O dimensiune patologică a individului, a societăţii, o lume supusă unui joc al inconştientului (personal şi colectiv), o lume alienată, afazică, plasată/ (auto)situată la limita dintre real şi imaginaţie, iată ce pare a ne propune romanul Depozitul de umbre al lui Petre Bucinschi apărut în 2007 la editura braşoveană Transilvania Expres. Personajele principale ale acestei scrieri sunt chiar umbrele. Acestea iau cu asalt cotidianul propunând o altă viziune asupra realului, viziunea lor. De ce să nu reuşească aceasta în măsura în care, la rândul lor, sunt reale? Luc, unul dintre personajele romanului, un arhitect de succes, le descoperă (mai bine spus, ele îl descoperă) în urma unui incident petrecut pe când se afla în Italia, la Rimini. Acolo asistă la debarcarea ilegală pe timp de noapte a unor emigranţi albanezi, nişte umbre fără nume, fără chip. Printre ei, o femeie tânără, frumoasă- misterioasa Ridvana, pe care Luc o salvează de carabinieri ascunzând-o în camera sa de hotel. Dar Ridvana, după o săptămână, va dispărea din camera de hotel şi din viaţa lui Luc, va deveni o umbră. Ei, povestea de-abia acum începe…Umbrele ies la iveală, îşi cer drepturile…Luc nu mai poate rezista asaltului acestora, lumea sa devine o lume a umbrelor. Iată o situaţie oarecum inedită, în măsura în care se propune ca o variantă inversată a mitului platonician al peşterii: Luc, spre deosebire de eroul platonician, nu iese din peşteră la lumină, ci intră din lumea luminii în peşteră, în lumea umbrelor, trăgându-i după el fără milă şi pe cei din jurul său. Lumea umbrelor, insidios, se substituie celei reale. Luc poartă cu umbrele adevărate discuţii care, ce e drept, nu poartă amprenta limbajului natural (deşi autorul încearcă să dea această impresie), dimpotrivă, avem un limbaj schizofrenic care exprimă clar sciziunea petrecută în mentalul lui Luc. Astfel, în faţa psihologului (iată un clişeu atât de prezent în filmele americane: cel al medicului psiholog), Luc va nega acea lumea întunecată care-l bântuie: „-Doctore, eşti complet nebun, cum poţi să mă acuzi pe mine că văd umbre…eşti nebun, doctore, scuză-mă! Eu am venit la tine, doctore, într-o problemă de afaceri, iar tu mă faci nebun…” De fapt, Luc dorea să-l convingă pe doctor să-i dea umbra spre a o depozita în depozitul de umbre, depozit administrat cu mândrie de către arhitectul „schizofrenic”. Şi culmea, îi mai cere medicului ca taxă de depozitare o sută de euro:„- Dă-mi, doctore, o bancnotă de o sută de euro, iar la plecare îţi voi lua umbra. Te asigur că pentru banii ăştia ţi-o voi păstra în depozitul meu de umbre la loc de cinste, pe un raft al marilor personalităţi. Acum plec, te rog, scoate banii, căci vorba rămâne vorbă.” Medicul îi dă suma cerută, pentru ca, după plecarea lui Luc, să exclame: „-Nu este atât de nebun acest Luc pe cât este de bun negustor.” Aşadar, nebunia e acceptată, ba chiar apreciată, atunci când este secondată de un spirit afacerist, mercantil! Nu e oare semnul unui început de nebunie acceptarea nebuniei indiferent de motiv? În fine, umbrele ne-ar contrazice reclamându-şi drepturile, cel puţin în romanul lui Petre Bucinschi. Umbrele au viaţă şi vor din ce în ce mai multă viaţă, îl vor bântui pe Luc şi îl vor atrage în jocul lor pervers propunându-i realitatea lor, prilej pentru autor de a realiza o descriere absurdă, suprarealistă, a unui cortegiu de umbre: „Una din umbre stătea nemişcată lângă Luc, altele trei, asemenea unor fete jucăuşe, se uitau la el gata să-i sară de gât. Îşi întinseră pe rând, peste umărul lui, câte un picior. Una, mai curioasă, îi lovise capul cu sânii, el chircindu-se sub pântecele alteia. Capetele umbrelor îi creau senzaţia vizionării unui teatru de păpuşi, păpuşi suferind diverse transformări sub unghiul de lumină, ca o femeie inconştientă care se afundă zi de zi într-un soi de viaţă ce o suge înăuntrul ei. Cu fiecare unghi de lumină ce se schimba clipă de clipă, umbrele deveneau un fel de femei lunatece care umblau pe suprafaţa pereţilor…” Observăm în această descriere o tendinţă de a picturaliza imaginea, de a o înfăţişa aşa cum un pictor ar înfăţişa-o pe o bucată de pânză. Umbra apare, aşadar, valorificată şi din acest punct de vedere, cel al artistului plastic: umbra estetică. Umbra însă, ca simbol al lumii inconştiente, este, după cum o definea Carl Gustav Jung, fiinţa inferioară din noi înşine, ea putând, în lipsa unor obstacole serioase, să acapareze întreaga noastră personalitate. Ea reprezintă toate acele elemenete reprimate, necivilizate, de care ne temem, tot ceea ce ne-ar domina fragila personalitate clădită în şi prin cultură, aşa după cum apare descrisă şi de către Petre Bucinschi: „Umbra, un intrus în lumea vieţii şi a lucrurilor cărora le înapoiază o imagine în care acestea nu se mai recunosc. Ea se livrează unui joc de-a v-aţi ascunselea, se retrage din faţa asperităţilor realului, a preciziei contururilor lui, pentru a-i revela o altă dimensiune.”Cu cât societatea în are trăim este mai lipsită de orizont, de perspective, cu atât umbrele noastre vor deveni mai violente, îşi vor cere din ce în ce mai insistent dreptul la existenţă. Pentru Petre Bucinschi, ca şi pentru eroul romanului său, umbra nu se constituie într-o ameninţare, ci într-un bun al societăţii actuale având rolul de a o corija prin violentarea unor cutume existenţiale corupte.

PETRE BUCINSCHI

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s