O CARTE PE ZI

După debutul editorial cu volumul Vis în pădurea de mesteceni la Casa de editură Pleiade (Satu Mare, 1991), Vasile Mic a stat într-un con de umbră adunându-şi poemele “din prea multă dragoste” faţă de “fiecare clipă // mugur // femei frumoase”, privind mereu spre Fereastra de vis, noul volum apărut la; (Editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 2007). În toată această perioadă echivalentă cu adolescenţa, Vasile Mic a încercat şi spre bucuria mea a reuşit să-şi contureze un limbaj propriu, fapt ce a tras după sine constituirea unui discurs personal ca în cele din urmă să avem de-a face cu un poet cu un stil aparte prin care exprimă tot cel înconjoară printr-o concepţie total diferită, simţindu-se în largul său, stăpân pe actul creaţiei. Vasile Mic pare a fi un rebel: “Fiecare bulevard / E un nesfârşit poem / Florile din oraş au aripi… / Doar se vând şi se cumpără // Cu plata în bănuţi de arginţi.” (Flori şi aripi), conştient că “Jocul cu moartea / Este o lecţie obligatorie” (Jocul cu moartea) şi cu toate acestea desprinderea de generaţia sa l-a făcut să-şi ia pe cont propriu cu demnitate destinul poetic.

Precaut ca orice om de afaceri cu orientări spre lumea cifrelor, la făcut ca să-şi fixeze cu oarecare precizie la timp regulile jocului: “Mici încurcături, dacă totuşi s-ar ivi / Prin vreun colţ de paradis, / Nimic nu ar putea schimba / Secunda aceasta” (Nimic nu ar putea schimba secunda) elaborându-şi modalităţile de exprimare a propriului act creator: “Despre femei frumoase / Nu voiesc a vorbi dependent de poezie // Însăşi poezia / Va trebui / Să ne vorbească” (Despre femei frumoase). Faptul că grafica acestui op aparţine autorului e încă o dovadă că: “Pentru a picta o femeie / Alegi o noapte înstelată / O dimineaţă cu rouă / E bine să ai un râu pe aproape, / Un vânt căzut din înălţimi, / Un suflet, / Dar mai ales o fereastră” recuperând astfel “ce e pierdut în metaforă” (Tablou).

La fel ca şi în volumul de debut, Vasile Mic are revelaţia unui semn definitoriu în creaţia sa, cel al Calului, remarcându-se şi de această dată prin capacitatea de redare în vers a mitului ce i-a creat poetului o adevărată obsesie: “Am căzut de pe un cal frumos / Erau fărâme de stele pe jos / Calul… mai departe… s-a dus / Spre un sat neştiut, undeva sus. / Cerul era nedumerit şi norii… chiar… / Cum am putut cădea de pe un cal stelar? / O voce, pare-se, mi-a zis – nu-mi amintesc – / Despre un roib cumva… nepământesc / Nu i-am răspuns. Nu aveam cum … / C-am călărit numai un cal nebun – // Doar am rămas năuc… fără să ştiu / Că nărăvaşul, poate, era un cal viu / Am căzut de pe cal, cum spun, / Într-un ţinut nebun-nebun… / Nu mai ştiu să fi visat, apoi… / Nărăvaşul trecând prin sat… pe la noi” (Căderea de pe cal). Sau: “Caii tocmai au evadat / Din sângele lor… / Vin de undeva, / Se duc / Departe… / Momente de răgaz, / Peisaje / În refugiul lor / Lăuntric, paşnic / Visează” (Evadarea cailor).

Refugiul în lumea de altădată a copilăriei îl face pe poet să-şi amintească de clipele petrecute la umbra acelor “mesteceni”, în prezenţa “singurei femei” care-l ocroteşte de “coşmaruri” într-un “ţinut / plin de mistere / fără zile / fără nopţi / doar în cămaşa sa / albă” (Zborul nu poate fi), urmărindu-i evoluţia convinsă că: “…adierea aceasta de vânt / Nu te va îndepărta de cuvânt / Nimic nu te poate lua, să te ducă, / Să te ameninţe nu poate vreo nălucă”. El nu va uita să-şi pregătească testamentul: “Dar să nu spui că versul ce acum nu-l rostesc / E tocmai testamentu-mi livresc…”, ca în final să-şi exprime unica dorinţă în cazul unei reuşite: ”Doar să mă anunţi de vei construi castele cu flori… / Ca să merg, să le văd uneori” (Chiar adierea aceasta).

Dragostea invocată sub diferite forme în câteva poeme cuprinse în volum e oglindită uneori cu timiditate, încât se lasă sedus: “Eşti răpitoare doamnă, / În consens cu nopţile mele.” (Eşti răpitoare, doamnă), iar alteori prinde curaj: “Măcar ţi-aş scrie / Dacă aş şti că inima ta / Nu mai e în siguranţă” (Nimic nu ar putea schimba secunda), fără a face aluzii la obscenităţi, trivialităţi sau teribilisme. Darnic din fire autorul oferă persoanei iubite. “bătăile inimii / Vreau să ţi le dărui” promiţându-i “lumea / Şi toate celelalte” (Trebuie să-ţi arăt), ca în cele din urmă, văzându-se trădat, cu sufletul rănit de tot ce-l înconjoară, apelează la cei apropiaţi să-l vindece: “de toate: / De iubire, de cer albastru, De culori, dacă se poate… / Chiar faceţi-mă sihastru.” (Ceva).

Trecut prin mari încercări, autorul încearcă să-şi găsească împăcarea: “Mă tem că ochii tăi / Prea au ştiut / Să coboare în beznă // Că ochi tăi… / De departe… / Mereu aproape-mi vor fi” (În memoria soţiei mele Ana), deşi debusolat în perspectiva biografică, cu o singurătate instalată, face eforturi în căutarea unui alt sens al vieţii: “Doamne, / De departe / Singurătatea / Muta-se-va!” (Dacă o clipă)

Vasile Mic dă dovadă de originalitate, e sigur pe el, maleabil. O demonstrează versurile sale care au la “purtător” forme, simboluri şi sensuri. Inteligent, Vasile Mic ştie să-i dea poemului greutate prin versuri scurte de o mare acurateţe.
AUREL POP