30 Iunie 2009 – Paul Sân-Petru, „Mersul în vârful peniţei, duble rondeluri în coriamb“, Editura Cronica, Iaşi, (Cezarina Adamescu)

Când rosteşti cuvântul univers, gândul te duce la ceva infinit, nemărginit, dincolo de timp şi de spaţiu.

O fărâmă de Univers există în fiecare om, în fiecare viaţă. Omul este o lume. O lume de cercetat, de câştigat, de luat în stăpânire. Câţi oameni populează o carte? O felie de univers poţi găsi într-o filă. Într-o frază, într-un vers, într-un cuvânt, într-un om, într-un atom. De ce nu şi într-un rondel?

Un autor spunea că dacă iubeşti lumea basmului eşti mai bogat, cel puţin cu o lume. Cât ne-am îmbogăţit noi, citind, un noian de cărţi într-o jumătate de viaţă? Cealaltă jumătate trăind-o rememorând lumea văzută într-o mie de oglinzi reflectorizante, prin ochii cuvintelor pe care le-am parcurs? Ochi şi cuvinte scrijelate subtil pe meninge.

Cu ce ne vom alege din acest tezaur zăvorât, ori dimpotrivă, pus la îndemână celor dispuşi să-l ia în posesie?

Cu o infinitate de imagini color, cerându-şi dreptul la reînviere.

O carte – o lume. O mie de cărţi – un univers. Fragmentat, alcătuit. Clădit cu minuţie.

Un astfel de univers ni se deschide generos, cu farmecul dând pe dinafară, răsfoind filele acestui volum rarissim în speţă, în care, adepţii formei fixe în lirică şi nu numai, pot descoperi adevărate delicii.

Magistral construit pe scheletul rondelului clasic, volumul reprezintă o demonstraţie de virtuozitate în care capelmaistrul şi dirijorul fac corp comun cu ansamblul orchestrei şi al soliştilor, pentru ca melodia să curgă armonios, spre înălţimile de invidiat ale Olimpului, acolo unde doar zeii se îmbată cu miresmele tari ale frumuseţii desăvârşite şi unde absinthul este nelipsit.

Aceste cuvinte nu se vor a fi doar o cronică de întâmpinare, ci şi un salut călduros şi plin de reverenţă pentru poetul şi omul care, trecând peste surzenia, orbirea şi muţenia cotidiană, oferă o şansă Poeziei – această Regină zdrenţe, să dăinuie.

Gestul său e aidoma unui salt săvârşit de la trapez, fără plasă. Dar cum poetul e prin definiţie un străvisător, se angajează plenar în acest zbor şi ţinând respiraţia lumii în palmă, ne poartă cu el spre marile înălţimi ale munţilor cereşti, acolo unde fluxul umbrelor nu ajunge.

Mergând pe structura antică a coriambului, în care piciorul de vers de patru silabe este format dintr-un troheu şi un iamb, dar brodând artizanal pe o nouă alesătură, cea a rondelului (specie a poeziei lirice cu formă fixă având l3 sau l4 versuri repartizate în trei strofe în care primul vers este identic cu al 7-lea şi al l3-lea, iar al 2-lea, cu al patrulea şi cu ultimul vers), Paul Sân-Petru valsează ritmic, obţinând un motiv decorativ colorat de arta măiastră a cuvântului, având ca determinant – muzicalitatea iar ca semnificant – ideea creaţiei în general şi a creatorului în special.

Aceste duble rondeluri în coriamb, pe diferite teme, par adevărate sarsuelle, în care paşii măsuraţi şi uneori improvizaţi ai balerinilor se-mpletesc şi se armonizează perfect, în susurul muzicii baroce.

Varietatea tematică, de la mitul ziditorului căruia-i trebuie o jertfă de aşezat la temelie : „ochi de zidar,/ umblă şi vezi dacă ai ce/ pune în zid/ vamă a pietrelor laice/” („Dublu rondel în coriamb întru bucuria zidarului”), la zestrea spirituală ce rămâne spre moştenire urmaşilor : „sângele meu/ sceptru vi-l las jumătate/ el guvernând/ căile-n lung neaflate”; dar şi : „crini peste glod/ osul din oasele mele/” („Dublu rondel în coriamb pentru urmaşii mei”).

Luându-şi ca sfetnic timpul, care-l asigură că „totul încă se poate” – autorul îşi trece în revistă panoplia şi-şi află : „steagul vrăjmaş/ stă zdrenţuit în proptele/ arme mai am/ încă-n cămări neumblate”- iar condiţia este, desigur : „sângele meu/ dacă-l aveţi jumătate”(„Dublu rondel în coriamb pentru urmaşii mei”).

Singurul regret este că : „tu nu mai urci/ drum de cuvinte cu mine” („Dublu rondel în coriamb al harpei în răscruci”) – fapt reflectat în însingurarea poetului care nu poate să împartă cuvântul cu nimeni.

Chiar dacă „pierderi de-acum sunt puţine”, şi „parcă de-un timp/ simt ocolindu-mă roua”, oboseala şi rictusul de expresie îşi spun voluptoase cuvântul, chiar dacă „muguri străini/ pragul de flori mi-l întrece” – autorul, într-un veritabil salt al depăşirii de sine, declamă : „Vreau să-mi înving/ astăzi altoiul făţarnic/ altui văzduh/ creanga s-o-nclin lăturalnic” („Dublu rondel în coriamb al celuilalt eu”).

Tema aşteptării în istoria literaturii a avut mii de nuanţe, însă au rămas ca repere, aşteptarea aventurierului Ulise de către Penelopa; aşteptarea pribeagului Peer Gynt de către frumoasa Solveyg : „Vine-mblânzind/ coajă cu coajă de zare/ Dor umblător/ miezul din miez care doare” ; „Cum aşteptai/ prinsă de marginea lumii/ Solveyg de dor/ Solveyg de nea şi petunii/ ploaie-n trei nopţi/ aurul laudei lumii” („Dublu rondel în coriamb pentru Solveyg”).

„Scriu lângă foc/ parcă aş pune de pâine/ latră din cer/ Stelele-n formă de Câine” („Dublul rondel în coriamb al Pietrei Teiului”) – spune poetul – înconjurat de linişte ca de o apă şi ispitit de Lorelei, a cărei barcă se îngroapă-n uitare.

„Iată ne-ajung/ până-n ureche petale” – declară Paul Sân- Petru în faţa căruia două alternative s-au deschis : „cum am aflat/ sensu-nzeirii prin altul/ ori am urcat/ ori coborâse înaltul” ( „Dublu rondel în coriamb al Marelui verde”).

Când „frigul cernut/ sperie vinul şi mirii”, „Pasărea doar/ cântec cu cântec încearcă/ frunza-n păduri/ verde târziu s-o întoarcă” („Dublu rondel în coriamb al timpuriului anotimp”).

Predispoziţia spre jertfire, spre ardere de tot, atât de proprie spiritului creştin, se regăseşte, de altfel în multe rondeluri : „Stranii tăceri/ floarea din glas ţi-o urmează / Soarele meu/ încă-ţi mai este amiază/ piatră-ţi mai sunt/ pusă în unghi de zidire/ rana ce-o port/ urmă-i pe-un mers de privire” („Dublu rondel în coriamb al timpuriului anotimp”), şi : „Zilei zeieşti/ iată-i răsplata din vreme/ arderi de tot/ puse pe-altar de poeme” („Dublu rondel în coriamb al limpezirii”).

Luând poezia ca ardere de tot, autorul ajunge la deplina limpezire în care nu se mai teme de cerberi, de timpul depărtat, de „gândul rărit” care „creşte în tine târziul” – astfel încât poate să-ntrebe cu serenitate : „Ce poţi să-mi spui despre pierderi?” („Dublul rondel în coriamb al limpezirii”).

Vine o vreme când „bolta cu ploi/ nu e destul de înaltă”, când „soare mai strâmt/ zilnic solstiţiu-l subţie/ palid urcuş/ gâfâie-n seva pustie;” când „somnul prelung/ plăsmuie vise de humă” iar poetul, chiar dacă : „aripi şi cânt/ cum şi-au pierdut aşezarea/ eu mai rămân/ vultur pe toată culoarea” („Dublu rondel în coriamb al crengii spre toamnă”).

Trecând peste toate treptele desăvârşirii spirituale, Paul Sân- Petru urcă prin acest volum atât de inedit prin formă şi conţinut, culmile deplinei maturităţi poetice.

Galaţi, 6 noiembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

_____________________

26 Iunie 2009 – Melania Cuc: „Femeie în faţa lui Dumnezeu“ (Ioana Stuparu)

Melania Cuc, prozatoare de excepţie, unicat, aşa cum fiecare scriitor ar trebui să fie, îmbină în mod spectaculos realul cu fantasticul.

La început ai crede că scriitoarea Melania Cuc trebuie doar să pocnească din degete şi ideile îi vor cădea cu slugărnicie la picioare. Aceasta fiindcă domnia sa deţine măiestria de a trece cu rapiditate de la un tablou la altul, menţinând totodată curiozitatea cititorului pentru esenţial.

Când spun despre proza Melaniei Cuc că este o îmbinare a realului cu imaginarul, nu mă refer la o fantasmagorie, ci la un imaginar bazat pe o conoaştere temeinică, prin studiu, a fenomenelor divine. Subtil, prin proza sa autoarea face trimitere adesea la Biblie – Cartea Cărţilor – chiar de la primul capitol intitulat “Facerea Lumii”, când Dumnezeu L-a creat pe Om după chipul şi asemănarea Sa, L-a înzestrat cu diverse calităţi, dar L-a şi investit cu puterea de a stăpâni toate fiinţele pământului. Stăpânirea se va face prin superioritatea gândirii, prin înţelepciune. Ne-o demonstrează cu prisosinţă unul dintre personaje denumit Mutu, persoană respinsă de societate datorită urâţeniei trupeşti, dar şi datorită faptului că nu poate vorbi. Mutu, însă, deţine înţelepciunea ca dintr-o haită de lupi să facă animale supuse, alături de care îşi va duce existenţa, chiar dacă Dumnezeu a sortit ca omul să trăiască în comunitate şi să se iubească unul pe altul.

Volumul “Femeie în faţa lui Dumnezeu” prezintă un fenomen foarte cunoscut, mai ales în perioada actuală: condiţia în societate a femeii deţinătoare de calităţi deosebite, cum, de exemplu, Dacia Diugan – principal personaj, este înzestrată de Dumnezeu cu darul dansului, ca nimeni alta pe pământ.

Tema cărţii porneşte de la un fapt real, actual şi anume Dacia Diugan – cea mai bună dansatore de pe pământ, nu se poate bucura din plin de harul dat de Dumnezeu, datorită faptului că, femeie fiind este tratată de către bărbat mai ales, ca un obiect decorativ, distractiv, ca un motiv de satisfacere a plăcerilor, dar, şi mai rău, ca un motiv aducător de venituri substanţiale. De aici devine evidentă dorinţa femeii de a nu mai fi tratată ca o sclavă, de a evada, dorinţa de libertate, dorinţa de purificare. Încercările prin care trece femeia sunt greu de suportat de cele mai multe ori datorită semenilor indiferent de vârstă sau sex, societate capabilă să respingă pe cei dăruiţi de Dumnezeu cu calităţi, respectiv pe Dacia Diugan care nu numai că e cea mai bună dansatoare, dar este şi frumoasă. În încercările la care este supusă, Dacia este ajutată de Mutu, cel asemenea ei respins de societate, dar pentru defecte. “Mutu culege lumina, căldura blândă, tulburătoare” – spune prozatoarea.

Deşi Dacia se află uneori la hotarul dintre Vechi şi Nou, dintre Bine şi Rău, deşi a uitat de unde vine şi cine este, n-a uitat că a primit de la Dumnezeu un dar deosebit, cel al dansului. Dansul este legătura ei cu Dumnezeu, astfel pe o muzică auzită numai de ea în condiţii imaginare, dansează oricând şi oriunde, fără să-i pese de părerile pro şi contra ale semenilor, iar când vrea să afle răspunsuri întreabă Divinitatea pe care o simte fidelă şi alături.

Atunci când trece prin experienţa grea a purificării, cel ce îi sare în ajutor culegând-o de sub stratul de zăpadă este Mutu. Şi nu numai că nu o lasă de izbelişte, dar o duce într-o casă modestă, la o familie incompletă alcătuită din bărbat şi doi băieţi, femeie neexistând, aceasta dovedind că Mutu cunoaşte Legile Lui Dumnezeu, unde o familie este alcătuită din bărbat şi femeie. Numele băieţilor: Petru şi Pavel, ne duc cu gândul că în fiecare casă există o poartă către Rai şi cineva care deţine cheile. Modul de a se comporta al bărbatului şi totodată al copiilor dovedeşte ispita la care sunt supuşi cu toţii. Deşi îi oferă femeii loc în casa lor şi haine de in albe şi simple, deodată sunt cuprinşi de ură cu toţii şi vor să scape de ea, ideea bărbatului, deşi o iubeşte ca un nebun, fiind de a o vinde ca sclavă pentru o afacere profitabilă.

Încercările prin care trece femeia dornică de ispăşire a păcatelor, de purificare, sunt numeroase, diverse şi uneori greu de suportat. Din femeia care a fost cândva o dansatoare plină de glorie, care şi-a asigurat picioarele pentru o sumă enormă, acum se afla în locuri necunoscute, inconjurată de străini stăpâniţi de ispită, ură, invidie, inavuţire, de dorinţa de a supune pe cei din jur, chiar de dorinţa de a ucide cu sânge rece pentru a-şi satisface un moft.

Femeia care a renunţat la tot pentru dorinţa de purificare, pentru recăpătarea demnităţii de om, priveşte cu o îngăduinţa ce se aseamănă cu nepăsarea, la tot ce se petrece în jurul ei. În multe dintre împrejurări reuşeşte să facă asemănarea cu semne cunoscute cândva, undeva: semnul crucii, steagul dacic, hora sub formă de cerc asemănătoare inelului din Cer, muzica deosebită de pe când era balerină, cântecul străbun, vătaf care dă startul jocului, împletituri de braţe în timpul jocului, purtător de steag coborâtor din regii neânvinşi, semn între cer şi pământ reprezentat de o pasăre, tineri spălaţi, îmbrăcaţi pentru sărbătoare, pregătiţi pentru nemurire etc.

Volumul intitulat “Femeie în faţa lui Dumnezeu” m-a purtat într-o realitate crudă petrecută în zilele noastre, în care păstrarea legăturii cu divinitatea este un lucru esenţial, iar respectarea Legilor Biblice este o necesitatea primordială, spre binele tuturor.

IOANA STUPARU

___________________

25 Iunie 2009 – „Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc“ – Eseu – (Al. Florin Ţene)

Cronicarii secolului al  XVII-lea au promovat ideea originii romane (latină)a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această visiune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi. (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 85).

Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă, insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind”cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei deD. Cantemir”).

In a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca”cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului”(Lucian Blaga, Şcoala ardeleană-latinistă, în Vremea, nr. 726 , din 28 XI, 1973, p. 7), iar B. P. Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica(1926)încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin. (Gândirea, I, 1921, nr. 10, p. 181-182, studiul este reprodus în Ceasornicul de nisip, 1973, p. 47-50). In Isvoade(1972, p. 17o)Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Insă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile. Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L. Blaga, Iyvoade, 1972, p. 17o),

După cum se observă istoria, prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini, având următoarele caracteristici:limpiditate, raţionalitate, cumpătare, iubitori de formă-dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală. (L. Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973, p. 47). Analogia pe care o face, de data aceasta poetul Blaga, într-unexperiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ , prin acest exemplu, încearcă să  sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii, liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat. Avem însă şi un bogat fond slav-trac, exusperant şi vital(…)Simetria şi armonia latină, nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor. (L. Blaga,  Ceasornicul de nisip, p. 48).

Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru. In acest context un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet. (Zalmoxis. Mister Păgân de L. Blaga, Cluj, 1921). Tot în cadrul acelei viziuni filosoful născut la Lancrăm, se întreabă:De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria noastră natură-un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi?Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare?

Atât Haşdeu cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică. La fel şi Mircea Eliade, care îl valorizează pe Zalmoxe, acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor, pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani. (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 198o, p. 86).

Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci, care-i numeşte oameni de pădure(Izvoade , 1972, p. 2001), este subliniat şi în Elogiu academic din 1937, dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din 1943 (Fiinţa istorică, 1977, p. 49-67). Atât în Paşii Profetului , cât şi în poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei. In acest context Eugen Todoran remarcă:creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria, dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicat-o în piesă. (E. Todoran, Dramaturgia lui Lucian Blaga, studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga, 1970, p. XII).

Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală. Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul, din păcate decedat,  în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind  rădăcinile geto-dacilor.

Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană:Zamolxe. Nici Pârvan, nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor. Unii îl scriu :Zamolxe, iar alţii Zalmoxis. In contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci, Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă. Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci, dar şi pe toate popoarele indo-europene. Spre deosebire că poporul de atunci  de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii. (V. Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ediţia IV, 1967, p. 162, nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe)

Realitatea  este că, nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor vis-à-vis de caracterul religiei geto-dacilor.

La sfârşitul secolului XIX, Erwin Rhode în Psyche(1894), pag. 319/322)susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor. Această poziţie a influenţat pe Pârvan, pe Ioan Coman şi R. Pettazoni. Insă , pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut, pe la 186o, de G. Bessel, iar în sens ironian de A. D. Xenopol. Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă, ca a tracilor, dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie reflexivă, având modelul lui Ahriman şi Ormuz. (Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, ed. II, 1977, p. 448). Dar Mircea Eliade şi lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi, nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia geto-dacă. {L. Blaga, Saeculum, , 1943, nr. 4, p. 4), iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens:Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice, istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor. (Dacica, 1968, p. 18).

Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei. Intrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale. (Saeculum).

Mircea Eliade a susţinut , în secolul trecut, integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor. (Mircea Eliade, Historie des croyanus et des idees religieuses).

Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice, considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică. (L. Blaga Fiinţa istorică, p. 6o). Incă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.

AL. FLORIN ŢENE

_________________

24 Iunie 2009 – Alexandru Priboieni: „La masa de vânt“, Ed. „Semne“, Bucureşti (Victor Sterom)

„Doamne, mi-ai pus în mâini toate minunile/ Cu care să-mi mângâi deşertăciunile,/ Mi-ai dat suflet şi minte şi ochi văzător/ Să m-apropii de oameni, de sufletul lor,/ Mi-ai pus în paharul cu vin har ceresc/ Să crească luceferi pe unde păşesc…“ Iar eu, furat de aceste minunate versuri aş fi vrut să nu mă mai opresc… Poate în scurta mea fulguraţie critică, voi continua poemul din care tocmai am citat.

După aproape două decenii de tăcere editorială, poetul Alexandru Priboieni revine în atenţia cititorilor, realizând – la masa de vânt – o poezie doldora de formele infinite ale vieţii – şi interogaţiile ei –, dar, oricare ar fi tema acestor poeme, rămâne vizibil expresia unei gândiri elevate şi a unei sensibilităţi ce pune în lumină vibraţiile inefabile ale sufletului. În acest sens, relaţia cu transcendentul este – aproape – obsesivă, cu semnificaţie frecventă într-o conotaţie de maximă tensiune semantică.

„Mi-ai spus multe lucruri, iar eu te-m crezut/ Pe cuvânt de la bun început/ N-am pus nici o nervură din mantia ta la-ndoială/ Şi nu ţi-am cerut socoteală/ Decât atunci când cuţitul îmi pătrunse în coaste,/ La masa Domniilor Voastre;/ Dar eu, muritorul şi fericitul şi nefericitul,/ Arunc peste haos aprins chibritul./ Să ardă, să se zvârcolească în flăcări albastre/ Tot zaţul mâhnirilor noastre,/ Să rămânem ca lacrima, ca paharul, ca bobul de strugure,/ Ca soarele strâns într-un mugur,/ Ca pruncul din leagăn, ca Maica cea Sfântă,/ Care leagănă soarele, care-l cântă.“ (pag. 79).

Alexandru Priboieni se dovedeşte a fi, în poemele sale, un poet înzestrat cu vocaţia de a străbate „drumurile“ căutării adevărului şi cunoaşterii, recunoscând în om raţionalitatea şi armonia, cum ar spune Alexandru Balaci. Vitalist prin lapidaritate şi cu un simţ al perfecţiunii, îşi construieşte poemul plin de un conţinut care dezvoltă un energitism fremătător. Poetul bucureştean Alexandru Priboieni are forţa interioară de a-şi regândi patetismul originar în termenii unei poetici moderne: discurs liric instrumentat de explorarea virtualităţilor cuvântului – intrând în viaţa acestuia – şi ale imaginaţiei, cum şi îndrăzneală metaforică fără de care nu se poate concepe un poem, fără de care nu există poezie.

„Vin cu o floare/ Să umplu colinele sterpe./ Lungi corăbii de flori visează oceanul./ Sfinte-mi sunt, Bunule, sfinte,/ Aceste cămăşi gânditoare/ Care se cheamă cuvinte./ Priviţi-mă în lumina fierbinte a ochilor,/ Voi, care încă mai aveţi curajul/ Să-mi spuneţi că pâinea o frângeţi în două cu mine,/ Deşi voi staţi la masa de aur a vieţii,/ Iar eu la masa de vânt a uitării,/ Deşi voi petreceţi în saloane de lux,/ Sub candelabre măreţe,/ Când eu mă trec trist sub ferestrele voastre.“ (La masa de vânt).

VICTOR STEROM

________________

23 Iunie 2009 – Nicolae N.Tomoniu: „Neamul întemeietor al lui Băsărabă“, Editura Carpathia Press, 2008 (Al. Florin Ţene)

La Editura Carpathia Press-2008 a apărut primul volum dintr-un serial,intitulat Neamul întemeietor al lui Băsărabă de Nicolae N.Tomoniu,ce conţine Comentarii critice la cartea “Thocomerius-Negru Vodă de Neagu Djuvara,Neamul lui Băsărabă şi “lupta de claă”!-aspecte psihologice şi aspecte logice.

Nicolae N.Tomoniu este cercetător al istoriografiei locale,jurnalist,un mare promotor,remarcat de specialişii din domeniu,care ,prin lucrările sale ,promovează şi reconsideră regionalismul creator.În acest sens concepând studii despre Nicodim de la Tismana,dar şi despre exegeza acestui reprezentant al isihasmului de Renaştere românească,cum îl recomandă pe ultima copertă Artur Silvestri.

Înainte de a intra în subiectul acestui interesan volum doresc să subliniez că volumul de faţă apare în Colecţia “Primul cuvânt”în cadrul unui program ARP Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care se exprimă;ea este iniţiată,îngrijită şi finanţată de Artur Silvestri.

Prezenta carte sfredeleşte adâncurile ,uneori incerte,ale unor presupuse adevăruri ce se folosesc de ideologii care denaturează şi descurajează istoria neamului.În contradicţie cu documentele certe ale istoriei noastre verificabilă şi al tradiţiilor cuprinse de aceasta.

Cartea este structurată în şase capitole,inclusiv ,Note,Anexe ce cuprind Păreri şi ultimele noutăţi,Arborele genealogic al Basarabilor până la Mircea cel Bătrân,nepotul cuviosului Nicodim de la Tismana,Anexa 3.Arbore Radu Negru,Anexa 4.Arbore Litovoi,cumnatul lui Tihomir,după Ana,Anexa 5.Arbore Tihomir,tatăl lui Basarab,fiul lui Constantin Tiş,Anexa 6.Arbore Basarab,Anexa 7.Arbore Ana,fiica lui Bărbat,mătuşa lui Basarab 1 şi postfaţa Apologetul contemporan al Tismanei de Artur Silvestri.

Încă din Introducere autorul plonjează în „apele tulburi”ale comunismului de la noi pentru a sublinia implementarea de către acest regim criminal al ideologiei luptei de clasă în rândul maselor populare.Acest fapt a dus la anularea dialogului şi la împărţirea societăţii noastre în două părţi:de partea „poporului”sau a “exploatatorilor”.

O asemenea metodă ,cum subliniază autorul, a dus la simplificarea tuturor concepţiilor acestei lumi atât de diversificată.În aceste condiţii,până şi mass-media de la noi s-a divizat în două tabere antagonice.Un asemenea fenomen s-a petrecut şi cu supoziţiile domnului Djuvara care susţine,sus şi tare,că voievodatele valahe au fost create de” către…nomazi!”Aşa cum scrie în noua sa carte Thocomerius-Negru Vodă,apărută la Editura Humanitas,2007.Până şi documentele maghiare din vremea voievodatelor lui Litovoi şi Seneslau susţin că spaţiul Transalpinei era deja ocupat de neamul Basarabilor.Aşa că,teoria că românii s-ar fi format ca popor la sud de Dunăre,sau au migrat în acel spaţiu şi că s-ar fi întors în secolul 13 ,a căzut.

Interesante sunt argumentele aduse de Nicolae N.Tomoniu în toată această dispută,extinsă şi pe internet,susţinute prin studii, publicate de-alungul vremii,de istorici renumiţi ca:Nicolae Iorga,Ion Bulei,Al.Rosetti,Sorin Paliga,Dr.Ionuţ Ţene,etc.

Se pare că lucrarea domnului Djuvara au aprins patimile vocilor antiromâneşti,iar fanii lui cumani ,au aşternut un văl de ceaţă peste istoria Tismanei şi Coziei,bine cunoscută de N.N.Tomoniu.

În încheierea acestei succinte prezentări voi reda ce scrie istoricul Dr.Ionuţ Ţene,(citat în carte),ce combate teza susţinută de d-l Djuvara care susţine crearea din exterior a unei “unităţi politice”:Din păcate teoria “cumană“susţinută de Neagu Djuvara suferă de lipsă de logică istorică.În anii 1241-1242 are loc marea invazie tătară care sfărâmă “Ţara Cumanilor”din Muntenia,recunoscutăde documentele vremii.Deci Basarab ,numai ca vlah putea avea relaţii bune cu tătarii.Cumanii erau deja zdrobiţi şi implicaţi în frontal regal maghiar împotriva tătarilor.După 1242 are loc o emigrare masivă a cumanilor pe două fronturi.Cea mai mare parte trece în sudul Dunării,iar o altă parte însemnată numeric trece în Transilvania şi se pune la dispoziţia regelui maghiar.Astfel cnezatele şi voievodatele valahilor autohtoni din Muntenia încep să se afirme pe plan politic,tocmai datorită plecării cumanilor.Diploma Ioaniţilor de la 1247 amintesc de cnezate şi voievodate valahe şi documentele regale maghiare vorbesc de revolta lui Litovoi împotriva regelui maghiar suveran.Litovai este înfrânt şi cade în luptă,iar fratele lui Bărbat luat prizionier se răscumpără şi se recunoaşte vassal regelui.Tocmai aceste frământări atestă afirmarea cnezatelor româneşti pe scena politică internaţională,datorită faptului că poporul cumanilor părăsise Muntenia.”

Cartea lui Nicolae N.Tomoniu este o pagină a istoriei reale ce memorează “reacţia clasei pozitive care,indiferent de epoci şi de context,îşi găseşte reazem în tradiţia ireductibilă acolo unde lumpen-intelectualitatea de viitură nu poate pătrunde fiindu-i deopotrivă străină şi in-inteligibilă.”.(Artur Silvestri).

N.N.Tomoniu,prin cartea sa susţine un adevăr ce învinge o părerea a d-lui Neagu Djuvara.
AL.FLORIN ŢENE

_________________

22 Iunie 2009 Lucia Olaru Nenati: „Arcade septentrionale“ (Prof. Nicolae Cârlan)

Vreau să vă spun că am trăit o aventură absolut surprinzătoare cu doamna Lucia Olaru Nenati! Citind această carte! E o carte care pe mine m-a entuziasmat din foarte multe puncte de vedere. Primul a fost acela că dsa explorează un orizont de cultură unde avioanele care zboară la mare înălţime nu au acces. Dar la acest nivel de cultură care constituie de fapt baza culturii naţionale pe care se sprijină toate coloanele, puţină lume se încumetă să pornească în explorare. In primul rând din considerentul că acesta ar fi un subiect minor. Dar aceste subiecte sunt foarte importante căci, de fapt, nu ştim foarte bine ce s-a întâmplat în întreaga ţară la acest nivel.
Doamna Lucia Olaru Nenati a purces la o asemenea investigaţie care am înţeles că a durat vreo trei decenii. Pe unde a trecut a cercetat tot şi e greu de crezut că, mergând pe urmele sale vom mai putea găsi prea multe informaţii. Le-a luat de peste tot, le-a pus în cartea sa şi le-a dat semnificaţie.
De fapt, eu vorbesc de o carte şi parcă mă jenez spunând vis-a vis de această lucrare cuvântul „carte”. Noi înţelegem azi, din păcate, prin cuvântul „carte” şi ceea ce a făcut XY care a umplut vitrinele cu maculatură. In cazul acestei lucrări, Arcade septentrionale, este vorba despre o lucrare strict academică, o lucrare pe care orice institut de cercetare ar fi mândru să şi-o poată revendica.
S-a întâmplat că acest subiect de la Botoşani să se conjuge foarte bine cu o personalitate de o factură deosebită, de o dârzenie, de o tenacitate ieşită din comun, de o perseverenţă pe care eu nu am mai întâlnit-o. Este imposibil ca, oricât ai fi de strâns cu anume repere bibliografice să nu i-l pui la dispoziţie dacă doamna Lucia vine să ţi-l ceară. Pe alţii îi poţi păcăli dar pe dânsa nu! Este exact ceea ce-i trebuie unui cercetător. Dumneaei a avut deci ştiinţa aceasta de-a aduna materialul, de a-l clasifica, a-l sorta, a-l prelucra şi apoi de a-l articula într-o astfel de lucrare atât de bine structurată.
S-a ocupat în special de două reviste de la Botoşani. Foarte bine. Puteau să fie şi altele, din Bucovina sau de oriunde. Nu acest lucru mi se pare cel mai important, ci că a ştiut să scoată semnificaţii din ele în relief, să vadă ce valoare şi ce minţi au avut oamenii aceia care pentru mulţi alţii sunt doar nişte „prăfuiţi”. Dar unde ar fi putut să ajungă Tiberiu Crudu, şcolit la Paris! De ce şi-a luat el parizianca şi-a adus-o aici la Botoşani ? (dacă este un Parizianu în cartea lui Marin Preda, de ce să nu fie şi o pariziancă la Botoşani!) A făcut aceste fapte de cultură de care era nevoie atunci şi în carte s-a explicat de ce. Oamenii aceştia s-au sacrificat pentru un ideal, pentru că era nevoie de unitate culturală care să asigure consolidarea unităţii politice. Pentru un ideal căruia – iertaţi-mă! – dar noi astăzi îi cam dăm cu piciorul. Nu mai avem voie să avem simţ patriotic, nu mai avem nevoie de românism, de tricolor, Eminescu a ajuns idiotul naţional!
Iată, acei oameni de atunci pun în evidenţă ce a reprezentat Eminescu pentru Botoşani şi Bucovina, căci în fond, articolele publicate în acele reviste erau în special scrise de autori botoşăneni şi cernăuţeni şi ele relevă importanţa lui Eminescu pentru această zonă a nordului chiar dacă tratează nişte probleme strict biografice, unde şi când s-a născut etc., asupra cărora se face sau nu lumină. Important este că se pune problema.
M-a impresionat foarte tare în această carte acest Constantin Iordăchescu pe care-l aduce astfel la lumină autoarea pentru prima dată. Un institutor! Ce mare lucru! O conjur pe Lucia Olaru Nenati să-i adune articolele publicate in Junimea şi în Adevărul literar şi artistic şi să scoată o carte despre el, aşa cum trebuie, cu prefaţă, poate chiar cu această micromonografie din această carte. Căci ce stil intelectual are omul acesta! Ce termeni de specialitate pe care noi nu o dată îi căutăm şi nu-i găsim! Câtă inteligenţă are el să rezolve pentru prima dată la noi acea dispută Macedonski- Eminescu: cum a fost cu epigrama ş.a. Cum a ştiut el să întoarcă lucrurile de convingător dovedind că datorită acelei epigrame Macedonski a reuşit, în mod paradoxal să se apropie de Eminescu. Prin creaţiile ulterioare a încercat şi a reuşit să se ridice la o remarcabilă înălţime.
Iată un lucru care s-a gândit şi s-a elaborat la Botoşani şi pe care noi îl avem în faţă prin această carte a doamnei Lucia Olaru Nenati!
Sunt atât de multe lucruri valoroase, inedite şi importante aici! Despre George Voevidca eu aveam doar o opinie aproximativă. Prin volumul Turnuri pe care am putut să-l cunosc din monografia realizată de autoare acestui poet, am înţeles că el se apropie de poezia pură şi de aceea poate este greu de înţeles. Am rămas impresionat şi de Toma Chiricuţă; ce limbaj, ce elevaţie, ce eseuri, ce conţinut! Deci este o carte absolut cu foarte multe merite.
Doamna Nenati care stă un picior în Botoşani şi cu unul în Suceava. (Replică din public: „şi cu unul în Cernăuţi”. Rumoare prelungă) era normal să sublinieze legătura dintre Botoşani şi Bucovina. In primul rând pentru că realităţile o obligau la aşa ceva, căci mulţi cernăuţeni publicau în revistele de la Botoşani şi invers. A se vedea ce relaţii splendide erau între Tiberiu Crudu şi Leca Morariu.
Când vezi că mai apare şi o astfel de carte printre atâtea mediocrităţi, trăieşti bucuria că nu s-a pierdut cercetarea ştiinţifică, cercetarea filologică, şi din acest punct de vedere doamna Nenati aprinde un far! Felicitări! Am trăit cu adevărat o aventură extraordinară citind această carte!

Prof. NICOLAE CÂRLAN, muzeograf, cercetător şi istoric literar (Suceava)

________________

17 Iunie 2009 – Ariadna Petri: „Cuvintele luminii“, Editura „Paralela 45“ (Al. Florin Ţene)

O surpriză plăcută ne-a produs volumul de poeme semnat de Ariadna Petri, intitulat “Cuvintele luminii” (bilingv român-englez), Editura “Paralela 45”, 2005, cu un “Argument” de Laurian Stănchescu şi o “Postfaţă” de Varujan Vosganian.

Tânăra poetă îşi găseşte universul în creaţia fiecărei Creaţii, deoarece în cuvântul visat sălăşluieşte fiinţa doritoare să iasă la lumină şi să retrăiască în Cuvântul propriu, care se autoîntrupează în metaforă: “apoi se roteau deasupra fiecărei secunde / şi năşteau / litere // doar apusul zi de zi / rămâne păsărilor / născătoare de litere” (“Cântec de păsări”). Poeziile se remarcă prin substanţa narativităţii şi prin expresia concentrată a discursului, în fine, printr-un ermetism al imaginilor bine dozat, provenit din candoarea autoarei, dar mai ales, din condensarea la maximum a sintaxei: “picătura galaxiei chinezeşti mă înfinge departe / cum vreţi să fug cu mii de poezii la mâini, / care nu se deschid decât cu iarba fiarei” (“Incandescenţă”). Poemele sunt dense, omogene, comunicând o tensiune egală, fără monotonie totuşi. Flacăra care ţine poemul treaz, cu antenele toate în alertă, este aventura biografică, provenită din imaginaţia inocenţei: “genunchiul tău, / încă mă mai înalţă cu capul plecat, tânjind spre apus / gura ta / s-a răzvrătit acum spre sânul meu nemaicunoscut // un cuvânt îmi ajunge lung de o geană” (“Cuibul de lebede”).

Poeta profesează un lirism mesianic, oracular în sensul bun, închipuindu-şi eul în postura unui arheu melancolic: “împinge ora spre celălalt capăt / de ceas de mână amândoi / poate mâine vom afla iluzia de cântec / şi nefiinţă dintre noi.” (“Poem de copiii timpului”). Rostirea are strălucire şi densitate, interferând metafore şi imagerii antologice, inclusiv sugestii biblice, uneori atinse direct de aripa calofiliei: “îmi suna gândul la altar / laur cu urmă de var / crescând în lumină îngerii îngână / noiembrie, ultimul bal” (“Cântec de ultimul drum”). Confesiunea în substanţa intimă a poemelor este o reflecţie lirică, bine structurată şi organizată şi având o forţă de persuasiune indiscutabilă: “mi-au luat şi vinul dinainte-mi / au spart şi pâinea fumegând a vânat / nici nu mai ştiu ce umbră are valea / şi câte pe sub crucea-mi sunt” (“Cântec de cruce”). Materialitatea reprezentărilor se comprimă, cu un spasm interior, până la trasnparenţa noţională, iar simţul mişcării reverberează calm într-o muzică a ideii. Tehnica e, în unele cazuri a concetto-ului. În spatele amănuntului liric, ce are implozii, stă însă şi o atitudine adolescentină de smerenie, forma morală de supunere la spectacolul lumii precum modelul în faţa pictorului. Imaginaţia nedisimulată pentru decorul divinităţii provoacă adesea încleştări ale imaginilor, metamorfoze ale noţiunilor, într-un joc subtil al îndumnezeirii, fără a se cunoaşte păcatul primordial: “el nu s-a spovedit / fiindcă nu-şi ştia păcatul / fiindcă a simţit apa cu frunze de fiară în oase” (“Poem de sus”). Antenele lirice se întind dincolo de interioritatea fiinţei, irizând spectacolul cald al viziunii cu “Poem de cercuri”, “Cântec de câmp”, “Cântec de ploaie de vară”, care sunt forme a participării discrete la spectacolul metaforei. Aceste “antene lirice” absorb ca nişte ventuze spuma realităţii. Mediatizarea lucrurilor, a “revelaţiei de sine” care “se întinde în lucruri ca o lumină” e un procedeu predilect. De aici şi comprimarea sintactică a poemelor, reducerea discursului la substanţa pură a sensului: “îmi curge un ciob / printre imaginile paralele ale crucii” (“Poem de biserică”). Potolirea simţurilor prin jocul memoriei lasă să se înţeleagă şi o etică a percepţiei. Cuvântul purifică realul, redându-i lumina, demnitate şi credibilitate, tot aşa cum apa şlefuieşte piatra până la reflexul de diamant. Poemele Ariadnei Petri ne descoperă o poetă cu simţul metaforei şi al tensiunii lirice.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

12 Iunie 2009 – Aurelia Rînjea: „Runele cocorilor“, Editura Printeuro Ploieşti (Cezarina Adamescu)

Volumul recent apărut la Editura Printeuro Ploieşti, intitulat „Runele cocorilor” pune în lumină, aşa cum mărturiseşte autoarea, „un anotimp al spiritului, desprins din rune de cocori, înalţă simboluri spre decriptarea unui dialog permanent”- cu sine însăşi şi cu semenii săi. Poeta îşi revendică singurătatea, nu numai ca stare fizică dar, îndeobşte, ca stare de spirit. Ca un ecou răsfrânt al acestei singurătăţi nevoite, adâncul de sine capătă forma semnului de întrebare.

Lumini de toamnă, singurătăţi ostenite, lacrimi peste timp şi golul iluminat de Duh al absenţei prefăcută-n Cuvânt, în rost, în devenire. Cascadele urcă lăuntric pe falezele-n alb şi iscă tăceri neliniştite. Şi peste toate, o adiere de liliac târziu în amurgul ancorat în regretele zilei. Iată cum împlinirea, „ născută-ntr-o clipă de adevăr sfânt şi feeric” – se transformă în frumuseţe eternă.”

A şti să înveşniceşti clipa, înseamnă a şti să învingi umbra vieţii, dorinţele istovite, lacrimile gata-mbrăcate de drum, umerii dezgoliţi ai singurătăţii şi a te smulge din ancorele timpului, înălţându-te după spiralele Căii Lactee răsfrântă-ntr-un Cer de cuvinte.

Cu un ochi pineal să priveşti urmele timpului rănit şi frânt în dumicaţi de-anotimp, construiţi pe furate, spintecaţi rând pe rând şi daţi păsărilor de pradă.

Durerea cântăreşte cât un început de sfârşit, pe când întunericul inert strânge cât un „imperiu de ger” iar capătul d e drum „creşte prin trup/Nicăieri”. Cerul desferecat despică timpul dintre astăzi şi mâine. În lumina crepusculară de toamnă, „din toate colţurile/din toate vârstele,/ din toate întrebările/ singurătatea striveşte.” Doar cerul mai scutură „lacrimi de piatră/ pe drumul uitării.” (Lacrimi).

Regretele târzii sunt „bucăţi de suflet” – ca nişte viori desfrunzite. Şi totuşi, peste lacrima zilei de ieri , răsar cuvinte din stelele dimineţii.

Câte anotimpuri agăţate de cercevelele minţii! Până şi florile pun întrebări, în timp ce cuvintele, neputincioase, „scriu pe asfalt/tăceri refuzate”.

Toate categoriile filozofice se înfruntă în peisajul paginii : timpul (însă nu cel prezent sau viitor), bucata de timp revolut care-şi revendică dreptul la amintire; spaţiul, nesigur, alunecos, mişcător – cel dintre cer şi pământ – unde mişună cele mai variate culori ; viaţa – mai puţin ca viaţă trăită şi mai mult ca viaţă privită, contemplată, viaţa cu miros de migdală, cea care asupreşte clepsidra, obligând-o la răsturnări intempestive, exact atunci când te aştepţi mai puţin. Viaţa predată demult în braţele singurătăţii, hulpave, vorace, pierdută-n vârtej ca-n întunericul mişcător al târziului. Moartea – o umbră neconturată, abia presimţită, dar al cărei miros se anunţă de departe, ca al unui animal care deja stă la pândă.

Nu lipseşte din acest decor nici apa de trecere pe care vâslaşii trag în contratimp. Cât mai e până la malul în flăcări? Şi cine aşteaptă dincolo de orizontul rănit de soarele prăvălit în văi la crepuscul?

Şi până atunci, ziduri înalte, ostile, pe care nu poţi să urci pentru că iederele te înconjură rece şi strâns.

Alergi spre o rază uitată spre poarta „risipită-n depărtări” care amăgesc precum fetele morgane ale nisipurilor, tremurând în arşiţa nesfârşitelor iluzii.

Nu lipsesc din recuzita poetei „siluetele albe ale durerii” ; „dorul acut bătând la uşi lăuntrice”; „strigătele tăcute ale drumului” ; „incertitudinile care mijesc” ; „chemările rădăcinilor”.

Dar dintr-o dată, peisajul se luminează într-o nouă perspectivă : „surâsul unui copil/ ţine-n loc lumea” – proiectată în viitor (Perspectivă).

Singura certitudine sunt privirile limpezi, aducând zare în ochi pe orbita sufletului…

O poezie de atmosferă, o poezie picturală, în care cheia de boltă e aşteptarea şi arareori – câte o emoţie firavă – „regăsită în amintirile/ dintre două singurătăţi.

Şi totuşi, „lumina – ca o îmbrăţişare” – ne caută „ dincolo de cuvinte”, iar singurătatea rămâne în urmă ca o „corabie de marmură/ lipsită de vâslaşi” (Corabie de marmură).

Nu lipsesc întrebările retorice, fără îndoială : „Unde?” „Până unde?” „Încotro?” ”Pentru cine?”

Aşa cum dă mărturie autoarea, cartea „Runele cocorilor” este o invitaţie către „comunicarea universală într-o semiotică a timpului”. Să dăm curs acestei invitaţii către comuniune într-un anotimp al spiritului ce nu cunoaşte vârstă sau limite.

CEZARINA ADAMESCU

_____________________

11 Iunie 2009 – Petru Scutelnicu: „Poem pe cord deschis“, Ed. „Casa Scriitorilor“, Bacău (Al. Florin Ţene)

Un fel original de a se raporta la realitatea trăită sunt poemele lui Petru Scutelnicu din volumul „Poem pe cord deschis“ (trilingv: român, englez, francez), Editura „Casa Scriitorilor“, Bacău, 2006, unde viziunea personală, aţâţată de pulsiuni dintr-o „rană de cuţit melancolic“ saltă fiinţa în metafizic. Experienţa este o epuizare completă a trăirii, prin elan vizionar şi înstrăinare, prin exaltarea resorturilor fiinţei, fiindcă poetul trăieşte clipele ca o eternitate „ce a fost prea mult pentru o singură moarte/ a fost un poem pe cord deschis“ („Poem pe cord deschis”).

Regăsim în acest volum o formă de purificare, dar şi o povară ontologică, o boală congenitală tradusă prin viziuni îmbibate de constatări dureroase: „România nu-i acasă / sunt lacăte pe uşi/ şi-i întuneric până la lacrimă/ are nevoie să-i faci respiraţie inimă la inimă/ are nevoie de chirurg/ să intre în operaţie pe cord deschis“ („Ţara mea”). Repetiţia sintagmei „pe cord deschis“ este o incizie chirurgicală ce iluminează fantasmele vizionarului Petru Scutelnicu.

În micro-poemele sale se denunţă conştiinţa obnubilată de timpul necruţător peste care „mai trece o bucată de moarte“ în timp ce alchimia verbului declanşează o „toamnă transparentă de ţi se vede sufletul“ şi poetul, un arheu eliberat de carnea realităţii, trăieşte drama târgului ce curge „şi se prelinge pe şosea“ („Transparenţă”).

Într-un superb poem proclamă vocaţia poeziei pentru esenţial şi cauza clipei închipuită ca un exorcism şi paroxism senzorial: „pictorul de amintiri / lângă o statuie îmblân-zită / îţi vine să-i dai numele tău / unei toamne târzii / dintr-o melanco-lie torenţială / când scrii cu viaţa pe ziduri / un poem / înfloreşte fabrica de vanilia / se arată o perlă / de tibia singurătăţii / se întristează / trenurile de navetişti“ („Pe genunchii melancoliei”).

Volumul lui Petru Scutelnicu topeşte în discursul său rafinat până la eclatanţă o imaginaţie surprinzătoare, în care au încăput atât vi-ziunile groteşti, dar şi iluminările metaforice, reprezentările picturale şi trăirile clipei.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

04 Iunie 2009 – Elena Stroe Otava: „La umbra teilor în floare“, Ed. Andrew (Gheorghe Postelnicu)

Cartea de debut a Elenei Stroe-Otavă („La umbra teilor în floare”, Editura Andrew, 2007) se asimilează neorealismului prin acurateţea amănuntelor prezentate în alb şi negru, prin disponibilitatea de a scoate la lumină insalubrul din domeniul asistenţei medicale şi prin viziunea moralistului contrariat de indolenţă şi corupţie. Este reportajul unei drame rememorate pe nerăsuflate, fără pauze, capitole, părţi. Nouă luni de coşmar trăite ca o singură zi, la reanimare sau la terapie intensivă, în sala de operaţie sau în dureroase şedinţe de recuperare. O compoziţie coerentă, o generoasă deschidere spre realitate, care rosteşte nişte adevăruri ce stau la inimă oricui.

Personajul principal, profesoara de liceu Victoria Stroescu (nume predestinat unei învingătoare) este accidentată grav pe o trecere de pietoni. În 25 de ani de carieră a idealizat noţiunile de bine şi rău. A sădit, a îngrijit, a dăruit. Pe patul de suferinţă pretinde aceleaşi valori pentru a putea merge din nou. Le găseşte doar la membrii familiei şi la medicii din Bucureşti. Starea de vinovăţie că a dat de furcă celorlalţi se împleteşte cu o tărie de caracter ieşită din comun. „Ce este mai dureros pentru mine, este că eu nu uit nimic!”, exclamă eroina. La început are ezitări dacă să ceară să fie mutată la un spital din capitală („ce vor spune medicii din Focşani?”), dar, lucrul de mântuială după principiul „Lasă că, dacă are zile, se vindecă de la sine”, „medicul care conduce operaţiunile asistentelor din pragul uşii, de parcă pacienta ar fi avut ciumă”, faptul evident că „toţi încercau să câştige bani din suferinţa bolnavilor şi a rudelor acestora”, teama că va rămâne infirmă o determină să lupte împotriva vanităţii provinciale şi să obţină trimiterea la Bucureşti.

Trăirile Victoriei Stroescu, având o mână şi un picior imobilizate, pendulează între afecţiunea familiei, talentul, cutezanţa şi tactul medicului curant de la Spitalul Floreasca, pe de o parte, şi atenţia condiţionată a asistentelor, infirmierilor şi a brancardierilor, pe de alta. De o mare expresivitate sunt portretele feminine, unele greu de uitat, distorsionate parcă de tirania diferitelor accidente, prinse în prim-planuri de concreteţe, cu izolarea ici-acolo a unui cadru lucrat mai stăruitor. Din vremuri străvechi, femeile au direcţionat energiile, bărbaţii împlinindu-se sau nu prin ele. Aşa se face că personajele masculine nu au în această carte consistenţă, chiar şi „medicul cel bun” fiind convenţional.

Ca cititor simţi că e o poveste adevărată, că sinceritatea autoarei răcoreşte asemenea unei pungi cu gheaţă. Prezentând propria întâmplare nefericită ca pe un fapt divers, lectura este plăcută, închiderea cărţii aducând ceva tulburător, poate chiar sugestia de tragism şi absurd ale vieţii. Însuşi cuvântul reanimare provoacă fiori în afara spitalului, afirmă personajul căruia camera i se părea ca un cavou, „în care doar eu eram vie”. În acest spaţiu „cu lumina galbenă strecurată prin jaluzele, bolnavii sunt condamnaţi la chinuri groaznice”. O idee străbate nuvela de la început până la sfârşit: vinovatul trebuie să plătească integral, dacă nu în justiţie, atunci în faţa divinităţii. Discursul are vehemenţa unui rechizitoriu, diluat doar pe alocuri de romantismul feminist şi de aprecierile moraliste. Autoarea este puternică în arta monologului şi a evocării copilăriei rurale, în limbaj natural, pitoresc. Răutăţii şi nepăsării le sunt opuse candoarea copilăriei şi valorile umane specifice meseriei de dascăl (o prelungire a copilăriei), paseismul. Spitalului de provincie – instituţia bucureşteană, oraşului şi vieţii de la bloc – satul şi pădurea, totul sub semnul florii de tei, calmant desăvârşit al sistemului nervos.

Dacă starea de graţie în acest moment este emoţia, cred că simplificarea secvenţelor cu pronunţată tăietură ilustrativă, pedagogică, va lăsa un loc mai mare meditaţiei în care şi epicul se va mişca mai dezinvolt.

GHEORGHE POSTELNICU

__________________

01 Iunie 2009 – Lupu Ion: „Deliciile şi caznele realului“, Editura Arania, Braşov (Adrian Lesenciuc)

Dacă fiecare poet contribuie cu un vers la cartea unică (acea carte pierdută a lui Dumnezeu, de care aminteşte Borges), „Bine că a existat pe întinderea câtorva secole orbul Homer, / poet colectiv precedat sau înconjurat de sute de-aezi / talentaţi / cu imaginaţii fecunde, halucinante” (Homer, poet colectiv cu multiplii aezi). E firesc, atunci, să nu încercăm să căutăm poetul venind din exteriorul poeziei ci să ne aşteptăm să îl găsim printre cuvinte, topit deopotrivă în masa de autori şi în poezie. Este şi cazul poetului Ion Lupu (Deliiciile şi caznele realului, Ed. Arania, Braşov, 2007). Căile spre acea poezie în care poetul poate vieţui pierzându-şi identitatea se poate realiza prin „trecere dincolo”: fie văzând poezia ca transcendere de cuvânt (invocând, aşadar, necuvântul stănescian), fie ca transcendere a umanului (prin trecerea autorului în ceea ce Saussure denumea regnul cuvintelor – al patrulea regn). Dacă prin necuvânt se ajunge la starea de increat, lipsa consistenţei semantice a cuvântului rostit / scris şi „dominanţa” structurii de goluri ale limbii (şi fac trimitere la motto-ul din Mihai Şora, însoţind poemul Golul şi plinul, în linia studiilor lui Leucip şi Democrit: „… un gol de un anumit fel, avid de propriul plin…”) imprimă o putere de atracţie în sens descendent, spre increatul limbii.

Ion Lupu îşi dă întâlnire cu cuvântul nu în matricea formativă a acestuia, în limbă, ci într-un loc al plecărilor succesive, în limbaj. Ca transcendere în sens descendent (date fiind „limitările” blagiene ale cunoaşterii) a umanului / mentalului, în cuvântul „întrupat” al limbajului aparenta închidere poate conduce, prin referinţa la matricea formativă a limbii, la deschiderea necesară. „La sfârşit vin cuvintele, docherii spătoşi / care-nghesuie în cargoul poemului / fiinţa cu mii de picioare a zilei” (Cuvintele – docherii spătoşi). Poezia ca transcendere a fiinţei umane implică alte două câmpuri de forţe, interacţionând: pe de o parte, finitudinea fizică împingând spre materializare, spre „înbălsămarea” prin scris, pe de altă parte, permanenţa spirituală atragând spre matricea culturală (expresie a limbii, aparţinând deopotrivă fiinţei şi culturii). Poezia rămâne, în acest context, forma explicită a stărilor din interior, urma vizibilă a transcenderii (cuvântului sau umanului) în pagina de hârtie. Citirea ei, pătrunderea în poezie, se produce prin acea grosime n-dimensională de care aminteşte Culianu, prin situarea „dincolo”. Putem înţelege, astfel, demersul poetului braşovean în intenţia anbandonului finitudinii, în intenţia situării în zona de interferenţă a acelor două regnuri, ajutând nu „convertirea” în cuvânt, ci cuvântul însuşi, mutilat în urma contactului cu fiinţa: „Ţelul vieţii mele din anii rămaşi / este-nfiinţarea unui spital / pentru cuvintele violate, / pentru cele bolnave, infectate de viruşi verbali” (Cuvinte suferinde).

Nu demascarea simbolului vid, nu demascarea simbolului falsei denotaţii (posibilul cal troian, dacă e să revenim la raportarea primă, la poetul colectiv Homer), ci încărcarea de sens (a poemului) rămâne rolul autorului într-o asemenea raportare. Altfel spus, calul troian al metaforei devine însuşi poetul: „Sunt călătorul. Cel care dă străzilor un sens precis / precum mie metaforele din acest manuscris…” (Mă definesc). Altfel spus, raportul poetului cu poezia se inversează. Nu locuirea în metaforă, în haina cuvântului, în pielea cuvântului, în manieră stănesciană este calea aleasă, ci locuirea metaforei în poet. Troia – realitatea, cum o vede Ştefania Mincu comentând Epica Magna – nu mai crede în discursul lui Laocoon, nici în profeţiile Cassandrei. Poetul, în fond este un profet şi nu un mesia. Troia respinge profeţia; în manieră textualistă (la nivelul intenţiei) de creare a autorului din / prin text – mândria troiană exagerată, autorul (calul troian) este elementul persuasiv în discursul despre real. Să situăm realul la nivelul limbajului, să situăm limbajul la nivelul transferului digital dintre cele două lumi, dintre cele două regnuri; înzeirea nu se produce prin poezia scrisă, ci prin limba, cultura care vieţuiesc în poezie; transcenderea nu se produce prin autor, ci prin metafora care îl locuieşte. Poezia şi autorul devin vehicolele prin care se poate transcende realul.

Epica cea mare, notează Ştefania Mincu, este existenţa strict individuală şi intrarea omului în semn”. Cu modestia raportării la operă, la Stănescu sau la poetul colectiv Homer, Ion Lupu vede trasformarea autorului în semn drept manipularea cititorului prin autor; actul lecturii este invazia în Troia bântuită de interminabilul război al realului prin porţile deschise de metafora transportată în pântecele calului troian.

La orizont se întrevede pacea fiinţei care a purtat în pântece metafora („M-aşteaptă undeva cernoziomul, / dreptunghiul gri de marmură, hapsânul… / Drept replică i-arăt în stoguri fânul / care prin vite recompune omul…” (Conture de autoportret). O pace care anunţă naşterea unei naţii, perpetuarea, evadarea din războiul – din caznele şi deliciile – finitudinii. Un Eneas, potenţialul cititor, poate părăsi războiul cu speranţa perpetuării. Prin opera unică a omenirii. Prin rescrierea Cărţii pierdute a lui Dumnezeu.

ADRIAN LESENCIUC

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s