“Fiecare poem al acestui artist, care este Ioan Gabriel Coman, se aseamănă cu o ideogramă chinezească, dacă nu cumva un “spirit de haiku” post-nichitian, tragic şi îndelung explicat în mai mult de şaptesprezece silabe aşezate în trei versuri.” (Ioan Mihai Chochinescu)

Format din patru mari capitole: “Amurgul zăpezilor”, “Vama oglinzilor”, “Ecouri medievale” şi “Culegătorii de pietre”, volumul de poeme semnat de Ioan Gabriel Coman (născut la 12 aprilie 1963 în Vălenii de Munte, Prahova) se remarcă, în primul rând, printr-o sinceritate asumată cu discreţie, dară fără patetism. Demersul stilistic rezidă – vădit- în efortul de înţelegere a textului, iar contemplarea îşi are sursa în voinţa structurală de autocunoaştere.

“Caut un loc de dor/ unde să-mi pun inima/ să plângă/ Caut un loc/ pe dungă/ unde limba să-mi soarbă/ din izvor/ setea neclară a iubirii./ Caut un loc amar pentru artă/ în coasta de iarbă a înserării./ Ceea ce iubesc este tot/ ce pot da în schimb disperării./ Caut un loc/ dulce-intim/ unde spe-ranţa pâlpâie/ din pragul alb al zorilor/ peste care ai trecut sub/ clopotele de ceaţă/ iubind/ Caut un loc/ secret şi cald/ să cobor spre sânul tău/ orbit de penumbră/ apoi spre rădăcină şi furtună,/ apoi spre somnul miturilor/ de sub lună.” (pag.29)

Uşor redundant acest poem este un “tablou” reflexiv, desprins din spaţiul faptei imediate în cel al cuvântului etern. Aici se vede cum poetul Ioan Gabriel Coman practică o scriitură dramatică şi spiritualizată prin care meditaţia lirică trasează cu rigoare contururile unui “spectacol” al realităţii diurne, surprinzând “tragismul” sub care existenţa sfâşiată perpetuu, stă întru înălţarea momentelor de iluminare. În fine, scenariul poetic relevă mai cu seamă senzaţia concretă a trecerii timpului cum şi a amintirii recuperatoare: “între trecere şi timp aleg trecerea!/ Timpul mai zăboveşte puţin/ sub praful fin de pe rafturi, peste cărţi/ şi masa la care am tăcut/ în faţa cuvintelor./ De o vreme cărţile citite dorm./ Eu ating doar trecerea./ Cineva îmi rosteşte cuvintele:/ am uitat că am făcut cândva caz de atâtea/ lucruri neimportante… Atunci,/ la sfârşit îmi pot oare aminti/ acea viaţă secretă a facerii?/ De moarte n-am timp. Am privit/ o vreme în oglinzi, iar când am ajuns/ în dreptul unei ferestre, n-am înţeles nimic…” (Am privit o vreme în oglinzi)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s