___________________

29 Aprilie 2009 – Melania Cuc: „Femeie în faţa lui Dumnezeu“, Editura Eikon, Cluj-Napoca

Între poeme («Peisaj lăuntric», «Dincolo de jertfă şi iubire» etc.), schiţe / povestiri («Iisus din podul bisericii»), ori literatură pentru copii («Vine Moş Crăciun», «Căsuţa cu poveşti» etc.), trebuie subliniat de la început că „balanţa Minervei literare”, atunci când această zeitate nu se numeşte Alex. Ştefănescu (ce se vede drept un Maiorescu de Mic Paris, strigând de pe soclu –însă cu „favuridele” căzute-n gazon – tuturor celor ce se bucură de „beţia de cuvinte” a junglei democratice: „În lături !” –  cf. Ziarul de duminică / 22 IX 2006), înclină „întregul” creatorului Melania Cuc în ipostaza de „artist al cuvântului” (căci dânsa-i şi un vertabil „artist al şevaletului”), fireşte, spre talerul cu „pentaedrul” unor admirabile romane: «Femeie în faţa lui Dumnezeu», «Graal», «Impozit pe dragoste», «Cinând cu Dracula», «Fructul oprit» etc.

Recentul roman al Melaniei Cuc, «Femeie în faţa lui Dumnezeu» (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007), impune o ecritură modernă, cu un relief sufletesc în „elansări” şi în „receptări” preponderent adolescentine, relief deopotrivă expresionist şi paradoxist, bine-temperat, a cărui vegetaţie epică arborescentă este nutrită de gâlgâitoare pânze liric-freatice, parcă în ciuda „deschiderii” cu „spirit realist”, din vecinătatea rebreniană a unei „dinamici a vagonului de tren” (cu „un Rogojinaru”, de data asta, feminin, poate chiar din Târlişua, ori, mai degrabă, din Archiudul autoarei: «În vagonul corodat de lumina ca staniolul uzat, de pe bancheta de lemn slinos, faţă în faţă cu femeia aceea foarte frumoasă şi suficient de tristă pentru a-şi aduna lacrimile în batistă, /era/ proprietara coşului acoperit numai în parte de o basma mare, înflorată, /ce/ vorbea întruna, cotcodăcea ca găina stăpână pe toată ograda», «se ridica, se aşeza, iar se ridica…, trosnindu-şi încheieturile degetelor boante, dar încărcate de inele multe şi grele…» – p. 5), şi până la o curajoasă „închidere” a ucroniei / utopiei naratologice, cu o „misterioasă” Dacie Diugan şi cu un inorog gata de „startul secund” («Dacia ţipă şi repetă pe silabe cuvintele, aşa, speriată de moarte şi aproape convinsă că dezastrul se săvârşise; inorogul alb făcea pe mai departe rondul arenei cu becuri electrice viu colorate şi de putere maximă.» – p. 234).

În „panoul central”, la „tăietura” / „intersectarea” naratologicelor planuri paralele cu planul secant al teluric-celestului, se află simbolul expresionist-paradoxist al romanului, personajul-simbol, Dacia (Diugan), artista ce îşi joacă «până la căderea definitivă a cortinei» (p. 30) rolul, adică viaţa ca frumoasă „femeie” menită a fi mereurita din „faţa lui Dumnezeu”, ca pol plus al Fiinţei, părelnic-biruitorul pol asupra celuilalt, polul minusării Creaţiei, „polul-pereche”, al morţii, cu ocultările şi epifaniile firescului peren, fără a cunoaşte striaţiile / „ridurile” spaţio-temporalităţii noastre cotidiene.

„Tehnica romanescă” preferată de Melania Cuc este a colajului, a frescelor suprapuse, alternând cele „rupestre” / „antice” (cu „franjurile” atârnând în fabulos, în mitic) şi cele „urban-moderne”, îndeosebi, de hiperpolis, de „zgârie-nori”, un soi de „întoarcere pe dos a mănuşii-peşteră-ca-prim-laborator-al-umanităţii”, învolburându-se, ori sfârşind în dezvoltări cosmice / galactice, sau în vreun cotlon al Fiinţei.

Şi în arta portretistică, Melania Cuc excelează, îndeosebi, la capitolul „regie şi ştiinţă” a utilizării culorii din „farduri lexicale” spre obţinerea acelui minim necesar de verosimil al reliefărilor epice. Eroina din panoul central, Dacia Diugan, încă din antiteza „deschiderii”, aflăm că-i «femeia aceea foarte frumoasă şi suficient de tristă», «cu cearcăne de fard bun», «capabilă nu doar să iubească, să ierte, dar şi să trântească uşa în nas bărbatului» (p. 6), «singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu viaţa, ci… picioarele» (p. 8). Este «starul planetar», cu «dinţi de porţelan», ce simte «un solz micuţ şi rece de teamă, alunecându-i pe sub cămaşa de bumbac – vestimentaţie ecologică şi la modă în vara aceea» (p. 9). E starul «cu nările fine fremătând, adulmecând pericolul» (p. 10). Portretul îşi amplifică nuanţele şi prin ţiganca-ghicitoare din compartiment: «hartistă maaaree… mare cât Turnul Londrii», «ca libelula; nici pe apă, nici pe cer, nici pe pământ nu ai loc de odihnit; lumea toată ţi-o stat la picioare, da’ nu ai ştiut, maică, ce să faci cu dânsa; ai lăsat prinţi şi amirali cu buza umflată; […] nu prea pui preţ pe nimenea în viaţă» (p. 15).

La un moment dat, când eroina centrală se identifică sută la sută în narator / autor, narcisismul nu pregetă a-şi arăta colţii de mărgăritar: «eu sunt o „fabrică”, şi nu una de ciocolată cu lapte, sunt o „manufactură” de poveşti incredibile»; «promit să-ţi fac loc în nuvelă», «tu-mi dai hrană trecătoare, eu te fac, în schimb, nemuritoare», «scriitorul e om cu cruce întreagă» (p. 14), ca şi «bunul scriitor» de buşteni…

Portretul Daciei Diugan nu se schimbă „radical”, ci doar „în cod romantic”, evident, la trecerea magică prin „tunelurile timpurilor”, din Lumea Albă, în Lumea Cealaltă / Lumea de Dincolo, şi invers, amintind de oximoronizarea universurilor din povestirile / nuvelele lui Eminescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade ş. a.: «părul ei negru crescuse galopant, până îi ajunse la glezne…» (p. 60); pe „Valea Anilor”, ajunsă mai în amonte de magma de aur a Cogaionului, Dacia are «ochii aburiţi şi buzele arse, pletele negre i se scurgeau pe călcâie» (p. 75); ori, printre sclavele unui prinţ cu nume specific migratorilor asiatici ai primelor secole de după Iisus Hristos, Dacia, dintr-o «plină amiază», se înfăţişază cu aceleaşi plete negre, însă «alunecate din pieptene peste umeri, cu sânii liberi şi cu braţele unse cu uleiuri fine…» (p. 188) etc.

ION PACHIA TATOMIRESCU

___________________

28 Aprilie 2009 – Ioan Popa, „De sub vălul negurii cărunte“, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008 (Maria-Daniela Pănăzan)

Un „Creangă al Ţării Secaşelor” este scriitorul Ioan Popa. Din pana lui magistral arcuită, nasc şi (re)nasc ziceri tipice, proverbe, vorbe de duh sau de înţelepciune populară specifice Ţării Secaşelor. Ca şi în alte volume anterioare (Cerul şi pământul de acasă, Odinioară la Purpura, Patimi şi iubiri la Purpura, cărţi apărute la Editura ASTRA Blaj), scriitorul Ioan Popa culege, şi de această dată, „De sub vălul negurii cărunte”, întâmplări, oameni, fapte, toate filtrate prin geniul artistic de povestitor dar toate petrecute, ca întotdeauna, la …Purpura. Acest loc mirific, cu tainele şi frumuseţile lui, devine un topos etern al scriiturii, un Axis mundi ce înveşniceşte, fără îndoială, o lume a satului situat între două cetăţi de cultură, Blaj şi Sibiu.

În această lume de la Purpura, scriitorul narează lent, uneori protocolar, ceremonios, alese …”iubiri pierdute, iubiri irosite, iubiri pe nedrept stinse”. Inspirate din realitate, poveştire devin vii prin trăirile intens erotice ale unor personaje, de pomină fiind Ana Sânmiclăuşeanca, Chiva Nanii, Fercheneaţa, Niţa Popii sau Căpitanul Hugo.

Din universul trăirilor eroilor se desprind însă şi câteva chipuri luminoase. Este mai întâi, chipul de lumină al naratorului care relatează poveştile de dragoste văzute sau auzite de la alţii, dintr-o perspectivă subiectivă dar şi detaşată, cu implicaţii afective, ca şi la Creangă. Nu de puţine ori, firul narativ este întrerupt de sintagma „mi-aduc aminte” prin care naratorul scoate la lumină „de sun negura căruntă” amintiri vii, evenimente oameni, legende… Naratorul ştie să creeze atmosferă, să umple spaţiul dintre cuvinte cu dislocări sintactice şi digresiuni, cu vorbe de-alean, manifestându-şi, voit, stările de spirit, de cele mai multe ori pline de milă şi compasiune faţă de anumite tipuri de comportament inacceptabile şi condamnabile în lumea satului tradiţional.

Şi mai sunt apoi chipurile luminoase ale părinţilor acestui minunat narator, ele însele dezvăluind şi cealaltă faţă a satului ardelean, faţa aşezată sufleteşte pe valori şi tradiţii demne, creştine. Sunt părinţii care fac cunoscute lumii tainele adânci ale satului. Chipul mamei este simbolul central al întregii scriituri, chip des evocat cu nostalgie şi dragoste de către narator.

Între aceste două lumi antagonice, pe de o parte o lume a erosului carnal şi imoral şi pe de altă parte o lume a aşezării lăuntrice a omului de la sat, se derulează scriitura „de sub vălul negurii cărunte”. De remarcat incipitul narativ confesiv al volumului în care ne regăsim majoritatea dintre noi, cei născuţi şi crescuţi în lumea armonioasă a satului, umbrită totuşi, uneori, de imorale fapte. Imaginea deosebită a mamei Maria impresionează de la prima pagină. Ea trăieşte viaţa ei şi a familiei după legile creştine scrise şi nescrise. Această imagine devine emblematică, imagine-simbol, în contextul naraţiunilor. Găsesc că este cea mai reuşită din întregul volum. Iată un fragment pilduitor: „Mama Maria, în credinţa ei adâncă, înţelegea că nu e de ajuns credinţa în sine. Se cuvenea ca ea să treacă-n fapte, în fapte ale milosteniei trupeşti şi sufleteşti. Aşa înţelegea ea să-l sature pe cel flămând şi cel însetat, să îmbrace pe cel gol, să primească în casă pe cel străin, şi multe altele. Dar, pe aceasta din urmă, o ridicase, se vede, la rang de normă. Căci aproape nu călca picior de străin în sat ca să nu-şi afle sălaş în casa noastră. Şi toată lumea ştia asta şi îndrepta pe toţi către noi, cu toată nădejdea „că aştia-s oameni cumsecade şi primitori”. Şi, numai ce vedeam că iar se întind paie pe faţa casei şi aşternuturi anume pregătite, semn c-om avea niscaiva musafiri”.

Ce frumoasă este imaginea aceasta iconică a mamei din satul ardelean, imagine ce-o purtăm toţi în suflet! Câtă bunătate şi dragoste avea mama aceasta şi cât de minunate trebuie să-i fi fost rânduielile creştineşti ale casei! Într-un alt spaţiu narat, după o întâmplare de pomină, cu Niţa Poştii, mama Maria apare atâta de sfioasă, ca de sub „o negură căruntă” şi „în credinţa ei cea mare, îndată cobora în cele ale Cărţii Sfinte. Mai ales că-n simplitatea şi-n cuminţenia ei, mama n-ar fi îndrăznit nici măcar ochii să-i ridice asupra Doamnei.

Titlul este simbolic, metaforic. El ascunde gânduri tăinute peste timp care, acum, prind viaţă, înzestrând albul hârtiei cu alese povestiri. „Negura cărunta” îşi aşterne vălul peste amintiri şi scoate din firescul ei narativ câteva mini-capodopere ale povestirii ardeleneşti. Cinste celui care a ştiut să le dea viaţă, scriitorul Ioan Popa, şi care ştie să ni le (re)dea şi nouă, celor care tăinuim poveşti „de sub vălul negurii cărunte”…
MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

____________________

23 Aprilie 2009 – Dumitru Nicodim: „Lebede albe – calea iubirii“, Editura Vox, Bucureşti, 2008 (A.I. Brumaru)

Biografia abundentă şi tensionată a lui Dumitru Nicodim (omul s-a născut în Jurilovca pe Dunăre din colonişti, însă, transilvăneni, părintele său a îndurat temniţele comuniste şi spitalele penitenciare, apoi asasinatul martiric, copilul petrecându-şi anii de dinainte de liceu şi de studiile universitare în casele de asistaţi, un doctorat antedecembrist, şcolirea în jurnalism după 1989 şi un stagiu la cotidianul „Dreptatea” şi, tot acum, profesoratul academic la UP Bucureşti întregindu-i periplul existenţial) corespunde, din cât îmi dau seama, lucrării sale spirituale: e bioterapeut radiestezist şi membru al Societăţii Române de Inforenergetică, efectuând, cum aflu, „cercetări privind orientarea altarelor la bisericile primare din arealul dobogean, cercetări menţionate de arh. Silvia Păun în vol. Absida altarului, Ed. Per Omnes Artes, 2000”. Lucrarea sa în aria beletristicii (autorul e membru al Uniunii Scriitorilor din România) nu e mai prejos, Dumitru Nicodim tipărind, până la cartea de faţă (Lebede albe – calea iubirii, Editura Vox, Bucureşti, 2008), şapte volume: Poezii amare, Editura Tornada, 1992, Casa lui David (roman), Editura Humanitas, 1996, Lacrimă cu zăvor (versuri), Editura Mustang, 1997, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” (proză), Editura Fiat Lux,1999, Poarta Albă (roman), Editura Humanitas, 2003, Cusături eterne (versuri), Editura Artemis, 2007, Atân Tepe (versuri), în vol. „Harmony”, The 3-rd World Congress of Poets, Iaşi, 2001.

Dacă în Cusături eterne, asupra căreia m-am aplecat cu altă ocazie, constatam, într-o latură a cărţii, tentaţia autorului de a-şi scruta originile metafizice şi de a-şi apropria duhurile întemeierii, o ispitire ce se întindea deopotrivă spre aspectul ezoteric al ritualului, spre simbolurile enigmatice, cu scopul – mărturisit însă numai liric – de a pătrunde, pe calea iubirii, nedezlegarea tainelor, în Lebede albe (subintitulată, premeditat, calea iubirii), menirea destăinuirii primordiilor va reveni exclusiv dragostei. Dealtminteri, aşa cum apreciază şi prefaţatorul volumului, scriitorul Doru Munteanu, cartea, alcătuită parcă din pericope (mai lungi ori mai scurte, numerotate, optzecişiuna la număr), poate fi percepută ca un singur poem de largă respiraţie – o înşiruire grav psalmodică, vrednică a fi asociată, ca variantă modernă, Cântării Cântărilor. „Demersul liric nu e cel clasic al poeziei de dragoste închinate fiinţei iubite – scrie Doru Munteanu –, ci iubirii ca şi concept pământesc şi biblic. Este o pendulare continuă între sentimentul religios şi cel laic, o interesantă mixtură ideatică ce naşte un soi de psalmi într-o rostire proprie”. Să observăm însă şi severitatea de rugă a incantaţiilor, a zicerii litanice; visarea, reveriile sunt deja trudite, înfrigurările au trecut, ceea ce rămâne acum sunt, ostenite încă şi ele, întrebările, mirările, mai apăsat suplicaţia, îngenuncherea în humilitate: „Prin ce miracol ai ajuns la mine/Iubire, acum când se lasă ger/în memorie, când legendele/se chircesc de frig, se ghemuiesc/să le pot înveli cu un singur cuvânt;/acum când timpul mi-a căzut în păr/ca un praf alb, m-a năclăit,/când steaua mea nu se mai miră/şi muza doarme bătrână?/Pe unde ai intrat când toate porţile/erau sigilate şi păzite de moarte?/Ce cauţi tu în destinul meu ajuns/blană de câine în care mişună paraziţii?/Acest fier înroşit de păcat/din inimă, este singurul loc/cald şi curat din mine./Şezi pe el iubire, că-s orb,/să te pipăi puţin. Vreau să ştiu/de nu eşti vreun înger al morţii,/deghizat. Şi apoi, fă-mă rob” (3).

Sentimentul religios, raţiunea creştină sunt aceleaşi cu simţământul, cu nesaţiul iubirii, acesta însă, la Dumitru Nicodim, nu euforizează, e diafan ca lumina, ca umbra, liniştit ca vacarmul bucuriei printre geamurile şterse de flori. Ca în acest mic şi frumos verset, de o limpezime, aş spune, scripturistică: „Florile s-au apucat să şteargă geamul/să te vadă pe tine venind/Iubire, tainică alcătuire/ce poţi apărea când nu/se aşteaptă nimeni, ca o umbră,/ca o lumină, ca Fiul Omului/stârnind vacarm de bucurie./Pentru moment, florile şterg geamul” (2). Spiritul nefiind o abstracţie, el se obiectivează cel mai adesea în peisajele amoroase, aci însă, în Lebedele albe, substanţele, materiile nu sunt decât arareori suculente, sugerând lascivitatea, ele vădesc, dimpotrivă, virginitatea inexpresivă şi confuzia iconografiei bizantine; palpabilul e golit de sevă şi de rătăciri, frumuseţea se îmbrăţişează acum numai cu şoapta, cu privirea: „Pe vremea când am vrut,/când şoaptele cerului miroseau/a dragoste, când aveam palmele/desţelenite şi-ai fi putut să semeni,/că vântul plângea cu lacrimi de ploaie/marginile mi se împrăştiau mereu/către tine, iubire, şi trebuia/să mă adun, să nu mă amestec/să nu mă dizolv, dar prin ochii mei/se vedea frumuseţea ta şi evadam/prin privire să te îmbrăţişez” (50).

Fiind o revelaţie a divinităţii, iubirea (calea iubirii) e în acelaşi timp o revelare, prin moarte, a nemuririi. Ca în acest verset cristalin ca aforismul, ca psalmul: „Precum o creştere de iarbă/spre nor, calea iubirii, oarbă,/este un dor de moarte/către nemurire” (32).

A.I. BRUMARU

____________________

16 Aprilie 2009 – Constantin Oancă: „Pod peste o cădere, Editura G.T.Popa, U.M.F. Iaşi, 2008  (Cezarina Adamescu)

Aforismul, floare de spirit! Picătură de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Adeseori sufletul a fost asemuit cu un izvor fermecat din care ţâşnesc ori picură, stropi de har, fărâme de blândă lumină. Şi nu fără temei.  Căci, grădina omenească, fără apa spirituală a vieţii ar deveni lesne „pârloagă”.

Universul gândirii umane e magma propice pentru a răsări cele mai minunate flori, unele cultivate, altoite minuţios, udate şi îngrijite, altele perene.  Şi totuşi, cât efort susţinut, câtă migală, câtă acribie îi trebuie unui scriitor ca să lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă!

Costică Oancă este un veritabil pontifex – cel care întinde punţi prin cuvintele – puţine şi temeinice, precum pilonii de poduri peste care trec apoi tancuri, maşini grele, atelaje şi oameni.

Şi cu cât cuvintele sunt mai trainice, cu atât mai mult dăinuie podul, iar podarul e mai mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea, de a asigura trecerea, bunul mers al călătorilor spre ţinta lor vremelnică şi îndeosebi, spre cea veşnică.

Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane.

Aforismul este precum firul de busuioc în apă – o sfinţeşte iar apa nu se mai strică. Apa sufletească în care pătrunde firul de busuioc poate fi tămăduitoare şi, în folclor s-a identificat cu apa vieţii, apa care readuce din moarte la viaţă, trezeşte duhul, suflarea din om, albeşte păcatul, înlătură orice rău. Cu ea se stropesc tâmpla şu uşorii bisericii, absidele, pridvorul, corul,  naosul şi pronaosul, altarul, icoanele, crucea, mormintele, fântânile, copacii, ogorul, temelia casei, cearceaful miresei, inelele de logodnă şi, îndeobşte, orice lucru făcut de mâna omului prin graţia divină.

Din acest punct de vedere se poate spune că aforismul – îl poate sfinţi pe om, îl îmbunătăţeşte, îl edifică.

El aleargă ca vinul roşul prin vene, revigorează, tonifică. El e măsura de ambrozie întăritoare, vivificantă, dătătoare de puteri  şi culoare-n obrajii palizi, convalescenţi ai omului încercat de boală şi neputinţă.

El este ca mireasma de mirt, este uleiul ungerii dintâi şi al celei de pe urmă, dinaintea marii călătorii fără întoarcere. E lacrima de mir pe fruntea creştinului, prelinsă în formă de cruce.

Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate : să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică.

Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat,  gustat, însuşit pe îndelete.

Cu toate acestea, picăturile de gând ale lui Costică Oancă, nu sunt doar simple jocuri de cuvinte, simple păreri pe care doreşte cu orice chip să le impună, cu riscul de a deveni nesociabil şi din ce în ce mai singur, cum i se reproşează uneori de către cunoscuţi şi prieteni, ci ele sunt „afirmarea unor principii asimilate din lumea valorilor spiritual-culturale”. Cu alte cuvinte, un original modus vivendi.

Aceste principii morale prevalează asupra multor intenţii care ar putea impieta imaginea unei personalităţi integre. Aceasta implică o forţă morală şi chiar obligaţia, din partea educatorilor de a promova principiile morale, estetice universal valabile, ori cele impuse de starea actuală a beneficiarilor.

Domeniul elitist, cultivat cu temei, tinereţea şi vigoarea spiritului, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte şi ţinta spre care se îndreaptă autorul în demersul său aforistico-liric. Întemeiat pe aceste repere fundamentale, scrierile lui nu alunecă niciodată în derizoriu.

Adept al „bibliotecii din turn” ca şi strălucitul său înaintaş din urmă cu aproape cinci veacuri, renascentistul Montaigne, conştient că, doar renunţând câştigi cununa de lauri şi gloria nepieritoare, autorul de faţă ne face o demonstraţie de forţă asupra chintesenţei spiritului uman, biruitor peste stricăciunea trupească şi deşertăciunea sufletească, în aceste două splendide cărţi de aforisme. Spunem renunţând pentru că autorul a ales partea bună a vieţii, s-a lepădat de vremelnicie în favoarea veşniciei. Puţini sunt în stare de asemenea sacrificii. Şi întra-ceasta, autorul ne trimite la mitul Meşterului Manole care exprimă integral înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului. Creaţia este de fapt, act de tensiune, de luptă, pretinzând dragoste şi menire. Iar creatorul, din orice domeniu al culturii ori al artei este o „ipostază” a aceluiaşi Unic Zidar care a creat  „cerurile şi pământul”, toate câte sunt pe cer, deasupra lui, pe pământ, pe ape şi sub ele.

Într-o virtuală arcă a lui Noe, Costică Oancă ar îngrămădi câte un pic din înţelepciunea lumii, o educaţie sănătoasă, o morală fără cusur, filonul estetic din fibrele intime ale omului, precum şi categoriile morale : binele, adevărul, cinstea, corectitudinea şi, nu  în ultimă instanţă, iubirea.

Cu această corabie, şi-ar face avânt şi ar vâsli înspre larg, după formula „Duc in altum!” – Înaintează în larg! – până la  un eventual tărâm al făgăduinţei, iar nu spre naufragiu. Şi după nopţi şi zile de vâslit, ar ajunge pe undeva, în preajma Bibiotecii din Alexandria, cea care ascunde toate tainele lumii, unde şi-ar reclădi identitatea, averile, şi-ar recăpăta puterile din fărâmele de vitralii spirituale care străjuiesc edificiul cunoaşterii şi al înţelepciunii omenirii.

E mult, e puţin? E de invidiat, cu o invidie admirativă, caldă, sănătoasă ca o invazie mătăsoasă de tandreţe pe relieful obrazului.

Costică Oancă este un norocos. El ştie că nu e niciodată singur, că undeva, îl veghează, prietenul său, „Îngerul din singurătate”, însoţitorul, bodyguardul, veghetorul, sfătuitorul, vestitorul, împărţitorul de haruri de la Duhul Sfânt, cel care-i răspunde la întrebările nepuse, sau tace exact atunci când trebuie, ceea ce e o adevărată artă.

Colocviile sale cu „Îngerul din singurătate” sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp ce câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi îl află cu  mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea.

Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare.

Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând  pe inimile infertile care, în felul acesta rodesc cel mai frumos fruct : Iubirea!

Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.

Dincolo de orice mistificare, de orice mască de moralist, se află, îndeobşte, arta de a rămâne tu însuţi în orice împrejurare, ceea ce implică, fără doar şi poate, o mare doză de curaj, eroism, tenacitate, suflu dramatic viguros şi o perfectă onestitate.

Aceste lecţii de virtuozitate morală şi de integritate spirituală nu se poate să nu câştige adepţi. În fond, e ca şi cum te-ai afla la confesional, tu şi reprezentantul lui dumnezeu în Sfânta Taină a Spovedaniei unde, regula de aur este că nu trebuie să te minţi pe tine însuţi, căci, acest fapt reprobabil ar însemna că-L minţi pe Dumnezeu, ceea ce e, moralmente şi practicalmente, imposibil.

Ca să fii moralist, trebuie să ai însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de sociolog şi de  fin analist.

Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ.

E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi  dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize.

Şi acest lucru ni-l evidenţiază Costică Oancă în cele două cărţi aforistice la care facem referinţă.

Vechi eresuri, tâlcuiri, un limbaj metaforic, parabolic, eliptic uneori de subiect ori de predicat, adeseori cu tentă de panseu liric, se află în aceste volume  – o avere chivernisită într-o viaţă în lăcriţa din piept, pe care uneori o expune ca pe exponatele la un târg universal, cosmic, în care găseşti de toate, de la stele şi lună, la îngeri. Un autor ale cărui cămări şi hambare sufleteşti sunt doldora de bucate în sorturi diverse şi de bună calitate. Şi totuşi, o realitate inspirată, modernă, spontană, cu abilităţi pedagogice, pe un fundal simplu şi transparent, bine configurată artistic în picături de rouă de gând, răsare pe câmpiile mănoase ale paginilor acestor cărţi.

Autorul lor îşi face un locşor printre puţinii gânditori reprezentativi ai acestei spumoase specii literare, atât de rare şi valoroase : Montaigne, Emerson, Saint Exupery, La Rochefaucauld, Jules Renard, toţi moraliştii francezi, eneglezi,  şi printre panseiştii, cugetătorii români în frunte cu Anton Pann, Călinescu, Iorga, Marin Voiculescu, Petre Ţuţea, Nicolae Steinhardt, prinţul Monsenior Vladimir Ghika şi mulţi alţii. Ei îţi pot oferi răgazuri de cuminte desfătare intelectuală, spirituală, estetică, hrană utilă şi revelatoare pentru orice cititor cu bun gust şi apetenţă pentru valorile adevărate.

Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, în oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană : naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul, etc.

Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.

Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte, abstracte însă.

Atent la învăţăturile firii, fără ascunzişuri, cu sufletul aşezat frumos pe o tavă de aur, acoperită cu brocarturi scumpe, Costică Oancă te invită să guşti şi să te desfătezi din bucuria noului veşnic, izvorâtă din tainiţele proprii, din atât de complicata natură umană, să te străduieşti să o înţelegi, să o accepţi, să o aduci fără să pară că o faci dinadins, să o ridici la demnitatea de fiinţă cugetătoare, diferenţiată de celelalte făpturi exact prin această capacitate de gândire. Iată o artă desăvârşită pe care autorul de faţă o practică în felul său discret şi hotărât, profetic şi cât se poate de realist.

Viaţa socială, prin aspectele ei variate oferă şi determină anumite modele, şi aici condiţia umană este nelimitată. Spiritul iscoditor al moralistului, al panseistului, nu trebuie decât să le selecteze, să te treacă prin nivelul său de înţelegere şi toleranţă, să le transpună literar şi artistic.

Cărţile de faţă se înscriu între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.

Din nefericire, vremurile nu sunt întotdeauna prielnice gândirii. Ele te silesc să acţionezi mai degrabă cu instrumentele pe care le posezi şi care îţi pot deveni arme de luptă ori  numai scuturi.

Şi totuşi, o întreagă pleiadă de gânditori de la Iordache Golescu, Miron Costin, Gh. Asachi, Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanu – cu ale sale Didahii, Ion Budai Deleanu, Dimitrie Ţichindeal, gânditorii progresişti Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Nicolae Bălcescu, Aron Pumnul, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzii, Simiuon Bărnuţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Alacsandri, B. P. Haşdeu,  care s-au afirmat pe tărâmul luptei pentru unitate naţională şi dreptate socială, apoi gânditorii filozofi : Vasile Conta, A. D. Xenopol, C. Rădulescu- Motru, P.P. Negulescu, Mircea Florian, Mircea Vulcănescu, D.D.Roşca şi în sfârşit, o sumă întreagă de scriitori, poeţi şi dramaturgi, eseişti, care şi-au exprimat gândirea  aforistică în proze, poeme, piese de teatru, eseuri ori în publicistică, au fost seduşi de această specie literară. De fapt, orice operă conţine intrinsec, ceva din gândirea celui care a realizat-o.

De asemenea, o pleiadă de gânditori clasici ai culturii române moderne printre care Blaga, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Constantin  Noica,  Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, spirite novatoare, cu largi deschideri spre  orizonturile cunoaşterii, au lăsat omenirii seminţe de cuget în câmpul nesfârşit al literaturii.

Aproape nu e scriitor ori cărturar să nu fi fost atins de filonul de gând, fie istoric, filozofic, liric, aceasta făcând parte din permanenţa spiritualităţii omeneşti.

De o densitate maximă, cu o exprimare lapidară şi de o savoare pe măsură, aforismul s-a bucurat de adepţi din totdeauna şi de pretutindeni.

În virtutea preferinţei pentru această specie literară, agreabilă, educativă sunt şi ecourile de gând picurat în inimi flămânde ale lui Costică Oancă.

De la parafrazarea pericopelor biblice : „Fericit este cel ce n-a văzut şi a crezut, dar la fel de fericit este cel care a crezut fiindcă a văzut”,Suntem terorizaţi de spectrul foamei, dar aceasta este pentru ca omul să înţeleagă că pâinea adevărată este ’tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’; suntem chinuiţi la gândul că cele mai cumplite boli ne pot omorî, dar nu înţelegem că singura boală de care se moare cu adevărat este necredinţa. Suntem îngrijoraţi de soarta copiilor noştri, dar suntem surzi la cuvintele Mântuitorului, care zice : ’Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine…(că după toate acestea – hrană, sănătate, siguranţa zilei de mâine – n.a.) se străduiesc neamurile (adică necredincioşii); ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,32-33).

„Mulţi sunt chemaţi (la autodepăşire), dar puţini sunt aleşi, pentru că dintre cei chemaţi puţini aud, iar dintre aceştia din urmă şi mai puţini răspund.”, etc., ori a unor citate latineşti : „De ce ’Non idem est si duo dicunt idem?’ Pentru că unul face ce spune, în vreme ce altul numai spune.”

De asemenea, autorul îşi extrage rădăcinile şi din înţelepciunea populară, tezaurul de spiritualitate al românilor : „Adevărul nu se vede decât cu ochii curaţi”; „Buruienile se îngăduie unele pe altele iar corb la corb nu scoate ochii”; „Frumosul iubeşte, urâtul urăşte”.

Trimiteri livreşti la literatură şi interpretări proprii : „Cum ’Esteticul este partea de vârf a eticului’ (Nichita Stănescu), tot aşa bunul gust trebuie să fie partea de vârf a bunului simţ.”

Alte referiri livreşti foarte frecvente la versuri eminesciene, bacoviene, la balada „Meşterul Manole” şi la alţi autori.

De altfel este dificil să fii cu totul original fără nici un fel de ingerinţă, când până şi dicţionarele sunt locuri comune! E ca şi când ai pribegi prin deşert şi ai conversa cu tine însuţi până la delir, până la vederea Fetei Morgana.

Teme majore din zona categoriilor filozofice şi a moralului, precum . Adevărul, aproapele, sacrificiul, Omul, ascultarea, Binele, Lumina, cunoaşterea, Timpul, Dreptatea, Materia, nimicul, durerea, ignoranţa, destinul, dragostea, prostia, fericirea, demnitatea, gândirea, inima, singurătatea, răul, dorul, memoria, inspiraţia, înţelepciunea, raţiunea, moartea, se regăsesc cu precădere, grupate alfabetic.

Teme biblice : Apocalipsa, Cartea Vieţii, deşertăciunea, Duhul Sfânt, eternitatea, îngerii, cărora le consacră  mai multe pagini şi chiar şi dedicaţia, mai puţin obişnuită : „Dedic această carte îngerului meu păzitor”.

Alte teme sunt din sfera esteticului şi ele vizează : frumosul, gustul şi bunul gust , sensibilitatea estetică : „morala şi estetica sunt martorii credincioşi ai cultului şi, respectiv, culturii.”

De altfel, sfera culturii, artei şi educaţie ocupă un loc considerabil în aceste pagini : „Crescendo-urile –munţii muzicii”; „Când cultura este prea generală, riscă să nu fie deloc”; „Inspiraţia – este adevărata memorie”; „Aşteptarea, dorul, tristeţea, singurătatea – iată destinul artei.” Kitsch-ul – căruia îi consacră un spaţiu mai larg, apoi : „Muzica – adevărul spus de două ori”; „Muzica – înger zâmbind”; „Vioara – cântă numai dacă este iubită”, etc.

Sfera poeticului şi a definiţiilor lirice este foarte bine reprezentată : „Noapte – răsare luna în dreptul îmbrăţişării noastre”; „Cămaşă pe trupul dorului, înserarea”; „Cu fiecare amintire descoperim  uitarea”; „Înserarea – umbra ta care nu poate trece de sufletul meu”; „Dragostea – poezia fără cuvinte”;  „Adevărata zidire se face cu pietre de forma inimii”;  „Primăvară – cocorii îmi ară privirea”; „Nu păsările zboară ci zborul are forma păsărilor”; „Cocorii – sudul unei zile de tristeţe”; „Dimineaţă – ciocârlia naşte văzduhul”; „Somnul este un potop iar visul o arcă; „Aşteptarea este un ţărm cu o corabie care nu mai soseşte”; „Mintea – candela din întuneric”; „Îndrăgostirea – raiul pe înţelesul tuturor”; „M-am resemnat. Ca un înger care şi-a strâns aripile şi s-a aşezat gânditor pe o lespede”; „Buruienile cresc din lenea pământului”; Zborul – gândire în formă de pasăre”; „Dumnezeu a pus în locul unui înger – luna”; „Somnul nostru – un pod peste care trec înzăpezite carele nopţii”;  „Noaptea – odihna luminii”; „Noapte – Dumnezeu ne priveşte cu toate stelele”; „ Timpul – rouă pe iarbă”; „Orizont interior” – linia de împreunare a înaltului cu adâncul”; „Cuvinte tihnite ca apa unui lac, aceasta este poezia”, şi multe alte frumuseţi.

Şi între toate acestea, parcă întrepătrunse dar şi distingându-se, aforismele din spaţiul sacru al divinului sunt cele mai adânci, mai profunde, mai pline de miez: „Când omul  întoarce spatele lui Dumnezeu, Dumnezei Îşi întoarce faţa de la el”; „Numai lucrurile făcute de mâna omului evoluează, cele făcute de mâna lui Dumnezeu sunt perfecte dintru început. Iată apa, aerul, ziua, noaptea, iată florile, păsările, ploile şi zăpezile”; „Valea Plângerii – locul de întâlnire cu îngerii; „Cum mamele leagănă copilăria fiilor lor, tot aşa îngerii ne leagănă nouă vieţile”; Împlinirea este necesară iar mântuirea este suficientă”; „Oricât de multe stele ar fi pe cer, oricât de mare ar fi splendoarea lor, noaptea tot noapte se va chema, iar omul tot va aştepta răsăritul. Tot astfel, oricât de mari vor fi realizările acestei lumi, ele nu vor putea înlocui vreodată nevoia noastră de Dumnezeu, de altfel singura nevoie care ne distinge de toate celelalte făpturi”; „Ochii de văzut” –sunt pentru lucrurile care nu se văd”; „Cea mai bună avere este sănătatea, iar cea mai bună sănătate este credinţa”; „Singura posibilitate de a nu pierde ce ţi-e drag, este transfigurarea, mutarea lui în cuvinte şi, prin cuvinte, la cer.”

„A reflecta – spune Costică Oancă – înseamnă a face ca lucrurile trecătoare să fie oglindite pentru o clipă în apele eternităţii”. Subscriem şi noi, spunând că a parcurge aforismele, apoftegmele unui înţelept, înseamnă a pătrunde în gândurile, în intimitatea lui cea mai sfântă.

Costică Oancă ne-a îngăduit să-i pătrundem gândurile şi intimitatea, cu naturaleţea şi deschiderea pe care numai prietenia, comuniunea electivă, ţi le pot da, considerându-ne spirite congenere, drept pentru care îl mângâiem pe gând, pe cuvânt, mulţumindu-i cu reverenţa cuvenită.

Să spunem, o dată cu acest original autor : „A zburat o pasăre. Legănarea acestei ramuri este un vers al meu.”

Şi în acest zbor care este o „gândire în formă de pasăre”  – Costică Oancă şi-a atârnat visele, care, iată, se întrezăresc ca nişte puncte minuscule, dincolo de linia orizontului spre patria cerească – nemuritoarea limbă română în care locuim, aşa cum spunea Nichita – ca într-o duminică.
Galaţi, 19 mai 2008

CEZARINA ADAMESCU

_________________

13 Aprilie 2009 – Petre Bucinschi: „Trompeta fără muştiuc“, Editura Transilvania Expres, Braşov, 2008 (Adrian Lesenciuc)

Arta mimată. Aşa cum ne-a obişnuit, Petre Bucinschi ne oferă încă un spaţiu al închiderilor succesive de urme ale unei existenţe, riguros ordonate pe paginile impare ale unui volum de versuri: Trompeta fără muştiuc, Editura Transilvania Expres, Braşov, 2008. O carte ce, odată deschisă, asigură realizarea fluxului material-imaterial al traseului dinspre urmele existenţei poetului înspre imaterialul mental al lectorului. Practic, prin intermediul acestui transfer material-imaterial a jonglat în ultimele lucrări Petre Bucinschi pentru a scoate în evidenţă un univers al textualităţii acaparând auctorialul. O ecuaţie poet-text poetic în care erau introduşi, pe rând, coeficienţi diferiţi, materia textuală modificându-şi existenţa în funcţie de aceştia. O ecuaţie care suportă o modificare în Trompeta fără muştiuc, unde se mai introduce, de această dată, o necunoscută: femeia. Femeia bântuie atât imaterialul mental, cât şi materialitatea textului închis între coperte. Avem, altfel spus, poeme erotice în proză, de fapt intruziuni într-o relaţie deja stabilizată între autor şi textul său. Căci femeia este cea care modifică structura relaţiei; ea nu dă tenta erotică a textului, ci îl organizează în jurul său, organizând deopotrivă, în actul scrierii, intenţia auctorială. Dificultatea este a lectorului care nu poate distinge între semn şi referent, între femeia din text şi femeia din realitatea trăită. Un amestec intenţionat care permite, în termenii Juliei Kristeva, „castrarea” textuală în actul interpretativ: textul devine semnificabil, posibil de „decupat” după binomul saussurian, dar relaţia de semnificare este întreruptă. După lucrări în care textul acapara tot, de la intenţia auctorială la cea a lectorului, iată-l, la Bucinschi, în sfârşit depotenţat. Trompeta fără muştiuc anunţase din titlu această depotenţare (sau depotenţarea autorului în ceea ce priveşte gradul de influenţă asupra textului). Născută din dorinţă (kama), reprezentarea in absentia a femeii textuale conduce la conştientizarea lipsei ei – or, tocmai această deposedare dă naştere, în actul textual, unei erotici textuale care nu are drept alternativă decât suplinirea ca urmare a conştientizării lipsei. În fond, chiar dacă introdusă la nivel textual, deposedarea nu este a textului, ci a autorului de el însuşi, conducând la înstrinarea sa în text. Avem, altfel spus, un autor depotenţat de textul erotic, un autor care apelează la trompeta fără muştiuc, un instrument depotenţat: autorul realizează actul artistic dar relaţia de semnificare este întreruptă, sunetul mut al trompetei fără muştiuc trece drept „zgomot” într-o lume digitalizată: „Închid ochii şi îi las libertatea poetului din mine să cânte la trompeta fără muştiuc” (p.45). Actul artistic pare, aşadar, a fi mimat în cele mai mici detalii. Depotenţarea autorului are drept efect depotenţarea actului artistic. Fără pretenţia textului generator, autorul este supus „radiografiei” critice: „Ce dracu vă uitaţi atât de curioşi la mine? Am ochelari cu raze X. Ha, ha, cât de goi vă văd! Cum naiba nu vă e ruşine? Am ochelari cu raze X. Ei, şi ce dacă îi întorc spre mine? Doamne, atât de gol mă văd! Dar nu îmi e ruşine.” (p.95).

ADRIAN LESENCIUC

__________________

07 Aprilie 2009 – Valentin Ciucă: „Ştefan Buţurcă, viaţa ca un portret“, Editura Art XXI (Corneliu Stoica)

Trăitor în municipiul Tecuci, unde îşi desfăşoară activitatea ca profesor de Educaţie plastică la patru şcoli din oraş (este născut la 9 aprilie 1951 la Nicoreşti şi a absolvit în 1974 Institutul de Arte Plastice din Iaşi, unde a studiat cu profesorii Dan Hatmanu, Francisc Bartok, Vladimir Florea şi Corneliu Ionescu), pictorul Ştefan Buţurcă, membru al U.A.P., Asociaţia Bucureşti, a depăşit de mult graniţele unei valori locale. Cele 29 de expoziţii personale de pictură şi grafică deschise în perioada 1972-2007 la Tecuci, Bucureşti, Iaşi, Suceava, Piatra Neamţ şi Chişinău, participarea la numeroase manifestări de grup şi colective, la Saloane naţionale au făcut ca numele său să fie reţinut de critica de specialitate, de iubitorii de artă, impunându-se în contextul picturii româneşti contemporane. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din România (Bucureşti, Iaşi, Suceava, Galaţi, Tecuci, Constanţa, Lenauheim, Bistriţa-Năsăud, Sf. Gheorghe, Bârlad, Focşani, Piatra Neamţ), ca şi din Canada, China, Franţa, Israel, Republica Moldova, S.U.A. Despre creaţia lui au scris cele mai autorizate peniţe ale criticii de artă din ţara noastră: Radu Negru, Marin Mihalache, Cristina Angelescu, Dan Grigorescu, Valentin Ciucă, Octavian Barbosa, Virgil Mocanu, Vasile Florea, Maria Magdalena Crişan, Cornel Radu Constantinescu, Veronioca Marinescu etc. Reputatul critic şi istoric de artă ieşean Valentin Ciucă, autorul monumentalelor albume „Un secol de arte frumoase la Iaşi”, „Un secol de arte frumoase în Bucovina” şi al atâtor alte volume, i-a consacrat albumul monografic „Ştefan Buţurcă, viaţa ca un portret”, apărut la Editura Art XXI.

Cartea, o ediţie bilingvă (româno-engleză), publicată în condiţii grafice excelente, cuprinde textul criticului, alcătuit din şase segmente (Comunic, deci exist …; Desenul – proba artei …; Viaţa ca un portret; Omul recent şi dintotdeauna; Natura statică sau altfel despre portret; Perspective critice), Antologie critică, Bibliografie selectivă, Cronologie şi Lista lucrărilor reproduse. Valentin Ciucă, admirator şi cunoscător profund al artei lui Ştefan Buţurcă, face mai întâi o retrospectivă a ceea ce Tecuciul a însemnat şi înseamnă pe harta culturală a României, subliniind că apariţia acestui pictor în vatra oraşului de pe malul Bârladului a avut darul de a aduce un suflu proaspăt, a dinamizat „energiile latente ale locului”, a prilejuit „stabilirea unor niveluri de valorizare a producţiilor artizanale în raport cu creaţiile autentice”, a condus la „eliminarea confuziilor între producţia de amator şi cea de profesionist”. „Ştefan Buţurcă, notează Valentin Ciucă, este o personalitate complexă, uneori poate contradictorie, dar întotdeauna de o impecabilă rectitudine morală. Viciul compromisului nu l-a atins şi de-acum înainte nici atât. Are fermitatea omului onest, deplin conştient şi de virtuţi dar şi de limite. Ţinteşte sus şi are convingerea unui ales. O spune adeseori şi o confirmă întotdeauna. Trudeşte ca un rob şi visează ca un zeu. Un zeu obosit de căutări şi de devotamentul pentru ceilalţi”.

Pornind de la importanţa pe care desenul o reprezintă pentru apera de artă şi având în vedere faptul că cei care au scris despre creaţia artistului au pus mai ales accent pe „calităţile de colorist ale pictorului, pe disponibilitatea organizării coerente a spaţiului grafic, pe manualitatea şi spontaneitatea tuşei, pe capacitatea de a surprinde caractere în portretistică şi pe orchestrarea armonioasă a cromaticii naturilor statice”, Valentin Ciucă îi analizează cu fineţe suportul grafic al tablourilor – desenul, referindu-se la calitatea ductului, la logica traseelor şi reţelelor de linii, la felul cum artistul foloseşte desenul în diferitele genuri cultivate: peisaj, portret, compoziţie, nud, natură statică. Referindu-se la pictură, criticul o găseşte ca aparţinând „figurativului şi, poate, prin evocarea unui sentiment, narativului simbolic”. Peisajele din zona Nicoreştiului natal sau din proximitatea Tecuciului, compoziţiile inspirate din lumea târgurilor, portretele şi autoportretele, acuarelele cu subiecte din Delta Dunării, naturile statice alcătuiesc substanţa unor comentarii făcute cu pertinenţa unui specialist de mare subtilitate. La Ştefan Buţurcă, scrie criticul, „motivul ne apare doar ca un pretext grafic. Mi-e greu să identific în geografia imediatului vreun peisaj semnat Buţurcă şi cred că nici nu trebuie să mă intereseze aşa ceva. Pot însă avea acces la geografia mentală a artistului pe care sunt însemnate locurile copilăriei, atmosfera lor, regretul despărţirii de candorile anilor tineri, legătura cu vatra identităţii, inadaptarea şi alte păcate ale omului modern”.

Capitolul „Perspective critice” şi „Antologia critică” inclusă, foarte bogată, însumând 41 de extrase din presă şi cataloage ale expoziţiilor personale, ne dau posibilitatea să urmărim felul cum a fost receptată creaţia pictorului şi graficianului de-a lungul anilor, preţuirea pe care el şi-a câştigat-o în timp printr-o muncă asiduă. Cele 77 de reproduceri color şi alb-negru, ca şi un număr de 22 de fotografii cu valoare documentară compun un tablou vizual care rămâne pentru mult timp întipărit pe ecranul retinei. Un album de artă elaborat cu exigenţă, care cucereşte prin densitatea şi eleganţa scriiturii, ca şi prin ţinuta grafică în care a apărut. Un album deopotrivă folositor specialiştilor şi tuturor iubitorilor de artă.

CORNELIU STOICA

__________________

01 Aprilie 2009 – Adrian Botez: „Rog inorog“, poeme, Editura „Salonul Literar”, Focşani (Cezarina Adamescu)

Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind, (răscolind) prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa, atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii.

Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă.

El este altfel, cu totul altfel,  şi nu rostesc aceste cuvinte din complezenţă. În tot ce întreprinde, prin  multiplele raze pe care le răspândeşte, în încercarea disperată de a-i lumina pe cei din preajmă, se poate vedea acest semn al unităţii care nu cunoaşte locul comun, cărările bătătorite, deşi inspiraţia lui este uneori livrescă. El realcătuie, rescrie, reiterează marile teme ale literaturii universale, cu aceeaşi dezinvoltură şi măiestrie, de parcă ar fi scrise acum. Vasta, colosala erudiţie pe care a acumulat-o prin străduinţe jertfelnice, supraomeneşti, ar putea speria, intimida, pentru că se ridică la cote de neatins.

Spirit enciclopedic, oferă însă, cu reţinere, fărâme din  monadele minţii, atât de bine organizate, doar atât cât putem noi oamenii, îngurgita, îndeobşte.

Dar, ce asupră de măsură conţine verbul său, esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină!

Dacă ar fi să ne raportăm la alte personalităţi enciclopedice, care şi-au înscris pana  în cartea de aur a liricii noastre, Gellu Naum ori Emil Botta ar fi palide umbre.

Dar mai bine să lăsăm clasificările, pentru că, locul lui Adrian Botez pe podium este, de asemenea, singular. Pe treapta pe care stă opera sa, copleşitoare, vastă, nu mai încape nimeni, şi aceasta,  nu pentru că autorul şi-a propus această performanţă, alungându-şi eventualii concurenţi în competiţia pentru câştigarea nemuririi,  ci pentru că, privind  în jur, nu prea are cu cine concura, grăbiţi, pripiţi şi dezordonaţi, trufaşi şi indiferenţi, îmbrâncindu-ne suveran, în Arca  Bunei Speranţe, ca să apucăm un loc, aşa cum suntem cu toţii. De aceea, în competiţia desăvârşirii la care trudeşte continuu, Adrian Botez aleargă singur. Ia trofeul, se întoarce  învingător, îl arată mulţimii, care, în mod ciudat şi paradoxal, nu-i scandează numele, nu-l afişează cu litere uriaşe pe postere, pe ecrane gigant, ci preferă, aşa cum gloata nu L-a preferat pe Nazarineanul cu fruntea însângerată de spini, biciuit şi gol, pe un  oarecare Baraba, cel care ştie să-şi câştige faima cu fel şi fel de tertipuri, ori pe prototipul lui Baraba, care speculează fiecare secundă, fiecare sentiment şi orice dram din graţia auditoriului, cu spirit gregar.

Departe de Adrian Botez aceste mârşăvii, aceste tertipuri nedemne de spiritul său care tânjeşte spre alte dimensiuni, de bună seamă. El se înfăţişează ochiului, (urechii), puţinului auditoriu, rămas după terminarea Fiestei, în arena  însângerată, după Marele Spectacol (Bâlci al deşertăciunii), în tot ipostasul: stingher, învăluit în taină ca într-o armură medievală, brav Cavaler al Mesei Rotunde şi neasemuit. Prin impozanţa sa intelectuală însă, alungă idolii de tinichea pudraţi cu aur.

Şi, cine are curajul, puterea, răbdarea să se apropie, îi va descoperi însemnele regeşti pe frunte. Şi va mai descoperi ceva, privind mai cu luare aminte: cununa de învingător, pe fruntea, numai broboane de sudoare de sânge, la fel cu a Hristosului din Grădina Ghetsemani, în timp ce ucenicii dormeau somn prăbuşit, în loc să vegheze în rugăciune.

Per ansamblu, s-ar putea vorbi despre o  anumită viziune pesimistă asupra lumii, (şi cum ar putea fi altminteri pentru cineva care nu se îmbată cu scursorile aparenţei!)

Dar această viziune este preferată pentru „ziua mâniei” şi ea nu e decât una, cât se poate de realistă, mai degrabă un  strigăt disperat, o chemare impetuoasă, rostită  – nu în şoaptă, cu glasul rugii închipuite cu gândul aiurea, ci mai curând, cu glas de stentor. Căci timpul nu prea mai are răbdare, semnele veacurilor s-au înteţit şi, dacă omenirea nu se trezeşte, fie şi acum, în al 12-lea ceas,  dezastrul iminent va cotropi nu numai fiinţa, dar şi lucrul şi aerul şi apa şi înconjurul şi departele.

Adrian Botez şi-a asumat acest rol (refuzat de mai toţi – pentru că nu este deloc comod), de a trage semnalul, de a propovădui (în pustiu, fireşte!) despre Sosirea Vremurilor cele de pe urmă. Şi cu cât strigătul său este mai înalt, mai viguros şi uneori, plin de mânie sfântă, cu atât semenii îşi fac urechea toacă.

Chiar metafora din titlu, atât de subtilă, e menită a ne dezvălui realitatea.

Autorul este însă un nesupus, în faţa oricăror legi omeneşti, şi el, cu orice preţ va striga înainte, chiar când va rămâne văduvit de sunetele atât de trebuitoare lucrării sale de modern arhanghel.

Nu arareori răzbat, în mijlocul anatemelor pentru blestemăţiile semenilor, rugăciuni de o puritate angelică: „Doamne, în credinţa în Tine,/ închide-mă: creşterea uriaşelor aripi de îngeri/ s-o aud – umerii mi-i ardă:/ vecia zborului – sclav tainelor dumnezeieşti/ sfântă fie-mi/ Temniţă” („La marginea lumii”).

Care anahoret, sihastru, monah ori prelat s-a rugat mai cu aplecare către cele înalte?

Setea de curăţie, de vrednicie duhovnicească – e mai arzătoare decât a celor ce urmau să se scalde – pentru abluţiune –în apa lustrală trecută prin cenuşa rămasă de la arderea ramurilor de finic din Ziua Floriilor, când poporul L-a întâmpinat pe Domnul în Ierusalim cu crengi de palmier şi cu straie aşezate dinaintea copitelor de asin, în cântări de: „Osana! Binecuvântat este cel care vine în Numele Domnului!”

Suferinţa asumată strecoară rana prin apa leşioasă şi curăţă, nu numai trup, dar şi „păduchii sufletului”, astfel că: „îl primesc în  mine pe Isusul leşiei: mâna Lui şi-a mea/ rănite spânzură/ pe aceeaşi aripă de cruce” („La marginea lumii”)

Nu e de mirare, aşadar că, în  urma participării la martiriul lui Hristos – va primi cununa (chiar dacă însângerată) a muceniciei – coroana cerească a învingătorului, cea care nu se vede decât cu dioptriile inimii. Pentru că, Adrian Botez este, ca şi Sfântul Apostol Pavel, purtător de stigmate nevăzute, ne dinăuntru, la fel de dureroase ca şi cele care se văd.

Învingător de lepra păcatului, de fire slăbănogită, de laxitatea conştiinţei, de orice ispită, parcă neatins de zgură omenească, ai senzaţia că acest poet vine din altă lume şi, fără îndoială, trăieşte în altă lume. El a fost ales din lume dar nu aparţine lumii. I s-a dat un nume, a fost îndreptăţit şi, de bună seamă, va fi mântuit. „Doamne pălmuit de bestia ploii: obrazul/ Tău orb mă priveşte-aţintit:/ simt crescându-mi în frunte – corn de/ inorog  – cea dintâi ramură a / cereştii coroane” („La marginea lumii”).

Într-adevăr, inorogul, acest animal fabulos pare să-l tuteleze şi mitul lui, scrijelat cu sânge pe inimă,  este amintit mereu de autor în creaţia sa.

E un adevăr necontestat că orice libertate a firii se transformă-n lanţuri grele, în zăbrele şi-n obezi care-l pot înrobi pe om mai vârtos ca obezile de la picioare: „nimeni nu e drum pentru tine: neputincios,/ te zbaţi  între zăbrele fără număr: libertăţile/ firii” („La marginea lumii”).

Dar, tot atât de adevărat e faptul  că Dumnezeu i-a dat omului putinţa de a alege: „poţi nimeri/ piatră – în fruntea  lui Lucifer – sau/ dimpotrivă – sorbit în urechea lui Dumnezeu – şoaptă/ să fii” („La marginea lumii”).

Personal, prefer aceste versuri  tumultuoase, aglutinate în încărcături semantice, uneori cu înţelesuri oculte, din care răzbate, precum creştetul ghiocelului firav – scoarţa vârtoasă a pământului – ideea pură, înălţătoare şi plină de miresme divine, decât versul dulceag, cu „floricele pe câmpii” frunzele galben aurii, inimi mai mult sau mai puţin sfărâmate şi multă persuasiune spre partea picantă, plină de voluptăţi şi miere a vieţii, foarte abundente în poezia de azi.

Deşi nu e un poet facil, Adrian Botez  nu poate fi asumat decât cu responsabilitate şi reală dorinţă de a-ţi îmbogăţi orizontul şi chiar, parcurs cu atenţie, poate dezvălui bogăţii nemăsurate cu talgerul, cu terezia, ci doar cu pepita, dar cu atât mai de preţ.

Şi aceste pepite răscumpără travaliul (numai dacă este cinstit!) al descifrării  sensurilor din aceste poeme elevate, uneori cu înţeles dublu sau multiplu, din volumul „Rog inorog” al distinsului poet Adrian Botez.

Astfel de nestemate sunt: „vâr mâna – adânc – în buzunarul văzduhului:/ nu dau decât peste bulbucii/ răsuflării mele de ieri” („Hot ghinionist”); „evanghelia fulgerelor o port sub cămaşă:/ n-o propovăduiesc decât în faţa emfazei/ paranoice – a pădurilor// munţilor” („Evanghelizare”); „fără noimă-s speranţă – ori/ frică: Christos n-alege – el doar/ despică”(„Poem scurt”); „Moartea-i venită pentru neagra recoltă/ a DE TOATE SFÂRŞITULUI” („Raport cu privire la… nedatat şi resemnat”); „nu poţi fi înţelept – oare – decât cu/ craniul în faţă?” („Din meditaţiile unui bătrân puşcăriaş”);  „nu mă por ruga nimănui – decât/ mie – pentru/ moartea trupului de tristeţe” („Din meditaţiile unui bătrân puşcăriaş”); ş.a. 

Şi totuşi, omenescul îşi face loc (rost?) într-un amar rictus care ar putea semăna cu o imensă dezamăgire, ori chiar lehamite. Nu e prima oară când autorul doreşte să se situeze, ori de o parte, ori de cealaltă, în susul ori în josul cărării, numai să nu rămână „căldicel”, pentru ca mai târziu să nu rişte a fi scuipat din gura lui Dumnezeu: „când va începe – şi pentru mine/ viaţa?// când voi ucide – când voi iubi?// nu am dreptul – spun mereu – la nimic:/ unde-i – din mine – firavul lucru făcut/ care să-l hotărască  – pe Dumnezeu – să dea din cap/ într-un sens – sau în altul?” („Numai întrebări frontale”).

Tragismul existenţial, asumat cu bună ştiinţă, devine pentru autor, scara pe care va trebui să se înalţe, nu „pe scara uitării”, dar a accederii către divinitate.

Deseori poetul este bântuit de viziuni stranii: „Neantul îşi aranjează/ cu trubadurească afectare – imperiale – faldurile/ vocii” („Rugăciune şi fundal”).

„Dumnezeu/ m-a despiedicat: mânz  al/ Apocalipsului – în/ cuminţenia pământului”(„Paradox”).

Unele versuri sunt panseistice: „Spală-ţi îndelung Cuvântul în fulgi de lumină/ apoi dă-i drumul: pui care-a învăţat să zboare” („Fondul morţii internaţionale”).

Ori: „aminteşte-ţi/ trăsătură cu trăsătură – chipul de/ goană al vieţii:/ să nu tânjeşti – mai târziu/ după  lucruri pe care le ai acum/ cu dreptate – înapoi/ PĂSTRĂTORULUI” („Fondul morţii internaţionale”); „Lung a fost împrumutul – deplină şi curată/ fie recunoaşterea/ datoriei” („Fondul morţii internaţionale”).

Cu o luciditate durută, autorul se recunoaşte în triplă ipostază drept: autor, spectator şi actor în  teatrul lumii: „lent înţelept – ai lăsat să-ţi lunece din/ mână – ţăndări să se facă – frumosul zadar al// teatrului lumii/ eşti – tot – numai linişte de icoană” („Fondul morţii internaţionale”) – ultimul vers fiind de o frumuseţe şi puritate negrăite.

Dar poetul nu e câtuşi de puţin legat (molipsit?) de spiritul  ei imund (mundus imundi!), ci spune iată: „eşti  – tot – numai linişte de icoană”.

Poate că, doar prin titlurile, uneori prea descriptive, autorul păcătuieşte, în dorinţa de a ne explica ceea ce nu trebuie explicat în  poezie, titluri care, dincolo de puterea de sugestie, relevă conţinutul, făcând să se diminueze acel inefabil „plăpând, înaripat şi sacru” (Platon).

„În amurgul lumii cuvintelor” – este o expresie a stării de spirit tutelare a poetului: „abia veniţi din sânge – cer să le crească dinţii/ cristalele nu mai ştiu ce vorbesc – păsările nu mai/ ştiu ce zboară// străină jivină scoate ochii la toate/ tace – apoi scapă-n hăuri/ cheile de la cetate/ striveşti între buze un vierme în loc de cuvânt/ liniile din frunza palmei au fost luate de vânt// cerşeşti să-ţi ajungi umbra – s-o pipăi/ s-o întorci cu faţa la/ soare ea nechează – şi-i neagră: dă drumul la Fiare// pân’ la gât ţi-a ajuns scrisoare/ desfă ştreangul Literei – năpârleşte-ţi/ închisoarea” („În amurgul lumii cuvintelor”).

Un autosarcasm muşcător şi lucid îi biciuie gura cu crini în „Schizofrenii cotidiene”: „Când mă trezesc din somn – nu mai am/ nici un drept – nu-mi sunt propriul stăpân // mă alungă toţi către toate:/ n-ajung// neadunat din miriade spaţii şi porunci surzitoare: degeaba/ întind pasul – gata să devin o simplă linie orizontală/ continuă – degeaba// nu-l pot prinde din urmă/ pe cel care-s eu –mereu mi-o ia/ înainte c-o lungime de zeu – lăsându-mă pradă/ sfârtecării: ilogicul – cotidian/ al treziei// târziu – noaptea/ dezbinarea fiinţei mă frânge-n genunchi mă-ntâlnesc – râzându-mi batjocoritor:/ mă alătur – în tăcere – foamei năpraznice de/ ridicolul meu – şi adorm”.

Şi ah! cum musteşte suferinţa, durerea, în orice clipită, nepermiţându-i păsării sinelui să zboare slobodă, neîngrădită de lanţurile de aur ale coliviei: „Dumnezeu – cu mine – nu merge/ umbră să-mi fie// am spart – preventiv – toate oglinzile:/ să nu mă sinucid/ în rest – pălăvrăgeala ucigaşă a/ dezmăţatelor noime// îngerii îşi apasă – cât pot de tare/ arterele deschise: pe buze livide – mai stăruie/ surâsul cu care au fost – de-ACELA/ trimişi// lume de schizoizi muribunzi: nimeni nu solicită pansamente pentru/ suflet// se formează – pe jos – băltoacă:/ inutilă – lumina” („Îngeri inutili”).

Nici belşug de sunete flajeolete, nici vals pizzicatto, nici strune ciupite de mână măiastră – precum baladele trubadurilor şi menestrelilor medievali, care închinau ode domniţelor şi prinţeselor în faţa castelelor n-ai să găseşti la acest poet. Dar, sunetul tăiat în diamantul minţii, despică (văz)duhul în stropi parcă veniţi din lumi fabuloase, din  metarealul unde hălăduie cu închipuirea:

se-nmoaie pământul – sub/ osânda de ape// frică: pământul se ţine de cer/ ce se va întâmpla când – amorţit/ se va prăbuşi în – hohotele duhurilor – / flăcări?” („Elemente de anchetă guvernamentală”).

De fapt, întreg  cosmosul participă la neliniştile metafizice ale poetului, născătoare de pronie lirică: „ce veste cernită le-a dat cerul? Pentru care/ seraf – năprasnic alungat de la faţa Domnului – se tânguie – amarnic – spiritele văzduhului nopţii? abia/ au aşteptat somnul temnicerelor trupuri – să se poată/ smulge spre – vârtejuri de iad/ cerul// nu vor îndupleca pe nimeni – mă vor ţine/ doar pe mine – treaz – cu totul/ inutil dirijor al – cosmicei cacofonii// ori – poate – tocmai eu sunt seraful – şi doar/ prin – miraculos stârnita – furtună/ aflu/ din limbajul nearticulat – dar vehement – al de pretutindeni/ vaierelor – despre propriul exil – înmormântarea mea – în/ mistică insomnie” („Noapte de februarie”).

De fapt, autorul o ştie: omul nu poate trăi înăuntrul unui cerc şi în afara acestuia, nimic să nu-l intereseze. Suntem cu toţii locuitori ai aceleiaşi sfere şi tot ceea ce este înăuntru ne afectează pe toţi. El participă implicit la toate răscolirile de cuget ale semenilor, pentru care  se simte responsabil, o povară pe care singur şi-a aşezat-o pe umeri: „unde omul începe să zbată – neputincios – din silabe/ tunetul întronează – Cuvântul// aşa – peste gângave Casteluri – peste bâlba/ ţanţoşă – a Cetăţii – au crescut – înapoi/ pădurile fulminantului discurs de la FACEREA LUMII.” („Privind nesociale ruine”).

Iată carisma ideologică a acestui poet: A MURI PENTRU IDEE: „cine moare pentru Idee – nenorocire/ şi crimă năpusteşte în pânzele/ lumii: trebuie respectat – pradă lăsat// bolnavei imaginaţii zeieşti ziditoare// cu frică/ cinstiţi-l: pe el – jertfire/ la temniţa-nverşunării divine de a da/ Chipuri Lumii: pe imposibilele/ TOATE// oameni: foetuşii – aşteptând/ legănaţi în adâncul oceanului/ veşnica încercare – veşnica reîncepere// cu toţi – fără UNUL – nu se va-ntâmpla nimic: ei/ nu vor învia – spre a muri în – Idee// înainte – la urmă/ doar Ideile rămân: priviri inspirate/ un pic nebune – ale zeilor” („A muri pentru Idee”).

A da Chipuri Lumii – o altă imensă responsabilitate care incumbă din personalitatea poetului care, aidoma Creatorului, participă afectiv  şi efectiv cu întregul program de atitudini umane, trăite ori asumate prin co-participare.

În „Scurt tratat despre mişcare” – există multe alte mici poeme  precum respirările  într-un uriaş trup. De altfel, aceste mici panseuri lirice sunt delimitate de autor prin spaţii şi pauze astfel: „în ochiul viscolului se aruncă toate păsările/ dincolo de retina frigului vei întâlni fantasme zburătoare” // „îmi iubesc ura – orhidee neagră/ pe scara vertebrelor – coboară/ clinchete de gheaţă” // „după fiecare crimă – îmi mai creşte o faţă/ m-au dat jos cu forţa  din orice dimineaţă”// te-am trimis să mâni – de aici/ valurile toate – să le îneci în larg; nu existe martori c-am plâns în ochii/ apelor”// soţ muritor – înşelat/ al zeiţelor”// „ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi/ luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?” // „de toate drumurile  mă voi dezbrăca/ mă voi lecui de muşcătura veninoasă a/ Mişcării// înafara trâmbiţelor care/ semnalizează locul stării – desfăşurat de stare voi sta/ mistuindu-mă chiar în Flacăra Ta” // „dezbară-Te de mine –  năravul lipicios/ şi orgolioasa Ta migăleală/ dantela Creaţiei – se va destrăma”.

Există aici în acest poem format din alte 7-8 poeme, o condensare de idei aidoma spiritelor degajate de acele mici poeme nipone numite haiku ori tanka.

La fel este construit poemul „Tulburări digestive – la cel mai înalt nivel diplomatic” – din condensări, axiome, panseuri lirice, exerciţii spirituale, respirări: „isteria istoriei – peste tot lasă/ văzduh uluit: cine-o fi îndrăznit – până acum – să-l/ înlocuiască – pe el – atât de/ doctul/ NIMIC?// moartea e tot mai insistentă în viaţa mea// atâta cenuşă: nici un pic – jar// teama să trec drumul: mă voi îneca/ fără un strigăt; şi strigătul – plictisit/ m-a părăsit// din ce sunt construite – oare – vieţile – de se dărâmă aşa/ sârguincios?” etc.

O autoironie profundă şi dureroasă ca scrijelarea cuţitului dincolo de pielea subţire, răzbate din toate colţurile poeziei şi ea se găseşte, desigur şi în miezul de foc al gândirii autorului: „eu nu se sprijină de eu – nici măcar nu poate cădea:/ aşa de repede îl părăsesc – în jur – toate – încât/ rămâne suspendat – într-o totală lipsă de/ identitate// am minţit toate numele pământului: nici unul/ nu mă numeşte// încurc locul pe-aici – trebuie să-mi înghit – pe nemestecate/ făptura – cât mai degrabă// fâlfâi – pacoste de noapte – ferindu-mă de ochi cu privire/ oricând – stă cineva să dea cu piatra// Iisus – cu spatele: am fost/ mai adulter” („Brambureală existenţialistă”).

Drama existenţială care pare să-l mistuie – nu e neapărat singurătatea, ci spaima de a nu fi inutil, de pleca fără să lase o umbră  temeinică pe care urmaşii să poată călca drept, cu toată talpa, aşa cum noi, păşim uneori, doar pe tălpile lăsate de Dumnezeu pe nisipul plajei, în care, băltoace de apă clipocesc tulbure la orice atingere. Dar ce dureros de adevărat sună acest minuscul poem intitulat : „Stingerea datoriilor”: „sunt singur – inel sfărâmat între pietre de/ moară: Cine-a avut de dat – a dat/ totul – ca să mă doară”.

Cel de-al doilea ciclu, intitulat sugestiv „Pasteluri domestice” – cuprinde, în aceeaşi linie originală,  poemele împrejurului în care „Mor mere”; întâlnim un „Peisaj cu amor”; călătorim prin „Veneţia”; ca să ne obişnuim cu „Pastelarea eternităţii”. Ciclul mai cuprinde un  foarte frumos „Pastel medieval” în care poetul se regăseşte în ipostaza Cavalerului din La Mancha: „ghemotoace de spini – zac cavalerii pe/ stins – câmpul zănaticei lupte// eu – Regele Spadelor – nu mai însemn/ decât lină lumină în amurg// La Mancha: hotarul de unde începe lumea/ cealaltă – lumea pe dos – mântuita lume// ridicol Arhanghelul are/ spada mai lungă decât/ Ecuatorul: iadul însuşi-neîncăpător/ a vomat această sfântă sabie”.

În „Pastel mistic” – îl întâlnim pe poet în ipostaza lui Iona zbătându-se în burta chitului: „dintre paşii ritmici ai horei/ culeg capetele zdrobite şi şarpe// cupa se sparge pe masa altarului/ un vultur se vede – în parte// cu genunchii scriu pe piatră nume de demoni/ din gură îmi iese – deschisă – o carte// Iona – o Iona – nu e scăpare:/ cresc colţii din apă – şi/ marea-i prea  mare”.

A trăi moartea – ca sentiment implicit în vuietul vieţii, este tema poemului „Apariţia semnificaţiei”: „nu-mi pot imagina cum aş trăi fără/ moarte: datorez/ toată minunile vieţii mele – morţii// ce preţ ar avea o pajişte/ fără boarea semnificativă/ a unui amurg?” Această idee este în sintonie cu alta: „Durerea însăşi e necesară  pentru a simţi  bucuria că nu te doare nimic”.

Un veritabil autoportret liric există în poemul: „Vagabond al lumii”mâinile mi se scufundă în buzunare/ ca-n peştera lui Aladin// trec pe străzi; ninsoarea pufului de salcâm/ pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele:/ Rege Zdrenţăros al Marilor/ Dispariţii şi Pagube”.

Excelent este micro poemul „Breugel cel Bătrân” – motivul celebrului tablou al orbilor, al acestui gigant pictor –  mai revine în scrierile lui Adrian Botez: „orbul pe orb trage: picioare se împleticesc – vesele/ printre cuiburi de şerpi”.

Foarte expresivă este şi poezia „Drepturi şi obligaţii”: „nimeni – decât Dumnezeu – nu a dat viaţă şi chip// dacă va desfigura fie şi imobilitatea/ pietrei – dacă va lua viaţa – fie şi/ unui vis lunatic de greier – acela// va trebui să se înjuge la Moara de Foc a tuturor chipurilor/ să sângereze în locul/ sângelui// viaţa străină –căreia/ cu mână de orb – nu i-a luat/ preţul din mâna divină”.

Dar iată că Adrian Botez comite şi mici poeme foarte reuşite „După maniera haiku”: „zeu – adăpostit într-o firidă a casei/ demn – răbdător –aşteaptă/ în dreptul lui – rugăciunea// tremură piele se mânz abia născut/ apa izvorului –pe pietre// ce semn dă – oare – zeul – scuturând brusc/ petale – peste/ încremenită – mâna mea:/ fascinată de întinderea albă a foii/ nu mai ştie să scrie/ adună-ţi ultimele – lui  Atlas – puteri:/  da – pământul s-a clătinat/ poţi să te aşezi/ mulţumit – înapoi – la masa de lucru// argint şi ceaţă/ peste alei: fiecare copac îşi ştie locul din/ paradis// vesel/ cărţi arzând/ l-au îmbrăţişat – în rugul literelor/ pe sfânt”.

Un poem cu iz mistic este „Tratament preventiv”: „ridică talpa de pe . fastuoasă – rochia mărilor/ culege din ochii orbi a rapsodului – lacrima/ care – peste o clipă – s-ar fi năruit în/ cuvânt// numai aşa va mai dărui câmpul/ fân pentru ieslea arsă de stea”.

Tehnica paradoxului este întâlnită în „Metafizica grecului”: „pământ: clipa de odihnă a mării// stelele sunt semne pe cer: pe acolo/ am trecut; să-mi caut cale/ în părţi/ pe care niciodată – mintea – nu le va îngădui: părţile/ întregi”.

Aceeaşi tehnică oximoronică se întâlneşte în poemul „Claustrofobie”: „fiecare clipă este un ţărm: / mă poate salva de pământ – mă poate/ face să sper – în minunile/ largului mării”. Excelentă această perlă a  paradoxului!

Ciclul mai cuprinde poeme foarte reuşite precum: „Aşteptare”; „Apocalips la domiciliu”; „Acasă la ape”; „Căutări de ieşire”; „Taine” – în care poetul încearcă o autodefinire: „cine sunt eu – ar fi imposibil de explicat/ de aceea – las să se apropie – din/ adâncuri – strălucirea de nesuportat// Christos: săgeată Noimă – care/ fulgeră – înverşunat – cerul lui Dumnezeu”.

O rugăciune extrem de simplă şi în acelaşi timp, foarte penetrantă este  poezia „Pax”: „Doamne – aşază-ţi capul/ în sfârşit – pe piatra sufletului meu”.

Ciclul se încheie cu un „Post Scriptum” – ale cărui ultime versuri sunt: „cântă-ţi cântecul – orbule/ dar Taina n-o să mai ardă/ nicicând”.

Al treilea ciclu al volumului, intitulat: „Misterii” – cuprinde poeme cu adevărat mistice în care sentimentul religios primează şi este dezvăluit cu discreţie şi subtilitate. Astfel, este „Mistica pâinii”: „binecuvântat omul care – flămând/ se-mpărtăşeşte – sincer – din dulceaţa pâinii// binecuvântat – omul care – în/ cerul gurii- pe Christos ascunde”.

Mai există: „Mistica literei”; „Mistica naşterii unei flori”, un poem foarte frumos intitulat „Maica Domnului” – care merită citat integral: „copil – cu pumnii – lângă inimă – strânşi de frig/ am pornit să mă-nfieze copacii// trec şi ascult veşnicia – câte o stea/ cuibărită peste  noapte în pieptul fiecărui foşnitor cavaler// cearcăn durere – Maica Domnului/ m-aşteaptă-n cărare: trezită parcă din somn/ îmi strecoară (ca o apă mă scaldă – din/ creştet spre picioare): Spini –  pentru frunte – pentru palme şi/ fără strigăt nici geamăt – dispare”.

Un alt poem tulburător de frumos este „Pax”: „dacă ridic braţele – îmi voi lua zborul/ nu voi mai jindui după îngeri:/ în plin freamăt de fulgere – mă voi afla// nimic şi nimeni nu va sta de pază/ la Poarta Mişcărilor: voi putea să ies/ cu tot cu mine – dincolo de Temniţă – în mijlocul – încins de puritate al – aerului// între gând epileptic şi – piscul de slavă:/ nici o cădere// bolovanii păcatului s-au desprins – odată cu retezaţii/ genunchi: eu ţâşnesc şi/ fruntea se sfărâmă de minunea/ întreagă-a luminii”.

Tema morţii apare în „Scrisoare de amor – morţii”: „cea mai măreaţă clipă a/ vieţii tale; ai întâlnit moartea – în stare/ pură// moartea îşi dezvăluie – languroasă/ farmecele cele mai intime – doar pentru tine// dar tu – om bun şi prost/ nu înţelegi: sunt lucruri în lume – pe care/ dar cu Dumnezeu le împarţi”.

În „Acte majore” – poetul spune în final: „cu inima nu măsor şi nu număr:/ pas cu pas – împing vremea-n/ prăpastie”. La fel de frumoasă este şi „Agheazma tinereţii mele”: „agheazma tinereţii mele – limpidă şi/ sfântă: aşa vei rămâne// până în clipa în care/ oarecine – o să clatine vasul/ în care te păstrez – deasupra/ prăpastiei”.

O notă aparte face poemul „Cântece pe vechi motive medievale”: din care cităm un mic fragment: „lepăd de la mine – Doamne – ultima trufie:/ a mai înţelege ceva// sufletul  aurului – de mult nu-mi răspunde/ nici flăcării nu-i mai sunt bun// primeşte-mă – Doamne – aşa/ fără cuvânt”…

Tot în acest poem autorul  preamăreşte măreţia suferinţei: „nebunia rămâne: cea mai/ rezistentă  – la apocalips – parte a omului// măreţie are nu omul: suferinţa lui”; pentru ca, în alt loc din acelaşi poem să spună: „cântecele au aripi prea grele/ cât aş da pentru – pas măreţ de profet// moartea vine dansând printre clopote.”

Motive cavalereşti sunt şi în poemele: „Trubadurul nu prea ştie ce spune”; „Drum cu cavaleri”; „Către Don Cervantes”, din care cităm câteva versuri: „sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe/ mese de joc//  îndeletnicirea de căpetenie a degetelor:/ pipăie mistice goluri – între/ lună şi soare// (…) făptura mea princiară se îmbată măreţ/ la toate ospeţele uitării// de aceea – sunt de o politeţe desăvârşită/ în faţa morţii”.

Al patrulea ciclu este intitulat : „Carnavaluri” şi cuprinde poezii în acelaşi ton ironic, autoironic şi persiflant, uneori dezvăluind adevăruri cât se poate de fruste. Se detaşează: „Cum am ajuns să văd lumea”: „ţi-am scos din ochi – cu un colţ de batistă/ gunoiul lumii// apoi – cu băgare de seamă – am şters/ batista – de propriul meu ochi”.

De asemenea, există şi o „Ars Poetica”. Unele poeme sunt scrise în vers clasic: „Balada clişeelor”; „Madrigal bizar”; „Minore şi majore”; „Carnavalul ia sfârşit”; ”Afiş de nebun”.

Ultimul ciclu se numeşte: „Vicisti, Galilaee (sau Întoarcerea la Ritual) şi cuprinde poeme concluzive despre restaurarea fiinţei, rugăciuni şi un poem-cheie numit „Vă dau boala mea când citiţi poezie” – precum şi, în „Epilog: „Mit Untertanigkeit, Scardanelli” – în care decriptează titlul volumului: „şarja Cavalerilor – în/ Grădina Merilor// rog/ inorog:/ Cuvântului – Crai/ dă-i al meu rai”…

Prin acest volum care, deşi a apărut acum zece ani şi este distins cu Marele Premiu la Salonul Literar Dragosloveni, ediţia a 26-a, noiembrie 1997, Adrian Botez şi-a dat întreagă măsura potenţialului liric.

Galaţi, 28 septembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s