31 Mai 2010 – Costea Marinoiu: „Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic (17o5-1830)“, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea (Al. Florin Ţene)

Cărturarul vâlcean, promotorul cultural şi scriitorul Costea Marinoiu este din nou în librării cu un studiu  intitulat Istoria cărţii vâlcene-şcoala de la Râmnic(1705-1830),apărut la Editura Offsetcolor,Rm.Vâlcea,2008.Carte primită cu dedicaţia: Domnului Al.Florin Ţene,în semn de preţuire pentru nobila activitate ce o desfăşuraţi pe ogorul culturii româneşti.Cu respect,Costea Marinoiu,20 februarie 2009,Rm.Vâlcea.Am specificat acest lucru pentru a consemna faptul că această carte am primito în cadrul unei frumoase manifestări culturale , şi de înaltă ţinută spirituală, organizată , printre alţii,şi de acest inimos scriitor  în colaborare cu Forumul Cultural al Râmnicului şi Biblioteca Judeţeană Vâlcea Antim Ivireanu , dedicată unui alt scriitor vâlcean , Petre Petria.

Cartea ,de care facem vorbire , structurată în nouă capitole:Predoslovie,Râmnic,veche tiparniţă românească,Şcoala de la Râmnic,Cărturarii,Literatura,Tezaur de înţelepciune,Circulaţia cărţilor,Catalogul cărţilor tipărite la Râmnic(1705-1830) şi Bibliografie selectivă ,se constituie în tabloul focului sacru al cărţii ce arde pe meleagurile vâlcene de mai multe secole pentru iluminarea neamului ,cum frumos scrie autorul în Predoslovie.

Descoperim la autor rigoarea şi precizia cercetătorului,inteligenţa disociativă,de cea mai aleasă speţă,e un mod de a dubla observaţia asupra amănuntului cu fine consideraţii asupra fenomenelor istoriei şi adâncimile textelor prezentate.

Civilizaţia cărţii care a rodit în miezul spiritual al locului vâlcean nu poate fi separată de sfânta Mănăstire Cozia unde Filos ,pe atunci logofăt a lui Mircea cel Bătrân,aşa cum se aminteşte în hrisovul domnesc din 8 ianuarie 1392,ne oferă,cum spune autorul cărţii,autentice versuri,adevărate imnuri,adunate cu strădanie într-un ciclu intitulat Pripeale,tipărite,mai apoi,în Psaltirea de la Govora din 1637.filos poate fi considerat întâiul poet român modern.

Costea Marinoiu aminteşte în cartea sa de Lexiconul slavo-românesc a lui Mardare Cozianu ce cuprinde nu mai puţin de 4575 de articole.Despre această lucrare a scris cu nuanţă apreciativă şi Mihai Eminescu.

Investigaţiile făcute de autor ne  conduce spre afirmarea unui fapt deja înţeles:Istoria cărţii vâlcene a anilor 1705-1830,şi chiar mai înainte de aceşti ani, a avut două componente,una religioasă şi alta laică,iar conţinutul acestor cărţi conduceau cititorul spre educaţie şi înţelepciune.

În  predosloviile şi cărţile înaintaşilor noştri erau integrate până la dizolvare cântece,tradiţii înţelepte ale satelor de pe Valea Alutus-ului,Argeşului şi Dunării.Asfel au apărut balada Meşterul Manole,ce se constituie în legenda întemeierii Mănăstirii Argeşului,clădită în timpul domniei lui Neagoe Basarab,cel mai învăţat domn român până la dimitrie Cantemir,aşa cum specificăNicolae Andrei şi Gh.Părnuţă în Istoria învăţământului din Oltenia,Editura Scrisul Românesc,1977,p.70.Domnitor ce a studiat şi  primit învăţătură de carte la Mănăstirea Bistriţa a Craioveştilor,din ţinutul Vâlcii.

O premieră în literatura veche de la noi este apariţie eseului practicat la Râmnic cu oarecare succes în Predosloviile Mineilor lui Chesarie şi Filaret,între anii 1776-1780.Aceste lucrări se disting prin calităţile literare.Alexandru Duţu cercetător caracterizat de o fineţe a observaţiei scrie în Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII,p.133, că tema centrală aleasă de Chesarie este evoluţia istoriei şi timpului.

Cărţile scrise şi tipărite la Râmnic,s-au în zona acestui ţinut,au fost răspândite pe întreg teritoriu Principatelor Române.Acest adevăr  este înserat în Evanghelierul din 1746:”nu numai în ţara măriei tale ci în toate ţările şi ţinuturile ce vorbesc limba românească…cu care să se lumineze nu numai o seamă de norod,ci toată pravoslovia.”(„Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval” de Octavian Schiau,Editura Dacia,1978,p.81).Autorul specivică,faptul că mai bine de jumătate din cărţile tipărite la Râmnic pe parcursul secolului XVIII au fost distribuite în transilvania.Barbu Theodorescu scria că Ardealul devenise o adevărată comoară de cărţi râmnicene.

Seriozitatea,documentaţia,acribia cu care au fost scoase la lumină hrisoavele vechi, modul de interpretare ,face din Costea Marinoiu un autor de care istoria literaturii române ar trebui să ţină seama.

AL.FLORIN ŢENE

______________

26 Mai 2010 – Anastasia Dumitru: „Cântecul lirei“ (Adina Enăchescu)

După dublul debut cu haiku din 2007 în lucrările colective Scoici de mare / Sea shells şi Antologia congresului de haiku, 1-5 iunie 2007/ Haiku Congress Book, Haiku Colection, apărute la Editura Ex Ponto din Constanţa, poeta Anastasia Dumitru publică prima carte de haiku şi haibun la prestigioasă Editură Europolis, carte inspirat intitulată Cântecul lirei/ La chanson de la lyre/ Song of the Lyre. Haikuurile apar în română, engleză şi franceză. Traducerile în engleză sunt realizate de Alexandra-Flora Munteanu, Mihaela Sterescu şi de autoare, iar cele în franceză de Luiza Vlad. Cartea a fost realizată în cadrul Proiectului Internaţional Interculturalitate Româno-Japoneză,  prilejuit de  sărbătorirea a 50 de ani de la reluarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Japonia, proiect ce face parte din Programul Cultural ,,Japan Danube Friendship Year 2009”. De remarcat faptul că acest proiect este înscris în calendarul activităţilor educative ale profesorilor de haiku din întreaga lume.

Cu modestia care îl caracterizează pe orice haijin autentic, autoarea îşi numeşte creaţiile proprii micropoeme de inspiraţie japoneză. Domnia Sa a fost realistă autoprezentându-se astfel, deoarece o parte din textele sale nu respectă întru totul poetica poemului haiku. Fiind vorba de o carte de debut într-un gen pe cât de simplu la prima vedere, pe atât de greu de abordat, era de aşteptat să întâlnim în paginile acesteia, pe lângă împliniri remarcabile, la care ne vom referi în continuare, şi dibuirile începătorului.

Din fericire, împlinirile poetice sunt de ordinul evidenţei. Ele impun un nou nume în lumea creatorilor haiku-ului românesc. Intitulându-şi cartea Cântecul lirei, era de aşteptat ca poeta să pună în evidenţă cu prioritate valenţele poetice auditive.  Astfel, în viziunea sa privighetoarea este arbore respingând moartea, liră sau, mai mult decât atât, muzica divinităţii sărutând cerul. Chiar dacă sunt mai mult definiţii decât haiku-uri, asemenea texte sunt scrise cu har, fiind menite să pună în lumină rostul auditivului în poezia de sorginte niponă. O altă pasăre cântătoare, ciocârlia, este asemuită cu o săgeată traversând sufletul. Ea este de nevăzut, dar cântecul ei ne ajută să ne-o închipuim în carne şi oase, ca şi când am fi văzut-o aievea. Până şi curcubeul, fenomen vizual fascinant are virtuţi sonore:

curcubeu –

un cântăreţ de   imnuri

între Dumnezeu şi oameni

Păşind pe urmele unor remarcabili haijini din primul val – Florin Vasiliu, Şerban Codrin, Vasile Smărăndescu, Vasile Moldovan şi Dan Niţu, Anastasia Dumitru abordează în poezia sa problema divinităţii, o problemă încă destul de controversată în literatura noastră. Însă, spre deosebire de alţi poeţi de haiku, ea nu e adepta budismului zen, ci a creştinismului autohton, în speţă a ortodoxismului şi poate, într-o măsură mai mică, a panteismului european. În sprijinul acestei afirmaţii vine următorul poem, în opinia mea unul din cele mai frumoase haikuuri creştine scrise în limba română:

răsărit de soare

marea-i în flăcări

până la Dumnezeu

De inspiraţie japoneză, mai curând şintoistă decât budistă este prezenţa divinităţii în fiecare element al naturii, fie el cât de mărunt:

spic de grâu:

în fiece bob

se ascunde Dumnezeu

Iluminarea, specifică spiritualităţii asiatice, la Anastasia Dumitru poartă  numele grecesc catharsis:

catharsis –

un crin înflorind

în noapte

Durerea lumii –  mărturiseşte undeva poeta – ,  acumulându-se în mintea sa  devine poezie. Tot astfel cum nisipul strâns de scoică  se transformă încetul cu încetul în perlă. O bijuterie naturală ivită pe lume cu îndelungă şi adâncă durere. Tot astfel haiku-ul. Viaţa şi moartea se regăsesc în multe poeme prinse ca într-o horă:

moarte şi viaţă –                               ghiocel –

în casa bunicii                                 viaţa surâde din zăpadă

o crizantemă la geam                      sfidând timpul.

Moartea este redată prin gol,- noţiune fundamentală în poetica haiku-ului -, prin absenţă:

prin desiş de codru

un pui de căprioară –

mama nicăieri

Alteori, durerea fizică prevestind sfârşitul este însoţită de cea sufletească:

în spinii trandafirului

un pui de pasăre

căzut din cuib

Rareori pana poetei surprinde accente comice, specifice senriului. Umorul ei e unul de mare fineţe, l-aş numi feminin, care stârneşte doar zâmbetul uşor şi nu râsul homeric:

castele de nisip –                                   tavan crăpat –

copilul e împărat                                  o nouă hartă

în  ţinutul lui                                          se cere explorată

În finalul cărţii, Anastasia Dumitru ne împărtăşeşte câteva din haibunurile sale. Sunt mai cu seamă note de călătorie, după modelul marelui Basho, presărate cu amintiri din  propria-i copilărie sau cea a fiului său. Trăsătura  comună a acestor poeme în proză de factură niponă este aceea că fiecare conţine câte două haiku-uri. Din acest punct de vedere, ea întreprinde un experiment interesant. Trebuie să remarc însă că partea de proză e cu mult mai reuşită decât poemele cu care este presărată. Iar dintre titluri remarc pentru inspirata alegere următoarele: Mersul cu autobuzul, Drumul spre Căpriana, Sub semnul literelor. Prin ce are mai valoros în haibunurile sale, Anastasia Dumitru intră într-o  familie, nu foarte frumoasă, dar selectă, de creatoare ale genului: Cornelia Atanasiu, Magdalena Dale,  Stela Moise, Alexandra-Flora Munteanu, Mara Paraschiv, Ana Ruse, Cristina Rusu, Laura Văceanu. Aştept cu încredere noile ei cărţi de poeme inspirate din marea literatură niponă.

_________________

25 Mai 2010 – Petre Bucinschi: „Joc monoton“, Editura Transilvania Express (Mircea Doreanu)

”Joc monoton” este un roman de aventuri sentimentale în linia capodoperei lui Ibrãileanu aduse,aici, la zi, atât din punct de vedere al tehnicii literare cât şi al moralităţii : avem în carte nu o Adela, ci patru :Lavinia,Xenia, Simona, Miriana. Alecsit, protagonistul cvadrupului amor, are câte un fel de dragoste pentru fiecare din ele. Are naivitatea necesară pentru ca, practic, să nu înşele, să nu îşi parceleze inima şi sexualitatea, ci sã treacă elegant sau cu nonşalanţă barbară de la una la altă membră a haremului personal;fiecare din ele suferă de ceea ce se numeşte personalitate accentuată. Între ele, Lavinia este mai echilibrată, mai aproape de normalitate:profesoară de română şi autoare, între altele, a unui roman al cãrui nume m-a fãcut iniţial sã zâmbesc :”Cârtiţa cu bretele”.”Lavinia era o tipă remarcabilă, uimitoare prin precizie, prin ton, prin stil”, ne spune interpusul romancierului, Alecsit. Xenia este o prostituată de lux, bea numai whisky, practică limbajul fără perdea ca pe o perdea care să ascundă, vezi Doamne,traume ştiute şi sensibilitãţi, vulnerabilitãţi de neştiut.Simona Calino(numele de familie este un soi de adjectiv în vocativ) este cea mai pregnantă din cele patru obsesii:”de câte ori îi citea numele pe afiş avea sentimentul că aceasta îl legase la ochi înainte de execuţie”.Protagonistul are viciul comparaţiilor extinse :”în comparaţie cu Lavinia, el o vedea pe Simona lipsită de voinţă, vaporoasă, visătoare şi maladivă(…)     Simona reuşise sã îl cucerească prin spontaneitate, prin originalitate, printr-un continuu joc teatral, printr-o oarecare nervozitate.” Indecis rãmâne eroul erotic până când moartea va decide pentru toţi. Fatidica Miriana, mare cititoare  a lui Cioran este fantomatică, ”fiţoasă”, morbidă:”Pentru mine realitatea urbană este crudă, grosolană, plină de vibraţii erotice(…). Pentru mine, bărbatul ideal este cel de la morgă”.Limbajul acesta crud este contrabalansat de cel lejer, calm al Laviniei – şansonetistic aici:”păstrează-ţi calmul, nu te aprinde ca un chibrit” îmi aminteşte textul unui cântec celebru în a doua jumătate a deceniului şapte:”Tu m’allumais comme une allumette,/Tu me faisais perdre la tête!”Scriitura trasează prin personaje adevărate poeme în proză;Alecsit”-:Tot ce am dorit repede zboară.Ce este viaţa noastră vrjită?N-am crezut că sunt şi clipe în care  dragostea devine amară.Ce-ai făcut?Ti-ai râs de mine?Nu! Să nu râzi!Mai bine să plângi, ca să te trezeşti. Da, da, suntem liberi, suntem liberi sã vorbim, să credem ce vrem, să facem ce vrem, libertatea este o cauză generală.Visăm , trăim şi nu ştim de ce.”Trebuie să spunem că exaltarea tiradei acesteia este strict motivată situaţional.”Dealtfel tenta de poeticitate a vorbirii lui Alecsit este justificată prin permanenta excitaţie, dacă nu fizică, psihică; datorată prezenţei necurmate a femeii.”Ca păsările cerului, am fost purtaţi”, spune el.Aceiaşi tehnică a contraponderii aşează repede în text cuvinte grele, dezabuzate sau înjurãturi. Or, cel puţin, transcrie sentimente negative care să descarce cartea de lirism.Frumosul comentariu auctorial, decupat ca un vers”Tăcerea ei părea că face pui” este urmat la o pagină de replica Mirianei, nume şi personaj consonante cu onirica Viridiana lui Buñel:”Suntem făcuţi din gunoi.”

Am avut o singură data ocazia să stau  de vorbă pe îndelete, câteva ore bune, cu Marin Sorescu, la mine acasă, apoi conducându-l la hotelul Park împreună cu Patrel Berceanu, un prieten  foarte drag care a murit şi el. Pe drum ne-a spus, decepţionat de nu mai ştiu care roman recent al lui Augustin Buzura, că romanele, pentru a fi citite ca atare, trebuie neapărat să conţină acţiune, aventură, acţiunea să fie chiar de tip poliţist, dacă se poate.Nu citisem  ”Trei dinţi din faţă”.Am citit cartea – eu susţin  că este roman numai prin dimensiuni, iar succesul grozav la public se datorează doar numelui semnătorului” – şi am constatat lipsa oricărei acţiuni.Vizualizând-o, amintirea cărţii îmi apare ca o câmpie întinsă, plată ca orice câmpie, acoperită numai cu ierburi veştede şi rare.

Nu compar nici cãrţile, nici autorii, romanul braşoveanului este fertilizat de erotism.Singura acţiune este fuga de singurătate  dintr-o femeie în alta. Excepţie face finalul găsit cum nu se poate mai bine, exploziv la figurat şi la propriu.Mai este acţiunea textuală, spectaculoasă prin lipsa personajelor de legătură în translaţia libertinului personaj de la o femeie la alta cu efecte cinematografice pe care sperăm ca Bucinschi să le exploateze în continuare, deoarece sunt originale şi au ca rezultat iluzionisme halucinatorii.Personajul este ca telepurtat, manevrat astfel încât să se trezească pur şi simplu lângă altă femeie.Nu ştiu care este doza de ficţiune, poate sunt amintiri contopite, parţial transfigurate şi forţate să intre în sincronie.Bucinschi acţionează şi în vârtejul punerii în abis pe care îl exploatează intelligent, nu îl lasă pe  post de asterisc, de accident:

” – Scriu un roman, sunt într-o etapă antilirică.Cred că o să-ţi placă.Eşti  unul din personajele acestui roman, am să-ţi citesc câteva pasaje când ne vom întâlni data viitoare.Se numeşte ”Păpuşile se răzbună”.Şi lucrurile merg înainte.”Pentru el, toate femeile erau inegale”, scrie Petre Bucinschi.Louis – Ferdinard Céline, mai puţin pudic, scria: ”În fiecare bişbă câte ceva nou.”

Numele personajului principal poate fi dislocat astfel:Alex şi exit. Ca în multe  filme americane, banii nu constituie niciodată o problemă pentru el.Deseori nu există, singurele decoruri fiind barul şi budoarul.Romanul are morala lui, nu este unul substanţial, structural cinic: dragostea, împărtăşită sau nu, însă risipită, se răzbună.Nici măcar fugitiv nu apar personaje masculine decât Alecsit, profound uman, profound nefericit, om fără umbră.
MIRCEA DOREANU

______________

24 Mai 2010 – Paul Spirescu: „Eu, adică umbra mea“, Ed. Andrew, Focşani (Adrian Botez)

Noul volum de versuri al Poetului autentic (tot mai orficizat, în ultimele sale scrieri) şi profesorului de Filosofie adjudean, PAUL SPIRESCU, Eu, adică umbra mea (Ed. Andrew, Focşani, 2009), este a patra apariţie editorială autonomă a artistului (după Metafizica lacrimei, Strigăt clandestin şi Domnule Judecător!).

Închinarea cărţii se face, patetic, către un mare şi regretat poet dispărut al Vrancei: „Se închină această carte Umbrei din Cer a poetului Constantin Ghiniţă”.

Tripartiţia cărţii ascunde mistica Treimii, dar şi depăşirea dublului umbrei, prin „trei” al Revelaţiei – drumul fiind dinspre frigul funebru către mistica umbrei, prin care se poate dobândi Revelaţia lumii de dincolo, a „dublului celesto-hristic” al lumii terestre – intermediarul transfigurator fiind „nomen”-ul/verbum-ul magic al Poeziei: I- Povestiri despre frig (30 de poeme); II – Est in nomina (26 de poeme);    III – Eu, adică umbra mea (22 de poeme).

Legătura esenţială şi discursivă, de tip ovidian, dintre poeme şi cicluri, o asigură un personaj-confesor, „Dragul meu Philokallos” (probabil, alter-ego-ul celest al poetului Constantin Ghiniţă) : Iubitorul de Frumuseţe, alter-ego-ul Artistului, îl însoţeşte pe noul Orfeu mai ales în punctele infernale ale crizelor sale de indentitate şi scepticism, pentru a se constitui într-un soi de cor antic, prin care se regenerează mesajul surpat de exasperare, prin subtila şi permanenta năzuinţă şi credinţă înspre/în FRUMOSUL IZBĂVITOR AL POEZIEI/CUVÂNT RE-ÎNDUMNEZEIT: „Spune-mi că n-ai murit şi nu m-ai uitat,/Dragul meu Philokallos,/Frate de dor şi de sânge, / Scrie-mi măcar câteva rânduri albastre/ În miezul fierbinte al nopţii,/ Când îngerii dorm şi visul lor aprig/În noi se răsfrânge” (cf. Rugă de seară, p. 85). A se observa că toate ravagiile neîncrederii în canoanele şi reumatismele raţional-filosofice ale lumii terestre şi celeste (aşa cum este ea, „celesta/angelica lume” concepută prin sus-numitele canoane umane!), deopotrivă – sunt lecuite şi restaurate, întru armonia credinţei autentice, de intevenţia „păgânului” dublu orfic, Philokallos.

Numai şi numai datorită percepţiei prezenţei, prin văzduhul Poeziei, a „Dragului meu Philokalolos”, Poetul-Orfeu are curajul să-şi întoarcă privirea spre înapoi, spre umbra Eurudykei, care se identifică, de fapt, cu propria umbră/fiinţă şi, deci, cu propriul destin martiric, umano-divin, cu şansa memoriei progresiv slăbite şi înşelate (în mediul terestru), de a întâlni, acolo, „la margine”, Lumina Credinţei şi, consecutiv, a Revoluţiei Temporale spre Veşnicie şi a Revelaţiei: „Scrie-mi că nu m-ai uitat,/Dragul meu de la marginea lumii, de unde/Săgeţile clipei abia mai răzbat,/Mai răzbat…” (cf. Rugă de seară, p. 85). Ultimul vers (Mai răzbat…) este afirmarea plină de speranţă, a ceea ce penultimul abandona disperării/exasperării existenţiale („abia mai răzbat”)!

Dacă penultima carte, Domnule Judecător!, era expresia dublă a revoltei şi exasperării, în faţa presentimentului iminentei extincţii – volumul ultim conţine expresia delirului cvasi-resemnării, în faţa efemerului imanent al fiinţării, dar şi Revelaţii fulgurante, ale lumii de dincolo, Revelaţii posibile tocmai prin exerciţiile alchimiei Cuvântului, posibilă doar întru manifestarea martiriului hristico-soteriologic (tocmai limpezimea de cleştar a Revelaţiei produce mixtura între versificaţia baladesc-mioritică, şi cea miraculos-eminesciană): „Domnul Cuvânt/ (…) mă tot poartă/ şi mă tot duce/lacăt de poartă/de limbă moartă – / Iisus pe Cruce// Domnul cuvânt/ sfânt fremătând/tot fulgerând/şi sângerând// era pe când/ n-a fost nicicând/mormânt de Gând!” (cf. Logos prim, p. 5).

Lumea Lui Dumnezeu începe cu inversarea magică a sensurilor terestre (ca „drumuri sinuoase, (…) fără victorie” – cf. Liniştea aporiei, p. 70 – şi drumuri de regresiune, dinspre rug, prin zadarnica/desemnantizata  rugăciune, spre rugină – cf. Autodenunţ, p. 68): „Şi râurile, mamă, vai, râurile noastre călătoare,/Curgând în sens invers, mereu, către izvoare( cf. Râurile, mamă, p. 94). Începe cu sâcăiala existenţială şi cu deziluzia „irespirabilă”, cu senzaţia de pustiire/secare a şansei miracolelor transfiguratoare:  „Mă sufocă de mult cu dragostea lui: – Calcă şi tu peste ape! – Calc, Doamne, dar vezi bine/că apele au secat de mult!” ( cf. Irespirabilă, p. 32). Lumea Lui Dumnezeu este original construită de Poet, încât o putem numi, fără a greşi, „paradisul spirescian”. Nimic din viziunile şi accentele spiresciene nu se potriveşte cu canoanele creştine, dar nici nu le încalcă flagrant. Pentru Orfeul Care Întoarce Capul spre Umbra-Euridyke, până când „Cerul s-o-ndura/(…) să ne strivească şi pe mine şi pe ea [Umbra]” (cf. Zodiac, p. 79), Dumnezeu este, în primul rând, POARTĂ („plec din faţa umbrei Porţii Tale/eu, adică însăşi umbra mea!”), dar nu neapărat Poartă spre mântuire:  „dar la Tine Doamne sub aripă/amiroase-a flori de ţintirim” (cf. Eu, adică umbra mea, p. 97). Neîncrederea în soteriologia şi lumina divină provine tocmai din suspiciunea că ar exista o dublă umbrire, deci o potenţială dublă trecere spre moarte: nu doar Omul are dublura-Umbră, ci şi Dumnezeu! Deci, se confirmă eminescianul „Nu spera şi nu ai teamă”, dar şi biblicul „nu te sprijini de umbră”…

Trebuie să te lepezi de „înţelepciune” şi să „cumperi suflet nevinovat de copil”, pentru a dobândi şansa transfigurării întru „dincolo”/Paradisul non-bolnav (cf. Anunţ la mica publicitate, p. 13).

Din ipostaza divină, doar Iisus Hristos este real şi credibil, pentru că el, Hristos, este mărturia vie a necesităţii repetiţiei eterne a martiriului Crucii Umane, pentru a merita ÎNVIEREA, ca „zguduire”/transfigurare întru misticul „dincolo”, simbolizat prin mistica transfigurării canagalileene, a Apei (din Râul Trecerii) în Vinul Extazei: „Pământul se va zgudui puţin/ Apa din râu se va preface-n vin//Oaspeţi de rang înalt ne vor aduce/În dar însemnul naşterii pe Cruce//(…)Ne vom retrage şi noi doi în casă/Eu – mire de ţărână, ea – mireasă” (cf. Nunta de ţărână). Chiar dacă ţărâna ar descumpăni, cumva, Ideea Învierii, există somnul, ca stare absolut mistică, faţă de care transfigurarea mirilor în Mireasa-Ţărână şi Mirele-de-Ţărână se va produce spre un Eros-Hierogamie şi o Fertilitate Absolut Mistice, indiscutabile, total inefabile (sfârşitul bucatelor alese marchează cezura totală între raţiune/concepte ale lumii material-corporale şi, pe partea cealaltă – MIRACOLE): „Când s-or sfârşi bucatele alese/Şi oaspeţii vor adormi la mese” (cf. Nunta de ţărână, p. 96).

Scepticismul faţă de triumfalismul soteriologic provine din perceperea pustiului, a spaţio-temporalului înşelător şi a umanului disparent, al acestei lumi: „secundele tot mai ades mă-nşeală/prietenii îmi sunt tot mai puţini”(cf. Cântec mut pierdut în iarbă, p. 95). Scepticismul exasperat este, însă, dublat de subtila sugestie, transfiguratoare semantic, a unui „dincolo” ca spaţiu al re-populării/re-întâlnirii, întru Umbra-Cicerone, Philokallos, a „cavalerilor mistici ai Mesei Rotunde”, Ciclul Veşnic al Poeziei/Verb Poetic, rotunjit sub semnul unei confrerii celeste a Poeţilor re-înviaţi/re-înfiinţaţi întru Armonia-„Cazarmă” a Lumii de Dincolo: la apelul Generalului eliadesc (cf. La ţigănci), Dumnezeu, răspund cei deja „disciplinaţi”/iniţiaţi întru Poezia ca Transgresiune, iar cel care lipseşte de la Apelul Divin speră ca Moartea să-i devină Maestru Iniţiator, întru Ospăţul Cinei de Taină a Cavalerilor Mistici ai Mesei Rotunde a Poeziei: „- Soldatul Spirescu Paul, de profesie/beţiv răzvrătit,/hoţ de cai/şi iubitor de oameni/adevăraţi! – Lipseşte, Doamne!    – Să mi-l aduceţi degrabă” (cf. Apelul de noapte, p. 86). Ceea ce lumea terestră vedea prin luneta întoarsă perfid (beţia ca viciu, hoţia ca infracţiune – prin intermediul Iubirii Hristice Autentice, adică „de oameni adevăraţi”/restauraţi spiritual, devin Beţia-Extază şi iniţierea întru traseul Calului Psihopomp).

Poetul-Orfeu-Cel-cu-Faţa-Întoarsă riscă, prin non-canonicul ipostazierii sale, doar să înţeleagă non-raţional, reveletoriu, cât mai profund, esenţele mistice, chiar întru Tăcerea Poetică a Duhului Extras din lumea versatilă, din confuzia-umbră-dublură  –  riscă doar re-împăcarea, profundă şi ireversibilă, cu Dumnezeu-Euridyke: „Nu ştiu Doamne cum să-ţi spun / Sunt poet sau sunt nebun//(…) Mă plâng toate, mă vând toate(…) //Sunt poet şi sunt nebun…/Nu ştiu Doamne cum să-ţi spun” (cf. Spovedanie, p. 90). A trece peste „verbum”-ul restaurat întru Tăcere, spre Extază – este culmea iniţierii poetice. În acest stadiu, Poetul nu mai aşteaptă de la Dumnezeu nici măcar „pâinea vieţii”, ci doar ”azima de Rai” – pentru că Orfeu-Poetul este DEJA ipostaziat întru Rai, nuntit mistic cu Dumnezeu: „Mai scapă-mi şi mie, păcătosul,/Câte o azimă de Rai,/ Ca să n-am ce să-ţi mai cer/Şi nici tu să n-ai/Ce să-mi mai dai”( cf. Umbra Casei, p. 91).

Umbra sa, ca dublu, întru chinul hristic, este absorbită în însuşi demersul ascensiunii iniţierii, în zona Munte/Punte (camuflată de misterul-pădure/brazi verticalizaţi):  „Ros de mahorcă şi de vin/Târându-mi trupul pe sub stele/eu, cavaler al umbrei mele/mă sting puţin câte puţin//(…) îşi va găsi şi umbra noastră/un loc de-odihnă printre brazi” (cf. Presimţire, p. 99).

Orfeul cu Faţa Întoarsă, Paul Spirescu – a învins, riscând: Poetul Transfigurat îşi priveşte detaşat fiinţa de lut, fiinţa actantă a mâinilor „muncitoare” întru păcatul de „timp josnic”-istoric – dar nu atât de detaşat, nu atât de naiv, nu atât de lipsit de luciditate, încât să nu intuiască faptul că oricare nou început conţine germenii Şarpelui Viitoarei Căderi Ciclice (de data asta, „doi” este nu semnul „umbrei-alter-ego, ci semnul dualităţii/sexualizării întru păcat, al instabilităţii): „Cad muguri de timp peste braţele mele  – / doi şerpi mişunând în noroi…” (cf. Catren  de toamnă, p. 100).

ADRIAN BOTEZ

______________

20 Mai – Prof.univ.dr. Dumitru Burghelea: „Probleme actuale ale Ecopolitologiei şi Dreptului românesc“, Editura Pim, Iaşi (Pompiliu Comşa)

Recent a văzut lumina tiparului o valoroasă lucrare elaborată de Prof.univ.dr. Dumitru Burghelea, cu titlul ’’Probleme actuale ale Ecopolitologiei şi Dreptului românesc’’, care se înscrie în aria exigenţelor, a cerinţelor societăţii informaţionale contemporane, fiind concepută şi realizată, într-o viziune interdisciplinară. Autorul, personalitate de prestigiu a vieţii ştiinţifice şi publicistice din Iaşi şi Chişinău, jurist şi ecolog de notorietate, consacrat, porneşte de la relaţia indisolubilă dintre Ecopolitologie şi Drept, demonstrând faptul că nu putem asigura protecţia mediului înconjurător, numai pe cale educaţională, mai ales când este vorba de O.N.G.-uri, ca mari poluanţi, ci este necesară şi implicarea Dreptului, a normelor juridice bazate pe constrângere, pe sancţiune. Este adevărat că ’’Dura lex, sed lex’’, dar experienţa universală arată că o societate armonioasă, trebuie să îmbine normele morale, educaţionale, cu cele juridice, întemeiate pe răspundere.

Lucrarea este structurată în trei capitole judicios formulate şi anume: Cap.I- Probleme ecopolitologice contemporane; Cap.II- Probleme juridice fundamentale ale societăţii româneşti de tranziţie; Cap. III – Recenzii şi aprecieri asupra altor lucrări ale autorului. Pe lângă consideraţiunile de mai sus privind relaţia indestructibilă dintre Ecologie şi Drept, se impune să subliniem faptul că autorul aduce o altă contribuţie ştiinţifică valoroasă relevând totodată raportul dintre Politologie şi Ecologie, problemă mai puţin dezbătută şi demonstrată în literatura de specialitate. Într-adevăr, după cum subliniază Prof.dr. Dumitru Burghelea, astăzi, mai mult ca oricând, problemele Ecologiei, ale Crizei ecologice mondiale, nu pot fi rezolvate fără implicarea oamenilor politici, a clasei politice naţionale şi a forurilor politice mondiale. Ne aflăm deci în faţa unui alt capitol al interdisciplinarităţii abordat de autor, şi anume a interrelaţiei dintre Politologie şi Ecologie nu dintre Ecologie şi Politologie, atât pe plan naţional, cât şi mondial, internaţional.  În acest context, Prof.univ.dr. Dumitru Burghelea abordează şi o altă faţetă a problemei şi anume necesitatea conştientizării nu numai a demosului, a popoarelor şi naţiunilor în ceea ce priveşte pericolul poluării mediului, mai ales ca urmare a cursei înarmărilor, a experienţelor nucleare, ci şi a savanţilor, a autorilor acelor arme de distrugere în masă, a armamentelor sofisticate. Autorul lucrării relevă un adevăr incontestabil, un imperativ major şi anume relaţia indisolubilă dintre Ştiinţă şi Conştiinţă. El demonstrează că azi, mai mult ca oricând, se impune în primul rând conştientizarea savanţilor, a oamenilor de ştiinţă, ca să nu furnizeze noi procedee, tehnologii privind construirea, fabricarea de arme capabile să distrugă viaţa şi civilizaţia pe Planeta noastră. Oamenii de ştiinţă – arată autorul – trebuie să de a dovadă de multă conştiinţă, în ceea ce fac şi oferă comanditarilor reprezentând statul. Ei nu trebuie să rămână indiferenţi la Criza Ecologică, cu toate consecinţele sale, la Fenomenul de Seră, la încălzirea îngrijorătoare a Planetei.

Elaborată  pe baza unei ample documentaţii ştiinţifice din literatura naţională şi europeană, dar şi pe rezultatele unor investigaţii concrete privind starea mediului, lucrarea de faţă reprezintă o contribuţie valoroasă într-un domeniu de importanţă stringentă pentru destinele omenirii.

Academician CONSTANTIN GH. MARINESCU

Jr.dr. POMPILIU COMŞA

_______________

19 Mai – Nancy Friday: „Fantasmele erotice ale femeilor“, Editura Trei (Petre Flueraşu)

O carte halucinantă, o carte şocantă, o carte care a schimbat lumea, “Fantasmele erotice ale femeilor” impresionează încă de la primele pagini printr-un ton ferm şi cu toate astea lipsit de aroganţă. Aşa cum mulţi poate au presupus eronat, volumul nu este doar o altă carte scrisă de o feministă frustrată, ci este una dintre lucrările de referinţă ale mişcării revoluţionare care a demonstrat la începutul anilor 80 că diferenţele dintre bărbaţi şi femei nu sunt, cel puţin în universul sexual, chiar atât de mari. Probabil că femeile care vor citi această carte vor zâmbi regăsindu-se în multe dintre poveşti în timp ce bărbaţii, în marea lor majoritate, vor avea un şoc refuzând să creadă, cel puţin la început, că partenerele lor se pot gândi la astfel de lucruri în timpul unui act sexual.

Volumul este alcătuit din mărturiile unui număr impresionant de femei, care reuşesc să acopere prin varietate întreg spectrul social. Demasificarea celor intervievate nu oferă cărţii un caracter ştiinţific, însă îi sporeşte credibilitatea şi ne face să credem că această cercetare este una autentică şi edificatoare pentru a izola anumite patternuri în comportamentul sexual al femeilor. În sprijinul acestei veridicităţi vine şi împărţirea pe teme centrale ale autoarei care demonstrează o similiditudine între fanteziile unor femei care nu au nicio legătură una cu alta şi care totuşi se gândesc şi sunt excitate de aceleaşi lucruri. Până la urmă, un câine există în casele multor oameni: “Câinelui i se scoate lesa, iar eu sunt obligată să mă întind pe spate. Cei doi aşează animalul astfel încât capul meu să ajungă lângă scula lui, iar el să îmi poată linge pizda. Trebuie să-i mângâi scula şi să i-o frec cu blândeţe. În cele din urmă sunt obligată să mă întorc şi să sug scula câinelui în timp ce negrul mă priveşte ca să se asigure că într-adevăr i-o sug. Apoi mă sileşte să mă întind pe o banchetă lungă, iar femeia împinge câinele între picioarele mele larg desfăcute, ghidându-i penisul până când intră în mine. Băiatul se uită la mine şi femeia este acum goală. Trebuie să implore să fiu futută în timp ce bărbatul îşi freacă scula aproape de gura mea. Fantasma se estompează, iar eu m-am umezit şi mă masturbez cu degetul pentru a atinge orgasmul.”

Volumul nu este recomandat pudicilor, multe dintre scene fiind comparabile ca intensitate cu autori de referinţă ai genului ca Marchizul de Sade sau Henry Miller. Autoarea pune un mare accent şi pe limbaj, încercând să redea cât mai exact mărturiile protagonistelor. De aceea, nu de puţine ori o povestire în care este folosită la potenţial maxim limba literară este urmată de o alta în care abundă cuvintele vulgare. Însă nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de această aparenţă, pentru că s-ar putea ca şi una şi cealaltă să descrie evenimente asemănătoare şi comparabile ca intensitate.

Din cauză că este formată din numeroase mărturii, cartea dă impresia adesea de lipsă de unitate. De asemenea stilul relatării este divers, întrucât se modifică de la caz la caz, în funcţie de cine se află în rolul povestitorului. Descoperim registre mai dure, lipsite de sensibilitate, descoperim registre expeditive sau, din contră, descoperim registre luxuriante, care îmbogăţesc scenele cu detalii din cele mai variate şi care insistă pe emoţii, implicate în cazul femeilor în aproape orice fantezie erotică. Însă şi unele şi altele exercită o anumită fascinaţie asupra cititorului, iar Nancy Friday reuşeşte să le ordoneze astfel încât de la început şi până la sfârşit eşti cu răsuflarea tăiată aşteptând următorul şoc: “În regulă, iată fantasmele mele… (s-ar putea să trebuiască să mă duc să mă masturbez înainte de a termina această scrisoare, deoarece mintea mea o ia razna.)

Adesea m-am gândit că ar fi foarte plăcut (şi acum, că reflectez la asta, şi foarte murdar) dacă cineva ar urina în mine (în funcţie de cine spală cearceafurile). Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva în realitate, dar m-am gândit adesea la asta şi am vorbit despre asta cu bărbaţi care par să creadă că este imposibil.”

Deşi evită foarte bine victimizarea şi nu alunecă în clişeele atât de specifice feminismului, Nancy Friday nu poate să le eviscereze în totalitate din discursul anumitor protagoniste, care se epuizează în divagaţii filosofice despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei şi uită că accentul ar trebui pus pe fantezii şi mai puţin pe frustrările personale. Dar toate se integrează perfect în mozaicul construit de autoare, parcă pentru a ilustra posibilităţile nelimitate ale imaginaţiei umane. Până la urmă, poate că nu este imposibil să ne închipuim că există femei care se masturbează cu furie gândindu-se că sunt pur şi simplu mai bune decât bărbaţii…

Discursul autoarei este coerent pe tot parcursul volumului şi se individualizează ca un fir conducător, păstrând tempoul de la un capăt la altul şi legând diferitele mărturii. Nancy Friday a integrat fiecare paragraf într-un cadru ideologic bine definit, demonstrând de la prima pagină că şi femeile pot fi vulgare, că şi femeile pot fi obsedate de sex, că şi femeile ştiu să se bucure de ceea ce exclusiv bărbaţii denumeau înainte plini de masculinitate “a good fuck”. O privire autentică asupra unui subiect controversat, romanul reprezintă o lectură necesară la începutul unui secol în care sexul pare că a devenit, pe bună dreptate, centrul universului. În astfel de timpuri, cu toţii trebuie să învăţăm să ne adaptăm: “… centipedul sau crevetele acesta uriaş sau o combinaţie între cele două specii se târăşte spre mine, cu capul înainte, picioarele mele fiind larg desfăcute ca să îl primească. În timp ce se târăşte, miile lui de picioare păroase se desprind şi cad pe cearceafurile din jurul meu. Mă gâdilă şi mă excită în timp ce se ondulează şi se şerpuieşte dintr-o parte în alta, pătrunzând din ce în ce mai adânc şi se bălăceşte în nectarul meu, pe care îl înghite, căpătând astfel puteri proaspete. Urcă întruna mai departe. Durează ore în şir, pentru că are mii de metri lungime, dar îmi place fiecare centimetru din el.”

Această  carte nu trebuie citită cu încordarea specifică manualelor de psihologie. Chiar şi autoarea încearcă să inspire o stare de relaxare cititorului. Este timpul să nu ne mai privim partenerul ca pe un duşman, este timpul să nu mai strâmbăm din nas atunci când acesta vrea să ne povestească propriile fantezii. Cu toţii le avem, cu toţii am avut la un moment dat gânduri de care poate mai apoi poate ne-am ruşinat. Nancy Friday ne arată că acest lucru nu este sănătos, iar femeile din lumea întreagă sunt încurajate să facă astfel de mărturisiri. Poate că da, soţul tău va fi şocat când îi vei spune că vrei să fii penetrată de un câine în timp ce i-o sugi băiatului din vecini, dar dacă este un om deschis va învăţa să accepte aceste fantezii şi să se bucure că ele te fac să te mişti cu mai multă pasiune în pat.

O carte a înţelegerii, o carte a acceptării, “Fantasmele erotice ale femeilor” reprezintă o primă privire autentică într-un univers foarte puţin explorat. Lucrarea poate fi tratată de către bărbaţi şi ca un manual, pentru o înţelegere mai bună a dorinţelor femeilor din jurul lor. Poţi să descoperi cu stupoare cum o mamă respectabilă cu trei copii nu-şi doreşte decât să simtă în ea mădularul imens al unui negru care să o posede cu forţa. Nimic nu este greşit, iar mesajul principal este că trebuie să fim mândrii de fantasmele noastre şi să ne bucurăm de plăcerea sporită pe care acestea ne-o aduc. Până la urmă, making sex is the best way to spend your life…

PETRE FLUERAŞU

________________

18 Mai – Vavila Popovici: „Cartea mamei“ (Octavian Curpaş)

Motto: Amintirile, aşa cum mi-au fost relatate, năvălesc asupră-mi ca un torent. Au prea multă realitate în ele, o junglă a realităţii, frumoasă  şi dureroasă Ca într-un vis îmi imaginez secolele trecute…”

Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri şi proză. Printre acestea se numără „Singurătatea clipelor târzii”, „Noapte de iarnă”, „Piticul din ceaşca de cafea”, „Îngerul scrie poemul”, „Jurnalul unei veri”, „Mai sunt bărbaţi buni”, „Jurnal american” sau „Ultima piruetă”. Totuşi, între atâtea tomuri semnate cu numele ei, unul singur conţine în titlu cuvântul „carte”. „Cartea mamei” se detaşează între scrierile Vavilei Popovici ca o creaţie specială,  ca o Carte a cărţilor, ca o carte de căpătâi, de o certă valoare sentimentală.

Poetei şi prozatoarei Vavila Popovici, ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o  înveţe ce să facă după aceea, cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic, sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este  legată de natură, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii.   În adolescenţă scria versuri şi citea mult. În paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet  la Conservatorul din Tg. Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara – tenis şi înot, iar iarna – patinaj.  Cu toate că visa să îmbrăţişeze o cariera artistică,  acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte  la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşiul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie.

Devenită inginer, Vavilei Popovici i-a plăcut să lucreze în fabrică. Muncea adesea, peste program, însă nu simţea oboseala, pentru că ea credea în profesia pe care o făcea. În paralel, Vavila Popovici debutează în 1982, în revista “Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. Vavila Popovici locuieşte în prezent în Statele Unite ale Americii.

Cartea mamei un roman despre trecut şi prezent

„Cartea mamei” este un imn, un cântec de laudă dedicat nu doar celei capabil de jertfire pentru copilul ei, ci şi unui întreg anotimp pe care aceasta îl veghează – copilăria. Romanul Vavilei Popovici surprinde prin originalitate, prin rafinament, prin armonia, cursivitatea şi spontaneitatea frazei. În „Cartea mamei” ne aflăm la frontiera dintre realitate şi ficţiune. Personajele sunt complexe, iar limbajul expresiv şi cult. Despre acest roman, Mihai Merticaru afirma: „„Cartea mamei” conţine câte ceva din ceea ce ştim că este un roman tradiţional, un roman-eseu, un jurnal, o scriere memorialistică sau un bildungsroman… Eul narator feminin, Oresia, lasă să se întrevadă destule trăsături autobiografice ale prozatoarei, care percepe lumea înconjurătoare cu ochi candizi şi apoi din ce în ce mai lucizi, trăind clipa prezentă, dar şi pe cea recuperată dintr-un trecut îndepărtat, cu maximă intensitate, străduindu-se să reconstituie cu grijă adevărul devenit ţintă permanentă a întreprinderii sale. Trecutul şi prezentul se întrepătrund ca iţele unui război de ţesut, iar pânza naraţiunii se desfăşoară în toată splendoarea ei sub ochii cititorului fermecat de fluenţa şi muzicalitatea frazei… „Cartea mamei”, aşa cum sugerează şi titlul, este un elogiu izvorât din inimă la adresa fiinţei care oferă şi întreţine viaţa pe pământ, un poem în proză.”

În căutarea timpului pierdut

„Să cauţi amintirile locurilor şi ale fiinţelor în care şi cu care ţi-a trecut viaţa… Să ridici viaţa, povestea ei la sfinţenia sensului şi la conştiinţa de sine… Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări.” Aceste rânduri din debutul romanului „Cartea mamei” ne duc cu gândul la creaţia monument a lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”. La fel ca şi marele scriitor francez, Vavila Popovici se află în căutarea unor vremuri, întâmplări, locuri şi oameni de altădată. Scriitoarea reface un traseu iniţiatic şi apelează, în acest drum cu valoare de simbol, la memoria afectivă, pentru că, spune ea, „un simţământ duios, dureros, care s-ar numi « dor », mă determină să scriu aceste rânduri.” Deşi în mod normal, o astfel de călătorie înapoi în timp, ar trebui să fie sinonimă cu nostalgia, la Vavila Popovici elementul care „şochează” este profunda ei luciditate. „Nu mai poţi regăsi copilăria şi tinereţea, desigur, dar poţi găsi răspunsuri la unele întrebări.” Însă, aşa cum afirma Camil Petrescu, „câtă luciditate, tot atâta dramă.” Drama Vavilei Popovici constă în faptul că acceptă ideea că trecutul nu mai poate fi îndreptat, că rănile, deşi cicatrizate, rămân. Dincolo de această acceptare însă, autoarea refuză resemnarea. În „Cartea mamei”, Vavila Popovici ne invită să o însoţim într-un drum în care se presupune că fiecare element prezentat, inclusiv contextul social şi cultural, va conclucra cu scriitoarea pentru ca tainele, enigmele, durerile, bucuriile trecutului rămase neelucidate încă, să îşi afle în sfârşit, un raspuns. Este nimic altceva decât un ultim, unic şi suprem act justiţiar ce mai poate fi făcut pentru memoria celor ce au trecut în nefiinţă.

Atunci când apropierea de Fiinţă Supremă este înţeleasă cu mintea şi sufletul

De asemenea, această  restabilire a trecutului este o datorie sacră, sfântă pentru autoare. Nu întâmplător, Vavila Popovici introduce încă din deschiderea romanului, elementul religios. Actul închinării, care are şi o valoare terapeutică, reînvie evenimentele rămase în întuneric şi creează legătura cu cei dispăruţi. „Acasă, seara şi dimineaţa mă închin când la o icoană, când la cealaltă. Amândouă îmi sunt dragi, iar Maica Domnului mă priveşte şi îmi ascultă rugile… Sunt două icoane pe care părinţii mi le-au lăsat de la părinţii lor, icoane primite în dar de la mamele celor două bunici,  icoane pe care timpul şi-a lăsat amprente benefice. Rama uneia dintre ele a fost mâncată de carii… Şi icoana a fost scoasă din ramă şi aşa a stat câţiva zeci de ani, până când i-am refăcut rama… Aceste două icoane la care mă închin astăzi, poartă amprentele tuturor celor dragi din familia mea… ! Datează din secolul optsprezece, poate chiar şaptesprezece. Au trecut de atunci  trei secole, Doamne ! Atâtea emoţii şi sentimente, atâtea evenimente pe care le-au trăit strămoşii mei… Încărcătura aceasta benefică, se răsfrânge asupra fiinţei mele, ori de câte ori privesc icoanele, îngenunchez în faţa lor şi mă rog cu glas stins, dar ţâşnit din inimă.”

De fapt, legătura cu strămoşii se menţine la Vavila Popovici prin cea care i-a dat viaţă. Naraţiunea în sine se construieşte în jurul a ceea ce mama i-a relatat. Firesc, dacă ne gândim că titlul volumului ne spune în mod explicit, că mama este personajul principal. Nu istoria, nu lumea de altădată, nu societatea altor secole se află în prim plan, ci mama, în jurul căreia gravitează toate celelalte elemente. Autoarea ne mărturiseşte deschis că adevăratul autor al celor scrise este mama şi că ea, fiica, nu a făcut altceva decât să-i transpună pe hârtie, cuvintele. „Mama îmi povestea ceea ce o atrăgea în copilăria ei, la moşia bunicii…” sau „românii trăiau pe teritoriul ocupat la acea vreme, printre « ruşii albi, aşa era numită pătura celor avuţi şi educaţi» îşi amintea mama.”

Arborele genealogic al familiei mă interesa foarte mult

Şi pentru că  „în viaţa aceasta terestră suntem frunze, suntem mlădiţe dintr-un arbore genealogic din care ne desprindem uşor, odată cu venirea toamnei”, povestea Oresiei începe de la rădăcini. Ne aflăm în „secolul al nouăsprezecelea, secol al istorismului”, când „totul era tulbure.” Suntem în oraşul Ismail şi cea dintâi amintire importantă este legată de o căsătorie. Aceea a mamei Ioana, străbunica scriitoarei. „Soţie de moşier, rămasă văduvă, aceasta se recăsătoreşte cu administratorul moşiei, mai tânăr ca ea cu vreo douăzeci de ani, renunţând la viziunea sa morală asupra lumii, pe care o avusese până atunci…” O poveste de dragoste romantică, în care emoţiile şi sentimentele prevalează. O altă căsătorie, sfârşită însă tragic, este cea a lui Ion, fiul mamei Ioana, ofiţer de carieră. Acesta „s-a căsătorit curând cu Elena, fiind cucerit de frumuseţea ei şi de faptul ca era de ”viţă nobilă”.” Au doi copii, o fiică, Tatiana – mama Oresiei – şi un fiu, Nicolae, care rămân orfani de mici, pentru că Elena îşi găseşte moartea în Dunăre. Sinuciderea ei –  „a doua zi trupul ei neînsufleţit zăcea la mal, pe nisipul ud, rochia largă şi lungă i se lipise de trup de parcă ar fi fost goală şi înfăşurată într-un şal de mătase” – aminteşte de finalul trist al unei alte eroine, tot o mamă. În încheierea „Romanului Oxfordului”, scris de Javier Marías Franco, fiul filosofului Julián Marías, Clare Bates, purtând pentru totdeauna cu ea un dor nestins dupa cea care îi dăduse viaţă, îi descrie moartea. O sinucidere asemănătoare cu cea a Elenei, în apele învolburate care au înghiţit-o fără urmă, o moarte care până la urmă, nu dovedeşte nimic.

Dincolo de această  dispariţie, singura certitudine este aceea „că venim pe lume cu o misiune personală dată de Divinitate şi suntem ajutaţi de îngerii noştri de lumină ca ea să se desfăşoare în mod ordonat ; ispitele însă ne încearcă, linia nu mai este continuă, apar acei fractali care pot schimba sensul vieţii, în rău dacă cădem sub influenţa îngerilor întunericului.”  Divinitatea hotărăşte că   „“tata Ioan”, care era pe atunci ofiţer în armata rusă şi în primul război mondial”, trebuie să sfârşească pe front.  „Era anul 1916, când România semnase Tratatul de alianţă cu Antanta şi declarase război  Austro-Ungariei, trupele române, împreună cu cele ruseşti, luptând pentru eliberarea  Transilvaniei. Şi tata Ioan luptase pentru acest ideal.” Este de remarcat simetria celor două destine, al Elenei şi al lui Ioan. Ambii au parte de un sfârşit brutal, care se produce sub cerul liber, dincolo de zidurile casei în care trăiesc.

Tatiana

De altfel, destinul tragic şi violent rămâne un dat al acestei familii. Tatiana ajunge secretara unui renumit avocat, „fost moşier şi el, care pierduse averea dar mai avea acel cabinet de avocatură şi un fiu, un băiat blond, frumos ca un zeu, dar care terminând liceul, nu mai era primit în facultate din cauza etichetei de « rus alb ». Băiatul s-a apucat de băutură, iar părinţii disperaţi, l-au căsătorit repede cu această secretară, brunetă, frumoasă şi cu un suflet ales. La un an a venit pe lume un băiat, dar tatăl său inconştient de menirea lui, continua să bea.” Mariajul ei nefast se transformă într-o căsătorie dărâmată. Lăsând copilul în grija socrilor, Tatiana se decide să plece „undeva departe de acel oraş, undeva în nordul ţării, să nu poată fi găsită.”

În paralel cu evoluţia personajelor, Vavila Popovici inserează în „Cartea mamei” detalii istorice şi sociale. O astfel de relatare a faptelor, în care destinul eroilor se împleteşte cu cel al pământului, al ţării în care aceştia îşi trec viaţa, transformă romanul Vavilei Popovici într-o cronică. Menirea unei asemenea alternanţe, între expunerea evenimentelor din viaţa personajelor şi istorie, este aceea de a uni obiectivul cu subiectivul, de a estompa orice urmă de îndoială cu privire la autenticitatea celor relatate. „Curând Bucovina se uneşte cu România. Aproape 25 de ani a fost parte a statului român, adică între anii 1917-1940 şi 1941-1944. De fapt istoria Bucovinei a început în urmă cu multe secole, dar în 1774 trupele imperiale austriece au ocupat nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Până la acesta dată istoria ei nu se deosebea de cea a ţării Moldovei. Tatiana se afla acum în locul apropiat de unde îşi trăgea rădăcinile după mamă.”

Aici, aceasta îl  întâlneşte pe Luchian, al doilea soţ, în vinele căruia curgea sânge albastru. El este tatăl Oresiei. Luchian se îndrăgosteşte de Tatiana, pe care scriitoarea o descrie ca având perfecţiunea statuilor din Elada antică. “Mama era frumoasă chiar în clipele ei de răzvrătire. Avea o uşurinţă şi o nobleţe în mişcări. Brunetă cu ochi negri de abanos, pielea albă şi catifelată, faţa cu trăsături bine conturate, clasice ale unei zeiţe…” S-a vorbit până acum despre căsătorie, despre moarte, dar se vorbeşte în „Cartea mamei” si despre naştere. Cele trei componente majore ale existenţei sunt zugrăvite cu respectul şi veneraţia cuvenite. Tatiana şi Luchian au o fiică, Oresia, venită pe lume într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit. „În mijlocul manifestaţiei, s-a auzit glasul servitoarei: »Domnule profesor, vă naşte soţia ! » Şi tata s-a desprins de prieteni şi colegi şi a alergat spre casa noastră… Mama ţipa cât o ţinea gura, de durere, căci  venise ceasul când pântecul ei nu mai voia să mă găzduiască… Şi am apărut pe aceasă lume plângând… Aşa plâng mai toţi copiii, de durere, poate, când trec prin strâmtoare, sau de bucurie că au scăpat de acea strâmtoare…Şi spre seară mă învineţisem şi au crezut că mă pierd şi au chemat preotul şi m-au botezat…Şi nu m-au pierdut…Asta îmi povestise mama atunci când o rugasem insistent să-mi spună cum a fost în ziua când m-am născut. Şi credeam în această poveste aşa cum credeam în răsăritul şi apusul soarelui… Din firimituri de întâmplări povestite reclădeam trecutul familiei şi copilăria…”

Tata…

Copilăria şi adolescenţa păstrează în romanul Vavilei Popovici, nonşalanţa şi inocenţa specifice unui timp lipsit de griji. Sunt evocate episoadele cele mai frumoase, iar comicul de situaţie, constând între contrastul dintre esenţă şi aparenţă, face din „Cartea mamei” o lectură spumoasă. „Mai târziu, pe la şase anişori îmi plăcea să cotrobăiesc prin dulapurile cu lucrurile mamei, atunci când ea nu era acasă şi împreună cu o prietenă scoteam rochiile, pălăriile şi pantofii.  Pe culoarul casei noastre se afla un sipet din lemn de chiparos. Frumuseţea lui nu putea să mă facă să-mi fie teamă, si nici nu mă putea opri de la curiozitatea de a afla tot ce este în el, ştiind mai ales, că mama scotea de acolo lucruri frumoase cu care se îmbrăca la ocazii speciale… Îl deschideam împreună cu prietena de joacă, scoteam de acolo ceea ce era mai colorat şi mai dantelat, ne îmbrăcam amândouă şi ne jucam “de-a doamnele”. Capacul lui era greu şi odată am simţit că mâinile mele nu-l mai pot susţine şi acestea au cedat, s-au strâns ca două pârghii, capacul a venit peste mâini şi peste gâtul meu. Salvarea a fost servitoarea, care a apărut în acel moment…”

Dragostea şi interesul scriitoarei pentru reconstituirea întâmplărilor sunt dublate de preocuparea pentru descrierea atentă a personajelor. În galeria acestora se înscriu ca emblematice, figurile tatălui şi ale bunicilor. „Pe tata aşa îl păstrez în minte, un tip impozant, cu ochelari pe nas, cu chelie, totul dându-i aerul de intelectual, de om serios, mereu preocupat. Văzându-i fotografiile din tinereţe, l-am întrebat zâmbind, când şi-a pierdut părul şi mi-a spus : «În tinereţe, pe când aveam doar treizeci de ani », iar eu mă născusem mai târziu şi nu-l văzusem decât fără păr. Dar îi stătea bine, avea trasături masculine frumoase, interesante…”

şi bunicii

Bunicii sunt cei care au şansa şi rolul de a fi cele dintâi călăuze ale copilului în drumul prin viaţă şi în desluşirea tainelor acesteia. „Aşa îmi deschidea bunicul ochii asupra celor din jur. Mi-am dat seama că din familie poţi învăţa tot atât de multe ca şi de la şcoală, de la aceşti oameni în vârstă care aveau şcoala vieţii şi care nu trecuseră în zadar prin viaţă… El îmi spusese că oricâţi copii ai avea, dragostea pentru fiecare este tot atât de mare ca pentru unul singur. Încercam să înţeleg acest paradox, era greu de înţeles, dar bunicul îmi spunea să-l iau de bun, ca atare să cred în el.”

În literatura română, Ionel Teodoreanu le închină un volum părinţilor părinţilor săi. „În casa bunicilor” rămâne o carte simbol, care captează prin idilizarea trecutului, înfăţişat prin ochii copilului de odinioară. O altă capodoperă, de această dată în versuri, dedicată bunicilor rămâne poemul lui Ion Pillat „Aici sosi pe vremuri”. Bunicii sunt cei care fac legătura între trecut şi prezent, între generaţii diferite. Bunicii au viziunea timpului, ei simt, de fapt, timpul şi trăiesc sub semnul tradiţiilor. La fel ca şi Ionel Teodoreanu şi Ion Pillat, Vavila Popovici înţelege că bunicii au un loc privilegiat în casă şi în inima celorlalţi, în special a nepoţilor. „Bunicul avea şi el  un fler pedagogic dar era prea sigur pe el, credea că nu poate da greş niciodată. Era puţin orgolios bunicul. Un pic de nesiguranţă, de nemulţumire, de smerenie îi putea determina o experienţă nouă, prin înlăturarea acestui obicei – fumatul. Gândea raţional, frumos dar acţiona, în acest caz, invers gândului, călca peste discursul lui logic şi acţiona sub influenţa unui impuls greu de înţeles. Eu doream să trăiască mai mult, să nu-şi scurteze viaţa, dar din respect nu-i puteam spune mai mult, gândeam numai.”

Bunicii sunt singurii în măsură să aducă în prezent, trecutul. Trecutul capătă astfel, prin relatările lor, un aer de legendă. Bunicii înţeleg că suntem efemeri şi că eternizarea lor se va face prin intermediul nepoţilor. Iată de ce, în „Cartea mamei”, bunicul va rămâne factorul de echilibru în casă, după ce Luchian este arestat. „După arestarea tatălui, curajul şi iniţiativa mea s-au diminuat, au dispărut chiar. O nesiguranţă, o teamă apăruse până şi în sufletul meu de copil. Bunicul era cel care îmi mai dădea curaj, prin felul său de a fi.”

De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte…”

Dincolo de firul narativ propriu-zis, de aparenta transpunere pe hârtie a unor întâmplări mai mult sau mai puţin demne de atenţie, „Cartea mamei” devine şi un prilej de a-i oferi cititorului vorbe cu tâlc şi învăţăminte. Romanul Vavilei Popovici se transformă astfel, într-o sursă de înţelepciune, care atestă nu doar vocaţia de sciitor, ci şi pe cea de filosof a autoarei. „Un gânditor spune că toate trăsăturile de caracter, stilul de viaţă, sunt înscrise pe faţa unui om ; liniile mâinii sunt o replică, un fel de mănuşă a lumii; iar în creierul nostru s-a adunat şi rafinat tot ce e real, plus tot ce e cu putinţă… Începusem să înţeleg că frumuseţea, urâţenia sufletului se răsfrâng în fizicul unui om, ca într-o oglindă. Şi probabil că la tinereţe sufletul ne este frumos încă… Aflam din lecturi că bogăţia lăuntrică a omului se poate citi în aspectul exterior: al gurii, al mâinii, al piciorului, chiar. Cineva spunea că faţa ne este cel mai fin seismograf al gândurilor.  M-am convins că aşa este.”

Un alt element distinct si definitoriu pentru romanul „Cartea mamei” rămâne interferenţa trăirilor de altădată cu prezentul. Brusc, firul naraţiunii se rupe, iar prezentul invadează. Pe neaşteptate, mama devine victima unui stupid accident rutier. Asistăm la un moment de suspans maxim. Complexitatea redării trăirilor sufleteşti impresionează până la lacrimi. Durerea copilului care simte că îşi pierde mama are aceeaşi acuitate, chiar dacă respectivul copil a ajuns la vârsta maturităţii. Până la urmă, doar atunci când ne dispar părinţii ne dăm seama pentru prima dată în viaţă, că nu mai suntem copii, abia atunci ne realizăm cu adevărat, vârsta. „Vine salvarea, mama este pusă pe targă, ne ducem la spital. Pe drum, asistentul de pe salvare îmi spune că nenumăratele fracturi cauzate de traumatismul suferit, îi pot pereclita viaţa. Ţipetele ei de durere mă înfricoşează. Simt, în aceste momente, cât de neputincioşi suntem uneori, noi oamenii, de a dărui îngrijire, dragoste şi speranţă, celor pe care îi iubim atât de mult… Ajungem la spital, mama este dusă cu targa la urgenţe, eu o  urmez. Citesc fişa întocmită de asistentă. Semne clinice : durere vie, echimoze, multiple fracturi, deformarea regiunii coxofemurale, posibilă fractură… Internare, radiografii, punere în ghips, calmante, etc. De-acum ştiu că voi rămâne alături de mama, zi şi noapte… Vinovat este şoferul maşinii  sau este greşeala mamei ? Nu ştim încă. Se face ancheta de către cei de la circulaţie. Mama este şocată, tremură, nu vorbeşte. Accidentele de stradă pot fi prevenite prin cunoaşterea şi respectarea regulilor de circulaţie, dar mama le cunoştea. Atunci cum i s-a putut întâmpla ?”

Părinţii nu trebuie judecaţi niciodată

Citim un roman ce îi aparţine în exclusivitate, mamei, toate se ţes în jurul ei, iar dacă ea, eroina principală, se stinge, nimic nu mai are sens. Cu pasiunea normală a copilului ce îşi iubeşte părintele, Oresia dedică totul – timpul, energia, puterea – îngijirii mamei. Suferinţa Tatianei este o ocazie pentru prozatoare de a relua şi a readuce în prim plan discuţiile avute cu fiinţa cea mai dragă, dar şi de a emite, cu acest prilej, judecăţi de bun simţ, cu profunde conotaţii religioase. „Am întrebat-o cândva, fiindcă prea mult timp păstrasem în mine acea întrebare: “Cum ai putut să-ţi părăseşti fiul?” Fusese obrăznicie, îndrăzneală sau duritate  din partea mea? Indiferent, nu trebuia s-o întreb. Îmi spusese cândva, atât cât trebuia să ştiu, cât putuse să-mi spună… Imediat, dându-mi seama de cruzimea întrebării, m-a năpădit regretul. Era însă prea târziu, scosesem pe gură acele « perle »; îi deschisesem mamei o rană. Mama izbucnise în plâns şi nu se mai putea opri… Aveam eu dreptul s-o judec ? Am înţeles mult mai târziu că părinţii nu trebuie judecaţi niciodată. Şi nici chiar oamenii străini. Sunt instanţe judecătoreşti menite să facă acest lucru, este instanţa supremă a Domnului Dumnezeului nostru care ne va judeca pe toţi.”

Curând îţi vei lua zborul

„Cartea mamei” nu lasă nici o clipă loc de echivoc moral. În primul rând, mama este cea care ştie să cultive în copil valorile înalte, acele valori cheie pentru ca fiica ei să devină un adult ce pune preţ pe spiritualitate.  « Tu să nu invidiezi pe nimeni în viaţa ta. Să încerci să înţelegi, să respecţi, să iubeşti şi dacă este cineva deasupra ta, să-ţi fie un exemplu. Cum să-ţi spun ? Să admiri în loc să invidiezi, aşa cum admiri o floare pentru frumuseţea şi mirosul ei. Admiraţia duce spre iubire, pe când invidia sădeşte ura în suflet.» Mama îi aduce întotdeauna Oresiei consolare şi o explicaţie plauzibilă, optimistă, pozitivă, creştină, asupra celor ce se întâmplă, asupra vieţii şi a morţii. « Nu fii tristă, Oresia, fiecare dintre ei au avut o misiune pe acest pământ. Nu se pleacă din această lume până nu-ţi îndeplineşti misiunea personală, de care trebuie să fii mulţumit, căci fiecare venim pe lume cu câte una hărăzită de Dumnezeu.” Mama este cea care o învaţă să îşi aleagă prietenele. „Să urmăreşti zborul de toamnă al păsărilor ; ele niciodată nu se amestecă, aceeaşi specie de păsări migrează neamestecându-se cu altele. Curând îţi vei lua zborul, va trebui să ştii bine în ce când te vei afla ».”

Oresia îşi ia zborul şi pătrunde într-o lume diferită de cea în care crescuse. Dacă despre copilărie, aceasta spune: „Doamne, ce frumoasă-mi fusese copilăria! Cât de lipsită de griji eram, câtă libertate aveam şi cât de fericiţi erau părinţii mei pe-atunci!”, despre prezentul pe care îl trăieşte departe de casă, afirmă: „Câtă ipocrizie !” Anii de facultate petrecuţi la Iaşi, dragostea ei pentru Rareş, căsătoria, pierderea copilului, fuga lui Rareş, singurătatea, durerea, perioada de profesorat într-un sat aflat departe de casă, violul repetat asupra ei al directorului şcolii – persoană cu relaţii în partidul comunist, societatea alienată în care se vede obligată să îşi ducă existenţa – „politica, femeia şi banul erau şi continuă să fie supremele forţe ale regimului în care trăim, forţe prin care se satisface dorinţa de parvenire…” – sunt doar câteva dintre reperele exteriorităţii prezente.

Prezentul dur şi urât rămâne una din coordonatele esenţiale ale romanului Vavilei Popovici. Promiscuitatea întâmplărilor prin care trece este atât de adâncă, încât totul pare a avea un aer apocaliptic. Contextul social nu lasă loc speranţei, iar  absurdul situaţiilor parcurse denotă degradarea morală a individului şi implicit, a societăţii. „Cameleonism, poate! Mască umană ! Cât va mai dura, Doamne ? Toată viaţa noastră? În prezent, nici o speranţă … Şi dacă se vor schimba timpurile, se va şterge totul cu buretele, cu ură şi dezinteres pentru trecut? Sau vor fi judecaţi cu demnitate cei care ne-au terfelit vieţile şi tot cu un rest de demnitate umană se vor retrage vinovaţii, într-un con de umbră bine meritat? Sau vor năvăli cei care au stat în umbra vinovaţilor şi se vor repeta paginile de istorie? Şi cine ştie ce minţi vor fi pe atunci, ce vor zămisli ? Oricum, nu poate fi mai rău ca acum !”

Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea!

Răul de care vorbeşte Vavila Popovici începuse în trecut. Evocarea trecutului, a unor biografii reale face din „Cartea mamei” un veritabil document de restaurare istorică a vremurilor apuse, a unei societăţi în care românii fuseseră deposedaţi de către comunişti de pământul strămoşesc. Bunicul autoarei îl portretizează cu o vervă ironică pe Lenin, creionând în relatarea sa, abuzurile ce urmau să se facă şi tragismul instaurat de noua eră. „Bunicul din partea tatălui, aflându-se sub ocupaţie rusească la acea vreme, auzise despre o cuvântare a lui Lenin într-o piaţă şi relatase familiei că Lenin vorbise maselor pe un ton categoric şi impunător, chemând bolşevicii la instalarea dictaturii proletariatului, la înlocuirea exploatării  şi asupririi prin libertatea şi drepturile poporului muncitor. Mulţimii înfometate i se promitea pâine şi libertate. Prin cuvântările lui reuşise să creeze o tensiune maximă printre participanţii care s-au înflăcărat. Era un bun orator şi în acelaşi timp un om împătimit, posedat de diavol – spun unii. Iar marea masă a oamenilor îşi amplifica câmpurile  bioenergetice şi rezona puternic…  Un sentiment devine molipsitor, însufleţeşte masele… Cu prilejul unui Congres, povestea bunicul, Lenin părăsind o sală, a exclamat: » Sunt duşmanul a tot ce se află la dreapta mea! »”

Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm

Sunt remarcabile în roman, pasajele descriptive, tablourile dinamice a căror legătură cu artele vizuale, în special cu pictura, dau o nouă perspectivă şi înţelesuri inedite textului.  La Vavila Popovici imaginile izbucnesc pline de concentrare şi de forţă sugestivă, amintind ca stil, de „Valurile” Virginiei Wolf. „Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate.”

La fel de important este de exemplu, modul în care percepţia directă şi concretă a naturii, a spaţiului exterior, transformă evocarea clasică a unei furtuni, într-o anunţare simbolică a iminentei morţi a Tatianei. Se sugerează incertitudinea, durerea, complicaţiile ce vor urma. Din nou, printr-o singură propoziţie – „vremea s-a schimbat” – Vavila Popovici prezintă o situaţie şi prefigurează o întreagă dramă. Ea anticipează şi prevesteşte nenorocirea ce stă să se întâmple, redând cu talent, concordanţa dintre natură şi starea sufletească a Oresiei. „În seara aceasta vântul bate cu putere, crengile copacilor îngenunchează, norii aleargă în forme fantastice întunecând cerul care devine din ce în ce mai plumburiu şi astupă frumuseţea de dincolo de nori. O ploaie torenţială se dezlănţuie ca un torent. Picăturile furioase se izbesc de geam, lovesc zgomotos pervazul ferestrei. Fulgerele zigzagate marchează cerul, tunetele zguduie pereţii rezervei. Mama deschide ochii şi-i închide de teamă. Ploaia îmi răvăşeşte întotdeauna sufletul. Sunetul ei, la  impactul cu pământul, de obicei mă bucură, ştiind că este strigătul de iubire al cerului, acum însă simt altfel… Funiile ei de mătase care sclipesc în zare, cerul încruntat, furios până la exasperare mă tulbură, mă înfricoşează. Ador însă fântânile arteziene care par o revanşă a pământului, ţâşnind spre cer în lumina razelor de soare şi oferind strălucirea desăvârşită. Privesc spre geamul ferestrei. Vijelie straşnică. De data aceasta o nelinişte inexplicabilă îmi macină fiinţa. Mă apropii de fereastră s-o închid, mi-e teamă să nu răcească mama.”

Cine-mi va fi de-acum sprijin ?

Nu întâmplător, „Cartea mamei” se deschide cu imaginea icoanei Sfintei Maria, născătoare de Dumnezeu. Ea este simbolul mamei universale, iar atunci când mama pământească nu mai există, rămâne o mamă cerească. Tatiana îşi încheie viaţa zbuciumată. Nu înainte însă, de a-i face Oresiei o ultimă şi vitală mărturisire – aceea că nu îi este mamă biologică. Oresia se află într-o situaţie limită, iar firul epic are un ritm tensionat. Durerea şi dramatismul trăirilor Oresiei, care înţelege că abia de acum înainte îi este dat să urce Golgota, sunt remarcabil redate în câteva întrebări: „Ce voi face când nu o voi mai avea ? Cu cine am să împart bucuriile, grijile, suferinţele ?… Cine-mi va fi de-acum sprijin ?” Răspunsul îl găsim în primele pagini ale romanului: „Maica Domnului  mi-l arată pe Iisus ca fiind « Adevărul, calea şi viaţa ». Poartă copilul pe braţul său stâng şi cu mâna dreaptă îl arată pe Mântuitor. În cea de a doua icoană  care şi-a păstrat  rama veche, Maica Domnului îşi ţine pruncul pe braţul drept. Fecioara – mângâietoarea – îl strânge pe prunc cu braţul său stâng; copilul Sfânt îşi lipeşte cu duioşie obrazul de cel al mamei sale, parcă i-ar cere mângâierea, pentru că toţi copiii din lume cer mângâierea mamei. Seamănă cu o icoană pe care am văzut-o pictată la Mănăstirea Moldoviţa « Pruncul şi Maica Eleusa » adică Maica înduioşării.” Probabil că este mai puţin important să îţi cunoşti mama biologică, atâta timp cât există o mamă care a fost dispusă să îşi jertfească Fiul pentru tine. A sosit momentul să înţelegem că nu trebuie să ne judecăm părinţii şi că povestea despre naşterea Oresiei era doar… o poveste pe care Tatiana, fin psihilog, o crease special pentru fiica ei, ştiind că orice copil are nevoie să îşi afle începutul. Dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru simplul fapt că într-o zi, va trebui să îşi ia zborul.

Punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…”

Mama a plecat la întâlnirea cu Hristos, iar îngerii i-au deschis cerul. Trecutul nu mai există. Ce mai rămâne? „Dorul ! Dorul de acele meleaguri înstrăinate… Iar mie, dorul de copilărie, dorul de cei plecaţi, dor de locurile unde mi-am petrecut copilăria, locuri cu natura şi cu arhitectura lor mult îndrăgită, dor de zbenguiala copilului care eram, dor de anotimpurile prin care treceam… Dor şi iarăşi dor !” Vavila Popovici lasă să cadă cortina. Doar aparent, pentru că  deşi „începe să se aştearnă uitarea…, din când în când îmi apare chipul mamei ceresc. Câteva diamante de rouă strălucesc în privirea sa… O aud  vorbind, continuând povestea neîncepută…” Povestea va continua, generaţie după generaţie. Aceleaşi bucurii şi tristeţi, acelaşi dorinţe şi regrete, aceleaşi împliniri şi dezamăgiri pentru toţi şi pentru fiecare dintre noi.

„Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, a spus cândva, un înţelept. Să fi avut dreptate Solomon? Probabil că de data aceasta, dreptatea este de partea Vavilei Popovici, care ne spune că mai există o poveste neîncepută. Şi că ea continuă. Şi atunci, revine o lume a visării, în care imagini străvechi, dătătoare de putere şi de speranţă iau formă de cuvinte. Sunt cuvintele Virginiei Wolf, în „Valurile”:  „Aş fi pierit ca umbra peste pajişti, îndată m-aş topi, m-aş cufunda în beznă şi m-aş istovi ca ea, în locul unde se întâlneşte cu pădurea, de nu mi-aş sili creierul să înalţe alcătuiri îndărătul frunţii mele; îmi impun să definesc clipa de faţă, fie măcar într-un vers unic, neaşternut pe hârtie; îmi impun să însemn măsura asta măruntă în lunga istorie care începe de la Egipt, de pe vremea faraonilor, când femeile duceau la Nil urcioare de lut roşu. Îmi pare a fi trăit mii şi mii de ani. Dar dacă închid ochii, dacă nu reuşesc să fixez punctul în care trecutul se îmbină cu prezentul…”

Dincolo de aparenţe, dincolo de trecut şi prezent, „Cartea mamei” are un final optimist. „Da, trebuie să încep un nou proiect de viaţă !”, spune Oresia. „Fericirea include întotdeauna un sens şi un scop în viaţă.  Trebuie să existe dorinţa de a mă elibera de trecut, de a mă curăţi spiritual şi a mă întoarce la momentul prezent.” De aici înainte, trecutul şi prezentul se vor depăna la timpul viitor. Pentru că urmează să se scrie o altă poveste, o poveste neîncepută.

OCTAVIAN CURPAŞ

Phoenix, Arizona

_______________

17 Mai – Constantin Mîndruţă: „Emanuel”, Poezii creştine, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti (Cezarina Adamescu)

Moto:

„Când zarea din privire-ntinereşte

Te am în suflet şi mă cred iubit”.

De la experiment literar la trăire autentică, poeziile creştine ale lui Constantin Mîndruţă glisează sugestiv în realitatea contingentă şi, o dată cu veghea de rugăciune şi visul, se înalţă în transcendent pe calea Luminii divine, singura de urmat de orice creştin pentru a-şi asigura viaţa veşnică.

Îl aflăm pe autor în ipostaze creatoare diferite, de la poezia spirituală la cea satirico-umoristică şi de expresie socială, creaţia sa constituindu-se într-o permanentă, plăcută şi edificatoare surpriză.

Mesaj izvorând din străfunduri de suflet şi răzbătând la suprafaţă ca un filon de aer reavăn împrospătând fibrele cele mai intime, apoi, prin undele ideatice atingând spaţii nebănuite, poemele care alcătuiesc volumul  „Emanuel”, poezii creştine, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2005, rezonează de la o tâmplă la cealaltă,  atingând ochiul minţii şi întorcându-se ecou-bumerang înăuntru, acolo unde încheieturile sufletului îmbrăţişează inima fiecăruia. Entropie de stări şi imagini vădite-n Cuvânt cu alonjă subtilă în conştiinţe.

Supraliminal şi subliminal ideile au forţa germinativă a bobului de grâu înmormântat în fărâma de lut, care, la timp potrivit, încolţeşte fără-de-lege, muşcând sfios din razele blânde ale astrului zilei. Întremat, uimit de propria cutezanţă bobul mărunt se deschide discret sub ochii şi nările mirositorilor tineri.

Tăiate cu precizie în floarea de bazalt a versului clasic, poemele respiră  aerul sfânt al ceremoniilor matrimoniale scăldate în ivoriul rochiei şi al voalului de mireasă dar şi în decenţa costumului impecabil şi fără de pată al mirelui.

Este mai curând vorba de pregătirea pentru nunta celestă la care suntem invitaţi să participăm în straie alese şi neprihănite. Căci nimeni n-ar îndrăzni să se înfăţişeze în strai de prihană la întâlnirea cu Mirele.

Cu sufletele – candele vii -, oaspeţii aşteaptă ospăţul euharistic. Aceste versuri pot nutri şi potoli setea la fel ca odinioară în Joia cea Mare a vânzării, Pâinea şi Vinul, transformate în Trup şi în Sânge, la Cina de Taină.

Dar ce dovadă mai „palpabilă” de iubire există decât kenoza hristică, nimicirea de Sine a Cuvântului Veşnic până la moarte şi încă moartea pe cruce. Cuvântul venit în lume în chip de Om să slujească şi nu să fie slujit, culminând cu : „Şi a primit blestem făcut să fie,/ Noi să scăpăm de a mai fi blestem” („Dovada veşnică”).

„Misterul credinţei” – atât de adânc şi de nepătruns, chiar şi de ucenicii care s-au aflat în preajma Lui şi au fost martori ai suferinţei, morţii iar apoi ai mormântului gol şi implicit, ai Învierii – constituie arvuna mântuirii noastre : „E Învierea veşnică dovadă/ De mântuire astfel împlinită,/ Statornic inima în ea să creadă – / Împărăţie de noi toţi râvnită” („Dovada veşnică”).

Îmbărbătarea, îndemnul la răbdare în necazuri şi dureri care „primite de la El devin averi” („Să-L aşteptăm”), stăruinţa în rugăciune, înfruntarea păcatului cu tărie, vor avea ca răsplată unirea definitivă, vederea lui Dumnezeu faţă către faţă : „Vom fi atunci cu Domnul împreună/ Când măreţia îşi va arăta” („Să-L aşteptăm”). De aceea noi trebuie : „Să-L aşteptăm, doar El ne poate duce/ La Tatăl Lui ce nu ne-a părăsit”(„Să-L aşteptăm”).

Din mâna lui Mesia toate neajunsurile devin binecuvântări şi  „făgăduinţa este mângâiere”(„Naşterea din nou”).

Constantin Mîndruţă poate spune cu deplin temei : „Sunt un părtaş al Casei Sale,/ Călătoresc necunoscut,/ Nedespărţit pe a mea cale/ De Tatăl care m-a născut.// Rămân în El ca nepăcat/ Şi-aceasta-nseamnă mărturie/ Spre slava Celui ce-a iertat/ Prin jertfa Fiului simbrie.” („Copil al lui Dumnezeu”).

Întoarcerea la Cuvânt este punctul cheie, determinarea creştinului pe cale, în mersul şi devenirea lui spre Patria cerească : „Nimic pentru folosul tău,/ Eşti mădular al Lui Hristos/ Şi dacă crezi cuvântul Său/ Fii semenilor de folos.// Un duh smerit se lasă judecat,/ Smerenia mândriei e-n mormânt,/ Dacă trufia s-a-nrădăcinat,/Să ne întoarcem la Cuvânt” („Smerenia”).

Deşi  „Greşim fără să ne gândim la Judecată,/ Aşa ne înşelăm singuri iertarea,/ Cu cât ea este mai îndepărtată/ Şi drumul nostru a găsit pierzarea.” („Să nu uităm de Judecată”) – autorul ne dă asigurări că Dumnezeu e dragoste-n credinţă şi „bunătatea, îngăduinţa şi răbdarea/ Ne fac şi mai bogaţi în pocăinţă”(„Să nu uităm de Judecată”).

O carte având ca personaj principal Divinitatea Supremă. O veste bună  adusă de un Înger sau de Înaintemergătorul lui Dumnezeu, cel care netezea Căile Lui. „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu”. Kerigma vestită încă de profeţii Vechiului Legământ e foarte promiţătoare : „Emanuel – Dumnezeu e cu noi!” Nu suntem singuri. Moartea pentru credincios nu există. Dumnezeu a sfâşiat băierele morţii, s-a înălţat deasupra ei, a biruit-o, „cu moartea pre moarte călcând” – şi ne va face şi pe noi s-o biruim. „Boldul morţii” – păcatul – nu mai are putere. Un mesaj îmbucurător de speranţă străbate – fir roşu  de foc – Dumnezeu vine, să-L aşteptăm. El ne va mântui, ne va ierta păcatele luând asupra Sa totul din iubire pentru noi, uşa harului e deschisă, vom dobândi cetăţenie în Cer : „Trecând prin lume-aceasta peste toate/ Să vadă toţi că suntem cu Iisus” („Cetăţenie în Cer”).

Ca să nu rămânem goi, Dumnezeu ne aşează în suflete Duhul Său, partea de divinitate hărăzită fiecăruia. De felul cum înţelegem părtăşia cu Dumnezeu depinde mântuirea noastră. Şi aceasta deoarece : „Cu Hristos în Dumnezeul Viu,/ Moartea nu-i îndeajunsă”(„Chrisostom”).

Din toate versurile răzbate îndemnul la iubire – poruncă  sacră în Noul Legământ, lăsată chezăşie ca Lege de Har prin care ne recunoaştem ca şi creştini, fii ai Tatălui şi fraţi ai lui Hristos, demni de cetăţenia cerească: „Să punem deci în fapte bunătate/ Şi să iubim aşa cum El ne-a spus”(„Cetăţenie în Cer”).

Veşnicia trebuie clădită aidoma unui sfânt edificiu încă din această viaţă, având ca temelie credinţa. „Oricine crede, nu e judecat,/ Cere-ţi iertare deci şi te supune,/ Numai aşa mai poţi fi împăcat,/ Copacul unde cade va rămâne” („Încotro?”).

În sfârşit, autorul ne îndeamnă la rugăciune smerită care e foarte plăcută lui Dumnezeu : „Nu ridicaţi spre Domnul doar oftări,/ Smerenie, supunere să vadă,/ Îngenuncheaţi în rugă şi cărări/ Vor duce în a Raiului Livadă.// La fel spre Tată se ruga Iisus,/ Numai aşa cu Dumnezeu vorbim,/ În inimi cercetează Cel de Sus/ Şi nu le urgiseşte de-L iubim.// Să nu uităm Sfânta Rugăciune,/ Credinţa o va face ascultată, Doar inima înfrântă poate spune/ Că Dumnezeu nu uită niciodată.” („Să ne rugăm”).

Un alt îndemn este acela de a fi noi înşine lumină lumii : „Făclia de har luminează/ Şi pentru noi ea este divină,/ Credinţa singură veghează,/ Cu ea suntem lumii lumină.” („Lumina”).

Respectul, ascultarea faţă de bătrâni sunt de asemenea evidenţiate în poeme şi sunt plăcute Domnului care le-a lăsat drept porunci : „Domnul stă celor mândri împotrivă,/ Celor smeriţi le dăruieşte har,/ Bătrâni şi tineri, fiţi deopotrivă,/ Ca totul să nu fie în zadar.” („Alături”).

Să  nu îndepărtăm Lumina iubirii lăsată de Hristos, spune autorul : „Ajută, Doamne, cu credinţă trează,/ Pe care nu mai ştim că am primit-o,/ Lumina-n întuneric luminează/ Şi întunericul n-a biruit-o.”(„Lumina credinţei”).

La rându-ne suntem izvoditori de lumină, părticele din Lumina lui Hristos: „În faţa Lui noi strălucim/ De la lumina Lui Hristos,/ Putem să ne deosebim/ Dumnezeieşte de frumos.// Suntem pietre scânteietoare,/ Domnul pe ele a săpat/ Numele nostru de răscumpărare,/ Dar lumea nu îl vede de păcat” („Lumina noastră”).

Un lucru cert : „Nu avuţia pământească/ E legătura către veşnicie,/ Iubirea de făptura omenească/ Alegere în inimă să-ţi fie.”(„Iubirea”).

Porunca Iubirii trebuie să ne fie călăuză după modelul lui Hristos : „Porunca e dulce şi este durată/ O dată cu Crucea ce ne izbăveşte.// Iubindu-ne, dragostea noastră e sfântă,/ De raza Golgotei eternă lucrată,/ E de la Dumnezeu trimisă şi cântă/ În inima care cu ea e-mbrăcată.// De cei care sunt iubitorii de sine/ Nu e pricepută venirea de Sus,/ Mă rog pentru tine ca şi pentru mine/ Iar Tatăl ne vede la fel ca Iisus.” („Porunca Iubirii”).

Doar Iubirea Divină ne deschide Poarta spre nemurire: „Nu e o mântuire să crezi în Dumnezeu/ Şi demonii cred şi se înfioară,/ Hristos a murit în numele meu/ Iar eu I-am fost o povară.// Golgota respiră în sânge uitat,/ Mi-e frică să pot a-nţelege/ De ce Cel trimis pentru noi a-ndurat/ O moarte ce  nimeni n-alege.// Există poartă dincolo de Cer,/ Spre nemurirea noastră-a fost lăsată,/ Învaţă-mi, Doamne, sufletul să sper/ Că răstignirea Ta mereu mă iartă.”(„Poartă de Cer”).

Dacă  vom putea conştientiza harul primit, ne vom face părtaşi sfinţeniei în har: „Ce har nemărginit ne este dat!/ Iubind ca El, intrăm în a Lui voie,/ Numai Iisus ne este Împărat/ E tot de ce putem avea nevoie.”(„Har”).

Pâinea care ne trebuie – Iubirea –  ne este dată şi prin acest frumos volum de poezii creştine, împletite cu Iubire de Dumnezeu şi de semeni.

CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 2 august 2009

______________

14 Mai – Constantin Marafet: „Rădăcină înstelată“, Ed. Mesagerul, Chişinău (Adrian Botez)

Poet, om de cultură, editorul cel mai harnic din judeţul Buzău, Constantin Marafet îşi lansează, azi,  al optulea volum de poezie: după surprinzătoarea poemă din poeme, Eu şi sora mea, umilinţa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2008 – Constantin Marafet îşi consolidează, prin noul său volum, RĂDĂCINĂ ÎNSTELATĂ (Ed. Mesagerul, Chişinău, 2009) caracteristica de Duh, pe care i-o remarcam şi semnalam în precedentul: franciscanismul de tip mioritic, adică adaptat la văzduhul şi mitologia tăinuită, încă nedezgropată complet, a Râmnicului Luminat. Râmnicul Sărat a devenit, în viziunea Poetlui Marafet, din simplu topos laic şi „vatră” a Focului Vieţii („desprinsa vatră: Râmnicul Sărat” – cf. Alean) –  topos sacru şi simbol al Iazul Iluminării, Iazul  Ascuns în Cer, al Fiinţei/Fiinţării Autentice („mi-e soră luna, soarele mi-e frate/ şi Râmnicu e basmul înecat”; „oh şi ah lumânăresc/ Doamne, mă Râmniceresc” – cf. Ravac). Un fel de „mă grăniceresc”, „mă fac vecin, prin hotarul iniţierii, cu Lumina Lui Dumnezeu”.

Autorul fiind adept fervent al „muzicii sferelor” platoniciene” şi al orfismului, poezia lui C. Marafet îşi alternează, firesc, pe ison când de doină, când de blestem popular, diezii şi bemolii: >>>>

1jalea lunară, pricinuită de degenerarea istorico-mundană, „vântuită” („cazi cuvânt/planând în vânt”),  numărând răvăşirile încremenite în ceară ale Solului Timpului Istoric, Moartea: „câte morţi trec morţii-n ceară?” – cf. Înserare),

2-precum şi dragostea solară faţă de Creaţie – şi, din Creaţia Lui Dumnezeu, se trag două veşnicii vrednice, alternativ, de cântec de mustrare şi de adoraţie: Grădina Paradisiacă şi Femeia Selenar-Acvatică, amintind de jocul iniţiatic al ştimelor, cu muritorii:  „moartea în secundul rol/(…) căzând nopţii trist bemol” – sau: „cheia sol îţi mai visezi/ cu bemoli şi cu diezi” – toată cântarea baladescă fiind una închinată, la modul trubaduresco-balcanic, depăşind păgânismul renascentist („iubito/rafaelito” – cf. Cumpăna), pentru smerirea de icoană bizantină, creştin-ortodoxă, cu reminiscenţe galileene: „pe sub pleoape arse/cade luna/cât laguna//nu-i femeia?/ speriată de furtuna/prafului din Galileea”;  „cine o aprinde/floarea ca ghiocul/spovedind norocul/mirului fierbinte//grea înmiresmarea/la înfluturare” – cf. Floare de înfluturare.

Femeia „speriată de praful din Galileea” este, de fapt, Femeia Restaurată, Femeia Marianică, extrasă din istoria-paf-prăfuire satanică, pentru a pregătii lumii, în ceruri, Mântuirea Luminătoare şi Des-Prăfuitor-Purificatoare

Din păcate, istoria nu-i dă voie Femeii să transcendă definitiv decât prin Poezie…Istoria o ţine prizoniera „hingherilor” şi păpuşarilor”: „mini Eva/hăituită de hingheri” (…) „te-nbeţi cu-agheasma milei/la un teatru de păpuşi” (cf. Palimpsest).

Sugestia Poetului este că soarta Lumii este legată de soarta Femeii: o lume în care Eva nu poate transcende definitiv, mântuitor, în ipostaza marianică (ba chiar deviază, în spirit eminescian, spre Dalila…nedepăşind, prin vocala „a” multiplicată, durerea spre iluminare…  – cf. aaa) , este o lume ca „pantomimă de seisme” spirituale (cf. Beteală).. O lume care-şi reneagă esenţele şi-şi cultivă, cu maximă iresponsabilitate, „betelile” aparenţelor…Adică,  recuzita Marelui Iluzionist-SATANA…

Avertismentul acestui volum: cine nu se străduieşte pentru a primi, din transcendenţă, Revelaţia Grădinii (figurată prin Arborele cu Rădăcni în Stele-Cer: „rădăcini din  Frunză” – cf. Corolar), cine nu răvăceşte Vinul Stelar, întru împărtăşirea cu „Cereasca Mană” – cine nu râvneşte să fixeze, întru Grădină, Mireasma… – acela  va fi condamnat să rămână, fiinţial, în zona derizoriului, a terorii/obsesiei formelor/poliţienescului anti-stelar, a fluviului formelor-mulaje şi a ZAŢULUI, ca ultimă umbră a formei, rest fiinţial autodezintegrator, urmărit, ca de un bocet cosmic, de starea, zădărnicită de rost transcendent, a aleanului: „sclipăt/ radar/înserare/mulaje/mireasmă/zaţ//(…)//neguros sporeşte zaţul…(…)… alean/târât cuvânt” – cf. Corolar.

Acest Poet este obsedat de Râmnicul Fiinţei. Ne semnalează Răul din noi-fiinţele Istoricizate întru Zaţ şi Mulaje, dar ne şi avertizează, prin cele 33 de poeme (vârsta Răstignitului…), că, totuşi, nu am depăşit, încă, Limita de răbdare a Mântuitorului/Limita Şansei Mântuirii

În stele mai avem o nădejde: cu condiţia SĂ NE CĂUTĂM, ACOLO, RĂDĂCINA STELARĂ!

…Pentru că numai anistoria Rădăcinii Stelare ne este Autenticul Râmnic Al Fiinţei

ADRIAN BOTEZ

__________________

13 Mai – Gavril Moisa: Fabule trăsnite”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, prefaţă de Constantin Cubleşan (Titina Nica Ţene)

Cunoscut ca poet şi epigramist, Gavril Moisa ne face o surpriză plăcută  publicând volumul de fabule, intitulat simptomatic”Fabule trăsnite”,Editura Grinta, Cluj-Napoca,2009,cu o prefaţă de Constantin Cubleşan.

Pentru a înţelege mai bine rolul şi sensurile fabulelor lui Gavril Moisa e necesar să facem un mic istoric al acestei specii literare atât de gustate de cititori. După cum se cunoaşte, fabula este o scurtă  naraţiune alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personifică animalele, plantele şi lucrurile, satirizând anumite moravuri, mentalităţi, deprinderi sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea este structurată astfel: povestirea propriu-zisă şi morala. Pentru realizarea fabulei se foloseşte, ca figură de stil , personificarea.

Fabula este folosită din cele mai vechi timpuri. Cei din Mesopotamia, cu 2000 de ani în.de Hr.gustau din plin această formă de redare a realităţii. În Grecia antică fabula era folosită cu succes de Hesioa (sec.VIII în Hr.), de Esop, (sec.VI în.Hr), considerat fiind ”părintele fabulei” , sau de Socrate. În Roma antică această specie literară era folosită cu multă rezonanţă de Horaţiu iar în Evul Mediu de autori care semnau cu pseudonimele: Romulus, Syntipus, etc, iar în secolul al XII-lea Marii de France publică o culegere cu 63 de fabule. Iar mult mai târziu această specie este folosită cu succes de La Fontaine, în Franţa, iar la noi Grigore Alexandrescu,(1810-1885) publică multe fabule, printre care: Boul şi viţelul, Câinele şi căţelul, Câinele şi măgarul, Dreptatea leului, Ursul şi vulpea şi multe altele.

Am făcut acest mic istoric pentru a evidenţia importanţa fabulei de-alungul evoluţiei socităţii omeneşti şi rolul ei în îndreptarea moravurilor acesteia, sarcină ce-i revine astăzi şi evantaiului de fabule publicate în acest volum de Gavril Moisa.

Dacă,  în regimul trecut fabula era ţinută sub un con de umbră , iată că în această perioadă ea revine, având ca scop criticarea unor situaţii , moravuri şi caractere de care ne izbim în fiecare zi.

Încă din titlu,  Fabule trăsnite , autorul ne pune în gardă că este vorba , conform înţelesului cuvântului “trăsnite”, de situaţi năstruşnice, extravagante, pozne, idei zănatice, etc.

Volumul cuprinde 34 de fabule care surprind plastic şi sugestiv întâmplări din societatea românească actuală puse pe seama unor animale ca: măgarul, guguştucul, pisica,şoarecele, corbul, pitulicea, catârul, capra, lupul, vulpea, şarpele, dulăul, pisica, hârciogul, furnica, greierele, râsul, mioarele, bursucul, papagalul, lebăda, brotăcelul, păsărica, vrăbiorul, condorul, ciocănitoarea, câinele vagabond, capra, tăuraşul, ţânţarul, musculiţa, vrejul, leul, iepuraşul, fluturele, melcul, ariciul, inclusiv umoristul şi epigramistul. Toate acestea personifică oameni cu caractere deformate , participând la întâmplări şi situaţii hilare şi ieşite din comun. Fabulele lui Gavril Moisa sunt oglinzi concave în care descoperim defectele semenilor noştri, dar atribuite unor animale, păsări şi plante: “De-o vreme are un vis nou,/ Că între vite e un Bou/ Şi, instinctiv, când turma doarme,/Se caută dac-are coarne.”(Măgarul).Fabula are morala:”Concluzia e de folos/ Un vis este mereu frumos”.

Schimbarea caracterului, a mentalităţilor şi în special cunoaşterea unor fapte , de multe ori ne luate în seamă, considerându-le minore, dar care diferenţiază personalităţile , le descoperim în “Privighetoarea şi…ciocănitoarea”:” Când au fost mici, erau surori/ Gingaşe, precum sunt două flori,/ Ele cu trilul şi cu firea/ Au înnebunit mereu pădurea.(…)Văzând că şi talentul moare/ Una ,s-a convertit…Ciocănitoare/ Şi,într-un codru-mbolnăvit,/ S-a apucat de…ciocănit./ Azi este o nefericită,/ Că”munca” ei e prost plătită! Învăţătura este:” Adesea, lucrurile “mici”/Fac diferenţa între păsărici. Sub lupa concavă de fabulist ce accentuează trăsăturile caracterologice ale personajelor” studiate” autorul obsearvă, ca la microscop, mişcarea browniană a personajelor în societate  şi asemeni caricaturistului le accentuează trăsăturile negative, îmbrăcându-le în haina alegorică a animalelor şi păsărilor.

Volumul  de fabule al lui Gavril Moisa revigorează această specie literară care a fost abandonată de scriitori în favoarea eseului şarjat, caricaturi sau pamfletului.

TITINA NICA ŢENE

________________

12 Mai 2010 – Olga Alexandra Diaconu: „Năstrapa nevăzută“, la Editura Semănătorul (Al. Florin Ţene)

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). Descoperim aici o nelinişte emanată de întrebări simptomatice în ordinea „sincretismului” dintre îndoială şi credinţă , perceput de poetă în spaţiul trăirilor sale. Adresându-se direct divinităţii autoarea încearcă să-şi potolească frisonarea eului prin lumina rugăciunii:”Găseşte-mi o cale de mijloc/ s-accept viaţa mea ca un vers/ în care se-nchide tot cerul / ca mie să-mi fiu univers. (E-atâta lumină pe cale).Freamătul ,dorinţa, întrebările ,constituie lanţul trainic al cauzalităţii şi speranţei, prin care doreşte să urce spre dumnezeirea salvatoare.Acestea sunt semne ale unei treceri imposibile, a unor speranţe care rămân „o umbră de vis sub copaci”, fante spre un înalt a cărui imaginare consumă toate posibilităţile de rugă şi visare ale eului liric , învăluit într-o dorinţă ontologică ,o pascaliană trestie gânditoare.

Majoritatea poeziilor sunt scrise în stil clasic ceea ce le conferă o muzicalitate  consonând cu ideile .De aici rezultă cu evidenţă că acea “lumină” venită dinspre divinitate, dintr-o metonimie a înţelepciunii, este semnul unei iubiri când:”Cu Tine-ascuns în suflet îmi e bine,/ chiar în lumină de eşti uneori,/ Te strâng în coşul pieptului mai bine/ să te pierd doar în cântec de viori.(Domnului Iisus Christos).Poeta în primul ciclu din acest volum jalonează evidenţa miracolului în prezenţa lui Dumnezeu şi al Fiului Său care se impune conştiinţei acesteia atunci când:”…îţi iubeşti Tatăl Ceresc/ se lasă Cerul ca un cant/ De spui o rugăciune-n şoaptă,/ Îl simţi în tine mai aproape/ şi-ncet ţi se coboară-n gând.(De spui o rugăciune-n şoaptă).În acest context poezia fiind scrisă la persoana a doua, poeta pare a se detaşa de starea sapienţială, ne implicându-se în metafizica acestei stări, dar  este o aparenţă înşelătoare ,fiindcă persoana fizică a Olgăi Alexandru Diaconu se află în această persoană ,precum mâna într-o mânuşă. În „Ca un fluviu de lumină“, poem ce se constituie într-o profesiune de credinţă, este folosit un limbaj al unei hermeneutici a mesajului divin sau a unei stări poetice aureolată de lumină. Fiind o interpretare a unei stări a eului stăpânit de sentimentul sensului primordial ce poate fi “numai un izvor de lumină“, înţeles ca dătător de bucurie, înţelepciune şi deschizător de înalte aspiraţii. Există, aşadar, o întreagă serie de locuri în care circumscriu tematica profetică. Este vorba întâi de toate de acel difuz presentiment luminos ce se lasă întrezărit în imaginarul poetic, privind fascinaţia Divinităţii  aflat în ”poalele pământeşti-/ munţii şi văile/cerul şi apele-“.

Ciclul de poeme “Năstrapa nevăzută” trebuie citit şi ca o mărturisire divinatorie pe fondul unei serii de incantaţii înţelese ca rugăciune , dovadă a decodării  sensului dat unui obiect din care sorbim cu toţii înţelepciunea creştină. Poemele sunt scrise cu sensibilitate , constituindu-se în proiecţia unei credinţe bogate în simboluri creştine.

Cel de-al doilea ciclu din volum”Căruţa cu flori” este încărcat de imagini emblematice, de plasticizări şi ornamentaţii preţioase.Viaţa este văzută ca o căruţă cu flori”plină ochi cu flori mărunte/ Viaţa e ca o căruţă/ cu trei roţi şi gânduri multe.”(Căruţa cu flori).Spre deosebire de primul ciclu , acesta este frisonat de un optimism moderat. Imaginaţia somtuoasă, hrănită din elanuri baroce produce secvenţe de o plasticitate îndrăzneaţă, dar impresia generală e de rafinament vitalizat, în care emoţia şi-a construit propria-i firidă: „Totul strălucea-n safire/ când era el arhitect/ transformând arta în fire/ ca un prea vechi înţelept”(Peste veac,râzând,Baudelaire).Olga Alexandru Diaconu este o poetă matură, subtilă şi profundă, dezvoltând, în registru simbolic, poeme ce se rup de real prin retorică: „Simt aeru-n nări cum pătrunde/ cu tăria unor nebănuite alcooluri, /umbre albăstrii se desprind dintre noi/ şi dansează-n lumina unor sfinte soboruri.”(Nebănuite alcooluri).O parte din poemele din acest ciclu sunt dedicate unor scriitori din istoria literaturi naţională şi universală, tangenţiind cu realitatea prezentă în care se devoalează afinităţile poetei, astfel se eliberează viaţa de ficţiune, recuperând esenţialul şi  chemând „În noi trecutul “care este „mereu prezent-/ sărmanii în curând vor vrea judeţe/ Ei nu mai cred în nici un dizident,/ căci adevărul are multe feţe…(Lui Sadoveanu).Construite cu talent, poemele conţin mult suflet, inteligenţă artistică ,o doză de ambiguitate premeditată care le apropie de ermetismul liricii moderne, dar şi multă muzicalitate interioară ce consonează cu subiectul. Dinamica poemului e figurată, prin urmare, de stil,de metaforă,ritm,rimă şi simboluri.Drumul prin text e ca o curgere ritmică a unui izvor, în care poeta este sechestrată în propriai carapace construită de ea, precum Peter Kien, personajul lui Elias Canetti din Orbirea, era prizionierul bibliotecii.

Poemele sunt sondaje în trăirile eului, tatonări ale psihismului, „construcţii”ale interiorităţii prin limbaj. Substanţa lirică se dilată în emisii şi reflecţii în prea- plinul imaginaţiei. Lumina cade, în poemele Olgăi Alexandru Diaconu, cu efluvii de senzorialitate, materială, ca un voal transparent, cu irizări de culori ireale , ca în tablourile unui Vermeer: „dar soarele renaşte înmiit/ sclipindu-şi razele prin pâcla vremii”. Toate acestea sunt semne de poezie adevărată, profundă, eliberată de orice imprecizie.

AL.FLORIN ŢENE

_________________

11 Mai 2010 – Lucian Mănăilescu: „Am auzit că viaţa e frumoasă“ Buzău, Editura Teocora (Corneliu Vasile)

Antologia de versuri a poetului Lucian Mănăilescu este structurată în ciclurile „Patria amară”, „Foşnetul grecilor”, „Lacrimi de Murano şi alte poezii”  şi „Lumea din nori”. „Câteva explicaţii” de la pag.120 arată că că sunt atât inedite, cât  şi poezii reluate din volume anterioare, iar unor scriitori consideraţi a-i fi fost alături (Constanţa Buzea, Passionaria Stoicescu…), autorul le mulţumeşte aici. „Datele despre autor” prezintă un scriitor cu volume, colaborator la mai multe reviste de cultură: Oglinda literară, Cronica, Viaţa românească, Luceafărul, Cetatea literară.

Poezia „Îmi iubesc patria”  sugerează lipsa unui motiv vizibil pentru acest sentiment, întrucât  ţara a evoluat cu „indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile”, iar „umbra viitorului refuză să vină”.Aceeaşi atmosferă, care evocă mistificarea istoriei şi a mitologiei,  apare în poezia „Sfântul Gheorghe”.Iar în „Dezertare”, patria este văzută ca o abstracţiune constrângătoare, dar acceptată, poate din inerţie.Însă gândul soldatului ,care clamează  slujirea  necondiţionată , este, în realitate către acasă:  „aleargă/ de rupe pământul/ către casă”.

Evenimentele şi frământările politice  şi sociale afectează profund spiritualitatea şi stările sufleteşti.Astfel, poetul apreciază că totul e trecător, de exemplu dispărutul şi îndelung inculcatul „paradis proletar”, sau înfricoşătoarele dispute ruso-americane din perioada conflictului caraibeean al rachetelor din Cuba, pe când poetul era licean.Păsări neînsemnate, cum sunt vrăbiile, „ciugulesc istoria” şi fac „comentarii gureşe” la adresa eternităţii („Atlantida”). Totul este creştere şi decădere, iluzie şi ştergere fără urme, aşa simte poetul, aducând în prim-plan figura împăratului Napoleon, care îşi continuă fără oprire discursurile mobilizatoare, până când se vede izolat pe o insulă („Dunele mării”).Sunt şi alte personaje în aceste versuri, coborâte din mitologie, literatură sau arte: Alexandru cel Mare, Van Gogh, Shakespeare, Chaplin, Zahei Orbul, Jacques Cousteau, Eugenio Montale, Ahab din romanul „Moby Dick”, Robinson Crusoe. Nu lipsesc elementele universului local, românesc: Bărăganul este un „Levant la marginea cerului” („În autobuz cu Eugenio Montale”). Iar sugestia adusă de prezentarea vieţii sociale dintr-un mediu viciat este că totul se prăbuşeşte, sau că „despre complicităţi vorbim numai de bine” („Memorie comunitară”). Nu există nicio şansă de a îndrepta răul din jur, astfel că poetul se hotărăşte să se împuşte, nu cu gloanţe, ci cu însăşi poezia pe care  vrea să o trăiască şi ,în acelaşi timp, să o falsifice.

Deşi există sentimentul tristeţii, al neputinţei de a îndrepta lumea, inclusiv regretul după  anii tinereţii („Fotografie utopică”, „Ultima vânătoare”, „Totul se transformă”), sunt şi versuri unde transpare o speranţă, reprezentată de deschiderea sugerată de apele oceanului („Fereastra”), sau de insinuarea unei victorii mult mai importante a omului/pescarului, care aduce la mal (acasă), vâslind, „hoitul albastru al mării”(„Bătrânul şi marea”).

Căutător de certitudine şi de stabilitate, poetul este un însingurat, care le va lăsa copiilor, drept moştenire, „fiecăruia bucăţica lui de singurătate”  („Robinson la colţul străzii”).Este însă şi un gânditor, care aduce în faţa cititorului tabloul crucificării, în care bunicul poetului este unul dintre „tâlhari”, dar la mijloc, pe cruce nu se află nimeni, motiv de reflecţie.

Remarcăm expresiile poetice pe care autorul le cultivă, spre deosebire de condeieri înrobiţi simplificării, simplicităţii , vitezei şi superficialităţii motivate prin ritmul vieţii moderne. Astfel de expresii frumoase sunt: „scobind nuca de cocos/ a amurgului”, „doar un muşuroi/ de foşnete creşte, an de an, în măruntaiele junglei”, „din întuneric maimuţa/ galbenă a toamnei/ aruncă în mine cu frunze”,  „azi e ziua de naştere a iluziei şi nu ştiu/ ce foşnet de rochie i se potriveşte”.

Clarificarea titlului cărţii este dată în poezia „Urechi de iepure”, unde poetul se imaginează  aşteptând evenimentele vieţii pe care le va trăi şi afirmă:”Am înţeles că viaţa e frumoasă/ ca o condamnare la moarte”.

În încheiere,enumerăm elementele universului naturii, satului şi copilăriei, care sunt frecvente în alte poezii: podul cu fân, toamna, pomii (nucul, cireşii), coasa ruginită.

Lucian Mănăilescu este un poet care simte cu acuitate  agresiunea mediului ambiant asupra frumosului şi exprimă cu talent efectele acestui fenomen, cu argumentele artei autentice.

CORNELIU VASILE

________________

10 Mai 2010 –  Daniel Grosu: „Dincolo de iubire“, Editura ,,Savia“, Iaşi (Monica Grosu)

Dincolo de iubire nu este doar o sintagmă cu rezonanţe poetice, ci şi titlul unui roman (Editura ,,Savia’’, Iaşi, 2002), scris de un profesionist al condeiului, ziaristul vasluian Daniel Grosu, ce nu se află la prima lui încercare de a cocheta cu literatura, ţinand cont că a scris şi un roman umoristic, Eu şi Păcăliciul.

Cartea reflectă mai mult fluxul conştiinţei eroului principal, nimeni altul decât un jurnalist, dezvoltând mai puţin o acţiune propriu-zisă, care de altfel, nu lipseşte întru totul. Din acest unghi, dezvoltarea epică tinde mai mult spre confesiune, spre conturarea unui dosar de existentă, cu toate că, în paralel, pelicula narativă cuprinde în perimetrul ei şi alte poveşti de viaţă, imagini caleidoscopice ale realităţii, toate contopite într-o nevoie aproape fluidă de comunicare şi destăinuire. După cum ne sugerează şi titlul, romanul supune atenţiei tema iubirii, o iubire dincolo de care protagonistul descoperă cu stupoare tot iubirea, stările pe care le încearcă fiind, în mod surprinzător, contradictorii celor aşteptate. Duelul amoros ni se dezvăluie acum sub o altă definiţie, aceea că viaţa nu poate fi trăită în absenţa iubirii, că orice experienţă, fie ea şi una dramatică, lasă loc unui alt orizont al aşteptării afective.

Fluctuaţiile unei relaţii de iubire deficitare adâncesc eroul într-un univers propriu, al întrebărilor fără răspuns, un univers definit prin incertitudine şi ezitare, cu propensiuni spre reflexivitate şi meditaţie. Firul narativ central ţese povestea unei iubiri dintre Lucian, alias Luc, şi Anca, o femeie frumoasă, capricioasă, cu mister personal şi comportament derutant. În definitiv, în roman apar mai multe cupluri asupra cărora se aruncă o lumină difuză, ce doar sugerează destinul protagoniştilor, fără a duce la bun sfârşit povestea lor şi fără a elucida destine. Autorul pare un observator implicat al realităţii din jur, un analist totuşi lucid şi atent care înregistrează în detaliu gesturi şi vorbe, aparent banale, dar care în diverse contexte alcătuiesc scenarii veridice de viaţă. Sub derularea unor banale întâlniri şi dialoguri, se creionează, din trăirile şi gândurile obsesive ale lui Luc, un al doilea fir narativ, accentuat confesiv, având ca dominante stilistice ironia, umorul şi o foarte reuşită expresivitate lirică. Trebuie, de altfel menţionată, în structura cărţii, prezenţa unor pagini de poezie efectivă, pagini inserate în finalul fiecărui capitol, ce încheie astfel într-o tonalitate lirică, cu un surplus de sensibilitate, întâmplările cotidianului banal, prozaic, trăite de protagonişti.

Cartea se încheie într-o notă uşor optimistă, iubirea dintre Luc şi Anca nu se împlineşte, după cum era şi previzibil, însă, o nouă relaţie bate răbdătoare la uşa eroului, este vorba de prietenia cu Crenguţa, fata ce îi sare în ajutor ziaristului de fiecare dată când are prilejul. Apropierea de Crenguţa începuse mai devreme cu ocazia unor anchete pe care protagonistul le făcea pentru ziar, însă meandrele acestei noi relaţii amoroase au cuprins şi alte întâlniri, unele soldate cu adevărate dezlănţuiri ale pasiunii.

În genere, romanul este linear, fără mari surprize epice, autorul dovedind un gust fin pentru ironie, situaţiile comice şi subtilităţile limbajului. Un exemplu edificator, deşi nu singurul, ar putea fi afirmaţia unui personaj din carte: ,,- Care-i treaba, ai venit să vezi dacă am murit? îl întrebă domnul N. Ei bine, încă nu! Sper să nu mor nici în ianuarie, ca să nu încep anul prost! Din februarie încolo, hai, treacă-meargă!’’ (p. 183).

Despre iubire s-a scris şi se va scrie mereu, Daniel Grosu ne invită să privim Dincolo de iubire, acolo unde el a descoperit tot iubirea, dar şi multă poezie şi o largă disponibilitate sufletească.

MONICA GROSU

_____________________

07 Mai 2010 – Constantin Marafet: „Rădăcina înstelată“, Ed „Mesagerul“, Chişinău, 2009 (Traian Gh. Cristea)

Recentul volum de poezii, inspirat denumit „Rădăcina înstelată”( Ed. „Mesagerul”, Chişinău, 2009), semnat de Constantin Marafet, atrage atenţia prin două elemente importante: profunzimea ideilor poetice şi originalitatea viziunii lirice.

Pornind de la structurarea inedită a cărţii, constatăm că secvenţele lirice sunt dispuse astfel încât să se asigure volumului  simetrie: incipitul conţine poezia „rădăcini” iar finalul – poezia „vatră”.  Corelând  titlul cu piesele din interiorul volumului,  înţelegem că „rădăcina” ca simbol al permanenţei telurice este în relaţie cu spaţiul celest, ambele  stând sub pavăza credinţei.  Grupajele de poezii  au o anumită fluenţă  dictată de logica poetică originală. După grupajul „Din frunză” curg celelalte grupaje: „Cerească mană”, „Jertfelnic”, „Smerenia icoanei”.

Este de subliniat faptul că autorul cărţii a ajuns la o conştiinţă poetică superioară. Aceasta se poate observa din crezul poetic situat în fruntea volumului său. La curtea Poeziei, creatorul este eternul  ucenic, adăpându-se din izvoarele pururi reîntineritoare ale creaţiei autentice : „O, Doamnă Poezie, ucenic/ rămân în veac supus cu ascultare/ la vrednice de-a pururea izvoare/ un mugur pe ram, un bob în spic” . Finalul poeziei poartă pecetea marafetească în care  s-a cristalizat un jurământ de credinţă propriu marilor poeţi de aici şi de pretutindeni: „fie-mi acesta cel mai greu păcat/ sub pleoapele cu moartea împăcate / mi-e soră luna, soarele mi-e frate/ şi Râmnicu  e basmul înecat.”   ( RĂDĂCINI)

Rezonanţe filozofice conţine poezia „din frunză” în care viaţa şi moartea devin personaje împrăştiind omului vrute şi nevrute: „cât e omul pe pământ/ într-o acordată gamă/ viaţa cu diezi îl cheamă/ în amvon înalt şi sfânt// moartea în secundul rol/ tot îi mută gol mormânt/ până-l vrea de tot înfrânt/ căzând nopţii trist bemol”.

Constantin Marafet  se „Râmnicereşte” turnând  focul patimei râmnicene în versuri mărturisitoare: „hai/ tă/ cuto/ arnăuto/ să ţi-l despoi/ vârful sânilor/ lăsând gurii însetate/ duda pe la descântate / ah vergina/ ghilotina/ fulgerile detunând/ taie capete pe rând” .       ( „oh şi ah”)

Cu tonalitate pamfletară este înzestrat poemul în manieră neomodernistă „carte poştală” . Poetul conturează metaforic atmosfera orăşelului patriarhal în care „liota-zabală-/ plăgile îşi spală” şi „tagma cea minoră” se crede „cuvioasa cântăreaţă”. Către final, poemul respiră vehemenţă. Cei loviţi de egolatrie sunt repudiaţi fără drept de apel: „spuza egolatră/ duce-s-ar/ cu cel samar/ cu urdori de bălegar/ în ţeara lui han-tătar”.

Nostalgia satului natal, Buda, irigă sufletul poetului pururi ameninţat de noxele zbaterii cotidiene. Dealurile, vâlcelele , fântânile satului alcătuiesc decorul purificator, un mic paradis teluric urcându-te-n visare fie şi numai pentru o clipă: „ mă urcă satul Buda în visare/ cu dealuri-leagăn candele- vâlcioare/ fântâni oglinzatoare . ei, din şpan…”( „elan”)

Ochiul poetului îşi simte vederea lovită de  ostilitatea unei „vremi” în care ceasul  măsoară destrămarea  prin „cel desmăţ păgân”. Este realizat un tablou  şocant în care domină imagini dure: „ca o fantomă castă în picioare/ pendula bate cel desmăţ păgân/ miroase a cucută morful sân/ oglinda dezgolindu-l din pudoare”. Revolta izbucneşte din versurile bine ancorate  în suferinţă, precum aburii fierbinţi din vasul cu apă în clocot: „din scaunul cu roţile reptile/ îşi scuipă mila spsmul libertin/ te-înbeţi mai crunt înjuri nu mai puţin / rotiţele acestei  vremi ostile”.

Dacă luăm în considerare stratul lingvistic al unor poezii,  putem afirma că poetul Constantin Marafet îşi continuă cu nedesminţită cutezanţă intenţiile dintr-un volum anterior, intenţii de a-şi primeni vocabularul şi de   a-şi crea propria gramatică poetică.

La nivel lexical, se poate observa includerea în versuri a unor termeni aparţinând diferitelor domenii. De exemplu, sunt folosite cuvinte din sfera religiei: „amvon”, „strană”, „irodiadă”, „Galileea”, „sacristie”, „Adam”, „Eva”, „Iuda”, „duh”, „neprihană”.

Apare o alternanţă a neologismelor cu arhaismele fapt care fereşte discursul liric de monotonie.

Poetul  creează noi termeni prin diferite modalităţi interne de îmbogăţire a lexicului: „sclipăt”, „aminului”, „înfluturare”, „lumânăresc”, „Râmniceresc”, „mealcei”, „smaraldă”, „oglinzatoare”, „spăldărării”, „cronicând”.

Cert este faptul că aceste cuvinte au funcţionalitate în contextele poetice concepute, fără să încripteze mesajul poetic. Totodată conferă versurior rezonanţe insolite.

Sintaxa poetică se caracterizează printr-o topică specială, prin enunţuri eliptice şi inversiuni care scot poeziile lui Constantin Marafet din locurile comune.

Rămâne de văzut cum va primi critica literară curajul acestui poet de a fi el însuşi. Noi credem în steaua lui şi-i citim cu plăcere stihurile: „o floarea florilor sentimentale/ acestui veac de iarnă sunt stingher/ mai înfloreşte-mi partea mea de cer/ tot în pământul cerurilor tale” .( „vatră”)

TRAIAN GH. CRISTEA

_________________

06 Mai 2010 – Sorin Cerin: „Revelaţii – 21 Decembrie 2012“, aforisme, Bucureşti, Editura Paco (Ion Pachia Tatomirescu)

În 17 făurar 2009, bucureşteanul Sorin Cerin (născut la 25 noiembrie 1963, în Baia Mare) îmi expediază un volum de aforisme, Revelaţii – 21 Decembrie 2012, paradoxiste în majoritatea lor, salvându-se printr-un „curcubeu“ în treizeci şi şase de „culori-teme“ – un curcubeu propriu deci –, ca un steag fluturând în cerul, în priveliştea Fiinţei (luăm sintagma în accepţiunea lui Platon, din Phaidros, 248-b), ori din înrăzărita margine a Ei, pentru că autorul, deopotrivă poet, romancier şi sofist, „părinte al coaxialismului“, sau lirosof, după cum i-ar fi zis Vl. Streinu (pe vremea cercetării operei lui Lucian Blaga), ştie să se exercite întru catharsis pe arcul-orizont al cunoaşterii metaforice din complementaritatea bătrânei, veşnicei Câmpii a Adevărului.

Din epistola-i însoţitoare de volum, aflu: «Dintre cărţile mele publicate până acum pot să amintesc Destiny şi The Origin of God, ambele apărute în America. În România, mi-au apărut: Destin (2007), Coaxialismul (2007), Moarte, neant, aneant, viaţă şi Bilderberg Group (2007), Starea de concepţiune în fenomenologia coaxiologică (2007), Coaxiologica logică (2007)». În 2008, a publicat doar volumul de sub lupa recenziei noastre. Şi, în 2009, până la data epistolei, 17 februarie, i s-au tipărit încă două carţi, Nemurire (tot de aforisme) şi Poeme de dragoste. Nu trebuie amendată mulţimea de cărţi de pe unitatea temporală a doi ani şi „o lună-jumate“, deoarece  „avalanşa“, „uraganul de hârtie“ (cum ar zice Sorescu), în care se iveşte opera lui Sorin Cerin, este nu o „agăţare disperată de piciorul Veşniciei“, ci o „încercare voinicească“ de a prinde „acceleratul de Bucureşti-Baia“ al generaţiei sale literare.

De faţa a IV-a a copertei volumului Revelaţii…, de Sorin Cerin, reţinem o esenţială prezentare semnată de poetul şi criticul literar Al. Florin Ţene: «Reflecţiile scriitorului Sorin Cerin sunt cugetări, aforisme sau apoftegme, ordonate tematic, cu esenţă filosofică, pe care se sprijină autorul ca de un balcon situat deasupra lumii pentru a vedea imediatul, prin ocheanul întors spre sine, iar cu ajutorul înţelepciunii să descopere vocaţia distanţei. Meditaţia autorului acestei cărţi încorporează reflecţii care-i deschid calea spre adevărul adâncurilor filosofiei, exprimată printr-un stil concis şi frumos, ce este nedespărţit de perfecţiunea şi puterea de interpretare a gândului pe care-l exprimă. Fiindcă aşa cum scria un înţelept, Filosofia există acolo unde obiectul nu este nici lucru, nici eveniment, ci idee.». Tot cu privire la volumul Revelaţii…(2008), de Sorin Cerin, spicuim câteva esenţiale fraze pentru Distinsul Receptor al aforismelor ceriniene, din cronica Despre creaţia sapienţială, semnată de istoricul / criticul literar, prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan: «Chiar dacă a trăit un timp în afara ţării, Sorin Cerin şi-a purtat – după cum ne spun aforismele sale – Ţara în suflet, fiindcă, vorba ilustrului poet Octavian Goga, „oriunde mergem, suntem acasă, pentru că, până la urmă, toate drumurile se isprăvesc în noi“. În aforismele lui Sorin Cerin descoperim experienţa proprie unui suflet sensibil şi a unei minţi lucide, dar şi Welthanschaung-ul neamului din care face parte, exprimată printr-o formă concentrată, densă. […] Sorin Cerin e un „moralist“ […]. Unele din aforismele sale, concentrate ca energia într-un atom, sunt adevărate poeme într-un vers. Multe din formulările sale gnomice sunt expresia unei minţi iscoditoare, a unei gândiri pătrunzătoare, echilibrate, bazată pe observarea pertinentă a omului şi a vieţii, dar şi pe o bogată informaţie livrescă. […] Fireşte, literatura gnomică, sapienţială, e dificil de realizat, dar Sorin Cerin are resurse pentru a o realiza pentru cele mai mari exigenţe».

Revoluţionarul, jurnalistul, poetul, romancierul, sofistul, lirosoful, Sorin Cerin,  în Prolog-ul volumului Revelaţii… (2008), mulţumeşte homeric «Sfinxului din Bucegi şi Luminii Divine pentru inspiraţia» pe care i-au «dat-o» spre a-şi scrie aforismele; pe toată durata s-a simţit în starea de „radar“ cosmic, ori de „mamoş“ al „sapienţialităţii“: «totul a venit de la sine – mărturiseşte mai departe Sorin Cerin – ca şi cum aş fi cunoscut această carte de când e lumea …» (p. 5); «fiecare revelaţie din această carte este o părticică dintr-un puzzle mai mare care va desluşi ce înseamnă sfârşitul lumii din sfânta dată de 21 decembrie 2012; cine este Dumnezeu, cum ne-a gândit în această lume; […] omenirea va trece într-o nouă dimensiune spirituală, începând cu acea miraculoasă şi sfântă dată de 21 decembrie 2012; nu doar calendarul mayaş este cel care indică data aceasta, ci şi rezonanţa Schuman, sau pulsul planetei noastre, care se comportă asemeni unui electromagnet uriaş; din 1980, creşte mereu de la cei 7,83 cicli pe secundă, la 12, în prezent; acest fapt duce la micşorarea calităţii timpului; nu este vorba de o schimbare cronologică, ci de una care priveşte procesele structurale ale materiei; ziua în prezent ar avea numai 16 ore, urmând să ajungă la zero pe data de 21 decembrie 2012» (p. 6); «treptat se va încropi o nouă ordine spirituală care va duce la recunoaşterea Luminii Divine, benefice spiritului uman; nu va fi un sfârşit al lumii, ci renaşterea unui nou ciclu universal…» (p. 7).

Înstrunarea paradoxistă a aforismelor lui Sorin Cerin într-un „curcubeu“ de treizeci şi şase de „culori-teme“ – cum spuneam mai sus –încearcă să circumscrie „sacrei date“ de 21 decembrie 2012: absolutul («Absolutul Omului este numai Dumnezeul său»), absurdul («Absurdul Creaţiei este Lumea născută pentru a muri»), adevărul («Adevărul este zăpada topită a Cunoaşterii, din care răsare iluzia lumii»), amintirea («Amintirea este lacrima Destinului»), cunoaşterea («Cunoaşterea se limitează la a nu avea limite»), cuvântul («Cuvântul este esenţa păcii pe care a făcut-o Dumnezeu cu sine, realizând că este lipsa din neant: dorul neantului»), destinul («Destinul este urma lăsată de gândul lui Dumnezeu în lumea sufletului nostru»), deşertăciunea («Deşertăciunea renaşte doar la maternitatea visului de a trăi»), dorul («În dor stă întreaga esenţă a lumii»), Divinitatea Supremă / Dumnezeu («Dumnezeu nu poate lipsi din sufletul unui om care iubeşte fiindcă iubirea este Dumnezeu»), existenţa («Existenţa se hrăneşte cu moartea pentru a naşte viaţa»), fericirea («Fericirea este Fata Morgana a acestei lumi»), fiinţa («Fiinţa şi Nefiinţa sunt cele două căi ale lui Dumnezeu, pe care le ştim noi, din infinitatea de astfel de căi»), filosofia («Filosofia este desăvârşirea frumuseţii spiritului uman în faţa existenţei»), frumuseţea («Frumuseţea este poarta deschisă către graţiile cerului»), gândul («Gândul a născut lumea»), genialitatea («Genialitatea este floarea care răsare numai stropită cu apa perfecţiunii») / geniul («Geniul înţelege că unica frumuseţe a lumii constă în iubire»), greşeala («Greşeala nu poate greşi niciodată»), haosul («Haosul este sensul fiinţei faţă de perfecţiunea nefiinţei»), iluzia («Iluzia este esenţa regăsirii în neant»), infinitul («Infinitul este gardianul întregii existenţe»), instinctul («Instinctul este simţirea de către nefiinţă a fiinţei»), iubirea («Iubirea este unica arie a împlinirii din simfonia absurdului»), lumina («Lumina este marea revelaţie a lui Dumnezeu faţă de el însuşi»), moartea («Moartea nu poate muri»), ochiul / ochii («În spatele ochilor se ascunde sufletul»), politica («Gunoaiele umanităţii îşi găsesc singure locul: sunt bogate!»), răutatea («Răutatea este dimensiunea de bază a umanului, în numele binefacerii sau al iubirii»), religia («Religia este speranţa îndoctrinată»), Satan («Satan este cel mai mare deschizător de drumuri al omenirii»), sinuciderea («Societatea este structura sinuciderii colective cel mai adesea inconştiente sau foarte rar conştiente»), speranţa («Speranţa este cel mai apropiat partener»), timpul («Timpul primeşte moartea, trecând în amintire Destinul»), viaţa («Viaţa este naufragiul timpului pe ţărmul morţii»), viitorul omenirii şi 21 decembrie 2012 («Viitorul este legământul făcut de Dumnezeu cu viaţa» / «Începând cu 21 decembrie 2012, veţi realiza că moartea este veşnica viaţă curăţită de murdăriile acestei lumi»), şi visul («Visu-i împlinirea nonsensului»).

Dar pentru data de 21 decembrie 2012 cred că ar fi fost suficiente aforismele celor cinci elemente ale lumii.

ION PACHIA TATOMIRESCU

_________________

05 Mai 2010 – Gheorghe P. Lăzanu: „Filosofia schimbării climatice şi viaţa veşnică“ (Al. Florin Ţene)

Filozoful grec Constantin Tsatsos scria:Nimic din ceea ce obţinem pe cale logică nu ne dă atâta satisfacţie cât o pasiune împlinită.De aceea,din pasiune preferăm să ne chinuim;şi să punem în seviciul pasiunii,fără împotrivire,frântura de logică ce ne-a mai rămas.În acest context se înscrie şi activitatea profesională,dar mai ales extraprofesională ,de-alungul anilor,a octogenarului Gheorghe P.Lăzanu,născut în urmă cu 86 de ani în Mânzaţi,localitate aflată la 25 de km de Bârlad ,stabilit în Capitala Ardealului după întoarcerea sa din cel de-al doilea război mondial,rănit şi cu gradul de sublocotenent.Iată ce scria acesta în volumul Patria şi oştenii, autori dr.Gheorghe I.Bodea,Gheorghe P.Lăzanu,Vasile Caia:Orice apariţie a unei cărţ reprezintă o sărbătoare,dar şi o obligaţie de recunoştiţă.Cu atât mai mult am resimţit acesta conotaţii la apariţia lucrării memorialistice Patria şi oştenii,pentru că mă consider un oştean şi pentru că patria este chitesenţa celor mai profunde valori.Trebuie să remarcăm faptul că Gheorghe P.Lăzanu,în prezent colonel în rezervă, este şi a fost un oştean, inclusiv pe „frontul”promovării culturii în întreprinderile unde a lucrat. Despre cărţile sale de poezie,istorie şi proză au scris , de-alungul anilor , multe personalităţi ale statului nostru şi ale culturii : Dr.Maria Bocşe,Teohar Mihadaş,Constantin Zărnescu,Horia Muntenuş,Ion Constantinescu,Dorin Serghie,col.dr.Vasile Tutula,general de divizie Dorin Gheorghiu , Nicolae Jeflea , Mircea Popa , Î.P.S.Florentin Crihălmeanu , Episcop Eparhial de Cluj-Gherla , şi mulţi alţi.

Orice frumos are şi valoare morală,acest principiu l-a aplicat de-alungul vieţii sale cărturarul Gheorghe P.Lăzanu,poate nu serveşte eticii sociale,dar creează ethos.Frumosul căutat de acest octogenar în inovaţiile sale , dar şi în cifrele contabilităţii(o parte din viaţă fiind şef contabil)purifică , descătuşează , chiar şi atunci când este un strigăt de disperare.Îl exprimă pe om.Până şi opera  unui cărturar venit din lumea cifrelor exacte , prin jocul liber al concepţiilor sale , prin lumina ce-o aduce în suflet , întăreşte moralul şi speranţa , dorinţa de viaţă şi  bucuria transmiteii experienţei urmaşilor.Frumosul creează astfel mereu libertate.Iar etica adevărată înseamnă libertate.

În anul 2008 îi apare lui Gheorghe P.Lăzanu volumul „Filosofia schimbării climatice şi viaţa veşnică”, la editura Napoca Star , dovadă că neliniştitul octogenar mereu se apleacă asupra problemelor umanităţii aşa cum a făcuto toată viaţa , volum care include concepţia sa despre păstrarea mediului de către om,dar şi pagini cu recenzii apărute de-alungul anilor la volumele acestuia,distincţii internaţionale,decoraţii militare şi civile ,şi alte aprecieri.Cartea face o retrospectivă apariţiei vieţii pe pământ, un istoric al  creştinismului, recomandări pentru păstrarea sănătătăţii pământului.Frumos scria despre CARTEA DE ÎNVĂŢĂTURĂ a lui Gheorghe P.Lăzanu,doamna Dr.Maria Bocşe,scriitor şi critic de artă ,scria:Pentru cărţile sale scrise în ritm alert,vrând parcă să ne facă în fiecare an câte un dar din inima sa pentru vârsta pe care o sărbătoreşte,îi dorim ani mulţi şi cărţi încă şi mai multe(…).Iar regretatul poet şi scriitor Teohar Mihadaş spunea:Prozodia este foarte cursivă la Gheorghe P.Lăzanu , cu adieri din poezia tradiţionalistă:Alecsandri,Coşbuc,Iosif,Bolintineanu,chiar Topârceanu,în timp ce textele în proză amintesc de marii povestitori moldoveni,iar Horia Muntenuş(poet,critic literar)spunea: Gheorghe P.Lăzanu are o gândire aforistică , de tip sapienţial , care declină situaţii şi împrejurări ce-l caracterizează .

Ghorghe P.Lăzanu , pentru a-şi împlini opera,ca cetăţean în primul rând şi cărturar , s-a scufundat în cei peste 8o de ani în marea elementelor particulare reale , fără a rupe firul subţire care leagă fieare din aceste infinite elemente de universalitatea ideii.Acest OM  a fost şi este  un slujitor al idealurilor sale umaniste , dar şi un hipersensibil.El este , ca orice lucru  de preţ din această lume , plin de contradicţii controlate.La care adăugăm ce spunea într-un aforism Al.Florin Ţene : Cu talentul te naşti,dar gloria se câştiă prin muncă şi perseverenţă.

AL.FLORIN ŢENE

_________________

04 Mai 2010 – Belle de Jour: „Noile aventuri ale unei prostituate de lux londoneze“ (Petre Flueraşu)

Sunt anumite cărţi în care te recunoşti, anumite cărţi pe care ai vrea să le păstrezi mereu alături de tine. Sunt acele volume care par să vorbească despre viaţa ta, franc, direct, fără să se ascundă în spatele cuvintelor frumoase. “Noile aventuri ale unei prostituate de lux londoneze” este una dintre acele cărţi, un volum din care musteşte viaţa, un volum despre oamenii de astăzi, despre problemele şi stilul lor de viaţă. Un mozaic extraordinar între sentimente şi sex, între lux şi simplitate, o carte care trece prin toate obsesiile minţii umane doar pentru a ajunge la sensibilitatea ascunsă în fiecare dintre noi. Belle de Jour, devenită deja o icoană pentru milioane de cititori din întreaga lume, reuşeşte cu acest nou volum să ofere o dimensiune nouă şi fascinantă poveştii…

Îndepărtându-se puţin de lumea glamour a prostituatelor de lux, Belle păstrează totuşi farmecul acesteia, reuşind să scoată în evidenţă motivele pentru care în Europa prostituţia este considerată ceva normal şi, mai ales, sănătos. Vocea autoarei impresionează prin fermitate şi printr-o luciditate împinsă câteodată la extrem. Cartea evită clişeul ipocriziei, iar sfaturile pe care le întâlneşti aproape la fiecare pagină sunt cugetări de bun simţ ale unei persoane care a făcut ceea ce cei mai mulţi dintre noi nu îşi pot nici măcar imagina. Belle însă nu regretă nimic din viaţa ei, insistând pe puterea de transformare a fiecărei experienţe şi demonstrându-ne încă o dată că, în esenţă, suntem ceea ce facem. Iar când ceea ce facem ne aduce şi plăcere infinită, ei, atunci deja povestea se simplifică mult: “Mi-am desfăcut fermoarul blugilor şi mi-am vârât mâna stângă în chiloţei – deja eram udă fleaşcă. Mi-am băgat două degete înăuntru, apoi pe al treilea, frecându-mi clitorisul cu degetul mare. Radioul era pornit, cu o dramă plicticoasă pe Radio Four. L-am dat mai încet, pentru că îmi distrăgea atenţia. L-am dat şi mai încet, până când vocile actorilor se auzeau doar ca nişte şoapte. Am închis ochii. Nu ştiu cât a trecut până când mi-am dat drumul, gemând cuprinsă de spasme, dar piesa de la radio nu se terminase. Mi-am scos mâna şi mi-am lins degetele. Curând ne-am oprit ca să bem un ceai cu lapte.”

Pe măsură ce ne adâncim mai mult în roman, Belle pare să se descopere, să ne lase să pătrundem în viaţa ei. Departe de agitaţia nopţilor pierdute, departe de plăcerile şi fanteziile clienţilor, descoperim cu stupoare că Belle este aidoma fiecăruia dintre noi, descoperim că suferă, că iubeşte, că este rănită şi, mai presus de toate, că încearcă să găsească un sens în tot ceea ce se întâmplă în viaţa ei. Putem vedea încă de la începutul cărţii, din lista cu numele personajelor, că autoarea încearcă de această dată să ne facă martori la tumultul ei interior, concentrându-se mai puţin pe scenele sexuale care însă, nu lipsesc. Dacă prima carte a fost un basm despre strălucirile meseriei de prostituată de lux, acum profesia cade pe planul doi, pentru a lăsa locul evenimentelor importante din viaţa autoarei.

Savuros pe parcursul cărţii este jocul dintre adevăr şi iluzie. Această pendulare perpetuă pe care Belle o face între viaţa ei reală, plină de probleme, şi strălucirea rece a nopţilor în care devine sclavă a plăcerilor pentru diferiţi bărbaţi ne oferă simultan două perspective total opuse. Descoperim fascinaţia necunoscutului însă o înţelegem prin prisma unei vieţi în multe aspecte banale. Romanul demitizează ocupaţia de prostituată de lux, ne face să înţelegem că în spatele fetelor care zâmbesc lasciv din vitrine se ascund oamenii ca şi noi, cu ambiţii, cu speranţe, cu aspiraţii. Însă ce este mai important, cartea încearcă să distrugă aura de mister pe care această profesie încă o mai are pentru mulţi. Aşa cum Belle spune în repetate rânduri, este perfect normal să apelezi la serviciile prostituatelor de lux. Este mult mai bine decât să îţi distrugi viaţa degeaba din cauza frustrărilor: “N-a pus întrebări când l-am sunat. Mi-a spus că e liber şi că ne vedem la zece. Mai întâi mi-a dat banii. Am trecut direct la treabă: ne-am sărutat în fugă, el cu ochii închişi, eu, cu ei deschişi; ne-am dezbrăcat încet, descălţându-mă mai întâi, ca să avem ochii la aceeaşi înălţime. Am îngenuncheat ca să i-o sug niţel, ridicând privirea ca să-i văd ochii. M-am ridicat, iar el m-a întors cu spatele spre el. Avea mâini mici şi aspre; mi-a mângâiat fundul şi m-a aplecat peste sofa. De obicei, îi place ca eu să stau deasupra, dar de data asta nici n-am mai ajuns până-n dormitor. M-a întrebat dacă poate să-şi dea drumul pe mine – i-am spus că da; şi-a tras prezervativul şi a ejaculat pe şalele mele.”

Stilul este direct, iar frazele scurte ajută la o mai mare fluidizare a acţiunii. Unul dintre punctele forte ale autoarei este tehnica trecerii de la o scenă la alta. De multe ori amintirile sunt amestecate cu timpul prezent, sau chiar cu o închipuire dintr-un viitor incert, însă totul se face coerent, nimic nu pare forţat. Cititorii sunt invitaţi să pătrundă într-o lume pe care o descoperă gradual şi care nu încearcă în niciun moment să îi violenteze. Deşi sentimentele descrise sunt intense, deşi scenele mustesc de erotism şi deşi tensiunea este adesea la cote maxime, stilul lui Belle de Jour te face să tratezi totul relaxat. Nu începe să îţi bată inima mai tare, nu întorci paginile frenetic, pentru că acesta este un roman care te învaţă tihna lecturii.

Accentul se pune foarte mult pe personaje. Universul lui Belle este compus doar din iniţiale, însă în spatele fiecăreia dintre acestea se ascunde un individ, o întreagă lume. Iar momentele speciale sunt când aceste lumi se întâlnesc şi sunt forţate de împrejurări să interacţioneze. Atunci vom descoperi filosofie rafinată, vom descoperi că bărbaţii ştiu să fie prieteni adevăraţi, vom descoperi că femeile n-au nevoie câteodată decât de o ciocolată aruncată prin fanta din uşă. Lumea lui Belle de Jour este totodată şi lumea noastră, iar senzaţia pe care ţi-o lasă această carte este că ai descoperit în sfârşit un scriitor pe care îl poţi numi cu adevărat contemporan cu publicul său. Iar Belle de Jour înţelege mai bine decât oricine altcineva că lumea înseamnă astăzi în primul rând sex: “Când eram plătită să mă culc cu alţi oameni, când mi se spunea “ce bine e” o interpretam ca pe o lumină verde, un semnal că mă aflam pe drumul cel bun şi, dacă aveam noroc, expresia putea să anticipeze un bacşiş generos sau un client care mă va mai căuta. Prin urmare, când cineva îmi spunea în termeni lipsiţi de ambiguitate, că “ceva” îl făcea să se simtă bine, ultimul lucru pe care l-aş fi făcut era să mă opresc din acel ceva.

Dar acum, când serviciile mele sunt oferite unei singure persoane şi numai pe bază de voluntariat, s-ar părea că “ce bine e” înseamnă exact opusul a ceea ce credeam că înseamnă. Pentru că, de îndată ce spun că îmi face bine ceva… Băiatul se opreşte.”

O carte care te convinge, o carte pe care nu o poţi citi fără  să rămâi pe gânduri. Într-o lume măcinată de conflicte şi de emoţii negative, Belle de Jour are curajul să militeze pentru o relaţie open, pentru schimbul de parteneri, pentru absenţa sentimentului de posesiune pe care cei mai mulţi dintre noi îl întreţin cu entuziasm. Şi deşi chiar şi ea se lasă pradă sentimentelor de gen atunci când iubeşte, concluzia cărţii este că oamenii ar trebui să renunţe la aceste senzaţii şi trăiri negative care strică toate poveştile frumoase şi care nu fac decât să ne provoace suferinţe.

“Noile aventuri ale unei prostituate de lux londoneze” este o carte care îi spune foarte multe cititorului tânăr. Acesta se va recunoaşte în problemele personajelor, va înţelege drama de a fi întotdeauna prietenul cel mai bun şi niciodată iubit, va suferi şi se va bucura pe măsură ce povestea se va dezvolta. Un volum puternic, un volum care se articulează de la prima până la ultima pagină ca o carte a generaţiei sale. Belle de Jour îşi acontează încă un succes imens, iar milioanele de cititori din lumea întreagă aşteaptă deja cu sufletul la gură continuarea aventurilor celei care ne-a demonstrat că prostituatele ştiu să iubească…

PETRE FLUERAŞU

_________________

03 Mai 2010 – Ligia Seman: „Domnind peste împrejurările vieţii“ (Octavian Curpaş)

Feminitatea este o calitate şi o caracteristică importantă, ce ţine de latura psihologică  a unei femei. Componentele ei sunt blândeţea, răbdarea, bunătatea, sensibilitatea. Feminitatea se poate învăţa şi educa şi se poate manifestă în funcţie de împrejurări. Societatea noastră apreciază feminitatea şi aşteaptă de la orice femeie să fie feminină în felul ei propriu. Despre feminitate şi despre modul în care aceasta trebuie înţeleasă şi dezvoltată vorbeşte şi  cartea Ligiei Seman, „Domnind peste împrejurările vieţii. Un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”.  Autoarea li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cum să faci faţă momentelor dificile din căsnicie, cum să îţi susţii şi să îţi formezi copilul, cum procedezi atunci când totul pare să îţi fie împotrivă, cum te manifeşti faţă de cei cu care te întâlneşti pentru închinare şi părtăşie sunt tot atâtea întrebări la care cititoarele vor găsi răspuns, în studiul realizat de Ligia Seman.

De altfel, „Domnind peste împrejurările vieţii” prezintă aplicarea unor metode de psihoterapie creştină şi cu siguranţă, că pentru multe cititoare va fi un lucru cu totul deosebit faptul că Biblia le poate ajuta să facă faţă nevoilor curente, de zi cu zi. Într-o lume ce le propune femeilor tot felul de trucuri, tabieturi şi reguli surogat pentru a rezista la serviciu, în familie şi în biserică, „Domnind peste împrejurările vieţii” le va convinge că prin Cuvântul lui Dumnezeu pot să obţină vindecare spirituală, cu implicaţii pozitive asupra vieţii lor. Acelea care vor deschide acest volum, vor vedea că autoarea a îmbinat într-un mod fericit, studiul Cuvântului cu metode psihoterapeutice de o certă valoare.

„Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia – vine după alte trei romane de succes ale Ligiei Seman. Cartea a apărut în 2006, la editura Cetate, Deva. Cunoscută cititorilor pentru romanele sale creştine, “Funiile dragostei” (1995), “Handicapul conştiinţei” (1999) şi “Tragedie şi triumf” (2004),  autoarea urmăreşte să demonstreze în volumele pe care le-a scris că dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile Ligiei Seman, dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi redobândi identitatea – rămâne obiectivul de bază, firul călăuzitor.

„Domnind peste împrejurările vieţii” le propune cititoarelor o sistematizare a metodei de studiu biblic, care să le conducă la vindecare interioară. Pe parcursul a 11 săptămâni, acestea pot traversa un itinerariu spiritual menit să le îmbogăţească sufleteşte şi să le ofere puterea de a domni peste diferitele circumstanţe ale vieţii. Fiecare capitol se încheie cu un verset de memorat şi cu concluzii recapitulative. „Spunea un om înţelept: „Dumnezeu Se plimbă cu chibritul printre casele noastre şi aprinde pentru binele nostru ceea ce am zidit, uneori, cu trudă şi renunţări. Şi-o face de mai multe ori…” Noi plângem şi ne simţim dezorientaţi, nemaiavând puterea de a construi ceva. De fapt, numai atunci am înţeles lecţia: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.” (Ps. 127:1) Cartea de faţă le învaţă pe cititoare cum să îşi zidească o casă pe stâncă, pentru ca şuvoaiele împrejurărilor vieţii să nu aibă puterea de a le lăsa fără un adăpost spiritual.

Începutul acestei călătorii de vindecare interioară este fundamentat pe ideea că orice femeie are preţ în ochii lui Dumnezeu. Lucrul acesta este esenţial, pentru că de obicei, se întâmplă ca tocmai femeile să fie privite în societate ca având o valoare inferioară bărbatului. Şi de aici, se nasc o serie de lucruri nefericite, aducătoare de probleme. În prima săptămână, pe parcursul a cinci zile, orice femeie care studiază ajunge să înţeleagă că „oglinda cerului, Cuvântul lui Dumnezeu, arată imaginea întregii făpturi a femeii.” Înţelegem deci, că slăbiciunile” unei femei „indică faptul că are nevoie ca puterea Lui să se adauge puterii” ei limitate.

Mai departe, vedem că  lui Dumnezeu Îi pasă de fiecare femeie, venind în întâmpinarea nevoii de protecţie cu care aceasta a fost creată. Câte categorii de femei sunt? Din ce categorie faci parte şi cum să îţi asiguri protecţia pentru viitor, iată doar două din întrebările cărora autoarea le răspunde folosind Biblia şi metode eficiente de consiliere creştină.  Rezultatul este că nici mai mult, nici mai puţin, „umblarea cu El, încrederea deplină în El”, le-a schimbat femeilor pe care Ligia Seman le prezintă ca exemple, pe deplin, viziunea asupra vieţii. În continuare, în a treia săptămână de studiu, constatăm că El împlineşte nevoia de iubire ce a fost sădită la creaţiune, în inima oricărei femei. „Cum să pornim în căutarea adevăratei iubiri alături de partenerul nostru? Acest tip de iubire presupune efort şi disciplină”, ne spune Ligia Seman în cartea sa. Evoluând de la particular către general, aceasta extinde ideea şi se întreabă: „Să fie oare asemănător şi în relaţia cu Domnul? A sufocat oare stilul nostru „feminin” ceea ce trebuia să ne aducă frumuseţe, motivaţie şi putere de luptă?”

Nu este suficient însă, ca femeie, doar să primeşti iubire, ci trebuie să o şi dăruieşti şi de aceea, în săptămâna a patra, studiem modul în care o femeie poate să dăruiască iubire pe calea indicată de Dumnezeu. Viaţa este complexă şi să nu uităm că „frământările, eşecurile, tragismele, bucuriile, câştigurile sau pierderile fac parte din viaţa noastră.” Mai poţi dărui deci iubire, când ai parte de suişuri şi coborâşuri? Când ţi se pun beţe în roate şi trebuie să faci faţă la tot felul de situaţii şi presiuni exterioare, te mai simţi capabilă să oferi iubire? Cum să ai o stare de spirit bună, încredere în ceea ce eşti, în ceea ce poţi şi în ceea ce ştii să faci, când totul îţi este parcă, împotrivă? Soluţia? Legea Duhului de viaţă.

Pe drumul devenirii spirituale, observăm cum Duhul lui Dumnezeu le dăruieşte femeilor acea putere de a domni peste o fire rebelă, ce generează probleme la orice pas. „Dacă şi tu vei înţelege cu adevărat soluţia, vei fi schimbată şi odată cu tine şi lumea din jurul tău. Dumnezeu nici nu-ţi cere mai mult!” Astfel, trecem la o latură biruitoare şi pricepem cum începe să devină realitate ceea ce promite Cuvântul, şi anume, că orice femeie poate domni peste împrejurările vieţii. „Soluţia este să-L lăsăm pe Dumnezeu să trăiască viaţa Lui în noi. Sfârşitul nostru este începutul lui Dumnezeu! Salvamarii ştiu că nu poţi salva un om de la înnec, decât după ce a renunţat să se mai zbată pentru a face el însuşi ceva.”

Să nu ne imaginăm că firea pământească va ceda atât de uşor şi de aceea,  în următoarea săptămână, ni se arată modul în care Duhul o ajută pe fiecare femeie să aleagă ascultarea de Dumnezeu, mai degrabă decât ascultarea de păcat. Cum se va realiza acest lucru? „În loc să caute rezolvarea în mijloacele posibile care nu au condus la îmbunătăţirea relaţiei”, orice femeie ar trebui să se prăbuşească în genunchi „cu lacrimi şi cu inima deschisă până în cele mai profunde cămăruţe ale ei, zicând: „Da, Doamne, am crezut că pot iubi prin propriile forţe, dar iubirea nu este aşa cum am vrut eu s-o arăt. Eu nu am iubit aşa cum am văzut că sunt atributele dragostei din 1 Corinteni 13; am vrut să amestec cu iubirea egoismul de a-mi cere drepturile. Nici acum nu pot altfel, dar Tu poţi să iubeşti prin mine.” Şi astfel, Cuvântul Său devine în oricare femeie rhema, adică un Cuvânt viu, lucrător.

În săptămâna a şaptea, cititoarele învaţă ce înseamnă să fie beneficiare ale legământului pe care o femeie credincioasă îl face cu Dumnezeu.  Cu alte cuvinte, află cum se poate să primească o inimă de carne. Vinovăţia noastră şi neprihănirea Lui este una din realităţile pe care ar trebui să o avem necontenit în minte. „Îţi dai seama că El, care şade la dreapta lui Dumnezeu, cunoaşte atât de bine lupta ta cu tine însăţi, domeniile încă necâştigate, înfrângerile tale, piedicile tale, rigorile societăţii? Îţi dai seama ce înseamnă a fi în legământ cu EL?” Dacă orice femeie este conştientă că Dumnezeu îi ştie toate problemele, că o vede, de ce nu ar învăţa să I se închine prin laudă? De ce nu ar fi prin laudă, o beneficiară a legământului?

În următorul interval de şapte zile, se discută despre un concept ce poate părea dificil, dar este necesar – acela al jertfirii de sine, al zdrobirii, care formează în orice femeie „calităţile de blândeţe, smerenie şi dependenţă totală de Dumnezeu.” Cuvântul cheie al acestui capitol este zdrobirea, pe care Ligia Seman o defineşte „ca pe o operaţie în care Dumnezeu scoate inima noastră de piatră şi ne dă o inimă nouă. Numai cu această inimă, în străfundurile căreia Dumnezeu scrie legile Lui, noi vom putea să-L ascultăm, să-L iubim, să trăim în prezenţa Lui.” În acelaşi capitol, autoarea abordează şi subiectul misiunii femeii. Misiunea şi viziunea reprezintă cele două chei de boltă ale unei slujiri autentice. „Ar fi un lucru extraordinar dacă femeile ar înţelege că lucrarea lor pe pământ nu este să schimbe oameni, nici împrejurări, nici un soţ dificil, nici un adolescent rebel, nici mentalităţi greşite ale celor din jur. Dacă ar înţelege că lucrarea lor cea mai mare este să colaboreze cu Dumnezeu, astfel încât comoara cea mai de preţ din ele să poată fi pusă în valoare, cât de multe lacrimi şi-ar găsi sensul real la picioarele Lui, câte case şi biserici nu ar fi pline de… mireasma Duhului Său?”

De la creionarea misiunii, autoarea le conduce pe femei să primească viziunea Sa pentru această viaţă, în ceea ce priveşte rolul de soţie, pe care orice femeie şi-l doreşte. Ce înseamnă, de fapt, viziune? Ligia Seman ne oferă o definiţie proprie, menită să le ajute pe cititoare să reuşească să treacă dincolo de circumstanţe şi de aparenţe. „Viziune înseamnă a vedea scopul lui Dumnezeu pentru pentru viaţa ta, dincolo de tot ceea oferă prezentul.” Care este scopul? „Avem nevoie de o înţelegere specială a unicităţii scopului pentru vieţile noastre ca să fim motivate chiar în lucrurile mărunte pe care le facem, pentru că altfel, nu putem fi fericiţi.” Ca soţie, te poţi confrunta de multe ori cu situaţii mai puţin plăcute, iar Ligia Seman are meritul de a fi pus accentul tocmai pe latura practică a vieţii. „Cum te împaci cu faptul că în căsnicia ta…, mai întâi de toate, tu trebuie să te schimbi?” Poţi să ierţi? „Inima mea de femeie nu poate ierta în orice situaţie pe cei care m-au rănit sau respins, dar inima lui Hristos a iertat pe acei care L-au batjocorit, umilit şi răstignit.”

Iată de ce, în ceea ce priveşte viziunea pe care trebuie să o aibă o soţie, totul depinde de propria alegere. „Dumnezeu îţi dă pacea perfectă  în familie, dacă vei alege drumul încrederii în El, astfel încât, cu ajutorul tău, soţul să nu piardă semnificaţia pentru care merită să lupte în viaţă. Urmează provocarea, care înseamnă să reuşeşti să îţi descoperi, ca femeie, capacitatea de a trăi fiecare zi alături de soţul tău, ca pentru cer. „Te provoc la viziunea lui Dumnezeu pentru viaţa ta, căutând să valorifici ceea ce încă nu e pus în valoare în soţul tău, ceea ce poate nu a fost spus în anii de căsnicie, ceea ce nu a fost trăit în puţinul timp pe care vi-l puteţi rezerva să fiţi doar voi doi.”

Dacă ţi-ai însuşit viziunea lui ca soţie, prozatoarea te invită să mai faci încă un pas. Apropiindu-ne de finalul cărţii, vedem ce înseamnă  pentru o femeie să fie mamă şi ce viziune a avut Dumnezeu când a instituit familia. Este tulburătoare afirmaţia că „Dumnezeu consideră o mamă cea mai potrivită fiinţă de pe pământ cu care El să colaboreze în materializarea planului Său pentru copiii ei.” Mai mult, El a creat-o pe mamă cu instinctul de protecţie. Dacă în orice femeie există nevoia de a primi iubire şi protecţie, la rândul său, această este chemată să le ofere pe amândouă, în familie. „Atunci când Dumnezeu face legământ cu noi, în acest legământ include întreaga familie. Ai scopuri autentice pentru copiii tăi sau ele sunt influenţate de limitările tale, de lupta firească pentru protecţie, de pretenţiile tale, de  perfecţionism sau ambiţii egoiste?”

La final, în ultima săptămână, ne este conturat rolul femeii în familia lui Dumnezeu, adică în mijlocul bisericii. Biserica vine ca un moment de apogeu, ca o împlinire a tot ceea ce s-a spus până acum. Femeia, soţie şi mamă nu poate atinge desăvârşirea pentru care a fost creată, în absenţa părtăşiei oferite de biserică. Planul Său pentru viaţa ei este o părticică din planul Său pentru Biserică. „Viziunea Lui pentru tine este încadrată în Marele şi Eternul Scop privind Biserica.” Şi astfel, ajungem să înţelegem pe deplin semnificaţia Cuvântului viu, rhema, pentru că „numai în ambianţa părtăşiei putem descoperi acel rhema, acea cale a binecuvântării pentru famila noastră şi familia lui Dumnezeu.”

În încheierea acestei călătorii spirituale, fiecare femeie este îmbogăţită cu un arsenal în a duce luptele vieţii şi în a domni peste împrejurările acesteia, care vin asupra ei neîncetat. Cartea Ligiei Seman rămâne un volum de valoare, ce o va îmbogăţi spiritual pe cea care va avea dorinţa de a o parcurge şi de a aplica recomandările oferite aici. Acest studiu ar trebui să fie o prezenţă permanentă în viaţa oricărei femei, o sursă de informaţie şi o soluţie inedită, atât pentru problemele cotidiene, cărora trebuie să le facă faţă, cât şi pentru cele care apar pe neaşteptate. Recomand cartea Ligiei Seman ca pe o invitaţie şi o provocare la studiu personal şi la schimbare, ca pe o alternativă, dar şi ca pe o decizie de a gândi creativ şi a aborda strategic, viaţa.

OCTAVIAN CURPAŞ

Surprise, Arizona

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s