Vasidate de critici, de public, dar şi de cititori care îndrăgesc literatura dramatică, piesele Martei Cozmin confirmă adevărul că faptul de artă, prin statutul său, prin taina dintre cuvânt, gest, imagine, muzică, inovaţii scenice şi tot ce ţine de acest segment cultural-artistic, participă la formarea şi dezvoltarea orizontului spiritual uman.

Şi dacă nu există vreun conflict interior vădit între rostire, vocalitate, expresivitate şi limbaj gestual, îşi poate extinde feed-back-ul în rândul beneficiarilor acestui gen de artă.

Cu atât mai mult astăzi, când trivialitatea limbajului, mimetica, superficialitatea, artificialismul, nu mai produc decât emoţii viscerale şi strică gustul pentru valoarea adevărată a operei. Arta e făcută să ne structureze şi să ne introducă în structuri, iar grila de judecată trebuie să fie obiectivă şi făcută în mod justificat. Nu gustul este cel care decide acestei judecăţi, ci, disponibilitatea de a recepta faptul de cultură care-şi câştigă în felul acesta dreptul de cetate.

Ori, artele au această destinaţie de a ne potenţa existenţa către trăirile cele mai rafinate. Substratul parabolic şi alegoric al acestor reprezentări impune imperative didactice superioare.

Toate simbolurile majore sunt puse în discuţie, fără tuşe îngroşate, într-o sincronie şi sincronizare perfecte, ca să creeze poezia stilului în care toate lucrurile se armonizează.

Dublat de o judecată estetică, mirajul special pe care îl reprezintă teatrul, a fecundat, a fertilizat toate artele scenice. Muzica, gesturile, obiectele, lumina, proiecţia, se îmbină în asemenea chip încât să potenţeze emoţia profundă şi să constituie o pledoarie pentru frumos, adevăr, bucurie estetică şi să înfrângă sentimentul lipsei de ecou, rezultat ala unei societăţi alienate, în stare să funcţioneze inerţial.

Conflictul interior trebuie susţinut astfel încât să te convingă, inovaţia fără limite trebuie moderată iar statutul limbajului, respectat.

Cu uneltele sufletului său educat, care prin minte s-a ridicat la ceva superior, Marta Cozmin a demonstrat cu prisosinţă că spectacolul – ca artă de transpunere în spaţiu a unor idei, este viabil.

În volumul întâi, piesa care deschide cartea, „Înţeleptul şi actorul” – face o notă aparte din corpusculul celor 12 piese ale Martei Cozmin din cele patru volume. Această dramă în două acte este amplasată în primele secole ale creştinismului, în cetatea Antinoe din Tebaida. Două dintre personajele acestei piese. Nominalizată la concursul UNITER pentru anul 1993, – Apollonius şi Philemon, fiind înscrise în calendarul bisericesc ortodox în ziua de 14 decembrie, fiind comemoraţi împreună.

Acţiunea se petrece la începutul persecuţiei creştinilor din vremea împăratului Diocleţian (284-305 d. Hr.) – în Egiptul de Sus – Cetatea Antinoe, aşa cum am amintit, construită de Hadrianus în amintirea sclavului său grec, favoritul Antinous.

O dată fixat cadrul şi timpul, Marta Cozmin plasează personajele dramei într-un context de criză acută a cetăţii.

Apollonius, aristocrat şi om de vază, care-şi botează servitorii în religia lui Cristos, este cel mai vizat de persecuţiile dezlănţuite împotriva creştinilor.

Prigoana depăşeşte orice închipuire, când sunt reînnoite edictele lui Decius.

Discuţia dintre Helena şi Claudia este edificatoare în privinţa grozăviilor :

CLAUDIA : În seara asta prea le vezi pe toate-n negru. Ce-i cu tine? Oare se cuvine să te mustru eu? Doar tu mi-ai dovedit adesea că a fi creştin înseamnă a spera.

HELENA : Aşa e, ai dreptate. Dar dacă ai şti ce-a fost aici de azi dimineaţă! Ce forfotă, ce nebunie… Un du-te-vino neîntrerupt, de parcă însuşi Nilul ar fi curs prin casa noastră. Prieteni, cunoscuţi, fraţi de credinţă, preoţi, fugari din Alexandria, din Teba, cu stare ori sărmani, deodată ajunseseră la fel de strâmtoraţi. Îl căutau pe Apollonius, cerşindu-i sfatul.

(…)

CLAUDIA : În zorii zilei au sosit de acolo nepoţii filosofului Callinicos . sfârşiţi de oboseală, nemâncaţi, speriaţi. Priscilla a îmbăiat şi a hrănit cu mâna ei copiii, pe când eu mă căzneam să aflu ştiri de la moşneag. Şi-a dezlegat limba cu greu. Se pare că toţi bărbaţii al căror nume însemna ceva în cetate, toţi nobilii şi demnitarii creştini din Abidos au fost chemaţi alaltăieri pe malul Nilului. Acolo, magistraţii Romei ridicaseră un altar în cinstea lui Apollon şi a Dianei. În faţa lui au fost aduse oi şi capre, după datinile vechi.

HELENA : Li s-a cerut fruntaşilor să-şi lepede credinţa?

CLAUDIA : Cu o brutalitate fără margini! Creştinii trebuiau să aleagă între a jertfi zeilor sau a fi jertfiţi chiar ei. Pe lângă oamenii de vază ai oraşului se mai aflau şi preoţi şi câţiva călugări scoşi cu sila din stâncile pustiului, unde-şi duceau în rugi şi în asprime viaţa de asceţi. Unul dintre monahi a aruncat cuţitul jertfei la pământ şi i-a îndemnat pe înainte-stătătorii obştii să nu cumva să-şi lepede credinţa, să nu accepte apostazia, ci să primească moartea cu îndrăzneală, amintindu-le că lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a pătimit pe Cruce pentru noi. La o poruncă a guvernatorului, soldaţii s-au pornit să-i biciuiască pe călugări şi pe preoţi, pe urmă i-au lovit cu lanţuri grele şi le-au străpuns cu scoabe gleznele. După ce au obosit, călăii, plini de năduşeală, le-au înfipt jungherele în piept. Dara trupurile-nsângerate încă mai zvâcneau, şi-atunci le-au aruncat în apă, pradă crocodililor. Callinicos, filosoful, a fost primul mirean care i-a urmat şi a pierit ca ei.

CLAUDIA : Ce grozăvie! Mă tem că pun la cale acelaşi măcel şi aici, în Antinoe.”

Faţă de alte cetăţi, la Antonioe măsurile sunt mai blânde, demnitarii fiind supuşi doar apostaziei formale, pentru a nu stârni mai mult pe creştini cu edicte recente, guvernatorul Arius a hotărât două moduri de apostazie mai insidioase. În piaţa publică va fi instalată statuia împăratului, notabilii cetăţii fiind siliţi să ardă câteva grăunţe de tămâie în faţa ei. Această jertfă simbolică va fi înţeleasă ca o mărturie de fidelitate pentru zeii patriei. Dar este aleasă şi o cale mai discretă. Creştinii vor trebui să dăruiască visteriei statului aur în valoare de o sută de mii de sesterţi, sumă în schimbul căreia vor primi un certificat de apostazie.

Pe de altă parte, călugărul Artemios, apropiatul casei l-a îndemnat pe Apollonius să nu pregete a-şi mărturisi credinţa. Apollonius, într-un moment de slăbiciune îi mărturiseşte Heleenei că se teme că nu va avea tăria de a suporta caznele la care va fi supus de către idolatri.

Din piaţa cetăţii, slujitorul Theon, devotatul casei, vine cu veşti înspăimântătoare. Acolo a fost ridicat un altar şi s-a adus statuia de bronz a lui Diocleţian, în faţa căreia ard mirodenii, şi augurii, îmbrăcaţi în alb i se închină. Câţiva călugări sunt supuşi la cazne grele. Ei sunt biciuiţi, bătuţi cu lanţuri, cu răngi şi cu ciomege.

În faţa celor două căi deschise : martiriul sau lepădarea de credinţă, lui Apollonius i se propune să fugă, dar el spune : „Nu, fuga nu e pentru mine. Unde-aş putea să fug de conştiinţa mea?”

Aici intră în joc un actor, un histrion, un saltimbanc, pe nume Philemon, grec de origine fiu de sclavi, necredincios, care se învoieşte să joace rolul lui Apollon, să-l înlocuiască în piaţa publică şi să abjure.

În timp ce Apollon şi Philemon îşi schimbă veşmintele unul cu celălalt şi fac o mică repetiţie, afară, gărzile romane, cu făclii, se opresc în dreptul porţii apare sutaşul Eusebius din Teba, venit anume să împlinească poruncile împăratului. Actorul, sub înfăţişarea lui Apollon pleacă împreună cu străjile să-şi împlinească rolul, dar când Arius îi cere să calce o cruce în picioare şi s-o sfărâme, în inima sa are loc o transformare miraculoasă. Declară că e creştin şi nu se va lepăda de Cristos, chiar cu preţul vieţii. La început, crezând că el joacă un rol, nu este luat în seamă. Abia când mărturiseşte că el este Philemon, histrionul, este supus caznelor. În faţa unei atari dovezi de curaj, Apollon se hotărăşte să se predea şi să-şi primească moartea martirică, aşa cum Philemon – numit de Claudia „martir zănatic, sfânt din joacă!” – făcuse cu puţin înainte, fără a fi măcar creştin.

Drama se încheie într-un ton de speranţă, pe replica lui Apollon, care rosteşte fără emfază : „Să nu vă temeţi! Nici o putere pământească nu-i eternă. Nici a tiranilor de astăzi. Din suferinţa noastră va ţâşni miracolul! Speranţă, Claudia!”

Dovada de curaj şi abnegaţie, dată de un om simplu, un măscărici la curte, un saltimbanc care părea că nu ia nimic în serios, dar care se dovedeşte mai creştin decât mulţi alţii care nu au curajul să mărturisească, este cu atât mai meritorie.

Tertullian, unul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii Latine, spunea : ”Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”, şi pe această dovadă de eroism este împletită intriga dramei care, în pofida subiectului atât de cunoscut, este cât se poate de actuală, de originală şi de pilduitoare.

Piesă emblematică pentru situaţia actuală a dramaturgiei şi în special a culturii contemporane, „Teatrul a murit, trăiască teatrul!” este o comedie spumoasă despre condiţia actorului care este supus unor activităţi istovitoare din partea regizorilor. Simbolistica denumirilor, aproape criptică, vorbeşte de la sine despre fantezia debordantă şi deloc uşor suportabilă a celor care conduc instituţiile de artă. Însuşi numele teatrului Kali Yuga este un exemplu. De asemenea, onomastica personajelor : Presto, Goldi, Bazuca, Munte, Frosiţia, Klein, etc, ca şi în teatrul caragialianesc, arată profilul moral al acestora. Ne aflăm în plin teatru absurd. Palmaresul lui Klein este impresionant, numără roluri precum : Hamlet, Regele moare, Macbeth, Avarul, etc, dar acum, în vârstă, nu are cu ce să-şi cumpere medicamente şi a ajuns bufonul lui Bazuca, regizorul teatrului.

În teatrul utopic Kali Yuga, Presto, logodnic universal, fără frontiere, rosteşte monologuri în dialect african, într-o scenă în care stă spânzurând cu capul în jos.

Frosiţia se suie pe un cerc cu care se roteşte în jurul unui ax, numit „vârtelniţă”- Stela se urcă pe o funie care atârnă pe dinafară.

Klein – un bătrân corpolent, în maiou sport, coboară pe un soi de tobogan, ţinând pe cap o stropitoare mare de plastic albastră.

Presto bolboroseşte un text incomprehensibil, întretăiat din când în când de ţipete scurte şi înalte.

Munte ridică nişte haltere.

Şi toate acestea, la indicaţiile preţioase ale regizorului.

Actriţă veterană, Goldi, bolnavă de artroză şi spondilită, mânuieşte un şarpe uriaş, ţinându-l pe după gât ca pe un şal, şarpe îndopat cu tranchilizante pentru că s-a plictisit de viaţă şi e surmenat.

Teatrul, pe jumătate circ, în care regizorul principal este Bazuca, are alte coordonate, înscrise în linia modernissimă, care nju mai are nevoie de cuvinte, ci se comunică vizual, telepatic.

Publicul are nevoie de imagini-şoc, de sunete-şoc, de impresii-şoc”. Acest adevăr, pus în gura lui Bazuca ilustrează exact starea publicului care vine „din caverne”. „Sensibilitatea lui acolo a rămas, sub pământ, în străfunduri, în insondabil. Noi urmărim să atingem tocmai zona aceea. Intelectul, ideea, nu de mai oferă nimic.”

Teatrul de text – a ajuns o aberaţie, concluzionează Bazuca. „Cine vrea texte, să rămână acasă, la gura caloriferului, şi să citească.”

În această situaţie, autorilor de teatru nu le rămâne decât „Să vă adaptaţi, domnilor, îi spune Bazuca autorului. Să vă lărgiţi în sfârşit sfera cunoaşterii. Să nu maia priviţi cu veneraţie la trecut, şi nici măcar cu mânie. Să nu mai priviţi deloc! Să isprăviţi odată cu Eschil şi Euripide, să faceţio tabula rasa cu tot ce v-a învăţat un teatru perimat, vetust, sentimental şi să înfăţişaţi pe scenă omul nud, omul jupuit, omul fără limbaj, omul buboi, cu un singur cuvânt, omul zilelor noastre!”

Piesa pune în evidenţă starea dramatică a teatrului de comedie – în care nimeni nu mai râde. În care „toţi oamenii s-au născut plângând. Care ins normal vrea să râdă?” – întreabă Bazuca.

De asemenea, piesa este o satiră la adresa stării de degradare a culturii şi în special a teatrului şi o pledoarie pentru întoarcerea la adevăratelor valori.

Klein este cel care explică acest paradox : „Bazuca-i pretutindeni. În toate teatrele din ţara asta există câte un Bazuca. Ba chiar în toată lumea. Nu vezi şi tu? Teatrul e pe moarte şi noi suntem siliţi să asistăm la agonia lui.”

Autoarea scoate în evidenţă tirania regizorului şi obligaţia actorilor de a face tot ce acesta doreşte ca să nu fie siliţi să plătească prejudicii şi despăgubiri. În cazul acesta, actorul devine un sclav, o marionetă, un instrument în mâinile celor care vor să câştige averi de pe urma lui, cu preţul pierderii respectului de sine şi a libertăţii morale şi spirituale a actorilor, dar şi a spectatorilor obligaţi să îngurgiteze tot ce li se oferă, până la saturaţie.

Firavele încercări ale lui Klein şi ale actriţei Goldi de a recâştiga demnitatea pierdută a teatrului nu prea au sorţi de izbândă.

Modalitatea folosită de Marta Cozmin în această piesă este de teatru în teatru.

Abia când una din actriţe cedează nervos şi are o tentativă de suicid, colegii actori iau atitudine fermă, silindu-l pe regizor să apară în scenă despuiat de veşminte, aşa cum le pretindea el actorilor. Dar, spre stupefacţia celor din scenă, publicul savurează finalul din plin şi scandează pe aplauzele frenetice : „”Teatrul a murit, trăiască teatrul!”

În cele din urmă, ca o ironie a tuturor ironiilor, regizorul câştigă sponsorizarea străinilor care au gustat regia, jocul şi improvizaţiile dramatice ale actorilor, şi schimbă scenariul, adăugând scena de final, ca şi când piesa, aşa ar fi trebuit scrisă.

Gustul pervertit al publicului, naşte monştrii de cuvinte, de situaţii, de atitudini.

În fond, ne aflăm într-un cerc vicios, într-o imensă cameră galbenă, din care nimeni nu poate ieşi, fără să spargă zidurile, ferestrele şi uşa.

Şi astfel, aflăm încă o dată că valorile autentice de orice natură, dispar, înghiţite de mitraliera de petarde asurzitoare şi orbitoare ale kitsch-ului, tot mai agresiv.

Pe scheletul teatrului clasic Marta Cozmin construieşte, prin limbaj, intrigă, scenografie, jocuri de inginerie artistică, edificiul teatrului modern cu multe reflecţii de sugestivitate, cu originalitate şi aplomb. Înzestrată cu un deosebit simţ dramatic pe care l-a tratat ca pe o adevărată vocaţie ea creează premisele unei dramaturgii actuale, deosebit de originale atât pentru publicul român cât şi pentru străinătate. Şi cine nu vede cu ochiul liber aceasta, pierde ceva esenţial şi preţios din sufletul acestei extraordinare scriitoare.

Piesa „Scândura”, care se subintitulează „badinerie în două acte” este o satiră încheind volumul I de Teatru.

Personajul cheie este inginerul Terenţiu Grămadă iar celelalte, îşi trag seva din trunchiul acestui arbore, gravitând în jurul său, pe rând sau laolaltă, numite de autoare : soţia inginerului, soacra inginerului, tatăl inginerului, fiul inginerului şi alte rudenii.

Cu prenume atât de pompos : Terenţiu, la care se adaugă, ca o sentinţă definitivă, devenită apelativ, patronimicul Grămadă, defineşte ceea ce-l şi caracterizează. Însă personajul principal, omniprezent este scândura, dusă de fiecare capăt de câte un hamal care, fiecare în parte, este „solidar cu scândura”.

Şi iarăşi, printr-un inteligent joc al absurdului, scândura naşte intriga în jurul său, pătrunzând în intimitatea familiei, prilej de dezvăluiri şi furtuni, de mici certuri şi împăcări, de „psihanalize”, fiecare dând glas nemulţumirilor sale legate de traiul în comun, la bloc, înghesuit, sufocat, spaţiu-ghetou împărţit judicios, în care nu mai încape nici măcar o scândură inofensivă. Scândura le dă peste cap viaţa, le răstoarnă concepţiile, ideile, idealul, îi face suspicioşi, bombănitori, nemulţumiţi.

Pe scurt, e o intruziune în calmul aparent al universului domestic. De la suspiciunea că ar fi adusă cu un scop, având montat în ea un aparata de ascultare, personajele trec prin diversele stări provocate de teama însuşită vreme de zeci de ani, care le-a fost integrată personalităţii lor, la indignarea că nu au scăpat de iscoadele trecutului, ceea ce-i face pe cei doi, tata mare şi Coty să vorbească tare şi sfidător cu scândura, neverosimilul, absurdul situaţiei atinge culmea când se întruneşte consiliul de familie ca să dezbată problema scândurii.

Fiecare personaj, prin replicile lui îşi dezvăluie strictura intimă. Olimpia – soţia inginerului crede că e „un semn ceresc”, bunica vrea să-şi facă din ea o cuşcă de iepuri pe balcon, bunicul, un prici în cămară, peste borcanele de dulceaţă pentru a avea puţină intimitate.

Olimpia vrea să o ducă la ţară la Grădineşti, pentru a face din ea o mănăstire, după modelul mănăstirii dintr-un lemn. Vladimir vrea să facă din ea o masă de ping-pong.

Om cumsecade, emblematic pentru cinstea sa, inginerul Terenţiu Grămadă doreşte o echipă antifurt privată, în scop educativ, pe şantierul unde lucrează.

Misterioasa, buclucaşa scândură devine pretextul pentru a dezvălui proasta organizare şi gestionare a societăţii, a serviciilor publice, care, în mod arbitrar, atribuie unor oameni responsabilităţi de care ei nu au ştire.

Pe aceeaşi dulce-amară consonanţă se înscrie şi piesa „Judeţul 44” din volumul II. Acţiunea se mută de data aceasta pe spaţiul verde dintre două tronsoane de bloc, amenajat de locatari ca un parc în miniatură.

În tihna serii, când doamnele îşi trag sufletul după treburile domestice şi respiră aerul primăvăratic, Domnul Golu, intelectual octogenar, anunţă cu o expresie sumbră dar lucidă, o chestiune esenţială pentru viaţă : „Omenirea a ajuns la un impas : supraproducţie, suprapopulaţie, suprainfectare, supraneruşinare. Maimuţa se crede om, iar omul Dumnezeu!”

Pe acest fundal filosofic, administratoarea blocului aduce o veste trăsnet : Primăria doreşte urgent o evidenţă cu locatarii vârstnici din imobil. Şi de aici angoasa, speculaţiile, scenariile, situaţiile paradoxale care se creează.

Momentul culminant este când madam Şotropa, vecina de la etajul IV, anunţă că în parlament s-a hotărât înfiinţarea unui judeţ special pentru bătrâni : Judeţul 44.

Utopicul Judeţ 44 va fi alcătuit din donaţiile fiecărui judeţ deja existent : fie un munte, fie un lac, fie o mănăstire. Chiar şi cimitirul vesel de la Săpânţa ar urma să fie mutat acolo.

Experimentul este urmărit cu interes de marile Puteri şi va fi sprijini de Consiliul Internaţional al celor doi Poli.

Reprezentantul primăriei, domnul Vidin, apărut pe neaşteptate, confirmă zvonurile, declarând că s-a propus izolarea bătrânilor într-o zonă pacifică, de solidaritate şi comunitate de interese.

Culmea neverosimilului este atinsă când domnul Vidin anunţă că printre ocupanţii viitorului judeţ, s-au şi ivit două facţiuni rivale : bătrânii verzi şi bătrânii galbeni. De aici disputele aberante ale locatarilor.

Dar judeţul utopic are şi un avantaj : reducerea birocraţiei „prin introducerea actului de deces deja completat. Cauza decesului va fi stabilită pentru toţi cetăţenii la fel, de convenienţă : sindrom final. Iar data va fi şi ea unică, la toţi, în fiecare an.

Astfel prefigurat acest judeţ va deveni un fel de anticameră a paradisului.”

Nimic nu s-a pierdut din vedere în proiectarea acestui judeţ, nici problema sănătăţii bătrânilor : „Pentru a veni în întâmpinarea bolnavilor, se vor crea numeroase spitale itinerante, în rulote rapide, cu tracţiune animală”; nici problema delincvenţilor, nici a bătrânilor marginali, fără pensie ori carte de credit, care vor fi amplasaţi în case comunitare, cu tot confortul.

„Pentru cei obişnuiţi să doarmă în mijlocul naturii, se vor construi, în spaţiile verzi, guri de canale speciale, cu capace de plastic, uşor amovibile.”

Încet-încet, noaptea se lasă peste speranţele bătrânilor şi doar la câte o fereastră mai palpită o luminiţă.

Nonagenarul Franz Josef rosteşte întrebarea cheie, derutantă pentru toţi : „Cine poate cu adevărat cunoaşte ce a mai rămas în sufletul oamenilor?”

Iar replicile de final, rostite de fiecare personaj, par nişte sentinţe, nişte semnale de alarmă teribile pentru o societate care nu-şi respectă bătrânii.

În „Experimentul Sonderbaum” – piesă într-un act – aluzie la experimentele Sonderkommando din lagărele de concentrare naziste unde se făceau experienţe pe oameni – este abordată din nou problema vârstnicilor, dar într-un mod cu totul original : prin experimentul teribil făcut de tandemul Sonderbar-Molodoi pe un grup de bătrâni.

Experimentul este compus din doi timpi : A şi B şi constă în folosirea bătrânilor fără urmaşi drept cobai.

Grupul de bătrâni supuşi testelor şi transformărilor fizice este alcătuit din cuplul Dolly-Dante, Vali, Koşca, Casi-Popeea, Dalila – interpretă de polnordeză şi sincretană, surorile gemene Alberta şi Roberta, cele mai „tinere”, de numai 70 de ani.

Comedia are toate ingredientele : savoare, umor, comic de limbaj, de situaţie, presărate cu sarea şi pelinul realităţii fruste : bătrânii au întinerit doar aparent, din punct de vedere fizic, nu însă şi funcţional, parcurgând doar etapa A.

De aceea, cu toţii suferă de tulburările fiziologice inerente vârstei lor reale : surzenie, vedere slăbită, reumatisme, etc.

Şi cum etapa biologică întârzie să se înfăptuiască, bătrânii întineriţi sunt nevoiţi să se adapteze noului lor aspect, să facă faţă situaţiilor într-un perimetru al normalaităţii.

Piesa pledează pentru păstrarea demnităţii vârstei şi considerarea bătrâneţii drept o stare fiziologică normală, cu rosturile ei, şi nu ca o boală, ca un handicap. Iar aspectul fizic, fără întinerirea funcţiilor biologice devine greu de suportat. Mitul faustian fascinează în orice epocă.

Comicul de limbaj dă naştere deseori umorului involuntar.

Octogenarul Dante face o pledoarie pentru vârsta reală a fiecăruia, în replici de bun simţ.

Apariţia cercetătorului ştiinţific numit „Un personaj” – marchează punctul culminant al piesei, pentru că acesta a venit, nici mai mult, nici mai puţin, decât să le preia amintirile bătrânilor şi să le stocheze, de la fiecare, totalizând aproximativ 500 de ani de amintiri diverse.

Dar nu amintirile conştiente, trecutul fiecăruia ci : „Nu de astea furnizate conştient, avem nevoie. Eu vreau să recoltez amintirile adevărate, cele de care nici măcar deţinătorii lor nu-şi mai amintesc sau chiar vor să le ascundă, visele, fantasmele, proiectele neduse la capăt, un tezaur infinit de informaţie, de…”

Ori, dacă până acum, un om putea fi lapidat, jefuit de posesiunile sale, de lucruri, de bani, etc, acum, se preconizează un lucru cât se poate de absurd : răpirea visului, a idealului fiecăruia şi implicit, a speranţei, adică tot ceea ce le mai rămăsese. Aceasta este explicată de cercetător în modul cel mai natural :

UN PERSONAJ : „Am să încerc să vă explic simplist, adică pe înţelesul vostru. După opinia mea şi a doctorului Molodoi, în momentul fazei B, adică a întineririi funcţiilor biologice, creierul bătrânilor va emana toate amintirile, ca o plantă care moare parfumul. Atunci am să intervin eu, cu aparatura mea special construită, ca să le înregistrez.”

O veste incredibilă pune capăt experimentului şi totodată speranţelor tuturor : maşina în care se aflau Sonderbar şi Molodoi a fost prinsă într-o avalanşă şi aruncată într-o prăpastie, cu toată documentaţia, dispărând fără urme.

Piesa se încheie în disperarea generală şi acceptarea, în cele din urmă că în lume nu acesta este singurul lucru absurd.

Cel de-al treilea volum de comedii începe cu piesa : „”A fost Mimi, a fost Lola?” şi cuprinde tot trei piese în acelaşi registru comic.

Fantezia se bazează pe supoziţia că în locul cuplului dictatorial refugiat undeva în Malta, ar fi fost executate sosiile acestora, reîntoarse în ţară.

Din acest loc ultrasecret, adevăratul cuplu, cu fizionomii schimbate, urmăreşte ştirile din ţară şi o casetă cu aşa-zisa execuţie care iscă o dilemă : Cine a fost în locul soţiei preşedintelui : Mimi sau Lola.

Piesa este de fapt o ironie muşcătoare la adresa tranziţiei de la comunism la comunism.

Cea de a doua piesă, „Călătorie în Azahiria” plasează acţiunea în plin realism fantastic.

Acţiunea piesei începe pe o stradă pustie din capitala Azahiriei, ţară în care, după spusele Doamnei cu Pălărie, toată lumea are umor. Ne aflăm pe fosta stradă a Ateismului, actualmente a Pietăţii.

În tabloul doi, Doamna cu Pălărie pătrunde într-un univers absurd : în incinta Societăţii de sănătate mintală, socială şi integrală, condusă de Domnul A de Supra.

Animatorul de Suprasol, mai întreg : Animatorul de Suprasolicitare, condusă de Domnul CéCé, coordonatorul cerebral al societăţii cu pricina.

Sibila este asistenta unu la platoul de sănătate pregătitor, ramura Subiect-obiect-prognoză-tratament. Brună, planturoasă, cu cercei de aur şi numeroase brăţări, în contrast izbitor cu numele Sibila, ea este, aşa cum o recomandă Domnul Cécé : „Tânără, competentă, concretă şi abstractă”, în comparaţie cu Cerasela, secretara unu, tânără, blondă, cu zulufi şi aspect delicat.

Situaţii din cele mai absurde se iscă din pricina confuziei pentru ei ei aşteptau pe o miliardară din Ausrael şi s-au pomenit cu Doamna cu Pălărie, care venise în Azahiria să-şi viziteze mătuşa centenară, care „niciodată nu a ieşit pe stradă fără pălărie şi fără mănuşi”.

Comicul de situaţie, dar mai ales invenţiile de limbaj, dau savoare scenelor şi jocului personajelor.

Terapia de şoc utilizată în incubatoarele Domnului A de Supra combate nevrozele tocmai prin solicitarea sistemului nervos la maximum.

Piesa este o satiră la adresa mentalităţii gregare a oamenilor. Aşteptând aproape cinci decenii vindecarea de cumplita maladie a totalitarismului malefic, ei ar suporta orice terapie de şoc, cu preţul schilodirii, numai să se simtă din nou eliberaţi de constrângeri, de angoase, de teamă, de psihoza colectivă creată de regimul nefast care i-a strivit fizic şi mai ales psihic.

Un puternic flux emoţional trece de la personaj, la cititor şi la spectator în toate piesele, toţi aceştia intrând într-o comuniune spirituală.

O altă piesă, numită „Schirley şi revolverul” – în opt tablouri, de această dată, continuă seria comediilor absurde ale Martei Cozmin.

Arta de a crea personaje se vădeşte şi în această piesă. Coletta – actriţă la Teatrul „Colombina” – după altercaţia cu Bazil, junele prim al aceluiaşi teatru şi uciderea lui cu un revolver, aterizează pe fereastră în încăperea unui Stabiliment pentru bătrânii singuri, numit sugestiv : „Megaminion” – în odaia Matildei, o doamnă venerabilă care savurează o lectură pe melodia lui Frank Sinatra.

În momentul când Coletta îşi face apariţia intempestiv pe fereastră, în toiul unei ploi cu găleata, Matilda crede că şi aceasta este rodul închipuirii sale, ca şi băieţelul precedent, numit Scufiţa Verde, rod al subconştientului.

Venirea Colettei este pretextul pentru autoare de a descrie viaţa în căminul de bătrâni Megaminion, cu personajele sale pitoreşti, fiecare cu metehnele şi viciile lor nevinovate.

Confruntarea cu cei câţiva bătrâni veniţi în vizită în camera Matildei este o surpriză de proporţii. De o gingăşie specială, scena sfârşeşte în dans la care se antrenează cu toţii şi stârneşte melancolii fireşti bătrânilor amnezici, sclerozaţi, vetuşti, nemângâiaţi. Ea întrerupe monotonia traiului în comun, cu veşnice dispute şi medicamente luate cu nemiluita, fiind o gură de aer proaspăt în ambientul comunitar.

Prezenţa ei nu revigorează numai atmosfera, ci şi spiritull şi fizicul locatarilor căminului, îi tonifică. Ei capătă dintr-o dată o motivaţie.

Sentimentele care animă relaţiile între oameni se diversifică şi amplifică. Lucrurile se precipită şi, printr-un joc al întâmplării, în cele din urmă apare pe aceeaşi fereastră Bazil, care pusese gloanţe oarbe în revolverul Colettei, prin urmare, nu murise. Era căutat de poliţie fiind suspect de asasinarea Colettei, care dispăruse de acasă de o săptămână.

Totul se termină cu bine şi bătrânii rămân cu amintirile, nostalgiile, fanteziile şi neputinţele lor, cu certurile şi tratamentele cu diazepam precum şi cu ficţiunile lor care durează extrem de puţin, atât cât să-i ţină în viaţă.

Şi, în sfârşit, poate cea mai savuroasă piesă din toate, „Comedie şi zacuscă”, încheie volumul al treilea de Teatru.

Cadrul este cel al convieţuirii la bloc, cu aceleaşi încăperi – sufragerii multifuncţionale, aceleaşi bucătării, cămări, holuri, etc. iar protagoniştii sunt tot pensionari, în veşnică alergătură după hrana cea de toate zilele, de această dată pentru aprovizionarea cu zarzavaturi pentru zacuscă, sarcină căzută în grija domnului Rodrig Postulache, pensionar viguros, fost bibliotecar la „Institutul de agronomie mutuală” – susţinut de Suzana, soţia lui, ceva mai tânără „dar la fel de pensionară”.

Aceleaşi situaţii amuzante pe tema relaţiilor colocatarilor dintr-un perimetru strâmt, în care toţi se cunosc şi nu prea pot să ţină secretele.

Intriga debutează cu ştirea bombă, aflată de la Speranţa că revista „La plopii cu pere” – „ revistă de ţinută, care nu publică femei goale şi are totdeauna o grămadă de reţete de slăbit” – organizează un concurs special, cu un premiu de o sută de milioane, pentru cea mai bună comedie, conform unei Ordonanţe de la Primărie, potrivit căreia, cetăţenii trebuie să râdă, „ca să stopeze inflaţia, ca să înceteze corupţia, ca să pună capăt sinuciderii în masă”.

Cei doi soţi vor să se aştearnă pe treabă în speranţa obţinerii premiului cel mare şi, printre picături, în pauzele de inspiraţie, cât mai toacă nişte ceapă, cât mai coc nişte vinete, să încropească în trei zile, comedia cu pricina.

Pentru aceasta e nevoie de o oarecare organizare : să închidă telefonul, întind masa pliantă pentru ca fiecare să se aşeze la câte un capăt, aduc un top de hârtie xerox şi două pixuri şi se instalează solemn, în meditaţie şi în aşteptarea inspiraţiei salvatoare.

Cele mai neverosimile situaţii se perindă exact în aceste momente.

Cireşica le aduce pisica într-o cutie să fete până se întoarce ea de la un interviu. Sofiţa Cazangiu o aduce pe Ludovica, soacra sa, septuagenară să facă zacuscă în bucătăria lor, telefonul sună permanent, înăbuşit de două perne roz, cu volane.

Într-o harababură de nedescris, soţii scriu câteva pagini, în timp ce pisica dă naştere la o droaie de pui, exact pe pătura egipteană înfăţişând-o pe zeiţa Isis, în timp ce ardeii se ard, zacusca dă-n foc, telefonul hârâie exasperant, pentru ca o voce să-i anunţe că acest concurs de comedie a avut deja loc anul trecut iar ziarul în care era anunţul era şi el vechi de un an.

Piesa, de o mare savoare expresivă, scrisă cu o dispoziţie ludică remarcabilă, se termină pe un ton optimist, cu replica Suzanei, inspirată de cea a coanei Zoiţica : „Rodrig, înseninează-te! O să mai fie concursuri de comedie. O să mai aibă Primăria nevoie de noi, până la sfârşit!”

Şi se aştern din nou pe scris, în timp ce pisica miaună exasperant, soneria zbârnâie, telefonul hârâie,etc.

Acest calup de piese comice constituie un adevărat tur de forţă, cărora le urmează în volumul IV, trei piese pentru copii, cu un explicit mesaj educaţional şi moralist.

Parcurgerea pieselor din al IV-lea volum, apărut în 2007, este ca un demers terapeutic. E ca o tămăduire de rău, apoi, precum o convalescenţă prelungă. Ca să menţii starea de graţie, care pe tot parcursul lecturii, nu te părăseşte.

Pe un cu totul alt ton, spaţiu de joc şi cu un desăvârşit simţ al proporţiilor, Marta Cozmin reuşeşte să ne încânte sufletul cu nebănuitele candori îngereşti, proiectându-ne îbtr-o stare de graţioasă sublimitate, vecină cu poezia cea mai pură.

Ca şi în nemuritoarele sale poveşti, care au încântat nenumărate generaţii de copii, în care a excelat, ea îşi proiectează eroii (îngerii şi copiii, care sunt tot îngeri!) – din spaţiul imaginar în cel real, cele două dimensiuni amestecându-se până la confundare.

Îngerii Martei Cozmin sunt teribil de neconvenţionali însă. Ei seamănă cu copiii obişnuiţi purtând blugi şi scurte de vânt cu glugă. Apariţiile lor sunt dintre cele mai stranii şi fără explicaţie : fie prin cămară, hambar, pe stradă, nelăsând urme de paşi, de parcă ar pluti pe deasupra zăpezii sau chiar într-o văgăună de munte ca o peşteră, unge îngerii se întâlnesc cu copii. Au însă o trăsătură comună : se ivesc ori dispar, în preajma Crăciunului, după ce şi-au împlinit misiunea.

Ei sunt învăluiţi într-un halou de lumină.

În prima, ca şi în ultima piesă, apare „Îngerul hoinar” – care colindă din casă în casă făcând câte un bine gazdelor.

Aici nu mai avem de-a face cu un comic absurd, de limbaj, de situaţie, cu şarja sau tuşa îngroşată. Poveştile se ţes într-o atmosferă de mister, ori de graţie în care realitatea şi imaginaţia se amestecă, miracolul devine curent, cotidian, şi la fel de firesc precum întâmplările cele mai banale.

Amestecul de material şi imaterial e perfect, încât, la un moment dat, nu mai realizezi care e unul şi care celălalt. Este un fel de entropie, o transformare, prefacere subtilă, plină de gingăşie şi inefabil a personalităţii umane.

Stări care lasă urme, dau de gândit, obligă în conştiinţă.

Candoarea naşte simpatie, înţelegere, îngăduinţă şi nu poţi să nu te molipseşti de aceste stări, avute cândva în copilărie, dar pe care le-am pierdut pe parcurs, îmbrânciţi, înghesuiţi, năduşiţi în tramvaiul vieţii.

Eeste un fel de a reînvia miracolul copilăriei, cu tot bagajul de vise, speranţe, inocenţe.

Principala semnificaţie a textelor dramatice din acest ultim volum, este obligaţia morală de a deveni mai buni, mai curaţi, mai senini şi totodată relevă comuniunea celor două lumi care se întrepătrund şi ne pregătesc cumva, calea dintr-una în cealaltă. Şi în chip subtil, ştiind că avem un înger păzitor avem un sentiment stenic în înviorător, că nu mai suntem singuri.

Replica dintre cele două fiinţe aflate întâmplător sau nu, împreună, relevă un adevăr pus în gura Alexandrei : „Nici n-ai idee cât de dornici de îngeri sunt oamenii! De-abia aşteaptă să le pice vreunul în casă!”.

Avem e-a face în „Soulguard” cu postura şi impostura de înger hoinar. Două fiinţe se confruntă într-un spaţiu tainic, la adăpost de ploaie şi furtună şi se destăinuie una alteia. Alexandra e îngerul impostor, adică, urmând firul poveştilor bunicii, merge din casă în casă, ajutând oamenii în schimbul adăpostului şi al hranei. Ea este în căutarea mamei sale, dispărută în urma unui accident.

Antonia – în schimb este un înger hoinar veritabil şi o povăţuieşte pe Antonia, dezvăluindu-i unele aspecte legate de Rai şi de maica Domnului, regina şi stăpâna îngerilor, cea „care dezleagă nodurile şi întâmplările care par fără ieşire pentru oameni”.

Alexandra mai află că rugăciunea nu e totul. Şi faptele trebuie să fie la înălţimea cuvintelor.

Un proverb chinez spune : „În fiecare dimineaţă trebuie să-ţi pui puţină bucurie în suflet, ca să poţi să primeşti, să fii disponibil.”

Să ne punem un dram de bucurie în suflet, ca să primim imensa emoţie artistică provocată de lectura sau vizionarea acestor piese.

De-un timp, Marta Cozmin s-a detaşat puţin de lume, ca să o contemple mai bine. Ea veghează de acolo, uşor amuzată de strădaniile semenilor de a înţelege că viaţa adevărată începe doar Dincolo.

Teatrul ei însă există şi va rămâne.
Galaţi, 24 iunie 2007

Dimineaţa de Sânziene

CEZARINA ADAMESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s