Antologia de versuri apărută în 2007 se datorează lui Dan Mircea Cipariu, preşedintele secţiei poezie din Asociaţia Scriitorilor Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România şi a beneficiat de sprijinul financiar al primarului sectorului 2 şi de parteneriatul media şi de producţie al TV Cultural.Fotografiile dintr-un Bucureşti sentimental, al arcadelor şi barocului, sunt realizate de Mihaela Marin.Cartea este însoţită de un CD cu versurile în lectura autorilor.

Criteriile, anunţate în „Argument(e)”, pentru selecţia poeţilor, sunt apartenenţa la filiala Bucureşti şi câştigarea unui premiu al asociaţiei sau al uniunii, din 1994 încoace.Tot aici este considerată Capitala ca topos poetic şi reper inspirator, prezentat în evantai de patru generaţii de poeţi.

Fotografiile formează, ele însele, o frescă a Bucureştiului de azi, continuator în mare măsură al celui de ieri, astfel că putem vedea un pescar care îşi încearcă norocul, pe Dâmboviţa, având pe fundal Palatul de Justiţie, o trecere aglomerată de pietoni din Piaţa Unirii, grafitti lângă care câţiva copilaşi îşi fac de joacă, imagine sugestivă pentru lipsa spaţiilor pentru ei, balcoane din fier forjat şi clădiri cu cornişe, imaginea unuia dintre autori, aşezat pe un fotoliu, în aer liber, monumente împodobite cu statui, luminate de reflectoare şi cu zidul mâncat de ploi, tineri stând pe trotuar, în apropierea unui club, faţada pieţei George Coşbuc, oameni jucând table lângă câteva schelelampadare, firme , faţade, grilaje, prăvălii. Şine de tramvai, figuri de tineri şi bătrâni, electrocasnice scoase în stradă, Foişorul de Foc, străzi pusii, afişiere şi mizeria străzii, perechi de tineri, pe bănci, într-un parc, grădini şi terase, colonade, câini care mişună printre oameni şi lucruri, cel mai frapant fiind sentimentul patinei timpului pe vechile clădiri.

Cum simte fiecare poet acest Bucureşti trepidant de azi, în care sărăcia şi efemerul stau alături de opulenţă şi valoare? După sensibilitatea proprie şi după modul cum a receptat suflul Capitalei, dacă ţinem seama de faptul că sunt bucureşteni născuţi aici , aşa cum vedem în Notele bio-bibliografice de la finele volumului,doar un sfert dintre autori, fiecare creează un univers anume, în care sufletul rezonează la metropola asemănătoare unui uriaş violoncel.

Constantin Abăluţă se imaginează ordonând lumea străzilor, pe care le conduce către mare, iar, în dimineaţa în care va muri, străzile vor rămâne fără niciun sprijin în extensia lor haotică.Un fel de terorism al străzilor este prezentarea situaţiei unor oraşe „ce abia pot repira legate fedeleş de propriile străzi”(„Poemul străzilor”).

Pentru Mircea Bârsilă, oraşele mint, înşală, domină, sunt blestemate, iar dorul de locurile natale aduce frământări aparţinând numai visului („Incotro îmi duci, oraşule, sângele?”)

Ana Blandiana aduce în prim plan Piaţa Buzeşti, în poezia cu acelaşi titlu,unde un copil şi un câine muşcă din aceeaşi bucată de pâine, la care se reduce orizontul lor, „Printre grămezi de moloz/ Şi grămezi de gunoaie”.cei doi adorm „Încolăciţi şi-mpăcaţi”, iar în bucata de pâine –imagine-viziune – „se mai văd/ Dinţii îngerului”.

În versuri de o caldă muzicalitate, Constanţa Buzea sugerează atmosfera oraşului oriental, cu balcoane care sunt plaje vara şi patinoare iarna, unde „aerul dispare/ Într-o neagră silă de murdar”.Până la decizia deschiderii golului interior celui „din paşi”, semnalează „Dorul ca o moarte mult mai de temut”(„Prilej”).Parcul este, toamna, „spital nocturn/Al disperării vegetale”,asociat cu tusea şi tulumbele „Împinse de măturătoare” („Tu,tuse…”)

Oraşul ca un teritoriu al morţii apare în versurile lui Gabriel Chifu, podurile nu duc nicăieri, câinii aşteaptă să sfâşie inima unui înger sfâşiat, de la ataşamentul poetului faţă de oraş se ajunge la distrugerea atât a oraşului, cât şi a poetului, sub impactul unui uvânt uriaş ,care cade din ceruri („Oraşul meu).

Cele două poezii ale iniţiatorului volumului, Dan Mircea Cipariu, sunt dedicate cartierului Vatra Luminoasă, iar universul cromatic este bine reprezentat: „De la etajul opt spre Calea Lactee/ din Vatra Luminoasă/ bastoane albe şi licurici”(„Vatra Luminoasă”).Simbolic este şi „poemul matriţă, ilustrată din Vatra Luminoasă”, unde, în timp ce tatăl poetului, ca un instalator cu un „şarpe de oţel”, scoate răul „din ţevi şi din oase”, distrugând întunericul, „orbii stau la masă cu Dumnezeu”.

Limbajul străzii este prezent în versurile lui Traian T.Coşovei: „Tacsu a luat-o razna!”, „cum dracu zici”, „băi nene”, „mă spărgeam în figuri”, una dintre cele două piese

avându-l ca interlocutor pe poetul Nichita Stănescu, întrebat insistent despre felul cum ploua („Să plouă!”).

Imagini terifiante, cu morţi, crime, teroarea nazistă şi bolşevică, ipochimeni deveniţi miniştri, excremente şi cerşetori, conţin versurile Gabrielei Creţan.Răul proliferează prin unirea celor răi, înarmaţi, în aceeaşi coloană alăturaţi cămăşile negre şi brigăzile roşii, „curgând ca un val uriaş de mocirlă/ acidă”.Portretul dictatorului este venerat de acoliţii lui, care incendiază şi siluesc(„În Piaţa Palatului cântă puşcoacele”) – evocare a întunericului unei epoci trecute.

Paul Daian priveşte Bucureştiul la zi, începând cu titlul „Bucharest Mall”,ilustrând tema singurătăţii şi izolării, detenţia şi revolta, credinţa şi umanitatea.Suferinţa şi înţelepciunea îl determină pe poet să aleagă, respingând ceea ce este dureros, nedrept şi josnic.Este o poezie dominată de ideea morală, în cel mai înalt grad.

O poezie, „În care arta coboară pe plajă”, este spaţiul unde Mihail Gălăţanu adună expresii şi atitudini din aria suburbană: „un vagon de foliculină în mişcare”, „şlapi aurii”, „îşi mişcă, spre noi, nurii”, „faci trotuarul”, „ne-ar iubi pe rând – şi ne-ar rupe gâtul”, „se culcă şi cu frumosul, şi cu urâtul”, „poartă tanga”.Arta desenează „dumnezeiaş şi norişor”.

Frecvente sunt neologismele din domeniul tehnic, al vieţii moderne, în poemul „drumuri publice” al lui Horia Gârbea: manechine, autostradă, viaducte, maşini cu calculator(GPS),luna-park, terrieri.Aceste elemente lexicale ascund suprimarea sentimentului, tandreţii, umanităţii, acoperite de „cântece înălţătoare”, mândrie, luminaţie, steaguri şi fals entuziasm.Este un univers al mistificării.

Aplecat concret asupra temei volumului, Bogdan Ghiu se referă direct la oraşul Bucureşti,având ca modele declarate pe Baudelaire(poeme în proză despre Paris) şi pe Whitman(„Cântec despre mine însumi”).El surprinde spectacolul,interioritatea, misterul, caracterul oriental şi vieţuirea la exterior.Oraşul se află, de fapt, în altă parte, cheia lui ne scapă: „Oraşul acesta trăieşte în altă lume, pe care nu ne lasă s-o vedem”(PAS!”)

Pentru Nora Iuga, Capitala are înfăţişări concrete: florărese, bătrâni cărora le creşte câte un cactus din mâna dreaptă, chioşcuri e ziare, vitrine atractice.Piaţa Romană , Calea Griviţei şi biserica „Sfiinţii Voievozi2 sunt părţi ale acestui topos. Vin şi impresii puternice dintr-o lume exterioară, îndepărtată, cum ar fi veştile sugerate de imaginile din povincia inundată Moldova („Fetiţa cu o mie de riduri”).

Universul bolii, cu sugestia numeroaselor privaţiuni şi interdicţii, apare în poezia „Soarele cenuşiu” a Iolandei Malamen, unde dialogul cu medicul care îl îngrijeşte pe fratele poetei pare a fi o negociere cu destinul şi moartea. „Tăietura de bisturiu a fost închisă cu sârmă ghimpată”, pe care poeta şi-o înfăşoară în jurul gâtului şi aleargă către metrou, pentru ca să-i fie smulsă de un necunoscut, care dispare în „bezna din Parcul Tineretului”.Melanjul dintre viziunea copilului şi realitatea dură este remarcabil urzit.

O sensibilitate aleasă sugerează poezia Angelei Marinescu, „o toamnă ca oricare alta”, în care avertismentele nemiloase ale vieţii despart copilăria de faptele tragice pe care le resimte adultul, precum pierderea tatălui, care evocă însă aceeaşi copilărie fără griji.Propoziţia „melancolică” din titlu provoacă o deziluzie nemărginită.

Asfaltul, ferestrele de zid şi sentimentul, asemănat cu o victorie, că va muri în acest oraş, dar că este încă „pe partea asta a lumii”, asemănarea corpului omenesc cu un sfeşnic, în care degetele sunt lumânări, sunt imagini sugestive din poezia „Oraş” a Irinei Mavrodin.

Ion Mircea merge în stilul persiflant al postmoderniştilor, care păstrează totuşi în memorie culturalul mental colectiv: „Pe-un picior de plai pe-o gură de canal/mai întâi apare un miel (pe numele lui mic Vasilică)/ pe urmă aurolacul”. Sunt versuri ale înstrăinării şi inaderenţei la un univers pe care poetul îl simte ca ostil sau cel puţin rece („Strălucind strălucind”).

Un alt poet inclus aici ca bucureştean este Ioan Es.Pop.In versul lui, autobuzele şi blocurile de locuinţe sunt pline cu morţi, între care poetul însuşi.Cu cât se roagă, cu atât răul şi spaima devin mai puternice („pantelimon 113 bis”).

Admirarea frumoaselor picioare ale femeilor,preţ de câteva ţigări,l a mărcilor de maşini japoneze şi o discuţie despre lipsa de asemănare a două ouă de prepeliţă sunt subiectele pe care le surprinde Valeriu Mircea Popa ca preocupări ale tânărului bucureştean („pe marginea trotuarului”).

Nicolae Prelipceanu, redactor-şef al unei importante reviste literare, ca şi Gabriel Chifu sau Lucian Vasilescu, surprinde prăpastia dintre cuvinte şi faptele realităţii, cu români murdari care dorm în Gara de Nord şi par iluzorii, recunoscându-se în cuvintele unui imn („deşteaptă-te rămâne”).Este tot un postmodernist, la care amărăciunea domină asupra umorului.

Radu Sergiu Ruba ni se înfăţişează cu poza unui acordeonist la colţ de stradă, care militează pentru reintroducerea pedepsei cu moartea. Cântă la instituţiile importante din Bucureşti, mai câştigând, mai fiind furat şi îşi apropie taximetriştii sau preoţii.Zyomotul produs are scopul de a acoperi un alter ego, al ocnaşului care îşi preferă soarta, celei de călău în Valahia („O zi în Valahia”).

Manifestarea unei anumite stări de conştiinţă, în strânsă legătrură cu toposul Capitalei şi cu specificul poveştilor pline de întrebări cu răspunsuri grave, într-o ţară „frâu/ răsucit la încheietura mâinii stângi” ne propune poeta Cornelia Maria Savu („parousia (8).tatuaj cu victorie”).

Marele oraş are culorile lui, determinate de praful imens, care însă nu poate îneca şi opri evoluţia vieţii, în aspectee ei cele mai mărunte: scaieţi, maci, vrăbii, omizi.Picăturile negre sunt ploile care mătură şindrile, ies din gurile de aer, vin” dinspre/ pădurile statului Andronache”, unde „cresc în libertate”, spune Viorel Sâmpetrean.

Iar Octavian Soviany se prezintă cu un jurnal de salon de spital, în care dorinţele, visurile şi realitatea se împletesc, cele mai frumoase versuri fiind acelea în care poetul rememorează clipele de dragoste şi împărtăşirea sentimentului cu femeia pe care o iubeşte.Tutunul şi votca devin mijloace de protest contra claustrării, însingurării.

Imagini memorabile cultivă Liviu Ioan Stoiciu, creând o frumoasă poveste de iubire între o pământeancă şi zeii recunoscători.In spirit postmodernist, el aduce în faţa cititorului o altă săteancă,mânată de dorinţa de a face la fel, fără ca acest ideal să fie împărtăşit sau apreciat de urmaşii ei („I se năzărea”).

Poetul trăieşte cu intensitate incompatibilitataea dintre lumea elevată a artei şi realitatea faptelor şi lucrurilor mărunte, astfel că dorinţa lui de a lichida apartenenţa la una dintre aceste lumi devine evidentă, ca în versurile lui Lucian Vasilescu („Chopin.Reacţii adverse”).

Oraşul mare, înşelător, opresiv, „sclifosit”, al singurătăţii şi nenorocirii, unde etajul la care te aşteaptă fericirea nu se potriveşte cu cel la care se opreşte ascensorul, şi totuşi un oraş în care „şi totuşi/ e bine”, prezintă Paul Vinicius, care încheie tot în nota iniţială, comparându-l cu „un şi mai mare cimitir” („braţul meu obosit”).

După ce am scris câteva cuvinte despre autorii acestei antologii, vom remarca, atât în versuri, cât şi în ilustraţii, predilecţia spre Bucureştiul vechi, cu pasajele din zonele Calea Victoriei şi Lipscani, din spatele blocurilor uriaşe de la Piaţa Unirii sau de pe cheiul Dâmboviţei. Imaginile sunt mohorâte sau de-a dreptul dramatice, iar autorii par, din această cauză, mai degrabă trecători prin acest univers, în intervalul dintre două trenuri sau autobuze.

La sfârşitul cărţii „27.Poezie de Bucureşti”, sunt înregistrate locurile din Capitală pe care poeţii din antologie le-au considerat demne de a fi evocate.Pe suport electronic sunt înregistrate versurile citite de fiecare autor. Mai sunt prezentate date personale ale poeţilor incluşi aici.

CORNELIU VASILE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s