Dorindu-se un roman (?) al singurătăţii, dar şi un omagiu Mariei de Mangop, Acoperământul scriitoarei Constanţa Marcu respiră din atmosfera apăsătoare a unei experienţe matrimoniale strivite de vanitate, orgoliu şi mândrie fără zenit.

Din nefericire pentru destinul ei ce se promitea cald, binecuvântat de pace interioară, Doamna Moldovei a venit alături de Voievod total nepregătită. Sunt femei ce răscolesc secolele să afle „acoperământ” potrivit sufletului. Mariei de Mangop i-a aşezat Dumnezeu la picioare o comoară a cărei strălucire era mai aproape decât raza răsfrântă spre lume a ochiului ei. Căsătoria cu Voievodul Ştefan necesita o pregătire, o educaţie specială, aşa cum îndeobşte s-ar cuveni celor care se căsătoresc cu bărbaţi aleşi din vulcanicul neam moldav. Maria de Mangop – cruduţă, abia despărţită de Mirula – şi-a etalat, cu naivitate, un orgoliu pe care Domnitorul i l-ar fi îngăduit poate doar Doamnei Oltea.

În medievalitatea târzie a Europei de Răsărit, căsătoriile regale urmăreau scopuri politice, rol asumat pe deplin de porfirogeneţi care primeau o educaţie potrivită acestor aranjamente. Ana Comnena, Ecaterina ( soţia lui Uzum Hasan din Persia ), Sofia – femei din rădăcina Paleologilor – au avut parte de altă bucurie a intimităţii, după cum reiese din scrisorile pe care jurnalul (ficţional) le însemnează. S-au lăsat modelate, au slujit, prin feminitatea lor, dispoziţiei intime a soţului. Axa atenţională a bărbatului este, în cazul marilor spirite, divizată în compartimente etanşe – politică (şi afaceri), curiozitate intelectuală, plăcere sexuală, competiţii – mai ales sportive.

Ştefan cel Mare – prins în treburile ţării, cu o disponibilitate erotică sinceră, senină, vitalizatoare – a fost poate luat prin surprindere de ambiţiile Mariei de Mangop. Naratorul ficţiunii notează la pagina 173: „Nu l-am vrut biruitor pentru Moldova, l-am vrut răzbunător mie. Atât.” La câteva pagini distanţă, cu caractere italice, reproduce un fragment de document: „… de-l prinzi viu sau mort pe Mahomed, ucigaşul părinţilor mei, vom merge la Constantinopol să ne încununăm împăraţi ai Bizanţului.” Tremurul răzbunării zvâcnind ager în sufletul ei, mândria neamului ales l-au fi îndepărtat pe Voievod de Maria cea drăgălaşă căreia i-a strecurat în palmă un bileţel în timpul dansului ( „De ce te temi?” ). Fără să fi avut conştiinţa sinelui feminin încoronat în mica Moldavie, doamnei Maria i-a fost frică de ea însăşi, fără să-şi fi dat seama.

Aceasta este imaginea aspră a soţiei Voievodului conturată în filele acestui roman-jurnal-romanţă recompus peste veacuri de condeiul unui autor ambiţios. Cu şăgălnicie „brodează” un destin în convenţii subiective, convulsionat mai ales de neliniştile unei alte personalităţi insinuate în personalitatea Mariei de Mangop. Naivitate, asprime sufletească, orgoliu, gelozie retorică pernicioasă se descoperă în doze accentuat consistente în sufletul unei femei de rang înalt. Aşa cum este creionat profilul ei spiritual, Maria de Mangop pare să fi fost concentrată cu precădere asupra ei însăşi, iar dragostea – un adjuvant vanitos ce i s-ar fi cuvenit de la sine. S-a iubit prea mult pentru a se dărui. A dorit, a cerut, n-a dăruit – aşa ne-o înfăţişează romanul. Din parte-mi, cred că s-a depărtat mult naratorul de optica soţiei Voievodului.

Accentuarea convieţuirii între zidurile aceluiaşi palat cu Maria Voichiţa, domniţa munteancă, aşază din nou o lumină opacă pe chipul Mariei de Mangop. Când intimitatea unui cuplu este zdruncinată, seismul vine întotdeauna din interior. Zona cenuşie a experienţei matrimoniale a Doamnei Moldovei n-a fost, cu siguranţă, generată de prezenţa prizonierei la palat. Dragostea are reguli dure, suave, alunecoase, nu „i se cuvine” nimănui prin contract. Se cere cucerită. Îndrăgostirea este o ieşire din sine, formă de rapt. „Există […] o îndrăgostire căreia nu-i succedă iubirea autentică. Să nu confundăm, aşadar, partea cu totul.”2 Aşa cum apare Doamna Moldovei în acest volum, i se poate reproşa un egoism agresiv ce a pricinuit, cu siguranţă, o îndepărtare a Voievodului de iatac. Bărbatul, Domnitorul cum a suportat oare vorbele grele ale soaţei care, într-o hipnoză vanitoasă, i-a rostit fără resentimente: „Ştefane, nu pot să te iubesc. Eşti un vasal leş, păzind o ţară mică, crezându-te mare domn!”? Ce speranţă de aglutinare să se înfiripat în urma acestor vorbe? Ipostază nefericită pentru doamnă. Act psihic violent devenise deja dragostea, fără intensitate spirituală, departe… Ce gesturi, ce mimică au însoţit aceste cuvinte? Naratorul nu ne spune. Iubirea este, paradoxal, monotonă, extrem de plictisitoare şi tocmai de aceea cere noi seve, inventivitate, fantezie, surprize copleşitoare ce vin din însăşi organicitatea ei. Prizoniera Voichiţa a fost pârâiaş ce s-a strecurat în marea voievodal-masculină a Domnitorului sporind-o, risipindu-se prin uitare de sine în sufletul lui aprig. Nu avea nimic şi stăpânea totul. N-a cerut nimic şi-a dobândit mai mult decât ar fi crezut că este cu putinţă. Nu s-a putut retrage nemaireuşind să-şi identifice sinele. Posibil ca Maria-Voichiţa să-i fi dăruit Voievodului această stare superlativă a îndrăgostirii.

Maria de Mangop a crezut că blazonul îi asigură de la sine şi dragostea. Raţionament ce ţinteşte cu precizie în miezul unei cumplite nefericiri. Domnitorul Moldovei era omul esenţelor, al clocotului vital ce pulsează neostenit în sufletele celor din preajmă, aprecia autenticul. Nu preţuia formele, oricât de încărcate de nobleţe lumească ar fi fost. Îşi cunoştea bine lupta ce-o poartă şi ce vitalităţi vrea să scoată de la viaţă. Iubea coarda autentică, fără fasoane cosmetice, vroia să calce pe freamătul viu al veacului său care se răsfrânge, ca tot ce-i vital, în eternitate, se uneşte cu divinul.

Îngenunchiat în faţa icoanei Sfintei Fecioare, Domnitorul se smerea, nu cerea, se mărturisea cutremurător, deplin. Primea cu bucurie ceea ce i se dădea, nu cerea mai mult. Credincioasă Doamna Moldovei nu se desprinde din faldurile aromate de tristeţe ale cărţii! Dar, vai, atenţie! Ce numim credinţă? A răscolit credinţa ei muntele? Voievodul l-a mutat. Orgoliul, gelozia, înverşunarea, mândria se-nsoţeau oare potrivit cu ruga ei cutremurătoare? Naratorul care îi conduce vocea o înfăţişează în plină contradicţie pe această linie.

Se introduc, de asemenea, plăsmuiri nedemne de palatul coroanei moldave. Două sunt momentele ce frisonează cugetul cititorului: primul este cel al bârfei pe care Maria Voichiţa ar fi lansat-o printre slujnice cum că Doamna Maria ar fi încercat să-l otrăvească pe Domnitor, iar al doilea este legat de brodarea acoperământului – „Nu, n-am să brodez ochii deschişi. Să nu creadă că i-aş cerşi ceva din soarta ei.” Doamna gândea în locul Voichiţei, necunoscând-o? Era atât de laşă în cugetul ei? Un hău se deschide între filele cărţii şi ne întrebăm ce suport vor fi avut asemenea gânduri în mintea unei regine? La palat nu existau interdicţii stricte, se putea comunica, bănuim. Să fi văzut Doamna Moldovei atâta cruzime în inima domniţei Voichiţa? Să-şi fi făcut singură atâta rău, încât să se bănuiască a fi ţinta unei înclinaţii maliţioase? Doamna Maria să se fi îngenunchiat într-atât în cugetul ei, încât să nu mai fie stăpână pe sine? Atunci, cu adevărat nefericită sărmana Doamnă a Moldovei şi săracă în simţiri! Prea mult orgoliu, prea multă patimă în rândurile acestui pseudojurnal! „Să nu creadă că i-aş cerşi ceva din soarta ei.” – Incredibilă vanitate! Nefirească şi, sincer, păguboasă… Dacă ai un duşman, îmbrăţişează-l, pentru că ţi-i ivit în cale spre încercare.

Cartea este în esenţa ei un rechizitoriu imaginar al Doamnei Maria de Mangop, o confesiune neiertătoare mai ales cu sine din care nu transpare niciuna din mărcile spirituale ale înţelepciunii ce veghează de-aproape astfel de mariaje cu miză politică. Nici nu se pune în discuţie o îndreptare a privirii spre autenticitate, reţinând fărâme de document combinate într-o pastă imaginativă în care sângerează refluxuri din condeiul naratorial. Meritul tulburător al cărţii rămâne în sfera unui epic reconstitutiv ce recuperează feminitatea în haosul istoriei. Stilul confesional cu tentă de lamentaţie văcăresciană invită la o lectură uşoară, aerisită, răcoroasă.

GABRIELA MOCĂNAŞU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s