“Undeva într-o altă lumină/ creanga se scutură deloc melodioasă/ Fiinţele au zburat lucrurile-au zburat-dincolo de şerpeasca/ bătaie de aripi a nimicului/ cine îşi sună/ încălţările de iarnă?” E un fragment din poemul “Despo-dobirea” în care Marian Drăghici meditează liric sesizând condiţia esenţialmente spirituală şi subsidiar-afectivă.

Metaforele funcţionează după un cod personal fiind, de fapt, şi de drept, reverberaţii imaginabile ale unei lumi abstracte ori ale unei paralumi, elibe-rate de greutatea materiei. Fiorul e prezent insistent şi ilustrează adâncimea interiorităţii asumatoare: “Tot aşteptând un semn ceresc (aprind pipa acum)/ într-un negru pământ, cu sfială/ am sădit roza mentală./ Tot aşteptând un semn ceresc (aprind pipa acum, dau să intru în casă)/ liber de toate şi egal/ mi-am întors privirea înăuntru, spre/ soarele prenatal. Acolo lumea e un declin, o picătură deasupra/ mării secătuite – apoi nimeni/ nimic. Cerul cu stele dedesubt Cassiopeia în anii tineri, departe-/ ochi de fiară se holbau în cartea ta/ sau zăpada fierbinte a îmbrăţişării prin moarte?/ şi eu ca orbul sigur că da/ dintr-un negru pământ petală cu petală/ am cules roza mentală (chiar eu sunt/acel negru/ pământ)” (pag.42)

Misterul substituirii nu este numai ceremonialul întru extatica participare a subiectivităţii dinspre spirit spre orizontul solitudinii: “(chiar eu sunt/acel negru/ pământ)”. Latura motivării – fie reflexivă, fie meditativă în mai toate poemele marca: Marian Drăghici, vădeşte o maximă stilizare în care gândul îşi îngăduie a fi ludic – deci a se “juca” tulburător cu “orgoliul” unei pu-teri aproape necunoscute. Arta poetică pare a fi aici o hermeneutică subtilă pe seama unui “corpus” psihologic, dar şi o meneutică înlăuntrul unei confesiuni. Bunăoară, exerciţiul conceptual se manifestă în inima simbolurilor în care tensiunea persuasivităţii creşte analogic, defi-nind identitatea harului poetic al autorului.

“Fiinţa în miracol se primejdu-ieşte, dispare/ până la o sete cu fum deasupra./ Ceva de nerecunoscut petală în ruinaţie harta/ unui vechi imperiu. Clopotul mare bate/ încă rar şi departe, dar moartea cu surâs auriu/ dar moartea cu surâs auriu din corpul tău va culege/ o muzică albind pereţii/ până la spasmul divin? Aşa da respiraţie./ Pe aceste cuvinte îşi face intrarea umilă ucenicul/ mutul cu clopoţel de argint./ El nu va spune – niciodată nimic? va petrece/ în preajma ta va cunoaşte din timp/ o sete fără aură: cu fum deasupra./ O ridicare din umeri, nu bătaia de aripi/ a îngerului de demult. Dus, la urechea ta va scutura uneori/ jucăria de-argint./ Eşti aici?/ Zăpadă purpurie în adânc/ fulgerul îşi bea măsura/ de lumină/ din pământ?” (O ridicare din umeri)

VICTOR STEROM

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s