A treia carte de poeme a Olgăi Alexandra Diaconu, Ochiul de Veghe (Editura Cronica, 2007), se circumscrie poeziei sentimentului religios, care prin amploare (un număr mare de autori, preoţi şi mireni), dar şi prin valoarea estetică dovedită în multe cazuri, constituie deja un capitol distinct în lirica noastră de azi. Două alte volume de versuri, Dreptul la nemurire (1993) şi Hora stihiilor (2003), un roman, Aşteptînd să vină un val (2005) şi un eseu, Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade (2001) trasează căile unei abordări diverse (lirică, roman, filosofie) a condiţiei umane de aici şi acum; poemele din Ochiul de Veghe deschid, iată, şi calea comunicării cu Dumnezeu, a credinţei şi (re)definirii fiinţei prin raportare la El. Psalmii poetei ieşene par a fi departe de cele scrise în tradiţia lui David şi mai aproape de tonalitatea şi problematica psalmilor arghezieni. Regăsim astfel, mai întîi, pendularea între înalt şi adînc, între lut şi cer; simboluri ale închiderii şi căderii (pereţii casei interioare, cercul) fixează fiinţa la graniţa dintre pămînt şi cer, între aspiraţia zborului şi lanţul greu al legăturii cu teluricul: năzuind către înalt, fiinţa e mereu ameninţată de abisul căderii, de spectrul său, cum îi spunea Baudelaire, iar condiţia ei rămîne contemplarea zonei de neatins a intersecţiei lumilor („Nu mi-a mai rămas/ decît contemplarea/ punctelor dintre două lumi/ indefinite/ ca nişte constelaţii/ ascunse sub pleoape/ şi care-mi aduc/ departele aproape”) şi aşteptarea luminii, a retopirii „departelui” eminescian în „aproapele” arghezian („Nu mi-a mai rămas/ decît aşteptarea/ luminării trupului meu/ pînă la topire/ pînă la pierdere/ în nevăzutul Zeu”; „Noaptea-mi aţintesc privirea/ spre stele/ şi devin aşteptare/ devin tăcere/ fără de gînd”); poate încă mai exact, sjîşierea, cum spune poetul într-un text semnificativ: „Sfişiată mereu/ între Pămînt şi Cer/ nu ştiu cînd plec din mine/ ştiu doar că simt cum pier/ cum devin plînsul/ unei sălcii pletoase/ care nu-şi poate îndrepta/ crengile în sus/ cum devine mersul/ unui prinţ al văzduhului/ care se-mpiedică/ în aripile prea mari/ Eu am venit să vă învălui în lumină/ dar ziduri nevăzute mi-ntîmpină fiinţa/ înclinînd-o spre fiorii abisului/ De-aceea/ un far eu însămi/ simt c-am să devin/ să pot deschide/ un tărîm divin” (Între cer şi pămînt).

Argheziană pare a fi şi aproximarea „identităţii” Celui căutat pentru a uni „Cerul din Mine” cu „cerul de-afară”; întrebarea e a omului („Cine e înăuntru/ cine e în afară?…”), certitudinile sînt ale Lui, ale lui „cineva” care e numit de Olga Alexandra Diaconu starea de fericire, Ochi de Veghe, Spărgătorul de Firi, Zeul, ploaie ş seminţe, Eu-Unul, femeie şi bărbat, păstor, hrană în suflet, timpul fără memorie — într-o infinitate de semne, cîte se (re)descoperă în real, „în fiecare chip/ în fiecare gîzâ/ în fiecare floare”, cum spune: Dumnezeu e confundat de oameni cu un semn de întrebare. Mai mult, polaritatea Lui (în înalt şi, deopotrivă, în adînc) duce fiinţa către focarul unor oglinzi paralele; aici înaltul şi adîncul sînt întrepătrunse, vîrful muntelui stă ascuns în fîntînă, lacul terestru e imaginea „întoarsă” a cerului de deasupra („Nevăzutul lac în mine/ cer e/ întors”), iar fiinţa rătăceşte pe acest punct minuscul al unirii lumilor în oglindă câutîndu-şi mereu Sinea. Olga Alexandra Diaconu se desparte în acest fel de interogaţia şi tăgada din psalmii arghezieni; o face într-un fel conceptual, filosofic (cartea e, de altminteri, dedicată filosofului Mihaii Grădinaru), găsind certitudinea existenţei Lui între concepte care au prea puţin în comun cu perspectiva teologică (Duhul Sfînt). Nu e aici atît o „erezie”, cît ideea (cît de plauzibilă?) a lui Dumnezeu care se multiplică infinit în real şi, totodată, se concentrează în Sine; o „desfăşurare în cerc” şi o prezenţă prin absenţă.

Această perspectivă a filosofării are şi un contrapunct în Ochiul de Veghe: Olga Alexandra Diaconu scrie, în finalul cărţii, o setie de douăsprezece Scrisori către Domnul, unde regăseşte viziunea lirică, tonul elegiac, adesea liturgic. Aici sînt, în fond, miezul liric al poeziei din Ochiul de Veghe şi izbînda fiinţei care, găsind calea credinţei, redescoperă iubirea, înţelegerea, pacea, lumina; între închiderea — criptarea — poeziei în concepte nu o dată confuze şi deschiderea ei spre mesajul direct, Olga Alexandra Diaconu trebuie să aleagă a doua cale; aceea din Invitaţia lui Iisus la cer, de exemplu: „Nu în genunchi/ veţi sta de-acum/ ci în picioare/ de veţi şti/ Cerul deschis/ să îl priviţi/ Nu sclavi vă vreau/ ci doar copii/ ce cu iubire/ Mă desfată/ Mă veţi cunoaşte/ prin iubire/ doar ea vă este/ taina Firii/ Iubind/ vă veţi găsi pe voi/ şi de Pămînt veţi fi desprinşi/ Ca pomii-n floare veţi fi ninşi”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s