Proiectat în postmodernism, prin experienţa limită care a combustionat eventualele ostentaţii avangardiste, Andrei Fischof a evoluat individual şi într-un mod paralel cu ceea ce reliefa poetica modernă a generaţiei şaptezeciste. Spleenul etapei era deja asumat şi tot ceea ce rămâne ostentativ ulterior este cenzurarea lirismului printr-o reflexivitate abruptă. Curajul exersării iniţiatice într-o realitate deloc poetică, transferul confesiunii într-o constatare detaşată sunt răsplătite prin revelarea unor sensuri, pe cât de simple, pe atât de surprinzătoare, întru Cuvânt. De altfel, ca fiecare dintre poeţii moderni, Andrei Fischof este obsedat de cuvântul pe care, jefuit de vremuri, îl doreşte infinit reinvestit pentru noul timp.

Arc peste suma vitregelor decenii, la început de secol şi mileniu, volumul antologic „Prefăcuta linişte”, apărut la Editura Hasefer, Bucureşti, cu o prefaţă semnată de regretatul academician Nicolae Cajal şi o postfaţă de Alexandru Cistelecan, atestă un luptător care şi-a învins destinul, decantând experienţa prin cuvintele cu care i-a fost dat şi i-a mai rămas să se măsoare.

Poemele stau sub semnul unui tragism impus privirii larg deschise spre geometria unui spaţiu ostil, scrâşnind alb în reflexe metalice şi proiectând un timp apocaliptic. Populat de spaime, deiconizat robotic prin gesturi absurde, realul conturează grav un moment dominat de imaginea sinistră a unui „tren al morţii” („Fotografii”). Imagini goyeşti răscolesc străfundurile unei diabolice abjecţii non-umane, azvârlind spre ceruri ţipătul durerii, al umilinţei şi al revoltei sfârtecate de angoasă.

Într-un disperat efort terapeutic, amintirile sunt retrăite cu sentimentul acut al parcurgerii a încă unei vieţi… „Scriind, trăiesc încă o viaţă!” (motto). Acea „… încă o viaţă” se încheagă din jocul reflecţiei şi refracţiei a două experienţe existenţiale, ca într-o dedublare prin care, din „trenul spre azi”, conştiinţa se regăseşte din mers în trenul ce trece spre „ieri”…

O memorie afectivă impregnată pretimpuriu de viziuni terifiante subminează clipa, care se vrea trăită sub un alt cer şi printre alte ape, invadând cu spinoase anxietăţi orele smulse neantului. Ochiul, pentru care mângâierea maternă este înlocuită cu percutant-cenuşiul prafului de puşcă, iar intimitatea căminului s-a prăbuşit în fluieratul strident al locomotivei, are deasupra şi pentru totdeauna, „un alt cer”… Adolescenţa nu-şi cuibăreşte la sân „porumbeii păcii”, ghitarele scot ţipete de groază, semnul morţii pustieşte sufletul caselor. Orice atinge dezlănţuirea terifiant-diabolică primeşte însemnele dispariţiei. Pădurea, simbol al genezei, al perpetuării vegetale, cade pradă semnului devastator în ceasul Omului-Întunerec. Notaţiile îşi pierd acuitatea în schimbul unor tonuri de esenţă gravă, care coboară vertiginos în adâncimile insondabile ale eului poetic, indestructibil şi tăinuit, acolo unde, în subteran, murmură înnăbuşit, totuşi peren, cântecul vieţii, dragostea nerostită în dureroasa surdină a cenuşii. „Panoplie a cuvintelor, cartea / piatră de hotar e pentru somnurile / care se îndepărtează / lăsând strânsorile dinlăuntruri treze. / Privirea mi-e muşcată de rândurile-brazde: / în veci neterminate versuri. / Să fi scris eu acestea – mă întreb, / tresărind ca piatra săltând pe palma râului, / azvârlită de pe un mal spre celălalt. / Niciodată ajungând” („Tresărind ca piatra”).

O conştiinţă răscolită se confruntă cu dramatice întrebări, în căutarea unor refugii într-un nesperat echilibru primordial sau în zădărnicia visului eliberării din bezna existenţială. Condamnat la naufragiu, omul – fiinţă firavă – se amăgeşte, adulmecând nostalgic orizontul din adâncuri, în deriziunea unor eventuale dimensiuni de sorginte şi coordonate „extraterestre”.

Căutarea dramatică a sinelui înseamnă, paradoxal, o îndepărtare, o moarte, o plecare. Se aude parcă o nelinişte, o ispitire spre un „ce” indescifrabil şi neexperimentat încă… Atunci, amintirea frustă a copilăriei, durere încă vie, trăită „pe o muchie de dig”, e depăşită de ritmuri interioare care, mereu, risipesc fantomele şi binecuvântează prezenţa salvatoare a unei „umbre” dragi. „Se face frig se face frig / din răsuflări cresc steaguri albe / copilăria cum ne arde / păşind pe-o muchie de dig // sunt seri şi nopţi sunt când se pierd / trecute sănii în poveste / un cer de gânduri biciul este / tăcerii coarnelor de cerbi” („Copilăria cum ne arde”). Clipe fremătătoare, cenzurate sever, sunt ascunse într-o îndepărtare simulată, care-şi măsoară paşii printre obiecte, afişându-şi ostentativ nepăsarea. Peste tot se intuieşte însă aceeaşi spirală, dezvăluind crisparea înnăbuşită sub pecetea tăcerii.

Un univers dăltuit în asperităţi metalice, cu pete în alb – cenuşiu, marchează orice evaziune, travestind lirismul în glacialitate.

Un dialog imaginar se consumă în preajma uimirii inocente, agresată de verdicte auctoriale, ca un răspuns al sinelui la ora adevărului. „Atât a rămas: / umbra vocii tale, lungă, atingând / ca vârful săbiei pieptul celui ce vrea / să se apropie; / munte de trecuturi; / larvă a viitorului. // Eu mă petrec în timpul acesta, / îngustul / timp prezent” („Timp prezent”).

O străluminare neaşteptată prevesteşte, în filonul fiorului poetic, un nou cer, răsfrânt într-un petec de lumină. În drumul spre fântâna sinelui, autorul poemelor verticalităţii descoperă miracolul plăsmuirii fantasmelor în şi din substanţă divină. Printre intonaţii psaltice, cu mirări adolescentine, exultă bucuria tragică a identificării sinelui propriu cu Sinele din plasma universului şi a asumării cuvântului ca un act demiurgic; e copleşitor cum spaţiul îşi surpă schelele metalice, cum zarea se înfioară în trupul silabelor ce intonează imn de slavă clipei sublime a descoperirii Ierusalimului… „Fără tine, Ierusalim, / vânt fără câmpie aş fi fost, / gând împietrit deasupra florilor / fără polen. / În drumul meu spre pământ te-am scris, Ierusalim, / fluture al răsuflării, trezind furtuni / în celălalt capăt al lumii. // Poate rămâi / pentru totdeauna / poem” („Ierusalim”)… sau: „Atingând iar şi iar Ierusalimul / e ca o mereu nouă nuntire. / Fără martori. / Nescrisă-n scripte. / Căci singur e fiecare / la Ierusalim / cu gându-i. / Nemărginit tărâm al biruinţei” („Atingând Ierusalimul”).

Peregrinând pe sub curcubeul întrebărilor, poetul Andrei Fischof despică cuvintele şi le încarcă cu lava însângerată şi arzătoare a adevărului din absolut. O conştiinţă poetică ce îşi trenează neliniştea în „plumbul literei”, îşi abandonează conul de umbră a copilăriei întâmplate în ora „eclipsei ştiute” şi răscoleşte prin ardente chemări, străfulgerări revelate şi halucinatorii: „În îndrăzneala prezentului de a nu exista / nici cât rostirea cuvântului însuşi, / e zăvorul ascuns / al intrării în celălalt univers, / al celor de necuprins cu mintea. / Furia neputinţei împăienjeneşte privirea, / iar prin lacrimi / lucrurile se văd în alt fel: / tulburi, ca nişte umbre străvezii. / Uimit rămân, tot mai uimit / cum mă taie-n fuga sa rebelă / lama revelării” („Lama revelării”).

Prins între cuvinte şi necuvinte, ca între ţurţurii încremeniţi şi arşi, uitaţi în miez de stalactite, gândul autorului se furişează în peştera veacurilor, răspunzând ecoului, cu „prefăcuta linişte a asurzirii”: „Uimite de puterea slăbiciunilor, / cuvintele se opresc la mijlocul drumului: / stalactite sângerânde la gura peşterii. / Nu le atingeţi – şopteşte dumnezeul-ghid – / stalactitele se frâng / şi durează veac de veacuri până. / Prins în tăcerea opririlor, / simt cum mă înec în prefăcuta linişte a asurzirii” („Prefăcuta linişte”).

În fisura singurătăţii se insinuează, ca o boare insesizabilă prin curgerea timpului, obsesia întunecată a sfârşitului, înainte ca existenţa prin cuvânt să se fi consumat. Încolăcit „ca un semn de întrebare” pe patul procustian al celor nescrise, printre anxietăţi, gheţari şi flăcări, poetul îşi construieşte destinul, salvând din haos lumea înveşnicită în adevărul gândului / cuvântului, al semnului şi al rostuirii întregului… „Gândul: os azvârlit de Dumnezeu / naturii / în amocul goanei / către ieşirile neştiute / din adevărul cuvintelor. / Doar poetul / ştie goana s-o astâmpere: / foc oprind lupii în nopţile zăpezilor foamei” („Doar poetul”).

Sfidată prin rostire, tăcerea se întrupează în cuvântul ca piatră de început, ca prezenţă şi perspectivă a ceea ce înseamnă chipul veşniciei în făptuirea umană.
ANTONIA BODEA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s