Un coleg care mă ştia circumspect privind noile apariţii editoriale, mi-a dăruit două cărţi cu poezii. Îmi cunoştea zgârcenia privind clipele rezervate literaturii – clipe pe care eu, aproape octogenar, nu vroiam să le consum decât pentru lecturi cu valoarea verificată – şi m-a asigurat că nu voi regreta.

Erau intitulate „Totul cîntă-n jurul meu!” şi „Are mama două fete”. Autor: Luminiţa Zaharia, Bucureşti, editura Eminescu, 2007-2008.

Am deschis primul volum şi am început…de la sfârşit şi, surpriză: volumul avea ataşată, de către autor, ERATĂ! Pentru mine a fost un semn bun, deoarece indica minuţiozitate şi deoarece nu mai văzusem de mult timp această anexă atât de utilă şi atât de uitată în ultimii mulţi ani. Trei referinţe critice m-au încurajat, iar scurta „notă biografică” mi-a demonstrat că autoarea a publicat anterior încă cinci volume de versuri, dintre care numai ultimul la o editură din Bucureşti (deci cu şanse mai mari de a fi „descoperit” şi „descoperită”)… Şi totuşi, a fost remarcată de câţiva cronicari.

Am continuat – tot de la sfârşit – şi m-a surprins proza intitulată „Ultima foiţă sau Cronica unui spectacol (aproape) neanunţat”. Scrisă într-un stil vioi, demonstrând spirit fin de observator al sufletului uman, poate cu oarecare compasiune, dar şi cu o uşoară ironie.

M-am convins că am în faţă un om de talent, inteligent şi sensibil – şi am început să citesc poeziile (scriituri mult mai concentrate în idei şi, deci, solicitând mai mult gândirea). Totul cântă deoarece „poezia şi muzica / au fost surori siameze”…”Lacrimile lor sunt de plumb şi de sînge” (poezia „Siameze”); cântecele sunt uneori triste, arată o stare de melancolie, poate prea multă sensibilitate, un zâmbet care se şterge repede şi singurătate – sau însingurare…

„Ana are mere,

Pavel are mure”

…………………..

Copilul gândeşte: ”E livadă sau pădure?!”

……………

Ce singur e copilu-n univers!”

(„La şcoală”)

sau:

„Sunt cel mai singur om de pe pământ.

Copiii străini mă iubesc

Şi-mi cer să le citesc

………….

Căţeii dau din coadă şi mă privesc prietenoşi cu ochii lor sinceri

de căţei.

Pe umeri mi se-aşază albi porumbei

şi, uneori, seara, florile se înclină pioase

la auzul paşilor mei.

……….

Peste inima mea

e ceaţă şi vânt

……

Sînt cel mai singur om de pe pământ…”

(“Cel mai singur om de pe pămînt”)

Înainte poeţii (amintesc numai pe Vasile Alecsandri, George Coşbuc) se inspirau din natură. Omul modern, citadin prin excelenţă, înconjurat de un mediu poluat şi tot mai agresat, va avea de unde să se inspire? Luminiţa Zaharia ne răspunde – faptic – pozitiv: pe ea o inspiră până şi prozaicele cutii.

„ţinem în cutii goale amintirea

lucrurilor pentru care ne-am luat

de la gură cîndva –

………………….

Ţinem amintiri de suflet –

prima scrisoare de dragoste,

primul dinte de lapte,

o şuviţă de păr…..

…….

Atît de dragi ne sînt cutiile goale

Încît desigur, cineva, cîndva,

O singură cutie goală îţi va lăsa

Şi tu, fără de amintiri în ea…”

(„Cutii goale”)

Introspecţia şi multă tristeţe reapar frecvent în creaţiile sale:

„Imaculată şi uşoară,

puternică-n naivitate

trandafir fără ghimpi

cavaler fără cetate…

………………..

… credincioasă prin definiţie singurătăţii

ca un cîine –

fiinţa mea de mîine.”

(„Fiinţa mea”).

De multe ori, în lumea artelor (de fapt, nu numai!) invidia macină sufletele confraţilor. Luminiţa Zaharia impresionează prin admiraţia pe care o nutreşte făţă de alţi poeţi, de artişti în general (în repetate rînduri – Pavel Stratan, apoi Simona Popescu, Cleopatra Stratan) şi de mari oameni de cultură (Dan C. Mihăilescu, Octavian Paler) care au inspirat-o prin ideile lor, regăsite frecvent ca „moto”. Prin aceasta, demonstrează în fond modestia sa. Proza de pe cincizeci de pagini în care încearcă descrierea lui Pavel Statan mi-a amintit că „modul în care îl judeci pe altul, este modul în care trebuie să fii judecat” şi m-a dus la concluzia că nu o voi putea descrie pe Luminiţa Zaharia şi poeziile ei aşa cum ar merita-o. Versurile cu ritm vioi, imaginile surprinzătoare şi generatoare de sentimente alese, te atrag şi nu îţi vine să întrerupi lectura. De fapt, ce este poezia? Ce rol are ea? Un PSEUDO-HAIKU afirmă că versul
….a mişcat universul

mai ceva ca descoperirea

energiei atomice”

(„Versul”).

Dar spaţiul rezervat unui volum trebuie limitat, aşa că mă voi referi la cel de al doilea : Are mama două fete. Este titlul poeziei de început a volumului. Autoarea ne pune în faţă contraste: o fată

simplă, gingaşă ca o floare…

…şi-o fată (mult mai mică) răsfăţată

fîşneaţă, guralivă, voluntară…

……..

şi se iubesc

şi le iubesc

pe fiecare mai mult ca pe cealaltă.

Cuprinsul volumului împarte astfel poeziile în două grupe: FATA MEA CUMINTE şi FATA MEA REBELĂ.

Uneori titlul ne anunţă clar că este poezie închinată dragostei – „Te-am căutat, Dragoste / şi mai tîrziu, / în toţi anii mei, în toate secundele mele/.. DRAGOSTEA,Dragostea, dragostea/ Eşti cea mai frumoasă, îi spunem sperînd / c-o să ne cruţe o vreme ….”, alteori îţi sugerează:

Acest sindrom

de care sufeream,

……..

nu erai decît tu.

Şi nu te cunoşteam, boală a sîngelui meu.

……..

E un sindrom ciudat

care pare să-mi fi trecut,

dar nu mi-a trecut,

care pare să nu lase urme

dar numai eu înţeleg

zborul frînt al pescăruşului ucis.”

(„Sindromul”)

sau:

„V-am spus o poveste

despre un om care nu există

deşi ar putea exista

l-am inventat într-o noapte, se făcea că mă strigă….

……….

E de-ajuns să crezi într-un vis

Că el se-ntrupează aievea….”

(„Să crezi într-un vis”)

Despre viaţă, autoarea dă sfaturi înţelepte:

Copilule străin, al nu ştiu cui,

……..

Nu-ţi vărsa toate lacrimile ,

Vei avea nevoie şi mai tîrziu.

Păstrează-ţi o lacrimă pentru prima iubire,

Una pentru întîia înfrîngere,

Alta pentru întîiele nedreptăţi…”

(„Copilule”)

FATA MEA REBELĂ grupează poezii cu alte atitudini, cu alte problematici (sociale, psihologice: conflictul între generaţii, trecerea anilor şi urmele (sau urmările!) lor etc.

Atitudinea faţă de generaţia tînără, înţelegerea, fac subiectul poeziei „Muzica se ascultă numai la căşti”.

„Noua generaţie

nu e aşa cum o descrieţi voi.

Blugi rupţi, muzică la căşti în metrou –

………

Adolescentul…

… n-are –n suflet noroi –

are rime.

…..

să nu puneţi pietre de hotar

între generaţii.

El citeşte poezii în tramvai, în parc, în colţuri de lume,

El joacă pe calculator

Jocuri în n hiperspaţii

…….

Cheia de gît

nu l-a făcut urît….”

Dar şi – la antipod – atitudinea unor tineri faţă de vîrstnici:

„ Prea mulţi pensionari pe cap de locuitor !

Să-i decimăm ! strigă puştanii.”

(„Poezia modernă”).

La doctor” – o alternanţă stranie de poezie şi proză – este spaţiul în care autoarea meditează din nou – dar cu un zâmbet trist şi îngăduitor, parcă – asupra curgerii vieţii, a vârstelor:

„ Ah, vîrsta mea ! Comoara mea ! Mîndria mea !

-Mda, la vîrsta dumitale

se putea mai rău de-atît…”

La 40 de ani, acuitatea vizuală începe să se deterioreze….”

Muşc dintr-un măr roşu ca iubirea dintîi.

Ce bun ar trebui să fie – dar pare sintetic şi fad…

Ah, vîrsta mea ! Comoara mea ! Mîndria mea !

……..

Simţul mirosului începe să se diminueze mai ales după 70 de ani. Înălţimea scade progresiv…

…….

Un copil… mă ia, încrezător, de mînă.

Vă împărtăşesc un secret:

nu sînt chiar aşa de bătrînă !

Ah, vîrsta mea ! Comoara mea !…etc.”

Şi, ca şi alţi poeţi de ieri sau de azi, Luminiţa Zaharia vede şi unele tare contemporane:

„ Ce bun sînt azi ! Un cetăţean de frunte

un ins atins de zei,

de admirat !

dau un leu pentru-ateneu

mă înfrînez să nu omor o muscă…

– Hrăneşti căţeii de pe stradă

Dar de părinţi ai uitat….

Pe un afiş electoral cu tine

un copil a desenat

o moluscă

un clovn un schelet turmentat.

……

Tu eşti

….

vinovat doar că dai din coate

vinovat că te-ai integrat

în mocirla din jur…

……

absolvit de orice păcat

vei fi găsit

antidotul potrivit

la…

– Nu pledez vinovat !”

(„Vinovăţie”)

Am încercat să prezint o poetă care, prin scriitura ei, m-a impresionat, mi-a generat o stare sufletească de bine, m-a făcut să petrec momente de relaxare şi meditaţie în compania volumelor ei. Am reuşit oare să o fac într-un mod corespunzător, să aleg fragmente care să o reprezinte?

Vă recomand să citiţi şi dumneavoastră gândurile ei şi vă veţi convinge că avem poeţi contemporani de valoare!
DAN COMĂNESCU

Profesor universitar doctor, Membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s