“Sonetele domnului George D. Piteş, prin prezenta carte, sunt nişte bijuterii lexicale, construite cu migală şi tenacitate. Pe de altă parte, se poate spune că sonetele sale sunt şlefuite cu o îndârjire ieşită din comun.” (Alexandru Priboieni). Alăturându-se marilor creatori de sonet, cum ar fi: Mihai Codreanu, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu, Radu Cârneci sau Tudor George, să numesc doar câţiva de la noi, dar sonetul a fost cultivat cu excelenţă de părintele sonetului mondial, Francesco Petrarca (1304-1374), şi de inegalabilul William Shakespeare (1564-1616), autorul târgoviştean George D. Piteş, creează în “Ce dor mi-e, înger mic, de tine”, o tensiune lirică persuasivă şi autentică, întru desăvârşirea cunoaşterii de sine: “În dungă clopote să bată/ O sută, poate chiar o mie/ Fără speranţă, din vecie/ Când ultimul meu vis, mort cată./ Şi ţip la ceas de rugăciune/ Jurând pe gândurile toate/ Ce stau în minte adunate/ Ca-ntr-un alai de-ngropăciune./ Că-n pagini cu durere scrise/ Vă spun acum la despărţire/ N-au fost furate, compromise/ Ci doar continuă topire/ Prin toate clipele ucise/ Din ireala mea trăire.” (pag.89) sau: “Doar tu poţi să crezi în mine/ Şi mă-ntreb pe drept cuvânt/ Merit eu pe-acest pământ/ Zilele de tine pline?/ Doar tu poţi să speri în mine/ Când de toţi sunt renegat/ Că de-am fost am semănat/ Numai lacrimi şi suspine/ Doar tu poţi spera din ceaţă/ Să rechemi sufletu-mi trist/ Pentru clipa mea de viaţă/ Să mai dai un acatist/ Noaptea s-o faci dimineaţă/ Susţinând că mai exist.” (pag.51)

George D. Piteş îşi doreşte a fi un romantic în tot ceea ce scrie – chiar şi întârziat. De aceea, în “Ce dor mi-e, înger mic, de tine”, nu scapă definitiv de starea romanţioasă şi ne relevă în vers clasic – deci cu ritm şi rimă – armonios, cadenţat, elegiac şi nostalgic, năruitoarea trecere a timpului. Astfel, în sonetele din acest volum, el se “mişcă” distinct, implicând tensiuni existenţiale desprinse din surse sufleteşti şi natură înfiorată, lăuntrică. Aşadar, poezia domnului Piteş devine, tot mai pronunţat, o confesiune reflexiv-meditativă, care exprimă o “durere ce fierbe în adâncul fiinţei”, cum ar spune Eugen Simion. Aici stă timpul-oglindă al descrierii, al eternului “Dor” fie de îngerul-femeie, fie de un înger asexual, cum, de altfel, şi al risipirii, atât în partea de lume celestă, dar mai ales, în partea de lume telurică. “Orgolios şi plin de sine/ În mii de stele sclipitoare/ În lacrimi trece orice floare/ Crezând că tot i se cuvine./ Viteaz străbate munte, vale/ De frică îl cunoaşte-o lume/ Pierdut e cel ce se opune/ E vai şi-amar de-i stai în cale./ Închide ochii nebuneşte/ Se-aruncă, malul îi rezistă/ Şi-l mătură cu sânge rece…/ În urmă, marea îi zdrobeşte/ Sperata veşnicie tristă/ Căci de e val, ca valul trece.” (Cântecul valului)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s