Chiar în secunda poezie, care dă titlul primului ciclu de poeme al volumului Pe limba peştilor, de Ileana Ursu (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2007), suntem avertizaţi că într-o lume a „zidurilor“, inclusiv a zidului-cuvânt, a barierelor de tot soiul, a limitelor – mai mult ori mai puţin tragic-existenţiale –, salvarea umanităţii de la neantizare nu este posibilă decât prin «cuvântul ce exprimă adevărul» – după cum ne încredinţa şi Eminescu în secolul al XIX-lea: «Numai cuvântul / care neapărat poartă sămânţa / adevărului / poate salva. / Căci şi zidul / e doar cuvânt…» (Despre ce vorbesc – p. 9). Mai în amonte / aval de grăire, de cuvânt, de „zidul cuvântului“, părelnicia îşi relevă tentaculele de caracatiţă înstâpânindu-se nu numai peste elementul „aer“, ci şi peste elementul „apă“, de vreme ce într-un astfel de spaţiu stihial-acvatic „pre limba peştilor“ se piere, nu pe limba păsărilor văz-duhului. Poate şi din acest motiv, eroina lirică a Ilenei Ursu resimte nevoia „aşezării“ cosmosului „greu“ («Să se aşeze, / în fine, / mâna grea / a cosmosului / cu cele cinci degete…» – Să nu cad, p. 7); poate şi din acest motiv îşi permite «ca sistematic» să-şi bandajeze «sufletul şi inima / cu gunoiul cititului», ori să „picure“ («Picătură cu picătură / peste plaiul contaminat» – Acum, p. 10) în vreo «colivie a hârtiei» (Noapte – p. 11), în inima-candelabru / clopot de la vreun „divan“ / „gâlceavă“ a spiritului cu trupul (cf. Fiecare zi – , p. 13). Poemele ciclului prim mai grăiesc despre «carnea palidă a viitorului» (Fapt pustiu, viaţa – p. 14), despre «cearşafuri de mătase cenuşie» (În locul meu – p. 15), despre „miraculosul bal“ pentru care eroina lirică îmbracă «noaptea liniştită / precum o crinolină», având gura «plină de gheaţă», «înconjurată de ziduri», de «cântec necunoscut» (În unghiul camerei – p. 16).

În al doilea ciclu poematic (de sub „acoperişul“ mai vechi al unui titlu de la un poem scris în 1984), De ce trebuie prigoniţi artiştii, Ileana Ursu se lasă ispitită, magnetizată de o antică problematică, de la Platon moştenită, cu frumoasă constelare în raportul artist şi necesitate în Cetate. De data asta, eroina lirică a Ilenei Ursu «vede clar / cum se usucă ramura / pe care se legăna zâmbetul» (Iubire moartă – p. 19), ori constată permanenţa bucuriei nutrite de grădină («Verde, / îmbietoare, / înrourată, / mirositoare, / sfâşietor de vie.» – Iubire nesecată, p. 21), sau simte îngerul ce-i cade încet-încet în trupu-i («şi cad, / cad de milioane de ani / în braţele zeului» – Boală ascunsă, p. 22); abordează şi credinţa sempiternă în poeţii „neapărat tineri“, «cu privirea înflăcărată», «să descopere / noi şi noi / imagini poetice, / să cânte / despre viaţă / şi moarte» (Vârste – p. 23), fără a trece cu vederea păguboasa «frică paranoică / de adevăr» (M-am convins – p. 30). Interogaţia din titlul acestui ciclu – De ce trebuie prigoniţi artiştii – îşi află un răspuns „exact“, „răspicat“, chiar în poemul unui „dedemult“ orwellian al unui 1984 „perceput“ în stalinistul an 1949: «Pentru că sunt artişti. / Pentru că i-a născut mama. / Pentru că nasc copii. / Pentru că beau apă. / Pentru că nu beau apă. / Pentru că sunt vii. / Pentru că dorm. / Pentru că nu dorm. Pentru că râd. / Pentru că nu râd. Pentru că merg la teatru. / Pentru că ascultă radioul. / Pentru că merg în vacanţă. / Pentru că mor. / Pentru că se plimbă. / Pentru că sunt iubiţi. / Pentru că gândesc. / Pentru că spun ce gândesc. / Pentru… // De aceea trebuie prigoniţi, / şi punct.» (p. 25). Aşadar, după cum certifică şi poeta Ileana Ursu, din propria-i trăire a realităţii / irealităţii imediate, aidoma autenticilor, marilor poeţi / gânditori ai lumii, poeţii au fost, sunt şi fi-vor alungaţi din Cetate de dictatori „pentru că gândesc, pentru că spun ce gândesc“…

Notabile sunt şi poemele celui de-al treilea ciclu, Pustiu în inimi, din „închiderea“ volumului, unde eul liric se simte înlănţuit, încarcerat de polimorful zeu al fricii de dinaintea cunoaşterii vreunui Jean-Paul Sartre; eroina poematică se mărturiseşte cu francheţe cogaionică, oximoronizată, uşor-elegiacă: «Morţiş mă ţin de viaţă. / Frica mă face să nu deschid gura, / să nu scapăr din ochi, / să respir din toate puterile.» (Lanţuri – p. 33); mai mult ca sigur, şi pentru că «de fapt, / noi nu ne cunoaştem; / nu cunoaştem nici propriul ego; / suntem precum cireşele: / ne naştem din sămânţă, / creştem, / înflorim şi, / când rodul vine, / simţim dacă cireaşa e gustoasă» (Suprema putere – p. 34).

ION PACHIA TATOMIRESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s