Dacă am numărat noi bine, poetul Alexandru Dumitru (membru al USR, din 2004) a ajuns la al 7-lea volum de poezie – după Arena (Corgal Press, Bacău, 1995), Univers în colivie (Junimea, Iaşi, 1998), Şah la metaforă (Ed. Aristarc, Oneşti, 2000), volumele bilingve Poemul manechin – The puppet poem (Timpul, Iaşi, 2001), Secunde în furtună – Secondes à l’orage (Timpul, Iaşi, 2003) şi Matricea de onoare (Casa Scriitorilor, Bacău, 2005).

Poeme de zestre – acest titlu trimite, prin cuvântul „zestre”, la acumulare secretă, predictivă/predictibilă şi sărbătorească, la un conservatorism spiritual – dar şi la nădejdi şi viziuni asupra tranziţiei, ritualice, către un alt stadiu de existenţă – ontico-spirituală. Orice zestre se acumulează mistic, fermecat, harnic şi secret, în vederea NUNŢII – ori, nunta este ritual de trecere, sugerează necesara şi visata metamorfoză/aventură fiinţială: “zilele de zestre şi aventură” (cf. Aplomb, p. 27). O altă existenţă/experienţă spirituală, radical diferită de cea/cele anterioară/e. Poetul, ca “nou iniţiat”(cf. Aplomb, p. 27), îşi asumă moartea şi învierea, conform schemei cristice, iar Poezia devine mijlocul, instrumentul spiritual al preschimbării alchimico-spirituale: “răstignirea mea/pe crucea poeziei” (cf. Reper, p. 12), asumându-şi şi “stigmatul de sânge” al noii lumi(Vertical, p. 35), dar şi noul ritm, orfic: “Muzica e pulsul inimii tale” (cf. Fiori atenuaţi, p. 47), dar şi o “altă cunoaştere” (cf. Altă cunoaştere, p. 69), dar şi preschimbarea otrăvii dinamismului-săgeată, din contingent – în VENINUL/V.I.T.R.I.O.L.-ul ALCHIMIŞTIŞOR, cei preschimbători ai “josului” înjositor spiritual, în “susul” celest/mântuit, eliberat de sclaviile contingentului…: “Voi încerca să aflu mai bine/de unde veninul curge s-aline/sânge otrăvit de săgeată” (cf. Miniatură, p. 58). Nu e părerea noastră subiectivă, ci martor ne stă textul, plin de vocabulele transfigurării/străpungerii spre noi orizonturi de Duh: metamorfoză, primenire, străpungere, renaştere, re-întemeiere, a schia pe existenţă (n.n.: deci, a transgresa, prin zbor, existenţa terestră), aventură, imitare de înger, suspensia sângelui, exilat de memorie (n.n.: ceea ce se traduce: extatic, ieşit, cu Duhul, din corporalitatea fizico-eterică, cu propensiuni spre astral/Sine Spirituală), plutire etc. etc.

Şi chiar aşa şi este, la nivel sintagmatic. Poetul din acest volum nou se declară a fi, încă de la început, “voiajor de sentimente”(cf. Eu, p. 5). călător spre un ALTCEVA care ţine de nelinişte, căutare, nădejde ardentă de aflare. Da, poate că volumul de faţă nu are numai împliniri, se cade, uneori, în poncife şi platitudini semantice, nici titlurile nu sunt, uneori, suprapuse, cu deplinătate semantică, peste conţinutul poemelor… – dar există în el ceva cu totul deosebit, faţă de tot echilibrul solar, din precedentele volume. Dacă, în legătură cu aceste anterioare volume, observam, în cronicile precedente, că apollinicul poet Alexandru Dumitru, după ce şi-a aflat, în mod decis, identitatea lirică, pare a refuza orice schimbare de decor şi semantică interior-poetică – acum suntem determinaţi de textul nou să afirmăm cu totul altceva: observăm că, în prezentul volum, Poeme de zestre, figurează multiple semne ale UNEI CRIZE INTERIOARE BENEFICE, în planul oricărei creaţii – semne ale voinţei, sau doar nostalgiei după metamorfoză interioară, prin asumare a STĂRII DE PRIMENIRE/PRESCHIMBARE MISTICĂ a statutului ontologico-poetic (“Despovărat de iubire să-mi aşez/ trăirile în tiparele metamorfozei”, cf. Revers, p. 6, sau: “Poetul nu plânge/îşi primeneşte metafora” – cf. Breşa invizibilă, p. 9). Sperăm a nu fi, aceste schimbări de opţiune ontico-poetică, doar rezultatul orgoliului, vis-à-vis de remarcile noastre din recenziile anterioare – ci o dorinţă autentică, de a-şi re-orienta sufletul, faţă de soare…

Oricum, este de semnalat începutul unui război-confruntare-conştientizare înverşunată, foarte serioasă, cu sinele şi cu oglinzile – simboluri ale mediului tranzitoriu dintre lumi/existenţe: “Cine să intimideze oare/anonimatul oglinzilor?”(cf. Cântecul închipuit, p. 29), “sedus de oglinda/ce te vrea în propria piele” (cf. Fantasme, p. 32), “Trec fiorii, încheieturile adulmecă/glezna plopilor îmbălsămaţi/de oglinzile făcute ţăndări” (cf. Aureola, p. 11) – unde plopii nu sunt altceva decât alter-ego-uri ale Poetului, vizionar/privitor spre noi răsărituri de după apus…

Ajungând, deci, la un nivel superior de percepţie a lumii, istoria transgresează, şi ea, la modul orfic, devenind prefaţa noilor armonii vizionare – PIANUL ISTORIEI: “La pianul istoriei/viaţa exersează toate melodiile” (cf. Poem pentru nerăbdare, p. 72), Bunul Dumnezeu devine un reper de nostalgie, întru cunoaşterea cea nouă : “O, Doamne, frustrantă lumină/înghiţită de prea multă cunoaştere” (cf. Promobil, p. 59), dar şi un catalizator al transgresării Spiritului Poetic, înnoitor tocmai prin obsesia credinţei în ALTCEVA-ul de dincolo de aparenţe: “Cum înţelegeţi voi infinitul/ce ne ţine în braţe/aproape de cele cereşti/când marea plutire e înnoită mereu/de credinţa în Bunul Dumnezeu?”…(cf. De la întrebări la aparenţe, p. 53) – iar moartea, drept consecinţă a schimbării de perspectivă asupra vieţii/stării fiinţiale, nu obiect al obsesiei înspăimântate, al blocajului mental – ci, tocmai, sursă de ek-stază, de aventură spirituală “cu ochii larg deschişi”, întru Noua Fiinţă, cea rezultată prin metamorfoza, ulterioară stării de criză spirituală – ba, mai mult şi mult mai înţelept (Alexandru Dumitru chiar are un început de parabolă, la p. 22, despre Ostaş şi Înţelept, adică dintre contingent şi suprasensibil – ambele necesare, pentru evoluţia Spiritului – cf. Menaj voluntar, p. 22) – moartea devine PREMIUL pentru o existenţă corect trăită, în spiritul acelui dao – dacic şi buddhist, totodată (acea “nepăsare tristă”, tânjitoare după altceva-ul de după reunificarea cu Ego-ul Suprem/Celest, de care vorbea Eminescu, după trăirea paroxistică – “Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării”) : “Mulţi dacă nu chiar toţi/se gândesc s-o amâne (n.n.: moartea),/să uite că există/fără-de-legea aceasta/şi luptă tocmai cu viaţa/nu cu moartea/care-şi are extazul ei, probabil amorf//În moarte nu se poate intra/decât dacă ai trăit cândva…/(…)Fiinţa se desprinde înfrigurată/de marea simplitate a trăirilor/şi întâmpină nefiinţa/cu ochii deschişi” (cf. Nimeni nu moare singur, p. 55). De fapt, APARENŢA de nefiinţă – ALTCEVA-ul ca NOUĂ FIINŢĂ-ÎNFIINŢARE.

În mod sigur, Alexandru Dumitru încearcă alte experienţe spirituale, decât cele din ultimele 6 volume – sau, măcar, râvneşte, cu înverşunare eroic-umană, la aceste aventuri suprasensibile. Nu mai suportă “sufletul în blindaje” (cf. Aşa nemuritor, p. 68), tânjeşte să se mute în nesiguranţa provizorie a experienţei, pentru a se fixa, apoi, definitiv, în împărăţia/Noua Cetate a dezvăluirilor ultime: “Apoi copacii mută împărăţia/ în altă cetate şi existenţa ta/invizibilă se clatină” (ibidem).

Alexandru Dumitru, însă, intrat pe o altă treaptă a iniţierii prin VERS/POEZIE, suportând proba iniţiatică a “gârbovirii de semantica/băilor cu metafore” (n.n.: metaforele sunt darurile/harurile profund interogative/introspective ale Lui Dumnezeu), Alexandru Dumitru, stricând “vremelnice simetrii/de evenimente” ( cf. Arhaic, p. 38), stricarea logicii primare a evenimenţialului, ca şansă de a epuiza “toate melodiile” vieţii-istorie, Alexandru Dumitru – altfel vizionar, în noua iniţiere/fiinţare(“explorez în orb/pe înţelesul celor iniţiaţi” – cf. Primenire, p. 46), va ajunge, iarăşi, de la stadiul de criză, la acela de reechilibrare întru Noua Lume, cea în care Spiritul se degajează de “poleirea” cu bătrâneţe a trupului: “Sortit nemuririi/spiritul menţine un timp/în plutire,/trupul poleit de bătrâneţe ( cf. Abisul amânat, p. 73).

Lui Alexandru Dumitru îi trebuie şi, deci, îi va lipsi, de-a pururi, după oricâte experimente spirituale, pentru ”străpungerea ceţii viziunilor” – febrilul echilibru-re-echilibru “între gândire şi trup” (cf. Reflexibil bumerang, p. 14), îi trebuie, deci simte lipsa şi face totul pentru a o umple – a “eului stăpân pe sine” (cf. Matrice, p. 16), pentru a regăsi, veşnic, “camera frumuseţii care să triumfe” (cf. Sufletul arcului, p. 24) – adică spaţiul Sinelui Relaxat întru ORIGINARITATEA SOLARĂ.

Alexandru Dumitru, în pofida tuturor bufonilor care se dau drept critici majori, confirmă, aşa cum am prevăzut noi, în recenziile trecute, vocaţia sa de Vestitor al Noii Lumi şi de Taumaturg-prin-Vers, cu efecte profund benefice, în timp, asupra lumii noastre vechi, dar cu dor de zbor întru ek-stază.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s