_____________________

29 Mai 2009 – Dana Dânşoreanu: „Sărbătoarea efemerului“, Casei de Editură Dokia Cluj-Napoca (Al. Florin Ţene)

Se află în librării volumul de debut Sărbătoarea efemerului de Dana Dânşoreanu, scoasă de sub teascurile Casei de Editură Dokia Cluj-Napoca, 1997, cu o postfaţă de Radu Creţu.

Cartea, care se deschide cu un moto din „Sunt spiritul adâncurilor”, de Nicolae Labiş, cuprinde 48 de poeme de o voluptate controlată şi reflecţie ce ne revelează o inteligenţă lirică.

Sinceritatea trăirilor ce străbate din poeme freamătă de senzualitatea imaginaţiei, din care irup întrebări. „Ce e viaţa? Ce e moartea?/ Ce sunt eu?/ De unde am venit? De ce pleca-voi, oare? Când în jur e amăgire / Nimic definit, fiasco, nebunie sau descoperim versuri ce declanşează un elan meditativ: „Efemeritatea siguranţei, nimic nu-mi garantează elanul vieţuirii, aceeaşi noapte continuă mă locuieşte, sensul e doar derulare, aici mă identific, în spaime, mizerii şi sudoare”.

Cert este că poeta Dana Dânşoreanu este o nostalgică, al cărei eu declanşează viziuni lirice cu sensuri morale în care se încheagă raporturile fiinţei cu lumea. Abstract, definesc trecutul şi totuşi, o rază de soare pătrunde în yala sufletului tău, dorinţa stării neelucidate, sau continuă trăirile în nostalgia spiritualităţii şi elanul purificării „implor înţelegere, sper să nu fie un vis dus de prezentul stării de maturitate”. Volumul de faţă este o confesiune lirică cu un ingenios scenariu liric, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de criză, resimţită acut: „Descriu o suferinţă adâncă şi neştiută, în inima străină a corpului de gheaţă, sau sentimente inefabile ca „ard” în „flăcările” iubirii „Îţi caut faţa în noapte, obrajii şi fruntea încrustată de dureri,s-o iei în mâini, sub stropi de lacrimi, alungându-mi singurătatea, simţământul iubesc”.

Poemele au o contabilitate interioară, cu un ton potolit şi imaginativ. „În noaptea abătută, deasupra noastră, doi pomi vecini se sărută, neştiutori”. Poeta exaltă în viziuni convulsive şi tenifiante, într-o interioritate în stare de criză, tulburând confesiunea prin spectacole lirice. „Agonia sufletului e scăldată în lacrimi. Am pierdut pentru a câta oară, nici eu nu ştiu?”, sau „Îmi zâmbeşti trist, nu doresc mila ta, caută-mă în lacul lacrimilor mele ..”

Universul liric este ingenuu, cu eufori bine jucate, în care exultanţa nostalgică este dublată de imageria echivocă iar sensibilitatea interogativă surprinde destrămarea certitudinilor: „Sensul vieţi mele şi sensul în sine, mi-apasă tâmplele, gesturile obişnuite. Dincolo de zid, durerea goală lâncezeşte, în toate simţurile mele, singurătatea a pătruns în fiecare lucru, chiar şi în tine, martor al atâtor fapte ireparabile. Oare mai pot să mă mai apăr de propriul meu trecut?”.

Fertilitatea dragostei, ritmurile ei sunt recuzite permanente ale unui scenariu în continuă mişcare şi transformare „Bărbate, care-mi dai puterea să-nfrunzesc ca un copac, cum să te învăţ să iei aminte mărturisirilor?”.

Delicateţea poeziilor, suavitatea lor şi visarea se coagulează într-o confesiune de vibraţie sufletească delicată: „Când am dat de poalele inimii, am concluzionat odată vom visa totul de la început, odată o vom visa totul până la capăt”.

Pe fondul acestor sensibilităţi deosebite în care se trădează efluviile unei vârste ingenue, mai este loc pentru multe acumulări, însă poeta argumentează că timpul mă va face să ies învingătoare. O credem pe cuvânt.

AL. FLORIN ŢENE

_________________

26 Mai 2009 – Ana Moldovan: „Tot ce era de spus…“  – Poeme în proză, Editura Carpathia Press, 2008 (Al. Florin Ţene)

La început de drum în literatură,Ana Moldovan debutează cu volumul Tot ce era de spus…(Poeme în proză),cu o postfaţă de Artur Silvestri(Naturaleţea unui element de floră sălbatică),apărut la Carpathia Press,2008,în colecţia Primul cuvânt.Aceasta face parte din programul ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusiv volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care aceştia se exprimă.Programul în cauză este iniţiat,încă,din 2007 de cunoscutul scriitor şi filozof Artur Silvestri şi va continua să apară  sub îngrijirea acestuia.

Poemele în proză ale Anei Moldovan sunt trăiri metaforice ,tip jurnal,al cărui personaj este eul poetei,fiind o literatură de o spontaneitate de dicteu.(Artur Silvestri).

În tensiunea dintre concept şi imagine,această poezie,dezvăluie în fapt,o vibraţie mai adâncă,între spirit şi mediul înconjurător:Şi aluneci încet între mătăniile acelea,prin corturi verde închis,luminate alene de două lumini triunghiulare…(Corturi verzi).Visceralul resimte cerebralitatea ca presiune convenţională:Râurile crescute flămânde de istorie,priveam apa bulversată de panica acvatică,pe cer doar tavane rupte

de nori meschini ne aminteau iar(Tăcere).Duplicitatea ca două drepte paralele,fiinţa şi nefiinţa,care,totuşi,tangenţiază într-un final când Dimineaţa ne trezim sub farul catarg în barca mea veche temeinic legată de gard.(Mov),o regăsim în multe poeme ale Anei Moldovan.Sevele existenţei sunt căutate în paradoxale şi inedite ipostaze ale realităţii,până şi în vinul băut în altă viaţă prin gări care numai au trenuri.(Cuvinte frumoase uitate într-un sertar).

Scenariul liric al acestei cărţi este interesant,deşi nu construcţia lucidă dă coerenţa poemelor,dar mai ales permanenta stare de criză şi reverie,resimţită aproape visceral.De aici provine şi confesiunea frenetică ,în fapt o explozie a interiorităţii sub forma retoricii impetuoase:Uneori adierile de vânt poartă peste mări şoapte spuse cuiva fără chip şi nume,alteori câte un suspin înăbuşit.(E amintirea clipelor).

Ana Moldovan este predispusă spre efuziuni elegiace,cu sensibilitate convulsivă,în alertă.

AL. FLORIN ŢENE

__________________

21 Mai 2009 – Coriolan Iosif Buracu: „Amintiri“, Editura Învierea – Episcopia Timişoarei

Mehadia – străvechi centru cultural al Banatului de munte, loc al unor energii uriaşe – este binecuvântat cu un relief mirific, la care se adaugă frumuseţea sufletească a locuitorilor din care a ieşit o tainică luminiţă în constelaţia de suflet a românilor, purtată de spumoasele ape ale Belarecăi spre Dunăre şi Mare – asigurând veşnicia.

Spaţiu al fericirii şi liniştii depline, unde sufletul găseşte iluminarea.

Loc al etnogenezei româneşti – de aici au răsărit ca florile boieri ai minţii ce au contribuit la formarea Europei moderne şi a culturii româneşti, creându-se o tradiţie românească şi creştină. Ei au iubit mai presus de orice neamul şi libertatea şi s-au jertfit pentru ele. De aceea noi nu-i putem uita cât lumea o fi lume.

Una din aceste minţi luminate a fost preotul Iosif Coriolan Buracu -paroh al bisericii din Mehadia în perioada 1912 – 1924 – care, cu armele credinţei şi ale iubirii, a desfăşurat o serie de activităţi culturale, făcând din „limba română patria sa” (Nichita Stănescu).

Despre aceste fapte ne vorbeşte cartea „Preot Iosif Coriolan Buracu – Amintiri”, apărută la Editura Învierea – Episcopia Timişoarei 2007 – cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care semnează şi prefaţa.

Ediţia a fost îngrijită de profesorul Mihai Buracu – fost senator al României – fiul preotului ce a beneficiat de sprijinul preotului Dumitru Vana de la Catedrala Mitropolitană din Timişoara.

Cartea de amintiri, bine articulată şi frumoasă, este pe măsura caracterului şi faptelor preotului militar – protopop locotenent colonel Iconom Stavrofor Coriolan Iosif Buracu.

Ea comunică aspecte de viaţă, cultură, frământări – din toate câte puţin. Este o frescă de chipuri diferite, fapte, evenimente, un tablou de spovedanie cu părinţi, memorie şi duhul locului.

Cartea redă cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, ne învaţă iubirea care preface vorbele în raze de cântec şi cântecul în rază de lumină, ce încântă şi purifică.

Din carte reies marile virtuţi ale spiritului: curajul, dreptatea, înţelepciunea, demnitatea şi bunul simţ ancestral al ţăranului român.

Este o carte care îşi lasă greutatea în cuvintele scrise şi purtate ulterior de la cititor la cititor – rescriind viaţa cotidiană a acelor ani.

Aici întâlnim depoziţii netrucate, pledoarii convingătoare ale preotului şi omului Coriolan Iosif Buracu pentru care sufletul rămâne un „Dumnezeiesc altar” ce impune trezirea la realitate a poporului român prin tradiţia creştină. Ea ne arată că prin muncă conştientă se naşte şi se păstrează cultura neamului nostru şi respectul pentru valorile româneşti în marea familie europeană, că Europa este puternică – când fiecare naţiune este puternică – şi că identitatea, rădăcinile, strămoşii sunt însăşi substanţa vitală a poporului, iar a pierde identitatea este tot una cu a pierde tot ce este mai de preţ pe Pământ.

şi dacă această carte a fost prezentată azi, 19 ianuarie 2008, la Mehadia, este cu atât mai bine, deoarece activităţile culturale şi spirituale organizate de preotul Buracu cu ani în urmă sunt reluate acum de către scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu, primarul Iancu Panduru şi inginerul Costel Vlaicu, care sunt oamenii clipei ce dă veşnicia spaţiului şi a neamului dovedind marea lor nobleţe sufletească.

prof. PAVEL PANDURU

_________________

18 Mai 2009 – Eleonora Georgeta Bulz: „Înainte de moarte“ (Sabin Bodea)

Spuneam în “Postfaţa” romanului “Lupoaica” faptul că Eleonora Georgeta Bulz iese la rampă cu două cărţi deodată: cea numită anterior şi … “Înainte de moarte”, cartea de faţă. Titlul nu trebuie să vă influenţeze … Nu, el nu se referă la starea fizică a autoarei; domnia-sa este, încă, plină de vigoare şi, suntem siguri, va mai scrie multe cărţi de acum înainte.

Dacă “Lupoaica” este de o anumită factură, unde simbioza Om-Natură face antiteză cu societatea obtuză, nedreaptă, violentă şi de neînţeles, uneori, “Înainte de moarte” este o carte clădită pe alte coordonate: mister, răzbunare venită dintr-o maladie perpetuă, o veşnică forfecare trecut-prezent, care ne aduce în faţa ochilor, prin imaginile puse în pagină, fapte desprinse, parcă, dintr-un film horror, greu de digerat.

Lectura, însă, este alertă, cartea susţinându-se pe nişte planuri cinematografice, unde personajele sunt puse să gândească, să vorbească şi să acţioneze la persoana I, balansând, la rându-ţi, între a le condamna, a le compătimi sau să dai vina, din nou, pe ochiul negru al destinului, implacabil, neiertător.

Personajele nu sunt multe, doar o mână, tipologia lor fiind uşor ghicită pentru că fiecare are o “carte de vizită” bine creionată de autoare. Magi (Magia), fata din Est, venită în State să câştige un ban, devine un simbol al unei vindecări sufleteşti, a unui suflet ce nu-şi găseşte liniştea (Bunicul), fata ce duce pe umeri “forţa” binelui, alături de Fer, fratele mai mic, crescut ca-ntr-un incubator de sora mai mare, Lucy, o psihopată, trăitoare a unei maladii cu rădăcini într-o copilărie frântă de-o mamă vi-tregă beţivă, vulgară, perversă. Tatăl său, care şi-a pierdut viaţa printr-un suicid, este liantul dintre un trecut bogat dar mizerabil, prin comportamentul mamei vitrege, şi acest prezent dominat de maladia lui Lucy, hrănită de-o răzbunare criminală, greu de imaginat. Sfârşitul este un happy-end, un sfârşit aşteptat, dar nu sigur, unde iubirea dintre Magi şi Fer învinge, absolvând cititorul de tragisme şi virtuale scene de horror.

Am putea zăbovi mult pe temă şi scriitură (care se putea materializa în varii forme de expresie, autoarea fiind, însă, suverană în alegerea făcută), dar ne oprim aici, remarcând tenacitatea condeiului, cunoaşterea psihologiei personajelor, a corelaţiei dintre ele, făcându-ne încrezători în realizările literare viitoare.

SABIN BODEA

___________________

14 Mai 2009 – Cosmin Ştefănescu: „Labirint apocaliptic“, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2008 (Const. Miu)

Noua carte semnată de Cosmin Ştefănescu – Labirint apocaliptic – (Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2008) probează virtuţi incontestabile de prozator. Tema predilectă a autorului este condamnarea ororilor războiului. Din această perspectivă, ideatica volumului de proză fantastică, pe care îl discutăm acum, se află în prelungirea celei a volumului de versuri Sânge balcanic (2007). Aici, apar imagini monstruoase, care augmentează aproape perpetuu tabloul războiului, conturându-se astfel Apocalipsa din Balcani. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Zvasticato, Şeptel, Apocalipsa. În tentativa disperată a Aliaţilor de a restabili pacea, prin foc şi pară, – paradoxal stindard! – pier şi vieţi nevinovate. Poezia Sânge balcanic (în volumul de proză este moto-ul Capitolului 14) oferă imaginea terifiantă a unui copil – suflet nevinovat – răpus de „Păsări malace”.

În volumul de proză, Apocalipsa din Balcani este extrapolată la întregul mapamond, prin intermediul viziunilor protagonistului – Walter Nietzsche. De-a lungul celor 21 de capitole, cititorul îl poate urmări în regresiunile sale temporale, dar şi unele progresii anticipative. Creierul acestuia conectat la o puzderie de calculatoare, prin intermediul unui cip implantat, permite specialiştilor să studieze hologramele zămislite cu prodigiozitate.

Să remarcăm enciclopedismul autorului: fără minime cunoştinţe din medicină, astro-fizică, bio-chimie, istorie şi geografie, religie şi mitologie, ca şi lecturi din seria SF, Cosmin Ştefănescu n-ar fi reuşit să-şi facă proiectul credibil.

Imaginaţia debordantă a autorului se dovedeşte a fi prolifică în paginile unde este descrisă – în scene înspăimântătoare – o posibilă conflagraţie la scară mondială: „Un tânăr reporter de război prezenta imagini holografice HV, relatând cu lux de amănunte drame cutremurătoare prin adevărul lor terifiant. Astfel, lumea întreagă putea vedea şi trăi simultan senzaţiile dramelor în acelaşi timp cu cei implicaţi în război. Era o dualitate dureroasă.” Se poate lesne sesiza din finalul acestui fragment (iar în carte sunt nenumărate secvenţe ce relevă trăirea în direct a ororilor războiului) că prozatorul doreşte să facă din textul său un memento mori: „Ideea principală era că holoviziunea şi mass-media să joace un rol primordial în trezirea compasiunii şi în sensibilizarea opiniei publice.”

În cartea lui Cosmin Ştefănescu există câteva replici la unele secvenţe biblice sau mitologice. Şeful de la MEDIA-TECH, Schwartz, proiectase şi realizează împreună cu echipa sa un fel de Arcă a lui Noe : „Cu câţiva ani în urmă, crease în buncăr o seră în care avea toate soiurile de copaci, arbuşti existente pe Terra; mulţi dintre aceştia ajunseseră pe rod (…) Şi tot în buncăr câteva din sălile mari fuseseră amenajate în aşa fel încât să se poată aduce din fiecare specie de animale şi păsări câte două exemplare şi găsise metode eficiente de hrănire a acestora. Iar de toate acestea se îngrijeau echipe de roboţi, plus doi medici veterinari pe care-i angajase împreună cu soţiile lor, dintre care una era inginer zootehnist, iar cealaltă inginer horticol.” În Capitolul 17, acelaşi personaj lămureşte titlul cărţii – labirintul apocaliptic fiind o replică a celui al lui Minos, însă primul – fie şi ipotetic – afectează întreaga umanitate – prizoniera propriei inconştienţe: „Îmi dau seama că treceţi prin o serie de momente neplăcute, că vă simţiţi neputincioşi în faţa dezastrelor – sunteţi într-un fel de labirint – labirintul lui Minos şi exact ca Dedal şi Icar încercaţi să găsiţi posibilităţi de ieşire din impas, numai să ştiţi că doar cu aripi lipite cu ceară nu veţi reuşi să ajungeţi departe – Pământul într-adevăr a devenit un labirint imens, din care toţi caută şansa şi modul în care ar putea evada.”

Las cititorul a savura ideatica acestei cărţi, cu precizarea că în ultimele pagini enigma se va elucida, iar ultima pagină se vrea un îndemn la raţiune, toleranţă şi iubire.

Prof. Dr. CONST. MIU

________________

11 Mai 2009- Petre Bucinschi: „Depozitul de umbre“, Editura Transilvania Expres, 2007 (Raul Popescu)

O dimensiune patologică a individului, a societăţii, o lume supusă unui joc al inconştientului (personal şi colectiv), o lume alienată, afazică, plasată/ (auto)situată la limita dintre real şi imaginaţie, iată ce pare a ne propune romanul Depozitul de umbre al lui Petre Bucinschi apărut în 2007 la editura braşoveană Transilvania Expres. Personajele principale ale acestei scrieri sunt chiar umbrele. Acestea iau cu asalt cotidianul propunând o altă viziune asupra realului, viziunea lor. De ce să nu reuşească aceasta în măsura în care, la rândul lor, sunt reale? Luc, unul dintre personajele romanului, un arhitect de succes, le descoperă (mai bine spus, ele îl descoperă) în urma unui incident petrecut pe când se afla în Italia, la Rimini. Acolo asistă la debarcarea ilegală pe timp de noapte a unor emigranţi albanezi, nişte umbre fără nume, fără chip. Printre ei, o femeie tânără, frumoasă- misterioasa Ridvana, pe care Luc o salvează de carabinieri ascunzând-o în camera sa de hotel. Dar Ridvana, după o săptămână, va dispărea din camera de hotel şi din viaţa lui Luc, va deveni o umbră. Ei, povestea de-abia acum începe…Umbrele ies la iveală, îşi cer drepturile…Luc nu mai poate rezista asaltului acestora, lumea sa devine o lume a umbrelor. Iată o situaţie oarecum inedită, în măsura în care se propune ca o variantă inversată a mitului platonician al peşterii: Luc, spre deosebire de eroul platonician, nu iese din peşteră la lumină, ci intră din lumea luminii în peşteră, în lumea umbrelor, trăgându-i după el fără milă şi pe cei din jurul său. Lumea umbrelor, insidios, se substituie celei reale. Luc poartă cu umbrele adevărate discuţii care, ce e drept, nu poartă amprenta limbajului natural (deşi autorul încearcă să dea această impresie), dimpotrivă, avem un limbaj schizofrenic care exprimă clar sciziunea petrecută în mentalul lui Luc. Astfel, în faţa psihologului (iată un clişeu atât de prezent în filmele americane: cel al medicului psiholog), Luc va nega acea lumea întunecată care-l bântuie: „-Doctore, eşti complet nebun, cum poţi să mă acuzi pe mine că văd umbre…eşti nebun, doctore, scuză-mă! Eu am venit la tine, doctore, într-o problemă de afaceri, iar tu mă faci nebun…” De fapt, Luc dorea să-l convingă pe doctor să-i dea umbra spre a o depozita în depozitul de umbre, depozit administrat cu mândrie de către arhitectul „schizofrenic”. Şi culmea, îi mai cere medicului ca taxă de depozitare o sută de euro:„- Dă-mi, doctore, o bancnotă de o sută de euro, iar la plecare îţi voi lua umbra. Te asigur că pentru banii ăştia ţi-o voi păstra în depozitul meu de umbre la loc de cinste, pe un raft al marilor personalităţi. Acum plec, te rog, scoate banii, căci vorba rămâne vorbă.” Medicul îi dă suma cerută, pentru ca, după plecarea lui Luc, să exclame: „-Nu este atât de nebun acest Luc pe cât este de bun negustor.” Aşadar, nebunia e acceptată, ba chiar apreciată, atunci când este secondată de un spirit afacerist, mercantil! Nu e oare semnul unui început de nebunie acceptarea nebuniei indiferent de motiv? În fine, umbrele ne-ar contrazice reclamându-şi drepturile, cel puţin în romanul lui Petre Bucinschi. Umbrele au viaţă şi vor din ce în ce mai multă viaţă, îl vor bântui pe Luc şi îl vor atrage în jocul lor pervers propunându-i realitatea lor, prilej pentru autor de a realiza o descriere absurdă, suprarealistă, a unui cortegiu de umbre: „Una din umbre stătea nemişcată lângă Luc, altele trei, asemenea unor fete jucăuşe, se uitau la el gata să-i sară de gât. Îşi întinseră pe rând, peste umărul lui, câte un picior. Una, mai curioasă, îi lovise capul cu sânii, el chircindu-se sub pântecele alteia. Capetele umbrelor îi creau senzaţia vizionării unui teatru de păpuşi, păpuşi suferind diverse transformări sub unghiul de lumină, ca o femeie inconştientă care se afundă zi de zi într-un soi de viaţă ce o suge înăuntrul ei. Cu fiecare unghi de lumină ce se schimba clipă de clipă, umbrele deveneau un fel de femei lunatece care umblau pe suprafaţa pereţilor…” Observăm în această descriere o tendinţă de a picturaliza imaginea, de a o înfăţişa aşa cum un pictor ar înfăţişa-o pe o bucată de pânză. Umbra apare, aşadar, valorificată şi din acest punct de vedere, cel al artistului plastic: umbra estetică. Umbra însă, ca simbol al lumii inconştiente, este, după cum o definea Carl Gustav Jung, fiinţa inferioară din noi înşine, ea putând, în lipsa unor obstacole serioase, să acapareze întreaga noastră personalitate. Ea reprezintă toate acele elemenete reprimate, necivilizate, de care ne temem, tot ceea ce ne-ar domina fragila personalitate clădită în şi prin cultură, aşa după cum apare descrisă şi de către Petre Bucinschi: „Umbra, un intrus în lumea vieţii şi a lucrurilor cărora le înapoiază o imagine în care acestea nu se mai recunosc. Ea se livrează unui joc de-a v-aţi ascunselea, se retrage din faţa asperităţilor realului, a preciziei contururilor lui, pentru a-i revela o altă dimensiune.”Cu cât societatea în are trăim este mai lipsită de orizont, de perspective, cu atât umbrele noastre vor deveni mai violente, îşi vor cere din ce în ce mai insistent dreptul la existenţă. Pentru Petre Bucinschi, ca şi pentru eroul romanului său, umbra nu se constituie într-o ameninţare, ci într-un bun al societăţii actuale având rolul de a o corija prin violentarea unor cutume existenţiale corupte.

RAUL POPESCU

_________________

8 Mai 2009 – Gh. Mincă: „Nostalgii efemere“, Ed. Alpha MDN Buzău, 2008 (Ilie Mândricel)

Ceea ce m-a atras de la început la noua carte de proză a lui Gh. Mincă a fost titlul, inspirat ales de ziarist spre a sugera cititorilor avalanşa de trăiri intense pe care actualitatea ni le prilejuieşte mai mult sau mai puţin involuntar, făcând a doua zi loc altora şi tot aşa până când, privind cu mirare detaşată înapoi, printr-un efort axiologic găsim înşine emoţionante unele dintre aceste efemeride ale cotidianului depăşit. Rămân impresii plăcute de viaţă trăită la înaltă tensiune şi experienţa care maturizează şi transformă în înţelepciune „amintiri ce nu mai dor”.

Impresionează marea diversitate tematică a „frânturilor de viaţă” cuprinse în carte, „pilule” de una, rareori două pagini, ceea ce îndreptăţeşte presupunerea că unele din ele au văzut lumina tiparului ca foiletoane în paginile ziarului buzoian la care trudeşte autorul. Cu emoţie, înţelegere şi umor, acesta scrie despre întoarcerea în copilărie şi acasă, despre pregătirile de Crăciun şi, implicit, despre iernile, zăpezile şi colindele de altădată şi de azi, despre oamenii aleşi pe care i-a cunoscut, cărţile care l-au marcat, dar şi despre „calendarul” beţivilor, despre cum e privită hoţia, despre viaţa suburbienilor, despre Veta şi Mitică cei de azi, despre soacra prototip, despre capra vecinului şi nunta de cartier, despre călătoriile făcute sau ratate, despre cârciuma de ieri şi barul de azi etc., etc., etc. Slalomul printre banalităţile cotidianului nu exclude „blânda batere de aripă a Necuprinsului” sau încercarea de a afla „cheia uşii de la camera din care năvăleşte peste noi răul”.

Dacă, la sfârşitul lecturii, încercăm să stabilim o ierarhie în acest amalgam, cred că nu greşim deloc apreciind că dihotomia prezent – trecut este definitiv tranşată de autor în favoarea ultimului ei termen. Amintirile de natură personală, reîntoarcerile în trecut, rememorările din copilărie sau adolescenţă strecurate ici-acolo îndreptăţesc aprecierea de mai sus. Este vorba nu despre trecut în general, nici despre unul pierdut în vag, ci despre un trecut bine marcat spaţio-temporal: „M-am întors, pentru câteva zile, acasă, la poalele dealurilor Argeşului, acolo unde am văzut lumina zilei”, iar în altă parte: „Doi ani la rând, îmbrăcat în haina de elev al Scolii militare de ofiţeri de artilerie din Sibiu, am petrecut prima lună a verii   într-un imens poligon de trageri de artilerie din Ardeal”. Autorul priveşte trecutul cu nostalgie, dar şi cu detaşare. Este vorba despre un trecut rural, curat ca o lacrimă şi înmiresmat ca busuiocul pus la icoană. Adesea, acest trecut, nu pentru vecie pierdut, căci el mai dăinuie în rare enclave de românism şi omenie pierdute pe sub streaşina munţilor, acest trecut al copilăriei autorului (şi a noastră) este contrapus zilei de azi. Iată-l, de exemplu, pe autor rememorând anii copilăriei, „când băteam din poartă în poartă, întrebându-i pe gospodari, cu voce firavă, aproape încremenită de frig, dacă au timp să asculte şi colindele noastre! Bătând în poartă, nu lovind cu picioarele în uşa apartamentului, transformată acum într-un soi de tobă dogită!” Inutil să repet în ce parte înclină balanţa comparaţiei. O face mult mai bine autorul în finalul unei proze cu sclipiri de metaforă, care îl trădează pe poet, ipostază sub care Gh. Mincă este mult mai bine cunoscut în spaţiul buzoian: „Cumpărătorul de antichităţi s-ar cuveni să ne plătească o avere pentru opaiţul cu gaz la lumina căruia ne-am pierdut, ca pe o brăţară de aur, în colb, vederea…” Rosturile comparaţiei cvasipermanente acum – atunci sunt precizate cu claritate, trecutul fiind investit nu doar cu funcţie educativă, ci şi cu una taumaturgică: „Atunci când priveşti lung înapoi, vezi mai bine drumul în faţă!” Pentru cel cu buza arsă „de dorul ascuns al reîntoarcerii acasă” sau pentru cel asaltat „de toate nesimţirile cotidiene, care devin tot mai subliniat ofensive şi au început să semene unele cu altele până la aglutinare, semn al omogenizării în rău”, reîntoarcerea echivalează cu regenerarea morală. „Să te întorci, la vremea colindelor, la casa pe care o ţin în picioare, miraculos, stâlpii înnegriţi de ani ai cerdacurilor” înseamnă să te reîncarci de frumos şi bine, regăsind plămada rosturilor primordiale, aşa cum până azi „întreaga aşezare găsea resursele de care avea nevoie pentru a lucra împotriva răului. Având mereu în faţă perspectiva propriei sale permanente regenerări morale”. Ca un veritabil popor de ţărani ce încă mai suntem, sursa regenerării noastre morale şi poate, materiale, trebuie să fie satul şi ţăranul, „satul uitat de vreme, ascuns adânc în amintiri”, adică locul unde „tatăl nostru şi mama noastră au sfârşit truda pe care o aveau de trudit pentru noi, copiii, ajunşi astăzi, fără să mai ştim cum şi când, la rândul nostru părinţi”. Pragul reîntoarcerii şi al regăsirii ruralului, a fiinţei noastre ancestrale, a firescului bun simţ trebuie trecut de fiecare dintre noi, căci „Pragul tău este făcut ca, trecându-l, să uiţi de toate mizeriile necurmate ale lumii. Acolo, în pragul casei tale, fiecare trecător care îţi deschide poarta îţi dă senzaţia acută că este îmbrăcat în mantia nepieritoare a vorbei fără ascunzişuri şi a cinstei fără de pată”.

Mărunt activist cultural, subordonat unor „culturnici” judeţeni importanţi (câţiva, agramaţi, ţâfnoşi şi imposibil de mulţumit, am cunoscut şi eu), Gh. Mincă a avut ocazia de a sta în preajma unor personalităţi din lumea literar-artistică şi povesteşte hâtru întâmplări din timpul vizitelor acestora la Buzău cu diferite prilejuri: „Cu Ernest Maftei suspendat în viforniţele Bărăganului”, „Cu Fănuş Neagu, de la aluziile străvezii, la adevărurile spuse pe şleau despre ţărani, oi, cai furaţi de la Brăila şi condiţia literaturii cenzurate”. Acestora li se adaugă şi „Corespondenţă din anii dictaturii. Subversivul poet Dan Nemeş”. Mă aşteptam să-l regăsesc la acest capitol şi pe Adrian Păunescu. Împreună cu cenaclul său, el a vizitat în mai multe rânduri judeţul, de unde pleca spre capitală cu microbuze întregi de legume şi fructe. Întâlnirile de felul celor despre care povesteşte autorul aici, „după evoluţia pe scenă a artiştilor incluşi în program, urma, obligatoriu, evoluţia sub umbrar a oficialităţilor… Acolo, sub umbrar, erau invitate la masă mărimile…” Activitatea desfăşurată „era decretată reuşită doar în măsura în care masa festivă nu suferea nici cea mai mică obiecţie”. Obiceiul devenise şi un criteriu de promovare a cadrelor, având în spate un trecut istoric amintit de clasicele versuri: „Cu plăcinţi, cu gogoşele,/ Te făcuşi vornic, mişele!” Comentariul final al autorului arată că ne putem despărţi de trecut râzând, dar ne aminteşte în aceeaşi măsură şi de proverbul „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba”: „Genul acesta de serbări, cu masă obligatorie şi pantagruelică – adică „partea a doua”, – o fi trecut de mult, dar în amintirea unora mai dăinuie şi încă va mai dăinui. A rămas ca un fel de gest reflex, dovadă de slugărnicie faţă de cel care se află, chiar dacă este ştiut că numai vremelnic, la putere, soluţie la care se recurge din când în când, subterfugiu blestemat la care se apelează când vrei să ţi se treacă, fără greş, cu vederea ceva…”.

Dincolo de marea lor diversitate tematică, fapt care se pliază ca o mănuşă pe brambureala prezentului postdecembrist, prozele autorului nostru sunt şi bine scrise. Un stil direct, alert şi penetrant,  presărat cu constatări şi învăţăminte născute din buna cunoaştere a realităţii şi dovedind o mare experienţă de viaţă, te face să nu laşi cartea din mână până nu termini proza începută. E dificil să le încadrezi în vreo specie literară, mai toate aflându-se la graniţa dintre foileton, tabletă, schiţă sau moment şi având câte ceva din toate acestea la un loc. Oricum, predomină impresia de comentariu eseistic asupra aspectelor realităţii. În finalul uneia, bruma de specific naţional surprins este dublată de o speranţă rugătoare: „Aşa suntem noi, românii, făcuţi! Să avem păreri necruţătoare despre toţi şi toate, chiar dacă nu înţelegem o iotă din viaţa prin care trecem, ca o gâscă prin apă. Dumnezeu să ne mai priceapă! Şi, dacă eventual va binevoi să ne mai priceapă încă o dată, poate că va duce, ca întotdeauna, fapta până la capăt şi se va milostivi să ne mai şi ajute!” O alta, „Cloaca deliberat nevăzută”, vorbind despre dihonia din lumea confraţilor întru ale scrisului, pe care o surprinde expresiv printr-o suită de comparaţii surprinzătoare, pune cu umor tarele surprinse pe seama … specificului economiei de piaţă: „Artiştii cuvântului scris sunt mulţi. Sunt mulţi ca stejarii furaţi din pădure, ca nisipul mării şi ca frunzele de nuc în ţigările proaste! Necazul cu ei nu ne-ar veni însă de aici, dacă nu ne-ar lăsa şi ei stânjenitoarea impresie că sunt gata oricând să se încaiere pe cuvintele limbii române. Ierarhia valorii se atrofiază şi simţul proprietăţii se amplifică la infinit în economia de piaţă!” Nu este singurul loc de întâlnire cu umorul în această carte. Unul mai suculent, anecdotic şi grosier chiar, pe măsura incompetenţilor de odinioară cu „dosar sănătos” însă, va găsi cu plăcere cititorul în „Colonel-ciobanul”. Asemenea pagini însufleţite de hazul şi harul autorului, de matura sa înzestrare scriitoricească fac din cartea de faţă o lectură mai mult decât agreabilă şi instructivă despre un trecut nu tocmai îndepărtat, dar de care vrem să ne îndepărtăm cât mai grabnic.

ILIE  MÂNDRICEL

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s