“Pe când intram în cameră/ am găsit un ac pe duşumea/ fereastra-şi arunca lumina/ intrasem brusc lumina m-a orbit/ doi veri de-ai mamei/ mă învăţaseră cum să prtivesc printre pleoape/ dar acum e prea târziu/ Am lăsat să-mi cadă/ din nou/ acul pe duşumea.” Am citat integral un poem din capitolul – căi respiratorii – construit dialectic şi într-un “joc” de stări şi simplităţi ludice în variantă structural confesională.

Dimensiunea violenţei pure a memoriei are, intrinsec, subtilităţi ideatice, care se suprapun sau se întretaie într-un univers simbolic: “Zăresc prin ceaţă/ urme de tramvaie/ văd aburul din care fac parte/ subiectul cerului răspunde din lucruri/ am o mamă moartă/ mănânc dintr-un blid/ vecinii mă strigă/ eu ard tăcut ca un nume de stradă.” (pag.69) sau: “nopţile când vin acasă/ pe strada ocolului la un demisol/ văd un braţ care duce la gură/ mâncarea -/ mâneca pijamalei/ umbra bărbiei/ gesturi domoale/ niciodată pumnul palma/ degetele/ nu mă opresc din mers/ segmentul de noapte mă urmează/ şi înainte să itru în casă caut/ în lungul străzii un om/ pentru viaţa mea milimetrică/ plauzibilă/ coloidală.” (pag.111)

În continuare, confruntarea cu destinul, desfăcând şi refăcând acelaşi miracol al existenţialului, fascinant şi dureros în acelaşi timp, până la strigătul devenit lacrimă şi linişte – violenţa memoriei pure – este o carte concepută sub forma unui monolog ce îşi caută luminile şi calmul lumii interioare: “Nu e mai mult loc pe trotuare/ o cum tremură ciorapii prin odăi/ Am cunoscut oameni/ care nu-mi adresau nici un cuvânt/ rupeau doar felii de portocală/ sau despachetau/ fioros de încet o ciocolată/ fixându-mă cu ochii lor apoşi/ luam deschizătorul de conserve/ făceam un ocol în jurul oraşului/ apoi mă culcam liniştit.” (pag.40)

Poezia creată de Constantin Abăluţă rezidă în relevarea sensurilor cum şi în misterul cuvintelor. Bunăoară, el îşi programează discursul liric în afara dar şi înăuntru normelor restrictive ale prozodiei retorice. Acest mod se poate produce fie prin mutaţii în planul ideilor, fie prin limbaj: “Limbajul e Casa Fiinţei” (Heidegger) ancorat mereu şi mereu în uriaşa învăţătură a mărturisirilor verosimile, mizând totdeauna pe fantezia imagistică şi implicit pe stilul propriu de zicere capabil să fixeze definitiv atenţia: “Pe când mă îndreptam spre casă oprindu-mă/ în dreptul unui stâlp de felinar/ subţiindu-mi mâinile şi dregându-mi glasul parcă/ aş fi vrut să mă adresez cuiva/ pe care-l şi vedeam Zăpada porni/ fulgi alţi fulgi somnolenţi cum stam prin văzduhul/ împresurat de linişte anormală parcă într-o gravură/ pe care o lucram eu demult despicând nopţi/ mai adânci decât yile pentru ca ea să se păoată zări/ străvezie pe muchea lor Dar nu era/ decât o frunză care căzuse/ lângă felinar Şi strada mi s-a deschis mai departe: case/ una lângă alta/ fără pericol.” (frunză iarna – lui Mircea Ivănescu)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s