Joc de aparenţe şi subtilităţi, cu cel mai autentic fior orphic şi cu sonuri ce parcă vin din înălţimile celeste, sonetele adunate în volumul lui Emilian Marcu : Îngândurat ca muntele de sare. Ultimele sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu după W. Shakespeare în transpunere imaginară, apărut la Editura Helicon, Timişoara, în 1996, provoacă în acelaşi timp o dublă senzaţie de familiaritate şi inaccesibilitate. Deşi în chip manifest trimit la sonetele shakespeariene şi la replicile lor închipuite de Vasile Voiculescu – ele se delimitează de modelele iniţiale, urmând un traiect cât se poate de original şi interesant prin modul de abordare, prin frumuseţea stilistică şi prin bogăţia metaforică pe care le conţin.

Puritatea rostirii şi autenticitatea sentimentului transpus artistic în tonuri cât se poate de vii şi subtile, ca şi măiestria limbajului relevă erudiţie deosebită precum şi raportarea la livresc la care trebuie să apeleze spiritele elevate, pentru că nu se poate aborda o asemenea specie, destul de rară, cu un limbaj stradal. Şi dacă unii au în vedere estetica urâtului, a grotescului, ca formă de manifestare, sau mai curând de refulare de propriile reziduuri, în creaţiile lor, Emilian Marcu cultivă estetica sublimului, a frumosului în stare pură, ceea ce justifică menirea artei, aceea de a îmbucura sufletul şi inima, de a înălţa pe noi culmi de simbol şi măreţie fiinţa umană, atât de supusă presiunii vulgului şi a agresiunilor verbale de orice fel. Şi poezia, aşa cum spunea un alt mare poet, „e cea care l-a diferenţiat pe om de celelalte fiinţe”.

Poet solar, prinţ al întinderilor agreste ori al unduirilor deluroase, Emilian Marcu îşi declină identitatea orpfică într-o continuă reîntoarcere la rădăcinile ancestrale ale fiinţei, în versuri de o măreţie demnă de simplitatea şi neprihănirea marilor artişti descendenţi de acolo de unde s-a născut VEŞNICIA. În acelaşi timp, avuţia spirituală a oamenilor pământului atinge culmile desăvârşirii morale. Precum falnicul păltinaş ori stejarul secular, sufletul său musteşte de seve telurice, în acelaşi timp spintecând cu crengile viguroase azurul. În trupul său îşi găsesc hrană şi adăpost, ca-n trupul uriaşului sequoia, neamuri de vietăţi înaripate şi agăţătoare, nutrindu-se cu sevele dulci şi revigoratoare.

Poetul scrie „cu lanţ de dor pe mâini şi pe picioare” -, cu alte cuvinte – prizonier din iubire, el îşi ctitoreşte himera „din tâmpla unui zeu” Sonet CCXLV (1).

Naşterea – ca orice naştere e dureroasă, jertfelnică, e frângere de sine, îmbucătăţire, mortificaţie, dar ce bucurie izbucneşte când pruncul ţipă din rărunchi respirând singur!

Poetul – „înveşmântat în frig” şi „îngândurat, vezi bine, ca muntele de sare” – îşi închide fructul în „racla cărnii” şi-n „chingile durerii”, îşi poartă muza, „răpus de suferinţă”, „înzăpezit de-atâta cât te strig”.

„Împovărat de gânduri, de ani, de-atâta dor/ damnat mă las azi florii de vişin şi de viţă/ şi-n lumea ireală te-ascund în tainic dor.” Sonet CCXLV (1).

Este adevărata Ars Poetica, Credo-ul şi veritabilul Confiteor pe care ni-l oferă, ca la confesional, din dorinţa de împărtăşire.

Volumul de faţă este, dacă ne-am îngădui a spune şi nu ar fi o blasfemie, o carte mistico-erotică, întrucât aici se împleteşte magistral simţământul pietăţii cu cel teluric, viguros şi sublim, al nevoii de iubire – strigăt stringent îndreptat în deşertul lumesc, dar cu ochii îndreptaţi spre divinitate, care binecuvântează Iubirea, ridicând-o la rang de virtute teologală şi aşezând-o în fruntea tuturor celorlalte virtuţi.

Această dihotomie –pământesc şi ceresc nu distonează, ci, dimpotrivă, armonizându-se într-un cântec la unison pe mai multe voci, în tonuri şi nuanţe tulburătoare, ajunge până la noi şi ne îmbogăţeşte.

Partea de ceresc din pământesc îşi revendică drepturile. Ca şi cealaltă, de altminteri. Dar nu e omul plămădit din acest amestec ciudat şi fascinant în acelaşi timp? „Din icoane fără teamă curg prin răni în sanctuare/ îngerii cântând la flaut, îngerii bolnavi de clor” Sonet CCXLVI (2), spune Poetul.

Iar în Sonet CCXCI (47) declară, cu sentimentul că poezia poate fi abluţiune şi catharsis, înălţare spirituală : „Nimic din tot ce-i rău nu mai rămâne./ Mitropolii de rouă de greieri sunt cântare/ unica şansă-a stării şi a zidirii fi-va/ cădelniţarea blândă a cărnii pe altare.// Clopotniţa durerii amurgului se lasă/ igoanele din ouă învaţă-un zbor incert/ nimic din tot ce-i rău nu mai rămâne;/ mantaua ploii-mi pare un ochi stenahoret.// Pe aripi de răcoare, la jug spre promontoriu/ trag greierii tăcerea la malul zdrenţuit/ prietene se-nchide o uşă de ivoriu;/ în candela de iarbă uleiul a-nfrunzit.// Lumina răsucită mai trage-nspre afară/ mitropolii de rouă ce-nvaţă cum se zboară.”

Vocabularul iubirii este unul aproape cultic, liturgic, Iubirea oficiindu-se în sanctuarele abia sfinţite cu agheasmă, în miresme de mirt, tămâie, smirnă, sub ochii îngăduitori ai icoanelor mult iertătoare. În acest fel, patima se înalţă la rang de virtute şi este curăţită, albită în râuri de miere, în ambră şi în absinth, în parfumul neprihănirii unui crin presat lângă obrazul păsării poemului, la flacăra sfântă a slovei, la focul sacru al inimilor care se caută şi se îmbrăţişează într-una singură, foc ce nu lasă cenuşă ori zgură ci se mistuie prin sine însuşi până la stingerea totală, o dată cu ieşirea din viaţă. Locul e spălat bine în apa lustrală strecurată prin cenuşa rămasă de la arderea ramurilor de finic din ziua intrării Domnului în Ierusalim. Ştergare noi de ivoriu curăţă trupurile, ştergare precum mahramele mironosiţelor pe care se pot imprima chipuri sfinte. Iubirea nu cunoaşte pudoare, este (ne)ruşinată. Este poate, iubirea prin care Daphnis şi Chloe se descoperă unul pe celălalt, cu uimire şi încântare, fără urmă de patimă ori de sfială. „Poamele ce-n pom azi stau/ gustul cărnii tale-l au” – spune şi Cezar Ivănescu în „Amintirea Paradisului”.

Firescul cel mai pur ia loc convenienţelor şi contorsionărilor trupeşti şi sufleteşti, ale măştilor de carnaval compuse cu iscusinţă dar prost lipite şi care-s gata să cadă la orice mişcare, dezvăluind resturi hâde dintr-o iubire falsă şi efemeritatea sentimentului, altădată proaspăt şi pur.

Exorcizarea răului prin iubire este o altă temă dragă autorului, care contrapune iertarea şi blânda uitare oricărei ofense, aşa cum în copilărie uităm crudele jocuri şi glume ale celorlalţi făcute cu inconştienţa vârstei : „Iarba gurii ne-mpresoară, dulcea mea melancolie/ răul vorbelor ne pară punte spre copilărie.” Sonet CCXLVIII (4).

Iată încă o mostră de limbaj mistic transpus artistic în sentimentul înălţător al iubirii : „Prea mărită doamnă pururi candela privirii tale/ fi-va taină pentru mine, fi-va drumul neumblat/ lumina-va în adâncul sufletului celui care/ răscolit de amintire va fi umbră peste sat.// Ochii tăi precum lăstunii limpezi zborului se-arată/ umerii de ceară tulburi şi de-atâtea aşteptări/ vor simţi cuţitul pleoapei blând zbătându-se deodată/ învăţa-vor că şi moartea e lumină uneori.// Untdelemnuri tot mai scumpe veşnic arde-vor în chin/ preamărită doamnă pururi candela privirii tale/ între noi în haos curge ca un fluviu de pelin/ şi-i atâta zbucium parcă trupul tău ar fi o floare.// Preamărită doamnă pururi candela privirii fie/ parfumatele otrăvuri, nimb curat de poezie.” Sonet CCXLIX (5).

Sau, altundeva : „Ne vom zidi-n durere sub candela aprinsă/ pe când în greieri iată va adia un vânt/ iubito deci ce taină se va lăsa învinsă/ că-n îngeri de lumină va înflori pământ.// (…)/ Ne vom zidi-n durere-n amiaza fără nume/în cercuri de-ntuneric ne-om arunca subit/ în greieri de lumină icoana mea apune/ icoana ta-nfloreşte-ntr-un munte de granit.” Sonet CCLI (7).

Ritmul sacadat, măsura, muzicalitatea perfectă se vădesc în toate sonetele : „Vântul vânture vremea cea tulbure/ din nord, din sud, din apus şi din răsărit/ hlamidă din rouă şi pulbere/ fie platoşa mea de granit.// Apele limpezi izvoare oglinde de sare/ mai ducă spre-adâncuri chipul tău speriat/ ce semn ireal, pe piept, ce pecete te doare:/ Clopotul frunzei s-a-nrourat.// Vântul vânture vremea cea tulbure/ lacrima din cenuşi migratoare ne fie/ cămaşă de zale pe răni o să fluture/ de dragoste inima arde de vie.// Vânture vântul vremea cea clară/ la mine-n privire se clatină steaua polară.” Sonet CCLXII (28).

Vagi reflexe eminesciene reiterate la o treaptă superioară de accepţie se simt în Sonetul CCLXXV (31) : „Un crin de-ai fi, iubito, pe rană te-aş purta/ polenul lui, balsam mi-ar fi în astă seară/ un imn de slavă să cânt în cinstea ta:/ Tu, râul blând de rouă, biserica de ceară.// Să trecem în nemoarte prin pielea mea de rouă/ şi greieri să se-adape din ochii-ţi-nrouraţi/ iubito dacă ninge cu flori şi lună nouă/ în apa nunţii, iară, sunt mirii îmbrăcaţi.// Un crin de-ai fi, iubito, pe rană te-aş planta/ ca într-o răsădire în tulburarea noastră/ polenul lui să curgă cum lăcrimarea ta;/ cămaşa nunţii noastre se-arată mai albastră.// Un crin de-ai fi iubito, pe rană te-aş purta/ şi râu ar fi polenul spre înălţarea ta.”

Pastel îngemănat cu lirică de dragoste de cea mai pură factură, îşi găsesc semnificantul în Sonet CCLXVII (23) : „Peste părul tău de iarbă vântul legene petale/ şi parfumuri revărsate să ne strângă-n trupul lor/ nunta noastră cea albastră şi caleştile regale/ să ne caute prin somnul frunzelor sau într-un nor.// Vântul legene petale. Greieri reci în pleoape-ţi bat/ se aud cum muşcă noaptea legănându-ţi părul moale/ paşii curg pe sub pământuri cu bisericile-n spate/ şi-n icoane se îneacă şi-n mătănii ireale.// Peste părul tău de iarbă, peste ochii de adânc/ roua scuture-şi argintul ca o boală neştiută,/ nunta noastră cea albastră să ne caute-n pământ/ şi să fim reci policandre cu lumina lor pierdută.// Şi în părul tău de iarbă vântul legene amurg;/ nunta noastră cea albastră pare-o sabie pe burg.”

S-au făcut atâtea speculaţii şi asociaţii pe seama sonetelor îndeobşte, încât s-a pierdut din vedere adevărul elementar : deşi trimit la această specie clasică de poem, autenticitatea şi originalitatea lor le singularizează vădit. Emilian Marcu este un performer. El scrie sonete în manieră clasică, dar acestea, în pofida lirei, a harpei sau a clavirului cu care pot fi acompaniate, se înscriu în linia neoromantismului, atât de rar – şi cu atât mai de preţuit – al zilelor noastre, demonstrând (dar oare mai era nevoie?) că poezia de sorginte clasică poate rezista şi chiar transgresa secole şi chiar milenii, dacă este cu adevărat valoroasă. Şi este mai mult decât atât.

Menestrel, trubadur, cantautor romantic Emilian Marcu este un veritabil Poet, punând la loc de cinste pe Domniţa Sa, Poesia, căreia i se dedică în aceste versuri încântătoare.

Atâtea teme sunt reiterate şi abordate în stilul cel mai original, încât e greu pentru exeget să se decidă care sunt mai relevante. Emilian Marcu trebuie, nu citit, ci recitat, învăţat, cântat, îngânat la clavir, aprofundat cu smerenie şi reverenţă. Iată un exemplu, din extrem de multele, în sprijinul acestei afirmaţii : „La templul cărnii tale îngenunchez cu teamă/ un râu de brumă caldă se surpă-n amintiri/ mi-s buzele cioplite din marmură şi-s ramă/ şi-i chipul tău sfielnic o lacrimă-n priviri.// Îngenunchez cu teamă la templul cărnii tale/ vertebre reci de greieri sunt un ciudat ecou/ ce rană te tot cată sub triste piedestale?/ să te contemplu iată sunt viaţă-nchisă-n ou.// Planeta mea de spaimă se va surpa-n tăcere/ sub ireale corturi vom inventa un crin/ să-l punem pe armură în noaptea de-nviere:/ La templul cărnii tale, în taină, să mă-nchin.// Migrări stelare dacă se vor surpa-n durere;/ Eu voi cânta iubito tăcerea din tăcere.” Sonet CCLXXXII (38).

Poate nicăieri ca-n volumul de sonete „Îngândurat ca muntele de sare…” nu se întrevede mai bine, căutarea disperată, şi, de cele mai multe ori zadarnică, a fiinţei iubite.

Se-ntulbură lumina şi chipul tău se-ascunde/ şi-atât de clar se vede dar nu e nicăieri.” Sonet CCLIII (9).

Tema atât de sfâşietoare a singurătăţii în doi şi aici îşi spune cuvântul : „Căuşul palmei mele în apă-ţi spală chipul/ când ziduri tot mai groase ridică-ntre noi timpul.” Sonetul CCLIII (9).

Stilul, atât de limpid nu lasă loc unor echivocuri interpretabile.

Atât de tulburătoare, versurile îţi lasă urme umede pe relieful obrazului şi o nostalgie imperială, precum o toamnă instalată pretimpuriu, când întrebi unde sunt zilele însorite şi fără umbră de nor.

„În pândă precum fiara voi şti să te contemplu/ voi şti să-ţi caut umbra pe tainice poteci/ făcând din aşteptare şi din speranţă templu/ cu pleoapa să te mângâi tot aşteptând să treci.” Sonet CCXLVII (3).

E atât de vădită aşteptarea încât rodul ei nici nu mai înseamnă mare lucru. Eşti zidit în ea ca într-o stare de perpetuă urgenţă, nelinişte şi dor care ţi-e necesară şi din care nu vrei să pleci. E aici şi un firicel de oblomovism în care te complaci.

„Şi mâinile-mi dibace vor împleti în vrajă/ un pat de aşteptare în care să te ştiu/ şi aşteptarea-mi fie un sanctuar de strajă: / cea mai curată apă ţâşnită din pustiu.” Sonet CCXLVII (3).

Este starea propice Poetului, când e asaltat, îmbiat, curtat de muze, apoi, vrăjit de jocul atâtor rusalce, nici nu se mai poate dezmetici.

Mi-s ochii buimaci” – spune Poetul în alt sonet.

În pândă precum fiara cu arcu-n încordare/ pe mări de pâclă groasă te-oi aştepta-n uitare.” Sonet CCXLVII (3).

Neliniştea, angoasa, golul aşteptării, tăcerea complice, sporesc taina care izbucneşte în strigătul ei spre înalt, parcă vrând să străpungă azurul. Şi în acest decor, „Blândă tulburare peste creştet cadă/ când un soare putred curge pe pământ/ de atâta toamnă cine-o să mai vadă/ trupul tău de iarbă, trupul meu de vânt?” Sonet CCLVI (12).

Uneori disperarea şi neputinţa ating culmile de sus şi cele din adâncuri, aşa încât Poetul spune : „ducându-ne în dans uitat/ peste nisip a disperare: / două morminte-ntr-un oftat,/ două fântâni săpate-n mare.// Şi între noi este târziu/ se limpezesc uitări uşoare/ tu eşti mormântul meu cel viu/ eu sunt mormântul tău de sare.// Şi între noi este târziu/ şi iată iarba-i blând sicriu.” Sonet CCLVII (13). Şi aici aluzia veterotestamentară este evidentă.

Altă oară, îndemnul Poetului către fiinţa adorată pare obosit şi învins de neputinţă şi (ne)înţelegere : „Să trecem deci întâi şi-ntâi/ Pe sub religii fără pată/ Şi îngeri trişti să strige : vii/ în monastirea dărâmată?// Iar eu un crin înjunghiat/ să trec prin lume ne-curat” Sonet CCLVIII (14).

Tema zidirii în mănăstire apare şi în Sonet CCCXXIII (79), ca şi în alte poeme : „Au venit la mine azi zidarii/ să-mi zidească trupul din pereţi/ aveau răni pe mâini ca edecarii/ şi purtau cu dânşii lungi săgeţi.//(…)/ Au venit în haine de lumină/ să mă scoată cât mai viu din zid/ aveau moartea trasă pe retină/ eu puteam în mine să-i închid.// Au venit zidarii să mă scoată/ din pereţi cu umbră de săgeată.” Este desigur vorba de un mit răsturnat.

Amintirea iubirii stăruie – nălucă în priviri şi-n gând, provocând o nostalgie propice poeziei : „Sunt tulburat de tine şi parcă vrei să zbori/ şi parcă eşti aproape şi parcă n-ai venit.// Copaci de promoroacă în calea noastră fie/ lungi lumânări de taină în sfântă cununie.” Sonet CCLIX (15).

Aşteptarea, căutarea fiinţei iubite devin uneori acute, aproape de nesuportat : „Te simt mai aproape, pleoapele mă dor/ braţele-mi te cată în această lume/ purtăm măşti de ceară şi un fals decor/ să-l avem drept spadă să-l avem ca nume.// Te mai ştiu în preajmă deşi timpul trece/ deşi ceasul nostru a luat alt sens/ purtăm răni arzânde peste carnea rece/ umbra mea, îmi pare, a albit din mers// Şi te caut încă în uitate vise/ te mai simt aproape ca pe-un rug aprins/ masca ta de ceară parcă asurzise/ luase foc privirea ochiului meu nins.// Te mai ştiu aproape deşi timpul zboară/ deşi moartea noastră a uitat să moară”.

Sonet CCLXXXV (41).

Aceeaşi temă se regăseşte în Sonet CCLXXXVI (42).

Dar, cea mai apăsătoare şi mai persistentă este tema singurătăţii.

Prin ziduri reci de iarbă vom trece către seară/ singurătăţi de pâclă ne caută-n priviri/ lumina unui fulger pe trup ne înconjoară/ să trecem, da, să trecem. Nu poţi să nu te miri.// Priveşte deci se lasă amurgul fără teamă/ se clatină icoana în care te-ai retras/ ce patimă te cheamă, iubito, da, te cheamă/ spre începutul lumii spre ne-cuprinsul ceas.// Călătorii de strajă ne stau în disperare/ emoţii fără margini în pleoape ne tot bat/ este târziu şi taină. Şi teamă, mi se pare/ pe umerii tăi fragezi se lasă spre-nserat.// Pe ziduri reci de iarbă să trecem către seară/ sâmburul luminii curgă pe braţele-mi de ceară.”

Sonet CCXXXVIII (44).

Chimvale de strigare trimite Poetul către sidefiile „scoici sonore” ale iubitei care uneori rămâne impasibilă. Dar chemările ca ale faunului se opresc pline de istov în steliştea vântului, spulberate de tăcerea şi privirea de gheaţă. Şi-atunci, lumina se face grea şi, fiecare cu sine, îngândurat, înveşmântat în frig, închide amintirile în chingile durerii şi-n racla cărnii iar în umbrele surpate, distanţa şi înstrăinarea devin insurmontabile.

Şi : „Lumânări mari de ceară pe braţe ne apasă/ lumina de taină-i mai grea, mai sfioasă” Sonet CCLIV (10).

Însingurarea – o temă predilectă atinsă în mai toate poemele îşi picură stropii de rouă-n cuvinte de chihlimbar : „La tâmple azi ţi-s anii pom în floare/ şi-abia de ştii c-am fost cu tine-n vis,/ c-am fost speranţa ta de viaţă dătătoare/ şi nopţi de-a rândul-n lacrimi ne-am închis.// Abia de-ţi aminteşti chiar numele-ntr-o doară/ deşi eram nedespărţiţi, sub jurământ/ la jugul frunzei ce-nvăţa să moară/ sculptam pe cer cuvinte de pământ.// Dar anii azi şi vremuri deopotrivă/ abia te mai ajută să vezi prin ceaţa grea/ memoria acum-i o fiară costelivă/ ce se împotmoleşte mereu în umbra mea// La tâmple azi ţi-s anii pom în floare/şi nici nu ştii că-s zid de-nsingurare.” Sonet CCCVI (62).

Stări paradoxale de glorie şi chin, cădere şi biruinţă, dau sens înţelesului de neînţeles, tulburării limpide şi puţinelor clipe de graţie în care aurora pare că anunţă o zi însorită: „Paşii tăi de printre cetini nourului să te lase/ pe când dorm cocoşii-n cântec şi în dropii e senin/ macină pe trupul nostru greierele umbra casei/ în gavota lumii doarme umbra mea de-atâta chin.// (…)/ Eu cu mâna să te cânt ca pe cel mai tainic chin/ şi să simt cum nordul moare şi în dropii e senin.”

Sonet CCLXII (18).

Suverană, tristeţea respiră aerul dintre cuvinte, acoperind cu tăceri neguroase clipele care ar fi trebuit să rămână eterne : „Pe unde m-ai dus odată/ zace carnea mea în chin/ mâna-mi de cenuşi tăiată/ carnea nopţii-i de pelin.// Ninge-n ochiul tău curat/ cu sămânţă de-ntristare/ carnea mea s-a-ntunecat:/ Luminaţi voi lumi de sare!// Pe unde m-ai dus cândva/ blândă moarte cu păcat/ arde-n carnea mea o stea/ ca-ntr-un tânăr carcerat.// Pe unde m-ai dus târziu/ carnea morţii mi-e sicriu.” Sonet CCLXVIII (24).

Şi totuşi, puritatea sentimentului genuin : „E ca şi cum un fulg sfios/ ar poposi din întâmplare/ pe fruntea ta de abanos/ sub ambră tânără şi soare// şi trupul tău un cer curat/ nuia de-alun în mlădiere/ în legănare legănat/ din sfinte lucruri te va cere.// E ca şi cum un fulg de nea/ va-nmuguri în palma noastră/ întârziind pe-un ochi de stea/ umbră curată şi albastră.// E ca şi cum în cer de crini/ eşti crinul căruia să te închini.” Sonet CCLXIX (25).

Durerea însă, în sonetele lui Emilian Marcu este la ea acasă : „…şi pentru că există durerea aceea anume/ ca şi cum un cuţit de pâclă între coaste-ai avea/ buzele tale vor uita să rostească un nume/ umbra mea nu-ţi va mai fi locaş, nu-i aşa?// …şi pentru că există această parte a rănii/ şi cel îngenuncheat nu e altul ci-s eu/ buzele tale vor uita numele meu să-l rostească/ vor uita buzele tale să rostească numele meu!// …şi pentru că există, o, ce rană ciudată/ intru-n durere ca un giulgiu deodată.” Sonet CCCVIII (64).

Iar altundeva : „Cu timpul lumina mai umedă fi-va/ retina mai grea de-nţelesuri obscure/ tăcerile noastre simţi-vor deriva;/ numai frunzele moarte mai plâng în pădure.// Şi totul pe pojghiţa lunii se pierde/ zăpezi nefireşti vor cădea în orbite/ chiar dacă lumina-i mai verde, mai verde…/ umbrele noastre vor fi răstignite.// şi cuiele ierbii mai blânde-n durere/ un chin fericit vor învăţa pentru noi/ retina mai grea de-nţelesuri ne cere/ lumina mai umedă ne vrea înapoi.” Sonet CCCIX (65).

Între plecări şi reveniri în sine, rămânem aceiaşi protagonişti, suverani pe gorgonele de erori inerente şi totuşi, robiţi de orgolii, lăsăm să cearnă neaua pe la tâmple fără să facem gestul firesc al împăcării definitive care ne-ar aduce pacea lăuntrică. De aceea : „Se-nţeapă cuvintele între ele. În van/ limpede verbul ne duce-n ispită.” Sonetul CCLXXII (28).

Mai degrabă contemplăm plecarea celuilalt din noi, care înseamnă, de fapt, smulgere de aripă, implacabilă despărţire, frângere de trestie de suflet : „Te du cum ştii tu bine că faci a întâmplare/ te du şi vezi cum cade iar frunza pe pământ/ şi vezi cum se destramă tăcerea din sertare/ şi cum e frig în lacrimi şi-n patimi şi în vânt.” Sonet CCLXXVI (32).

Mirări, tăceri, surpări şi lumini întulburate şi umbre prelinse ale melancoliei rămân când : ”Migrări fără-ntristare pe tainice frunzare/ vor contempla făptura zidită din dureri/ fotografii sfioase vor învia-n sertare/ simţiri caresrpă-n câte-un ieri.// Pe ram a disperare altoiul va da-n floare/ la-ncheietura mâinii ca nimbul peste sfinţi/ vom contempla făptura zidită ce-n uitare/ ne va-nălţa tăcerea şi umbra din părinţi.// Fotografii sfioase vor învia-n chenare/ cenuşile arzânde-n altoiuri şi-n sertare.” Sonet CCLXXVII (33).

Iar în alt sonet, tema despărţirii este şi mai evidentă : „tu din altarul frunzei cu iarbă pe privire/ vei face semne tulburi de-un neînţeles păcat./ Tot lunecând îmi pare cămaşa mea de mire/ de-atâta lunecare pe piept s-a subţiat.// Te lasă cade frunza. Catapeteazma pâinii/ prin lumi fără contururi te caută tăcut,/ eu port brăţara morţii la-ncheietura mâinii/ tu porţi pe sâni lumină de un alt început.// Te du iubito, dară, pe mări fără de nume,/ tărâmul altei zodii acum ne va supune.” Sonet CCLXXXIII (39).

O altă temă apropiată de sufletul autorului este cea a supremei treceri pentru care cu toţii trebuie să ne pregătim încă din această viaţă. „Voi fi şi eu ţărână într-o bună zi/ când ceţuri groase vor lovi-n perdele/ şi-atunci oare cine-şi va mai aminti/ de-aceste clipe blânde sau rebele?// S-o auzi doar şipotu-ntre ierburi/ cum plânge stins de veacuri fără şir/ şi-un lucrător se va opri din treburi/ s-asculte cântul apei la clavir.// Şi eu odată-am ascultat ştii bine/ aceste tonuri fără de sfârşit/ dar sângele mi s-a urcat în vine:/ sunt proiectat de timp în infinit.// …şi-atunci ţărână fi-voi şi tăcere/ şi ploaia va cânta mută-n durere.” Sonet CCC (56).

Mai spune poetul : „Sunt retrăit de tine, spăimoasă călătoare/ chiar de-s până la umeri într-un sicriu de lut.” Sonet CCCXII (68).

Pe deplin conştient de rolul său pe această lume, Poetul lasă predecesorilor un testament spiritual, dar nu unul obişnuit, ci unul scris cu sarea lacrimilor, cu sarea care dă gust bucatelor şi e tămăduitoare : „Viaţa mea între două coperte/ este un testament al trecerii prin lumină/ chiar de îţi vine greu încearcă să ierţi/ pe cel ce pentru viaţa-i n-a avut nici o vină – // Vor fi multe păreri, vorbe spuse cu ură/ şi din când în când un cuvânt de aducere-aminte/ cine va mai şti că biata-mi făptură/ s-a întors în străbune morminte?// Cine va şti, sau va mai dori să cunoască/ trăirile mele prinse între două coperte de carton/ cu întâmplarea cea mai firească: / testament de un clar monoton?// Chiar de-ţi vine greu cetitorule iartă/ neîmplinirile care se ceartă.” Sonet CCCXIX (75).

O sumedenie de pasteluri superbe, unele în ton elegiac dau farmec şi întregesc temele principale ale volumului.

Pe lângă principalele figuri de stil, întâlnim sintagme dintre cele mai neaşteptate precum : „patima luminii”; „fauni de pâclă”; „gondole de iarbă”, „racla mâinii mele”; „eşafod de zăpadă”; „o lacrimă grea cât un sloi de lumină”; „raclă de lumină”; „sicriul de lumină” ş.a.

Reflectarea şi transpunerea artistică a sentimentului cel mai pur, într-un limbaj elevat, deosebit de expresiv şi forma exigentă a sonetului modern, unde unitatea se înfăptuieşte ritmic, cu o muzicalitate specifică şi, aşa cum spunea George Călinescu : „unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un strigăt coral” (G. Călinescu, Istoria literaturii române, „Luceafărul” – de M. Eminescu) – fac ca opera poetică a lui Emilian Marcu să-şi găsească un loc de frunte pe podiumul istoriei literare contemporane.

De altfel muzicalitatea fără cusur într-o cadenţă sonoră de excepţie, îl situează deja, prin glasul criticii actuale, drept un trubadur autentic de cea mai rarissimă spiţă.
Galaţi, 8 aprilie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s