După volumul de debut Mărturisirea de pe munte (1995), Mihai Moldovan vine în întâmpinarea cititorilor săi cu un nou volum Statuia din Valea Tăcerii, Casa de cultură „Mihai Eminescu”, Oraviţa, 1998, o povestire scurtă, dar încărcată de metaforă, în care autorul a învăţat să obţină efecte noi prin schimbarea perspectivei naraţiunii şi să sugereze, fără crispare şi eforturi hilare, o atmosferă anistorică, mitizantă, chiar dacă pe fundalul acesteia se întrezăreşte spaţiul şi un timp dat.

Povestirea este vitalizată printr-o naraţiune liniară cu un pitoresc estetizant, în care se ascunde o înclinaţie spre călătoriile misterioase în spaţii în care naraţiunea fantastă se împleteşte cu mitologia locurilor cunoscute de autor.

Statuia din Valea Tăcerii ne duce cu gândul la sensurile circuitate de Pigmallion sau pictura lui Dáli „Meditation on the Harp” (1932) în care iubirea capătă dimensiunea artei.

Tonul cursiv, chiar, uneori exasperant, al relatării, uşoara nostalgie a frazei par produsul unui instinct de povestitor.

Această povestire este clădită pe spontaneitatea discursului şi pe cultivare, cu bună ştiinţă, cel mai adesea în registru romantic. Subiectul e simplu, relatarea în stil de jurnal te apropie de personaje, puţine la număr, de atmosfera muntelui, de psihologia precis conturată prin tuşeuri adânci ale personajelor: Zenobia, Mardare sau Nicodim.

Proza are uneori tendinţa unui scenariu cinematografic în care se pun sub lupă existenţa naratorului, unde autorul nu ezită să-şi suspecteze ochiul de subiectivitatea înşelătoare, din observaţie pare să scoată mereu la lumină o concreteţe palpabilă: „S-au aşezat în jurul meu. La început încă am mai avut trac, apoi am lunecat tot mai mult în miezul povestirii terminând în vervă. Dacă e să mă iau după liniştea care s-a lăsat – doar o ghionoaie mitralia în rafale coaja copacilor din preajmă- cred că i-am prins în vraja celor spuse”.

Prozatorul pare un renascentist întrâziat cu voluptăţi şirete pline de miez şi care vede cu alţi ochi erudiţia fantastă pe care o pune în pagină, fiindcă mediul înconjurător este o recuzită alegorică: „De îndată ce am trecut de izvor am prins pintenul muntelui urcând cărăruia sinuoasă înspre locul întâlnirii. În curtea schitului, la baza peretelui stâncos, lângă un mic izbuc, adânciţi în lumea gândurilor, aşteptau Mardare şi pustnicul Nicodim. Deşi ne aflam încă departe, au întors capul deodată spre noi; ne simţiseră”.

Mardare este un deţinător al secretelor muntelui, iar portretul lui este realizat printr-o tuşă sigură a frazei:”Nedumerită de ezitarea lui Mardare, Zenobia mi-a căutat privirea, moment în care bătrânul şi-a desprins concentrarea din spasmul ce ieşea chinuit din constrângerea subteranelor”.

Deşi proza are un fundal istoric precis, totul se joacă într-un mediu cunoscut de autor şi în propria închipuire, lumea fiind o formă a visului, o ficţiune trăită prin experienţa esoterică.

Fantezia e regimul autoritar al acestei proze şi în amestecul tuturor posibilităţilor trebuie să vedem şi semnele unei renaşteri spirituale, în statuia lui Andru Abdulcea.

Mihai Moldovan e un prozator admirabil, ce-şi controlează talentul cu precizie şi de la care aşteptăm în continuare confirmarea acestor aprecieri.

AL. FLORIN ŢENE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s