Câte taine ascunde Iubirea! Câtă Lumină trimite spre inimile noastre Cel ce este Iubire! În versuri, poetul recuperează iubirea paradisiacă şi umple spaţiul grădinii sale edenice întru miresme alese de trandafirii gânduri. Celebrul poet romantic german, Heinrich Heine, exclama „Eu sufletul voiesc să-mi scald / În ale crinilor potire / Şi din potir să sune-nalt / Un cântec despre-a mea iubire”. Un astfel de cântec, vitaminizat de iubirea de-acasă şi de veşnicire, este şi Cântecul din Iubire a lui Ioan Raţiu.

Volumul poetului Ioan Raţiu, Iubire tăinuită, ascunde în el cele mai misterioase gânduri de iubire – taine ale sufletului înmiresmat edenic în satul înveşnicirii poemelor, satul natal, Pănade, acest Acasă sfânt, a cărei evocare nu poate scăpăra decât sub bolta Luminii. Apărută la Editura ASTRA Blaj, cartea se aşează lăuntric întru Cuvântul înainte, tot tainic, al doamnei profesoare Silvia Pop, preşedinte al Despărţământului „Timotei Cipariu” Blaj, cuvânt ce evidenţiază „un spaţiu poetic sacralizat propriu actului de creaţie” invitând cititorul „la meditaţie a ceea ce înseamnă Iubire, Înţelepciune, Viaţă. Mesajul este optimist. Omul modern se poate salva din hăţişurile lumii prin credinţă, aşezându-se în comuniune cu Adevărul Divin”.

Incipitul Iubirii este „cărarea luminii spre Dumnezeu” (ce imagine splendidă!), într-o Râvnire spre primăvara care îmbracă „haina pământului” cu verde crud, cu amiezi de taine, cu april de copil pentru a poposi, în luna mai, „douăzeci şi doi, / Duminică două mii cinci” în amintiri care „curg liniştite în dor” pentru că această duminică de mai „este ca o gură de rai”. Ne întâmpină apoi, sfioasă, o Meditaţie în iunie, tainică iubire de vară, când „între mine şi tăcere eşti TU / şi rămâi aşa mereu. / Da, rămâi acolo ascunsă / numai de mine ştiută – / veşnica mea mângâiere, / superbă lumină.”

Iubirea îşi dă pârguitele roade în vara sufletului dar numai după ce-a surâs în dimineaţă spre cer când „rana cuvântului” a învins plecarea-depărtarea de-această „taină ce doare”, deoarece, exclamă poetul Ioan Raţiu, „cuvântul e rană ce doare / dar şi dulce alinare!”. Şi în această rană, singură primăvara poate reînvia iubirea, când „din văzduh / se simte miros / de sfinţenie”, doar atâta cât iubirea să devină „ca o exaltare / Bărbat şi femeie / rămân a luminilor cheie”.

Impresionează tainiţele sufletului din poemele de inspiraţie sacră, poeme tot de Iubire. Momente ale marilor sărbători religioase regăsim în texte de aleasă cugetare: Hristos a înviat, Surâs de cer, Rugă, Reînvierea, Biruinţă, Marie, Tu Fecioară, Maslu, Adevărata lumină, Credinţă, Meditaţii. Ce este Credinţa pentru trăitorul stării edenice? Credinţa este cea care „luminează / iubirea ce se-ntinde / peste inimi / cupolă uriaşă / de stropi de lumină. / De-acolo din imensitate / Tu vii, Doamne, / şi-mi aduci liniştea / pacea Dumnezeirii Tale”. La fel de impresionante sunt poemele dedicate unor mari poeţi români sau unor spaţii / evenimente eternizate în preajma acestui Acasă înveşnicit cu dragoste şi necurmat dor. Aşa sunt: Din dragoste pentru Eminescu, Strugurele de aur, Câmpia Libertăţii, Cuvântul Limbii Române, Desţăratule Cotruş, Când vii la Blaj, Iubire de Eminescu, Patria, După veacuri, Cipariu Timotei, Sufletul Iancului, Chemare la Jidvei.

Mai reţin atenţia lectorului acestei recenzii de suflet cu câteva poeme dedicate satului, poeme dedicate înveşnicirii tăinuitelor rădăcini de-Acasă. Sunt şi eu Suflet – urmaş de ţărani din Sâncelul care acaparează, geografic, Pănadea, şi-aştern Dor de Acasă peste poemele care vibrează sub corzile acestui topos paradisiac: Am rămas, La margine de sat, Bătrâne sat, Pănade, Locul meu, Lăsaţi-mi.

Dacă pentru mine, Sâncel este „Sat al meu, ce de pe Văi ai luat fiinţă, pentru că în tine îmi (re)găsesc întotdeauna credinţa şi dorul drag…, tu eşti reazămul lacrimilor mele, din care curge Târnava cea binefăcătoare…, tu eşti Cărarea sufletului meu, pe care o urmez mereu pe Valea Mare sau pe Valea Mică…, tu eşti martorul existenţei mele şi a neamului meu, venit în Lumină la Hodaia de la Viile din Vale, loc pe care îl voi iubi cel mai mult pe-astă lume, loc pe care-l voi păstra în suflet toată viaţa şi-l voi purta cu mine, oriunde m-aş duce, pentru că acolo e leagănul copilăriei mele fericite” (Din „Dor de acasă”, Editura ASTRA Blaj, 2003), pentru Ion Raţiu, Pănade este „un sat răstignit între dealuri pleşuve / păstrat de mai mari în cruntă uitare”, din care însă răzbate speranţa mântuitoare: „mai sperăm în Domnul şi-n mai bine / şi că vei fi, Pănade, iarăşi strălucitoare / noi ce avem astăzi dragoste de tine / Bătrâne sat, te-om duce iarăşi spre-nălţare”.

Iubirea tăinuită nu este doar o metaforă. Este o stare de sublimă inspiraţie într-un moment de taină cuprinsă-ntre atâtea cuvinte încât, dacă l-am parafraza pe Nichita Stănescu, am putea spune că „am gândit un mod atât de dulce / de a se întâlni două cuvinte / încât în jos înfloreau florile / şi în sus / înverzea iarba”. Tăinuirea însă nu este decât doar întru sporirea tainelor, pentru că rostul poetului este acela de a spori misterul lumii, de a-l potenţa, de a-l tăinui şi mai mult, aşa „cum luna nu micşorează ci măreşte şi mai tare taina nopţii”, aşa „îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori”. Din taine izvorăsc lumini de ne-înţelesuri şi „tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”. Astfel, şi tainele dinspre Pănade, sat aparţinând comunei mele natale, Sâncel (sat al tainelor şi al minunilor) devin „Iubire tăinuită” şi din buze şi din ochi şi din flori.

MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s