Poeta MONICA ROHAN ne-a dăruit acum un an, un volum de poezii plin de semnificaţii spirituale. Este vorba de o carte intitulată simbolic „Picături”, publicată de Editura Marineasa din Timişoara în februarie 2007. Înainte de această operă, autoarea s-a făcut remarcată în viaţa literară a cetăţii cu scrierile: „Trecând printr-o dimineaţă”, Ed. Facla, 1983; Scrîşnet”, Ed. Ed. Litera, 1984; „Dulce lumină”, Ed. Hestia, 1996; „Vedere periferică”, Ed. Hestia, 1998; „Nostalgia grădinii”, Ed. Anthropos, 2006, şi câteva volume de povestiri. Prima carte a fost apreciată de cunoscuta poetă Constanţa Buzea în revista „Amfiteatru” din anul 1983.

Răsfoind volumul se poate uşor constata că versurile poeziilor sunt extrem de scurte, ceea ce – din punct de vedere stilistic, ne duce gândul că ar fi vorba de utilizarea unui gen poetic în formă fixă, originar din Extremul Orient, şi care este cunoscut cu numele de Hai-ku. Dar, la o privire mai atentă, vom observa că nu este vorba chiar despre de aşa ceva. Poeta creează o variantă proprie de poezie, pe care am numi-o „esenţă de gând poetic”, frânturi de realitate/ idealitate extrasă mai ales din natura înconjurătoare. Din titlurile volumelor anterioare se mai poate constata şi o apropiere treptată de ideal, pornind de la peisajul familiar al grădinii, din planul concretului material, şi ajungând la eter, spre o stare sufletească diafană.

O astfel de poezie nici nu poate fi uşor analizată cu uneltele materiale – tinzând spre exactitate formală, – ale stilisticii literare, sau ale poeticii clasice sau moderne, ci este nevoie mai mult de o abordare afectivă, la care metaforele poeziei sunt mai la locul lor decât noţiunile aride ale poeticii. Este nevoie aici – paradoxal vorbind, – de o comentare poetică a poeziei, lucru dificil de realizat şi – desigur, – nu tocmai pe placul specialiştilor în domeniu.

De aceea, apreciem sensibilitatea cu care autoarea îşi denumeşte stihurile (metaforic), picături, situându-şi astfel demersul poetic sub semnul simbolic şi alchimic al apei – în ipostaza sa aerian-descendentă a picăturii de ploaie, dar şi sub semnul temporal al clipei – ce repede dispare din faţa privirii noastre uimite sau numai uşor întristate.

Nu rămâne decât să exemplificăm, cu versuri ce ţin loc şi de concluzie şi de epilog:

„Nu-s decât picături. / Eternităţi de-o clipă. / Nesfârşite ca stropii de ploaie, / ca lacrimile orişicui de orişiunde orişicând, / ca florile înflorind şi iar înflorind. / Picături. / Nici că le-am isprăvit de spus, şi nu-s…”

Se adaugă aici încă o ipostază a clipei lichide care conţine în sine adevărate eternităţi – este vorba de lacrimi – iar acestea, când ajung să o ia la vale pe chipul copleşit de amărăciune al eului liric, presupun un imens consum de afectivitate, şi o frământare sufletească greu de suportat.

Dar, dincolo de aceste fragmente lichide, putem desluşi un adevărat univers emoţional, plin de culoare şi de nuanţe discrete, atât de greu de definit. Iată; – precum odinioară în poemele într-un vers ale lui Emil Isac, – o imagine grandioasă a câmpului cuprins de flăcări, în numai trei fragmente de propoziţii: „Zvon de ciori. / Mărăcinişul arde. / Fum de primăvară.”

În schimb, ceva mai departe, aflăm o suavă şi imaterială interpretare a unei meditaţii profunde – deşi inexprimabile, – sugerate, de asemenea, de peisajul infinit al pustei bănăţene; „Din zare / – a gândului – / transpare / poemul ce nu poate / fi scris…” Şi aceasta din partea unei poete care a coborât aici la noi, din nordul – poate nu atât de îndepărtat, – al Bistriţei natale, înconjurată de munţii maiestuoşi acoperiţi de codri solemni de brad.

Acum autoarea se simte cel mai bine în grădina sa, acolo de unde poate admira: „Coroniţa de sânziene / Pulbere / Săltată de vânt.” În alt loc, o întrebare fără răspuns, în care nu se poate şti exact diferenţa dintre destinaţie şi… destin: „Globul păpădiei. / Mâine? // Puful păpădiei; / Încotro?” Oare cine poate şti unde duce? Oare cine poate să afle ce se va mai întâmpla cu el. Dar oare, cu noi?

Ori, notăm diferenţa dintre înaltul cerului – unde hălăduiesc norii, şi abisul absolut al zenitului – de acolo de unde vin înspre noi atâtea şi atâtea stele căzătoare. Iată: „ Hăituiţi norii / Sălbăticiuni sfâşiate / de vânt. // Stele cad; / Marea ursitei, netulburată…”

Poezia – ca orice autentică operă de artă, funcţionează după principiul antagonismului, al simetriei şi al paradoxului. Găsim, la un moment dat, această opoziţie dintre concret şi abstract, dintre material şi ideal: „În beznă / foşnetul mării închipuite. // Dâre de soare / pe obraz / dimineaţa.” Este aici şi amintire, şi prezent, şi vis, şi realitate, şi nostalgie, şi fericirea de a fi părtaşi la răsăritul soarelui, undeva la ţărmul mângâiat de murmurul foşnitor al valurilor albăstrii.

Câmpia poate uneori să fie zguduită de furtuni năpraznice, în plină vară. Imaginea – demnă de penelul unui artist de geniu, – este sugerată succint în culori tari în contrast rapid: „Norul negru / pe cerul alb. // Mă împresoară / roiuri grăbite / fulgerele verii…” Scena ar merita poate, un comentariu amplu, dar simt că un asemenea demers îmi depăşeşte puterile. Versurile – ele însele, – sunt mai puternice decât orice aş putea imagina eu.

Accentuez senzaţia de mişcare ascensională la care iau parte atâtea elemente ale naturii, ale culorilor, ale fiinţelor mărunte, ale plantelor care abia se văd, ale miresmelor care inundă pagina, încât avem impresia că nu suntem în faţa paginilor unei cărţi ci că am intrat cumva, pe căi necunoscute nouă, chiar în mijlocul acelui tărâm de vis: „Sânziene / bobiţe de miere / de / Soare / pulbere / răcoroasă mireasmă / suitoare / spre / cer…”

Închei menţionând, în treacăt, şi imaginea picturală de excepţie de pe coperta cărţii, atât de sugestivă: o întindere imaculată de nea perforată de picături calde de ploaie ce prevestesc primăvara, în plină iarnă. Ele sugerează atât de bine efemeritatea vieţii noastre în imensitatea cosmică a universului, copleşindu-se sufletul de teama în faţa sorţii inexorabile, dar – paradoxal, – transmiţându-ne şi o stare de bucurie intensă la gândul că perfecţiunea şi absolutul există, totuşi. Este motivul pentru care apreciez acest volum – din toate punctele de vedere, – la modul superlativ. Asumându-mi toate riscurile pentru exactitatea – sau nu, – a afirmaţiilor critice pe care le fac aici.

FLORIN CONTREA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s