nu cumva el este un administrator al Creaţiei, de pildă acel „Weltgeist” de care vorbeşte atât de convingător G. Bogdan-Duică ? Nu suntem departe de interpretarea lui Tudor Vianu (pe care, de altfel, Gheorghe Doca îl citează insistent) privind demonismul în poemul „Luceafărul” – cu diferenţa că Vianu cita sau, cel puţin, citea – avizat poezia lui Eminescu. E uşor să te joci cu virgula într-un text, dar când dai de sensuri opuse, ce faci? Pur şi simplu Gheorghe Doca are interpretări subliminale: simte demoniacul – dar transcrie eroic.

Mi s-a mai întâmplat asta cel puţin de două ori. O dată, citindu-l pe Aureliu Goci într-o porefaţă la o ediţie a sa din Eminescu: interpretează eminescian – dar transcrie textul maiorescian. A doua oară, mult mai interesant, în cazul interpretărilor lui Caius Dobrescu: ajunge adesea la sensuri eminesciene pe texte mişcate rău de editori (de câteva ori chiar declară că nu înţelege sau nu se înţelege textul… fiind vorba, desigur, de o ediţie, nu de textul stabilit de el însuşi). Este ciudat cum sensul eminescian se impune, uneori, împotriva schinjuirii lui prin punctuaţie sau alte reguli de scriere (vedeţi cum vrea poetul: de desupt, de asupra, prima oară fiind vorba de un fel de haplologie cum zic dânşii, lingviştii, pentru de dedesupt). Pe Caiuis Dobrescu îl înţeleg şi-l accept, pentru că are dubiul textului dus până la îndoieli interiooare cu fior metafizic, interpretează creând, deci frizează tragicul – dar la Gheorghe Doca este comic să urmăreşti coincidenţele… întâmplătoare. La un moment dat, citând din „S-a dus amorul” versurile: „Cu câte lacrimi le-am udat / Iubito, pentru tine!” exlamă subliniindu-l pe le în text : „ Cânturile, nota mea, Gh. Doca”(II,385). Exclamaţia ar avea sens în contextul ediţiilor Maiorescu, 11 la număr, care urmează : „Cum străbătea atât de greu / Din jalea mea adâncă” – cu referire la amor; celelalte ediţii (mai puţin I. Scurtu) au „Cum străbăteau”, cu referire la cânturi, desigur. Gheorghe Doca descoperă, în fine, că „S-a dus amorul…” este un poem din sfera celor care dezbat arta poetică la Eminescu – dar pentru asta se încurcă, inexplicabil, în scrupulele lui Maiorescu, acela care face din acest poem psihologie de despărţire. Dacă avea curiozitatea să vadă ce e la mijloc, autorul ar fi dat peste strofa următoare, pe care n-o mai citează, şi care la Maiorescu este astfel: „Că nu mai vrei să te araţi, / Lumină de ’ndeparte,/ Cu ochii tăi întunecaţi, / Renăscători din moarte” – iar la ceilalţi editori  are punctuaţie foarte diferită de la unul la altul. În „Convorbiri literare” şi, deci, în intenţia autorului, a lui Eminescu, strofa nu are nici o virgulă. A SE (RE)CITI ASTFEL – şi se va înţelege că nu este un vocativ sau o invocaţie: tu, lumină de ’ndeparte – ci arată modalitatea: te arăţi ca lumină. Mai departe, tot modalitatea se arată din vers în vers, şi se va înţelege că nu este o persoană reală care refuză să mai vină la întâlnire, etc. – ci îngerul de dincolo de viaţă: acesta nu mai vrea să se arate, amorul lui s-a dus (al lui, dar „supus amândurora”, deci care lega, punea în dialog omul cu îngerul), acest amor era cauza cânturilor. Pe dl. Gheorghe Doca l-ar fi putut interesa, pentru că mărturiseşte undeva că are de gând să scrie un studiu mai larg despre lumină la Eminescu.  Pe scurt, înţelegerea poemului „S-a dus amorul” este şcolărească, în cheia punctuaţiei maioresciene: „…iubirea şi durerea nu numai că se sting, ci chiar se îngemănează ca surse ale creaţiei: „cânturile” în care poetul „a îngropat” un „atât de trist amor” se trăgeau şi „din jalea lui adâncă”. De aceea i se pare normal ca pierderea suferinţei să fie şi ea subiect al regretului, întocmai ca amorul dus…” (II,382) Acest masochism al amorului, ca să-l înţelegem astfel din descrierea psihologizantă a lui Gheorghe Doca, nu are nimic de-a face cu textul. Cânturile  au consistenţă materială, în sine, ele „vin” pe buze sau „trec” prin minte – pentru că sunt fragment din acel „magnum cantum” al universului pe care poetul îl invocă atât de des – mijlocitor  între cosmos şi poet fiind lumina de ’n departe, îngerul îndrăgostit, de pildă din „Atât de fragedă”. Abia această schemă metafizică are aplicaţie la omul din realitate, la femeia de lângă tine ca să zicem aşa. A confunda lumina cu umbra ei: iată psihologismul care se face, prin punctuaţie mai ales, pe poezia lui Eminescu.

Am adus în discuţie „Atât de fragedă” şi dorim, de data aceasta cu premeditare, să vedem dacă autorul ţine cont de emendaţia de text a lui Ştefan Cazimir la această poezie. Nu e greu de găsit, o citează amplu de mai multe ori (iar pe Ştefan Cazimir îl citează abundent). Ilustrul profesor a propus  pentru versurile: „Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi fierbinţi” forma din „Convorbiri liuterare, fără virgulă, şi a explicat gramatical: cugetarea trece un văl. Aşa e logic – şi aşa e la Emineescu; virgula îi aparţine lui Maiorescu şi se păstrează inerţial în toate ediţiile. Gheorghe Doca n-a auzit, n-a citit în cartea pe care o citează; ţine la această virgulă fără sens în patru citări succesive.

Desigur, toate acestea sunt situaţii parţiale, „punctuale” în limbaj postdecembrist; ele sunt cu zecile, dar tot parţiale. Întregul contează, s-ar zice. La întrebarea dacă ceva construit din erori poate fi în final valid, răspunsul este totdeauna da – pentru că în orice construicţie contează coerenţa interioară, structura, sistemul – nu neapărat materialul. Prin urmare s-ar putea zice – şi poate aşa este – că observaţiile de mai sus îl privesc pe Eminescu, nu pe Gheorghe Doca, sunt observaţii de amănunt, nu de fond. Ba va fi trebuind să-i şi mulţumim autorului că ne-a oferit prilejul să le facem. Cartea dânsului este lăudată de lingvişti, asta ne-a atras către titlu; a fost lansată cu fast la ţârgul naţional. Din păcate, lingviştii noştri au devenit tehnicieni, „specialişti” cum li se spune, s-au despărţit de filologie – dar şi aceasta: este treaba dânşilor, nu a lui Gheorghe Doca – şi, cu atât mai puţin, a noastră.   În  privinţa d-lui Gheorghe Doca avem de-a face cu o psihologie specială, aceea a individului care-şi aproprie din plăcere un text şi-l rescrie natural, cum îl simte el însuşi, nu cum vrea textul să fie scris. Necazul este că citează de mai multe ori aceleaşi poezii şi doar de aceea diferenţele de punctuaţie devin stridente…

Numai două adaosuri mai facem. 1) Când vorbeşte de ediţia princeps din 1883,  autorul susţine că aceasta a fost îmbogăţită succesiv de Titu Maiorescu până în 1911 cu alte 12 poezii, precum: „Din  noaptrea, Peste vârfuri,  De-or trece anii, Te duci,  Din valurile vremii, Somnoroase păsărele, etc.” De acord cu „etc”, dar cinci din cele „adăugate” de primul editor primei ediţii se află… în prima ediţie, iar „Din noaptea”, a şasea, nu se află în nici o ediţie Maiorescu. 2) Autorul are, apoi, un capitol (II,365 sqq) intitulat „Pathei mathos sau instruit de/prin suferinţă”, unde se referă pe larg la Eschil. Formula eschleană corectă este „to(i) pathei mathos”, şi nu are mai nimic de-a face cu instrucţia. Gheorghe Doca preia prin franceză (o traducere de sociolog, mult interpretată) ajungând să vorbească chiar despre  „a avea discernământ” şi altele ce ţin de ştiinţele comunicării. Proverbul este extras dintr-o frază ca următoarea (traduc din memorie): „Zeiţa Dike ţine balanţa în mână şi doar când pe un talger al ei pui suferinţă pe celălalt îţi aşează înţelepciune.” Nu este vorba de instrucţie/educaţie – ci de suferinţă, chiar de durere (sufletească: Agamemnon sacrificându-şi fiica, pe Ifigenia) – şi se poate înţelege ca relaţie permanentă: câtă suferinţă pui – atâta înţelepciune câştigi.

Asta, pentru ca să se înţeleagă clar că autorul nu prea suferă pentru Eminescu, de noile ştiinţe ale comunicării îl dor pe dânsul coatele…

NAE GEORGESCU

__________________

01 Aprilie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute (zile de neiutat)“, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009 (Const. Miu)

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri, Frumuserţea lumii cunoscute (zile de neiutat) –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8).

Uimirea este şi mai puternică, atunci când memoria afectivă reface imaginea ultimei flori a toamnei – o muşcată mov: „Cea dintâi imagine pe care o am refăcut-o azi în memorie a venit dintr-un fel de uimire produsă de dimineaţă (…) cu cât eram mai atent, cu atât firava ei alcătuire mi se părea şi mai neverosimilă (…) Pata de culoare mişcând uşurel (…) era (…) un semn straniu, o prezenţă în sine tristă, căci venise pe lume tocmai când totul se îndreaptă către extincţie, o elegie de o clipă.” (s. n., p. 52). O secvenţă redată tot prin intermediul memoriei afective aduce în prim-plan dublul vegetal, cu valoare premonitorie. Adresarea cu vorbe blajine brăduţului din grădina de la Corbeanca este un dialog cu sinele: „În timpul cât am fost departe în această vară, m-am gândit la copăcelul din grădina de la Corbeanca, un brăduţ plăpând (…), chinuit de secetă şi de arşiţă nemiloasă (…) Toată vara m-am rugat de el să nu cedeze, i-am vorbit, l-am mângâiat şi l-am încurajat, şoptindu-i cuvinte bune ca să-l fac să se mobilizeze, să lupte şi să biruiască. Veneam când şi când de la Bucureşti (…), îl priveam cu nădejde şi mă apropiam de el, vorbindu-i necontenit, uneori cântat, dar întotdeauna cu emoţie (…) Când am plecat la celălalt capăt al continentului, m-am gândit cu jale că n-am să-l mai văd, când am să revin, iar când m-am întors, am tot amânat să aflu că ireparabilul s-a produs. Astăzi, am ajuns la Paradisul Verde; m-am oprit la intrarea casei şi am tăcut multe minute, fiindcă nu mai am pentru cine să vorbesc.” (s. n. , p. 62).

Dar poetica privirii vizează şi fenomene meteo. Vizualul secondat de maniera descriptivă este aidoma tehnicii folosite de către Geo Bogza în surprinderea dezlănţuirii stihiilor. Şi în acest caz, descriptivul se află în relaţie directă cu momentele zilei: „Priviţi la doar câtevca ceasuri după zori, munţii pitici din regiunile înconjurătoare (…) apăreau misterioşi şi îndepărtaţi din pâcla fumurie a dimineţii înnourate (…) Se anunţa o zi răcoroasă, poate şi o ploaie de dupăamiază care ar fi făcut bine în seceta prelungită ce uscase aproape orice vegetaţie neîngrijită de om. Dar pe la amiază, norii se împrăştiaseră aproape cu totul şi numai către orizont se mai vedeau, sub forma unor fuioare albe…” (s. n. , p. 12).  În alt loc – Lumini de dincolo de nori – „orarul afectiv” este subsumat manierei descriptive. Timpul naraţiunii se suprapune timpului acţiunii stihiilor. De aici şi impresia de straniu: „Ziua începuse calm, cu înnorări rapide şi însoriri tot atât de repezi, dar spre seară apăruseră în depărtări norii cenuşii. Arătau neliniştitor şi straniu, dar abia când se lăsase seara şi ajunsesem aproape de oraş pe o ploaie sălbatică, izbucnise brusc, ne-am dat seama că fusese o simplă apariţie scenografică. Apoi, ore în şir, pe tot orizontul înconjurător, a urmat cel mai neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată. Părea că îndărătul norilor se desfăşoară un război de uriaşi, ale cărui lumini scurte (…) dădeau numai o vagă impresie asupra celor ce se desfăşurau acolo cu adevărat.” (s. n. , p. 16). Cititorul care cunoaşte proza scurtă a lui Sartur Silvestri – cea din volumele Apocalypsis cum figures şi Perpetuum mobile poate remarca aceeaşi predispoziţie a autorului pentru scene/ descrieri în care predomină straniul. De asemenea, prozele din volumele amintite şi notaţiile din volumul postum vădesc o anumită percepţie temporală (Artur Silvestri se referise la acest aspect în Cuvânt înainte la ediţia princeps a volumului Perpetuum mobile): una exterioară (în volumul de faţă ne-am oprit la fazele zilei, în „ritualul” privirii) şi alta interioară – ora interioară/ afectivă, când dominant devine straniul.

Acestea sunt cele mai semnificative manifestări ale frumuseţii lumii cunoscute – una stranie –, pe care Artur Silvestri o înfăţişează  potenţialului cititor, prin intermediul unei ingenioase poetici a uimirii, dublate de estetica privirii.

Prof. dr. CONST. MIU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s