Deşi a debutat de timpuriu (1973) cu versuri, Mihaela Malea Stroe îşi va întârzia premeditat înfăţişările lirice într-o carte. Continuând totuşi să şi le tipărească, sporadic, în reviste, poeta preferă să se ivească editorial numai în 1995, cu un scurt roman, Fatimata, iar după aproape un deceniu (în 2002) cu impozabtul studiu comparatist Darie Magheru. Trasee tragice, de la Sisif la Pygmalion, care va conta şi ca disertaţie de doctorat. Explicaţia ar fi că epica – fie o naraţiune de evenimente, adică o poveste, fie o desfăşurare, o petrecere, însă severă, de idei, în cazul eseisticii, a tratatului riguros şi încruntat etc. – convin în mai mare măsură conştiinţei teoretice – una, să spun de pe acum, ordonatoare în mai toată creaţia de până azi a scriitoarei. Ce înseamnă însă aceasta ? Că în lucrarea literară, indiferent de speţele abordate (roman ori poem, studii sau comentarii etc.),ochiul autoreflexiv e precumpănitor. Nu există creaţie literară – va spune o dată un critic francez cunoscut – fără determinarea prealabilă a mijloacelor prin care se va isprăvi, în operă, demersul creator. Înaintea acestuia stă adică, totdeauna, reflecţia întoarsă asupra lui însuşi, o cercetare analitică: e conştiinţa ce interpretează.

Această conştiinţă ordonatoare nu numai că a întârziat, cum aminteam, în scrisul Mihaelei Malea Stroe, apariţia şi consacrarea poetului, dar, iată (cartea de faţă, Spre al noălea cer, e încă o dovadă), controlează, ea, materia lirică, fără însă a-i modifica starea; nu o stăpâneşte, alterând-o, dar o ridică la eminenţa ideii, a rostirilor esenţiale. Pelereinajul, cum ar spune poeta, în regim terestru, apoi între pământ şi ţinutul oniric al îngerilor, sfârşeşte, precum orişice devenire (şi se definşte) ca prezenţă – cu alte cuvinte, înfăţişarea, fiinţarea fiinţei. Piesea Devenire, de exemplu, în care limba poeziei captează deopotrivă trăirile cotidianului şi conceptistica, însă în aspectele ei diafane, nepretenţioase, este, în acest sens, elocvent. (E un exemplu de cum se poate împlini cu filosofia poemul proximităţilor – un moment pe care, se ştie, l-a ratat, fără însă de regrete, optzecismul.). „Tot ce mi-a fost drag/Şi tot ce m-a rănit/Mi-e aproape. E prezent. A rodit/Şi fiinţează în ceea ce sunt./În ceea ce am devenit/De-a lungul călătoriei, pelerinajului/Între minus şi plus infinit,/Între pântecul mamei/Şi pântecul pământului,/Între cântecul lebedei/Şi cântecul vântului,/Între credinţa că putem merge pe ape/Şi putinţa de a putea merge desăvârşit/Pe cărări de piatră, de apă, de aer/ – în sens invers acelor de ceasornic – /Până când visurile noastre/ – din efemer – /Se strămută în visuri de înger…/…în al noălea cer.”

Fiind compuse în perioade diferite (un răstimp de treizeci de ani) e firesc să constaţi că poemele somptuosului volum (Editura Pastel, Braşov 2008) sunt redactate în registre diferite; le apropie totuşi ceasul de graţie al inspiraţiei, factura viziunii, nu în ultimul rând ( a observat bine într-o postfaţă Bianca Osnaga) discursul „aristocrat”, eleganţa de formulă geometrică a spusei. Ca în Intermezzo, un mic poem amintind de pericopa cunoscuta evanghelică: „Străinul/Îmi privea gândurile/Sprijinite în podul palmei/Şi-a spus:/’Femeie, acesta este versul tău’/Ci eu am înţeles:/’Femeie, ia-ţi versul tău şi umblă !’/Şi m-am ridicat – un pas,/Un vers, încă unul,/Se poate, iată !/Din inima stângă, din inima dreaptă./Lumină din lumină – cuvântul.”

De regulă, în poezia Mihaelei Malea Stroe, oricare ar fi perioadele de gestaţie şi redactare, simţămintele comune, simţurile sunt mereu tandre contiguităţi, vecinătăţi delicate ale unor abstracţiuni discrete care, şi ele, preaplecatele, îşi vor îngădui numai reculegerea, pietatea, dicţiunea gravă, patetismul reţinut, emoţia răscolitoare aci se întrepătrund. Ca în această Poveste răstălmăcită: “Singurătatea viscolind/Ferestrele sufletului./Naşterea ta, fiule,/Primul strigăt/’Nu mai plânge mamă, peste paşii/Însetaţi de iubire./O să-ţi dau tinereţe…’/N-am mai plâns./Aveam de învăţat ceva despre/Viaţa din umbră a poveştii.”

Mai toate textele din carte, în general nesofisticate, stau sub semnul fuziunii secrete dintre noţional şi imaginant, uneori conceptualul îşi caută singur povestea, ca pentru a ni se peezenta lipsit de fast şi solemnităţi, de semeţia irevocabilului. În poemul Amnezii !?, de exemplu, întrebărilor capitale de felul: ”Pe aici am mai fost? De aici cum răzbat ?„ sau celor referitoare la „legăminte” fatale şi enigmatice, poeta le ataşează (pentru că „nimic nu e în zadar”) consideraţii pe tema „sacoşei zilnice” în care, zice ea, „îmi port/dimineţile, şi serile, şi speranţele/s-a făcut grea de tot, dă să-mi smulgă,/din umeri, mâinile./Vântul verii şi roua mustrare-mi aduc:/’Ce mai numeri ? Ce mai socoteşti ?/De ce ocoleşti cu privirea/frunzele de arţar, şi de fag, şi de dud ?’… „. Finalul poeziei se învederează în această notă neceromonioasă, mai degrabă de convorbire chibzuită, familiară: ”Aşadar:nimic nu e în zadar!/Şi-atunci nu-i de neînţeles că aripile/cresc din te şi miri ce nefericiri./Pe aleea pietonală dintre două zile/Îmi scot surâsul la plimbare şi tac./În tot acest timp, în mine-ascuns,/Cineva se roagă pentru lumina din candela iubirii…”.

Concretul cotidian, consemnarea faptului divers, evenimenţialul aparent nesemnificativ, atunci când nu sunt teme utilizate spre a potenţa sensuri generale, vor intra, în poetica Mihaelei Malea Stroe, într-un anecdotism marcat, cum s-a mai observat, de autoironie, nu totuşi şi de zeflemeaua frivolă cultivată în trans- şi postmodernitate. Abordare matematică e o piesă convingătoare în această ordine: „Radical din spălatul vaselor,/De înmulţit cu cel puţin/Trei mese pregătite pe zi,/Plus igienizarea hainelor/Pe lângă/Aprovizionare, curăţenia locuinţei/Şi alte activităţi mai mult sau mai puţin/Previzibile după orele de serviciu,/Minus somnul de după-amiază/Şi, eventual, câteva ore din cel de noapte,/De împărţit la minimum de grijă pentru/Estetica personală/ – totul în paranteză – /Ridicat la puterea unui zâmbet de copil/Şi a unor sporadice momente de tandreţe…//Ar putea să dea, în baza de calcul/A armoniei familiale,/Un echivalent al fericirii ?”.

Între cercetarea cotidianului (vezi îndeobşte secţiunea Poemul casei şi alte poeme) şi spiritualizare (în Poemele din a doua tinereţe) lirica Mihaelei Malea Stroe e o nesfârşită, însă temperată, căutare şi încercare a inefabilului lucrurilor şi lucrărilor proxime.

A.I. BRUMARU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s