În casa încremenită-n veac mirosind a pestelcă devenită straiţă cu mere crude şi de timpuriu viermănoase, cu gutui chircite, pătate, care-ţi fac cerul gurii pungă, păşind încet să nu sperie îngerii serii ce veghează necontenit la umerii tindei, să nu dea buzna nălucile serii, ţăranul, când intră şi când iese pe uşă, face o cruce adâncă. Îl ias pe Dumnezeu pretutindeni cu sine şi îl aduce din nou acasă.

A dat Dumnezeu şi s-a văzut iar acasă. Să dea Dumnezeu şi să-şi mântuie şi astăzi tocmelile făcute-n ajun, ori mai demult, cu socotinţă, şi să se întoarcă teafăr. Cine pleacă, fie şi câteva verste din bătătură, se duce cu gândul înoarcerii. În fiecare plecare există şi o revenire din punctual de unde te-ai desprins. Şi acest punct se numeşte ACASĂ. Doar aici e stăpân şi rob, cu voia Domnului, pe toate cele, aici se simte întemeiat şi pus de strajă la rosturile firii . În locul acesta numit acasă, toate sunt sfinte – după vorbele unui cântec, toate mărunţişurile au temei şi bună folosinţă, iar omul le ştie nimeri, chiar şi în crucea nopţii.

Aici îl va aştepta întotdeauna cineva. Cu un ştergar alb sau cu o năframă, fluturată în rama porţii ori în tocul uşii, cu o lacrimă strivită fugar între gene şi cu un surâs blând pe buze. Sau măcar cu o batistă fluturând de bună venire sau a rămas bun până la întoarcere.

Şi precum casa aceasta, sunt multele şi mutele de durerea plecării copiilor prin străini, case cu ochi gri de albeaţă, de lacrimi şi aşteptare îndelungă, aşa sunt aproape toate, căzutele pe grumaji, de ostoi, de vremi ori de stihiile firii. “Câte-o privire tristă ne adună/ Şi ne tot plimbă-n gând până departe./ Intrăm în sat şi-i spunem “ziua bună”,/ Intrăm în sat ca-ntr-un muzeu de sate” – spune autorul în poezia care dă titlul acestui volum.

Să pătrundem şi noi cu paşi neauziţi în acest univers rural, prin bunăvoinţa Poetului şi să încercăm a ne familiariza cu atmosfera lui.

Dar, din viu şi forfotitor până la vacarm, cu larmă pe uliţi şi până-n buricul pământului, când oare a devenit satul precum muzeul, cu exponatele conservate atent, ori numai neglijent depozitate, stivuite într-un spaţiu de înstrăinare parcă impropriu, din ce în ce mai altfel, de nerecunoscut, fie pentru că dintr-o dată, casele s-au micşorat, s-au pitit pe după copacii – singurii care nu devin mai mici, dimpotrivă; s-au ascuns după ţiglele decolorate şi după ulucile sparte, tablele smulse, podul, hambarele, şurele părăsite, cui să-i mai pese? după tencuiala căzută, acoperişul crăpat, cine să le mai rânduiască aidoma?

Memoria satului încă vie, s-a păstrat undeva, într-un hrisov, ceaslov, ispisoc ori o monografie pripit întocmită (nici o monografie nu poate reda cu adevărat atmosfera, aerul magic, mirosul salcâmului înflorit, al busuiocului sau al florii de viţă de vie) – cu imagini de grup ovoidale, sepia în care zâmbetele îngheţate şi ochii sticloşi ai ţăranirlor, aşezaţi stingher, în mod aleatoriu, umăr lângă umăr, parcă spun: Ce s-a ales din noi, din casa şi bătătura noastră, din toate acele acareturi trebuincioase (de nearuncat pentru că nu te înduri să le arunci, deşi sunt ruginite şi aproape ştirbe), ce s-a ales din pământul pe care atât l-am slujit şi preţuit, pe care l-am sărutat cu evlavie şi în faţa căruia am făcut metanii, ne-am închinat pe spinarea lui bătătorită cu faţa către răsărit, dar din care n-am luat decât un căuş, câţiva bulgări căzuţi cu zgomot sec peste cutia de lemn negeluit în care ne dormim somnul veşnic?

Aceasta ar fi drama satelor devenite muzee, în care obiectele nu vor mai prinde nicicând viaţă precum odinioară, în mâinile copiilor, nepoţilor, bunicilor şi stăpânilor casei, sub surâsul cald al mamei care ştia să le însufleţească, sau al vigorii bărbatului care ştie să facă să şuiere coasa, ori sapa, să geamă pământul sub plug, în timp ce fusul cântă o litanie molcom, în mâinile vrednicelor neveste.

Mesajul tulburător al satelor muribunde, în mod paradoxal,cu cât sunt mai împodobite cu vile enorme, castele, căsoaie supraetajate şi garduri până la cer, să nu se vadă în ogradă, ori geamuri reflectorizante (ce invenţie!) (altădată gardul era de un metru, de florile cucului, megieşii se vedeau şi-şi vorbeau peste gard şi era o armonie edenică, ori se strigau de la livadă la livadă, prin vie, nimic nu puteai ţine pentru tine, se vedea în ogradă ca-n suflet şi nimeni nu avea nimic de ascuns; şi nici nu se temea de tâlhari, gospodarii nu-şi puneau broaşte şi yale, obloane, zăvoare) – cu atât sunt mai străine de om, făcute parcă pentru alt fel de fiinţe. Să ne fi transformat noi într-atât încât să nu ne mai recunoaştem în ochii vecinilor? Acest mesaj este transfigurat în metafore şi imagini covârşitor de frumoase, scrise cu lacrima emoţiei genuine: “Ca-ntr-un muzeu cu uşile de iarbă,/ Ca-ntr-un muzeu cu uşile de lut/ Intrăm în sat şi-avem pământ în barbă;/ Cămaşa de pământ ne-o punem scut.” (Muzeu de sate).

O călătorie iniţiatică într-un timp revolut, o cădere în sine precum e căderea în ceruri, în adâncurile abisale ale fiinţei pentru a-şi regăsi rădăcinile, căci omul fără rădăcini, e ca şi copacul, luat de vânturi. O călătorie “înspre bunici”, în spaţiul de jind unde cândva era grădina nostrului rai, paradisul pierdut, a cărui amintire scrijelă cercevelele minţii. Printre umbre şi lumini, dar mai ales, rezemaţi de umbre, deschizând “uşi de iarbă”, apoi “uşi de lut”, într-un “teritoriu vast şi ireal”, acolo unde doar Dumnezeu mai măsoară “veşnicia caselor pe deal”(Muzeu de sate), îi întâlnim pe ai noştri şi nu-i recunoaştem, sau ei nu ne recunosc, astfel încât, ne întrebăm: cât mai suntem ai lor şi cât mai sunt cu adevărat ai noştri?

Desigur, întoarcerea nu e uşoară. Nici Fiul risipitor nu s-a reîntors lesne la Tatăl. A trebuit mai întâi să mănânce roşcovele date porcilor. Apoi şi-a intrat în sine. Întoarcerea presupune, pe lângă bucuria revederii şi săgeţile amintirii celor care au fost, fulgerul nostalgiei unui timp iremediabil sfârşit înainte de vreme, dar e ceva mai tare decât toate acestea: e chemarea tainică şi mistuitoare numită dor. Fiindcă, spune poetul: “acasă-nseamnă împlinitul dor”. “Atingem blând cu pleoapa dimineaţa/ Şi rana curge-ncet peste priviri/ Călătorind ni se subţie viaţa/ Şi-adânc ne îngropăm în amintiri.// Şi deodată fulgerul ne-ncearcă/ Pe gândul cel mai tăinuit, fireşte,/ Spre-acasă paşii vor să ne întoarcă:/ Simţim, copilăria ne-ndumnezeieşte.” (Acasă).

Magistral este surprins chipul ţăranului în multiplele lui ipostaze: de călător la oraş, de trudnic cu sudoarea şiroindu-i pe spinare, de om dornic de a gusta din plăcerile vieţii, ori numai în dulcea tihnă a nopţii, sau la utrenii şi vecernii din zilele feriale ori de sărbătoare, exercitându-şi credinţa şi pietatea populară faţă de Maica Domnului şi faţă de sfinţi şi, în cele din urmă, este surprins, în ipostaza cea mai stranie, aceea a intrării senine în veşnicie.

Perspective, deloc idilice, deloc bucolice, dar realiste, imagini fruste spintecă realitatea precum un pumnal – carnea şi sufletul: ţăranul descins din matca lui ancestrală e cât se poate de stingher şi “Parcă altcineva în pielea lui ar fi intrat/ şi se luptă să-l alunge din sat” (Mesagerul).

Mersul îi este sfios şi confuz” şi pare că “se repede la lume cu privirea, un lup”.

“În palmele lui rănile încolţesc într-o doară/ I se pare că nu merge ci zboară” (Mesagerul).

Departe de glia lui, unde se simte în siguranţă, el îşi pierde identitatea: “Ce ciudată vietate să fie el oare/ Când se rupe de sat şi ponoare?/ În palme rănile-i încolţesc deodată/ el călătoreşte din tată în tată” (Mesagerul).

Autorul recurge la un protest cu şi fără cuvinte, un protest gestual, semnificativ, cu mâini în formă de cruce şi vocea sugrumată de profundă mâhnire, “cu genele-n broboane”, şi acest protest perfect îndreptăţit, răzbate din fiecare pagină a volumului, un amarnic protest-mărturie dar şi un protest-omagiu pentru efigia ţăranului care-şi pierde treptat statura spirituală, imaginea arhetipală, emblematică, întipărită în inelele veacului precum ale unui arbor străbun, tot mai năruit de la rădăcină, uscat şi devorat de omizi şi de alţi paraziţi înspre crengi, protest care ar vrea să reînvie vigoarea arborelui-ţăran de odinioară, acel gorun ori paltin, stejar ori brad falnic, neclintit precum stânca în faţa urgiilor veacului. În mai toate poemele există un sâmbur dureros, un mesaj disperat care ar vrea să oprească, dacă nu Timpul, măcar tăvălugul istoriei neghioabe ce se prăvale năprasnic asupra satului şi a simbolului său mistic: ţăranul.

Autorul îl vede pe acest nemuritor care trage să moară, nu cum i-au sortit străbunii, în dreaptă fălnicie, ci agonizând lent şi smerit şi neputincios, cu ochii într-o jerbă de mirări şi cu sufletul sfâşiat de nedumeriri, la care, de la o vreme, nici nu mai încearcă a le găsi răspunsul.

Înaintează iarna cu tropot de ninsoare/ De-atâta trudă iată-l însămânţat de viu/ Sub unghii fuge iarna să-l ocrotească-n floare/ Ţăranu-şi face-n taină din pâine un sicriu.// În lacrima-i aprinsă se leagănă un prunc/ De casa câmpului se-apropie cu teamă/ Cu răni în palme şi pe pleoape, e năuc;/ În răstignirea nopţii aude câmpia cum îl cheamă.// Împodobit de trudă, iată-l întulburat cum creşte,/Zidit de ochiul lunii, cu iarba pe obraz./ Din umeri muşcă grâul, în pleoape-i viscoleşte./ De frica-nsigurării el stă şi-n moarte treaz.” (Ţăranul zidit).

La Emilian Marcu ţăranul e lacrima ţării, “o lacrimă care plânge cu ochi” – cum spunea Nichita. E rana de nevindecat care înmugureşte şi înfloreşte în pământul de suflet, pământ presărat cu seminţele harului ancestral, trecut în grâu, nuntit şi nenuntit, stropit de roua sudorii prelinsă pe spinarea bărbătească, atât de coşcovită de arşiţi şi vânt. E lacrima dintre plus infinitul bucuriei şi minus infinitul întristării, cum spunea un vestit muzicolog. Este lacrima din sămânţa primordială, acel genom mistic înrudit cu grâul, încuscrit cu lumina, cu ploaia şi vântul, cu cerga omătului care-i ţine de cald în Gerar.

Adeseori, Poetul se confundă cu această efigie ancestrală, îi împrumută trăsăturile, fermitatea, neîncovoierea şi, mai ales, demnitatea.

Dar la ce judecată, la ce tribunal ar trebui să tragă ţăranul Istoria pentru ofensa de a nu-i mai îngădui să fie el însuşi? Şi ţăranul o ştie: doar Tribunalul Divin, la Judecata Supremă îi va face, în sfârşit, judeţ drept şi-l va repune într-ale sale. Până atunci, nu-i rămâne decât: “În odăjdii de lumină/ el singur fără amintiri,/ numai raza trupului său,/ deschide ferecatele porţi ale cerului” (În cartea de aur a stelelor).

Cu toate acestea, el semnează cu degetul mare crăpat, apăsat şi roşu de rănile ca nişte pâini mustinde, semnează “certificatul de naştere al grâului”.

“Nu, ceritifcatul de naştere al grâului totuşi se scrie/ Acolo unde în fiecare primăvară s-a scris,/ Acolo unde odată cu grâul cultivăm veşnicie,/ Acolo unde ţăranul de ţară nu se vrea compromis.// Acolo se scrie sub biciuire de soare/ Cartea despre grâul curat, despre cai,/ Nu între două trenuri şi la câte o sărbătoare/ Când acasă ţăranii de oraş se simt ca în rai.” (Poem de întoarcere).

El – şi aici se vede identificarea Autorului cu efigia ţăranului– tot mai nădăjduieşte: “că seminţele se vor vinde acolo unde li-e locul/ Nu în pieţele marilor oraşe ca nişte podoabe de soi/ Că nu va mai fi nevoit ţăranul să le aburce în trenuri/ Şi să le tot plimbe, în disperare, înainte şi înapoi.” (Poem de întoarcere).

Această solidarizare tacită a Autorului cu ţăranul – consângeanul şi spiritul său pereche, îl obligă în conştiinţă să fie părtaş la toate rănile lui văzute şi nevăzute, aşa cum noi suntem părtaşi la rănile lui Hristos:

Un zvon se aude că poate va fi bine,/ Că hambarele vor putea fi întrebuinţate din nou/ că ţăranul de ţară n-a uitat să se-nchine/ Şi că munca lui nu va fi făcută cadou.// Că va putea să scrie pe răni şi pe grâu/ Un certificat de naştere al grâului în tăcere/ Că nu va mai fi hăituit ca al nimănui/ Când se pregăteşte cu multă migală pentru-nviere.// Tot mai des se aude un zvon ca şi cum/ Statuia ţăranului sub pământ s-ar lăsa ridicată/ Şi că procesul de adaptare va ajunge la capăt de drum/ Şi el nu va mai pleca din sat niciodată.”(Poem de întoarcere).

Ţăranul, a cărui religie este pământul, spovedindu-se străbunilor, în scârţâitul carelor, povestind despre vreme şi vremuri, despre recoltă şi despre urmaşi. “Unii-şi astupă rănile cu gura/ Săpoată astfel să se spovedească/Pământului ce parcă geme stins//Şi-i istovit de holda sa cerească.// Ascultă, Doamne, cum vorbesc prin noapte/ Ţăranii-n câmp cu străbunicii lor/ Şi nici nu simt c-au palmele crăpate/ Şi bătăturile însângerate îi mai dor.”(Străbunii).

Sufletele celor blajini se-ntorc uneori pe la locurile unde au trudit şi de unde s-au smuls fără vrere, să-şi mai vadă glia, casele, pruncii şi vitele:

“Ei vin din când în când din deal,/ Ei vin din satul lor de sub pământ,/ Din giulgiul tainic şi imperial:/ În satul viu se-ntorc din când în când.// (…) Statui de grâu se-nalţă printre vii,/ Statui de grâu se-nalţă şi suspină./ Bătrâni plecaţi, ei se întorc copii/ Din satul lor se-ntorc la noi lumină.” (Din când în când).

Aici este reiterată o altă temă fundamentală, cea a trecerii la cele veşnice şi anume, faptul că moartea nu este o stare definitivă, implacabilă, ci o (pre)facere în altceva, defuncţii se pot întoarce sub alte forme şi chipuri ca să fie alături de cei rămaşi şi mai ales, de acasa unde şi-au trăit traiul. Ei rămân undeva, în amintirea urmaşilor, o părticică din trupurile şi sufletele lor prelingându-se în copii. Şi astfel, învingând moartea, ei aşteaptă Învierea Universală, cea de la sfârşitul veacurilor. De aceea, pleacă pregătiţi, gătiţi ca de nuntă, ca de o petrecere sfântă, pentru întâlnirea decisivă şi pentru Marele Prag pe care-l au de trecut.

Ţăranul, acest Mare Anonim, acest ilustru Erou necunoscut, al cărui paşaport e pământul, palma plină de glod şi iarba răsărită de sub unghii, căruia-i cântă greierii-n călcâiele crăpate şi negre, “cu greierii în sânge ţârâind” – îşi pregătesc din timp “paşaportul pentru pământ” (Paşaport de ţăran). Ţăranul, a cărui Epopee sfântă nu s-a scris încă, deşi ar fi meritat-o din plin. Viaţa lui – o viaţă bine întocmită, ar fi putut fi o adevărată operă de artă prin excelenţă, cu imperfecţiuni şi rotunjimi, colţuri sfărâmate şi netezişuri, aluviuni, pietre risipite şi iar adunate în matcă şi cu spaţii de jind, cât cuprinde.

Şi cât de îndreptăţită e revolta autorului faţă de dispreţul făţiş arătat de puternicii zilei faţă de Ţăran de truda şi sudoarea lui care ne hrănesc, faţă de sat şi tot ce-i legat de viaţa sa îndătinată, şi această revoltă e nu fără temei: “E vremea când grâul ar trebui să se treiere/ pe aria noastră de ţară, să se treiere, cu smerenie iar,/ dar liderii noştri tac, şi se ştie cu smerenie/ că pâinea se vrea şi acasă, nu numai în dicţionar.// Şi că pentru hrană, trebuie să se înţeleagă,/ Nu-i suficientă revoluţia agrară şi-atât,/ mai trebuiesc preţuiţi şi ţăranii de ţară,/ cei care au şi în ochi şi în gură pământ.//(…) Doamne, ce timpuri în fereşti ne tot cată,/ E târziu, e devreme, e totuşi ciudat/ Revoluţia agrară e tot mai neterminată,/ Ţăranii de ţară, par a fi, însă, scoşi la mezat.” (Despre o falsă revoluţie agrară).

Autorul face o disctincţie în mai toate poemele sale între ţăranii de ţară, rămaşi la coasă şi cei dezrădăcinaţi, care, chiar când se întorc, se simt străini şi debusolaţi.

Într-adevăr, despre dezrădăcinarea şi înstrăinarea copiilor de ţărani plecaţi în oraşe la învăţătură, ori la alte rosturi, Emilian Marcu se exprimă în versuri tulburătoare, cu un îndemn sfânt, ca toţi cei plecaţi să se întoarcă măcar o zi şi să fie ţărani, aşa cum s-au născut, să simtă din nou rosturile dintâi ale vieţii: “Să simţi cum grâul luptă cu a fi/ Şi lupta lui sub frunte să te doară.// Ţăran să fii o zi, o zi măcar/ Pe muchia lunii să-ţi asculţi privirea./ Durerea mâinii să-nflorească iar,/ Curată-ţi fie lacrima şi firea.// Şi-n ziua-aceea mare cât un veac/ Să stai în poartă rezemat de moarte/ Şi să-ţi aştepţi copiii care au plecat/ Într-un oraş îndepărtat să-nveţe carte.// Tot învăţând, tot învăţând ei au uitat/ Un drum curat, subţire, ce-i măsoară,/ Un drum cu troscot care duce-n sat;/ O aţă ce de viaţă-i înfăşoară.// O zi apoi din nou ţărani să fie/ Şi ei să poată grâului din nou vorbi/ În palmă iarba grea de veşnicie/ Să îi înveţe ce înseamană verbu-a fi.// Ţăran să fie o zi, o zi măcar/ Copilul cel plecat prin veac aiurea/ Durerea-n palme să-nflorească iar,/ Să simtă-n poartă trist gemând pădurea.// O zi din viaţă, da, măcar o zi/ Să ai puterea să trăieşti la ţară/ Să simţi cum grâu-nvaţă a trăi/ Şi toate-acestea-n creştet să te doară.” (O zi ţăran).

Ce carte – alta – mai întreagă, mai alcătuită şi mai întemeiată pe rană s-ar putea scrie despre ŢĂRAN?

Iconul poetic reînvie chipurile de altădată ale învăţătorilor, al bătrânului tăietor de vie, ale urătorilor jieni veniţi să colinde cu cerbul şi capra, al ţăranului ce aduce la oraş un coş cu cireşe: “Câte-un coş cu fructe un ţăran aduce,/ Câte-un coş aduce cu melancolii./ Dealu-n spate, parcă, i s-ar face cruce:/ Tainic ne învaţă să fim iar copii.//Pieţele se-nclină aşteptând alene/ Să le-nnobileze cu-acel gust suav/ Un ţăran ce-şi prinde două boabe-n gene;/ Două lacrimi roşii ce îl fac mai grav/ Un ţăran aduce câte-un coş în spate/ De pe-un deal în care dorm străbunii toţi,/ Câte-un coş cu fructe prevestind că poate/ Doar aşa mai trage dealul său pe roţi.// E lumină blândă o cireaşă plină./ E lumină prinsă tainic la urechi:/ Un ţăran aduce din străbuni lumină/ Printr-un coş cu fructe ca pentru priveghi.”(Cireşe de mai).

Şi ţăranul cel tânăr – substitutul Poetului – e “o candelă aprinsă” ce “pâlpâie mângâind cu privirile aprinse câmpia”.

Dar, mai cu seamă Poetul închină imnuri şi ode, litanii sfinte acestui truditor anonim, Ţăranul Român, “cu palma cât o ţară”, imnuri care ar trebui adoptate de naţiune şi emblema lui s-ar cuveni aşezată pe steag, ori pe stemă. Nu sunt cuvinte destule, pentru a preţui aşa cum se cuvine vocea de stentor care, iată, strigă ca Ioan Botezătorul în pustie: “Am scris despre ţărani ca despre sfinţi/ Şi despre sat am scris cu străşncie./ Ca-ntr-un muzeu veneam pe la părinţi/ Şi-i căutam în propria copilărie.” (Cântec de jale).

Revolta este cu atât mai îndreptăţită când: “Vine ţăranul, din livadă, cu căruţa cu mere/ Şi este luat în derâdere până obrazul i se înnegreşte.//(…)/ Ca o ploaie de mai, ca o zăpadă-n colind/ Printre culturi de cucută şi zi de tăciune/ Se aprinde ceara albinelor ce trec peste Ind/ Să ne sfinţească şi să ne mântuie de stricăciune.// Răbdător ca un bivol la plugul tristeţii,/ Ca o vită sub biciuire zbătându-se-n van/ Ţăranul român, talpa ţării şi-a vieţii/ Cu câmpia în spate se-aruncă-n tavan.”(Căruţa cu var şi căruţa cu mere).

Există un timp pentru toate. Pentru cele făcute şi pentru cele nefăcute. Pentru răbdare şi pentru teamă şi îndoială. Nu se poate spune că ţăranul este un nerăbdător. La el răbdarea-i precum sarea. Dar şi când ajunge la liman, atunci toate se răstoarnă. “Din ţâţâni se va scutura, va smulge ce-i rău,/ Nimic nu se va mai ţine de la sine-n picioare,/ Nimeni nu va mai judeca în numele său,/ Şi nu-l va mai păcăli în a lui aşteptare.// Truditor ca un bivol, răbdător ca un drum/ În ceara tristeţii îmbrăcat şi-n tăcere/ Ţăranul român va şti cum, necum/ Să se prindă de glie ca de-un pat de durere.// Smuls nu se va lăsa, nu se va lăsa nici vândut/ Chiar de-ar fi jupuit ca o vită de trudă./ În oalele de Horezu, de Marginea, sfântul lut/ Îl va ocroti şi-l va ţine că lui îi e rudă.// Şi căruţa cu var şi căruţa cu mere/ Nu vor fi doar un vis sau poate-un coşmar./ Ţăranul Român răbdător, are-atâta putere/ Să se-nchine la căruţa cu mere, la căruţa cu var.” (Căruţa cu var şi căruţa cu mere).

Înfrăţit cu grâul, ţăranul reiterează cu propria sa existenţă, drumul pâinii – de la semănare, încolţire, creştere, pârguire, coacerea deplină, rodul dăruit până la întoarcerea în lut. Strâns legaţi ca într-un mit ancestral unde nici unul n-ar putea fără celălalt: “Iată, strigă ţăranul şi limba îi încolţeşte/ de la grâul mestecat încă de când era crud,/ iată grâul este Dumnezeul ce creşte,/ este pâinea sub ţărână urlând.// Se revoltă sămânţa în saci de lumină/ strigă ţăranul năduşind de greutate şi dor./ Iată cum se deschid arterele grâului/ şi începe marea călătorie spre zbor.// Fără patimă, fără ură şi fără trudă/ se deschide şi se-nfrăţeşte în starea primară/ grâul şi îşi începe călătoria şi-asudă/ până pâine se face şi iar din saci vrea să sară.// Se revoltă sămânţa în arii şi parcă/ Lumina grâului pe noi s-a zidit/ Şi iar din pământ vrea să se-ntoarcă:/ Ţăranul intră cu grâul în mit.” (Stare (VIII).

Personaj şi Autor totodată, fiecare cu atributele sale, disputându-şi succesiv şi consecutiv întâietatea, Ţăranul cel Tânăr – apare în mai toate poemele, în ipostazele sale specifice, manifest ori doar subliminal. Îi simţi prezenţa, revolta simţurilor, revolta conştiinţei, el e gata să-şi revendice cu preţul sângelui, locul său în istorie: “Ca bobul de rouă de fraged şi pur/ În zăcătoarea aceasta a lunii,/ Pe poarta cea mare a patriei,/ Pe poarta cea mare intră-n istorie.” (Ţăranul cel tânăr ca bobul de rouă).

Personajele lui Emilian Marcu se nasc şi trăiesc, nu numai în imaginaţia Poetului, nu numai în file de carte, ci în acest Muzeu de sate înviat şi trezit din somnul adânc al uitării, al nepăsării, al amintirilor împalidate. Şi de fapt, acesta este mesajul cărţii – de a le prelungi existenţele în timp şi spaţiu, sub irişii uimiţi de tăcerea nedreaptă ce se aşternuse colb peste memorie.

Astfel sunt: Ţăranca nebună de dragoste, cea care “nu poate, nu are curaj nici ştiinţă/ să spună că iubeşte sărmana fiinţă./ Se lasă târâtă de dor şi de ac/ să fie cusută în florile care tac/ şi din când în când dacă are noroc/ răsare pe pânză într-o floare de busuioc.”

Apoi, ţăranca bătrână, având veşnic în mână andrelele şi: “Cu andrelele-n mână ca într-un ritual,/ ţăranca bătrână se sprijină de un deal,/ se sprijină aşa ca de un gard/ şi simte cum hainele pe ea încetu cu-ncetul tot ard/ şi mai pune câte-o floare-n maramă şi în prosop/ fără să-şi mărturisească ascunsul ei scop./ Cu andrelele-n mână, săbii uşoare/ se luptă şi nici nu ştie că moare/ nici nu simte cum trece încet/ spre cei din portrete şi din sipet,/ cum din aceste unelte primare/ ţăranca bătrână încropeşte ninsoare,/ un coş cu flori, o pomană, un chin;/ pune între lucrurile ei curate pelin./ Le-aşează-n tăcere pe părţi/ preţuindu-le ca pe sfintele cărţi./ Le rostuieşte pe rafturi şi le măsoară,/ clituri le face şi învaţă cum să nu moară/ şi în umbra ei tot mai joasă/ pune lumină pentru mire şi pentru mireasă,/ pune pentru mireasă şi pentru mire/ speranaţă în sfânta ei primenire,/ apoi lasă uneltele ce s-au tocit de lucrare/ şi se întoarce la cei din sipete şi din chenare.” (Lumină pentru mire şi pentru mireasă).

Toate acestea sunt modele arhetipale ale genitorilor şi ale cunoscuţilor, prinşi în rame de fotografii şi-n sipete. Dintre toate, firesc, se desprind icoanele părinţilor.

Ritualuri străvechi sunt păstrate cu sfinţenie, cum e acela al prelucrării turtelor de floarea soarelui pentru tescuit untdelemn: “Seminţele se bulucesc în saci de cânepă toarsă;/ Sunt duse la oraş şi-s trântite într-o raclă de lemn./ O parte se fac iar turte şi le duc ţăranii acasă,/ Doar sâmburele este prăjit şi făcut untdelemn.// Cu pâini calde în mâinile lor bătucite,/ Cu pâini, mari, aburind ca după baie de cal./ Vin ţăranii cu pruncii lor şi aşteaptă/ Până un fir subţire de ulei se arată-n canal.// Stau la rând să-şi înmoaie bucata cea dulce/ În rodul lor şi sudoarea de-o vară./ Şi-apoi sătui, cu toţii, se duc să se culce/ Pe cojoacele groase aşezate afară.” (Floarea Soarelui).

Un univers fascinant, nu prin grandoare şi fast, ci prin măreţia lucrurilor simple şi smerite, ca pământul şi apa, prin firescul naşterii, vieţii şi morţii, prin păstrarea cu sfinţenie a datinilor şi prin rânduielile atât de bine ştiute, trecute mai departe la generaţiile următoare: “Ţăranii beau lumină din cântecele-ncinse/ Şi în părinţi e taină. Copiii le sunt zid.” (În aşteptarea verii).

Om şi rost. Împletite armonios şi tainic de când lumea. Ţăranul poartă efigia pâinii în rănile din palme care-i înfloresc o dată cu grâul şi în ele se vede dăltuită Statuia pâinii: “Statuia grâului nu-i legănată-n flori,/ Nu-i legănată-n vis sau în durere/ Când vrea ţăranul s-o aducă-n zori/ Se sprijină în două lumânări de miere.// Şi trece-alaiul străjuit de crini/ Ca o fantomă noaptea-n cer să urce./ Statuia pâinii-i lacrimă pe mâini;/ se face grâul în câmpie cruce.// (…)/ Şi-aşa ţăran şi pâine pe pământ,/ Beţie dulce-n blândă legănare/ De miere rece şi de cald comând/ În cer devin ei marile altare.”

Evocarea meleagului natal este, de asemenea încărcată de nostalgii şi de emoţie sugrumată-n glas, de imagini privite prin ocheanul întors şi reîntoarse-n ecoul candorii celor dintâi ani: “Îi văd cum intră-n case ca nişte dealuri scunde,/ Copilăria-mi curge asemeni unei ape/ Cu pasul lor de aer în timp vor să se-afunde;/ Au umbra rezemată de veac. Vor să se-adape// Din lacrima tăcerii în care-şi scaldă grâul/ Ţăranii care-n taină s-au tot purtat prin ani/ Au palmele crăpate şi-şi trec pe pleoape râul/ Mereu să fie-n moarte cel mai curaţi ţărani.//(…)/ Un cer căzut pe iazuri ca o cupolă mată/ Îmi străjuie-n tăcere un joc ce l-am uitat./ Copilul care încă de-atâta timp mă cată/ Ca un ecou mă cheamă de-a pururea prin sat.” (Vară la Heleşteni).

Atâta înţelegere de rost, doar ţăranul are, luând, în înţelepciunea sa, viaţa şi moartea, aşa cum sunt şi nefăcând caz nici de una, nici de cealaltă, ei se petrec iluminaţi de harul credinţei, lăsându-şi chipurile-n rame vechi şi, ici-colo, în câte-un obiect – doar al lor – ce devine în mâinile urmaşilor – precum moaştele.

Ţăranul intră-n moarte învingător, el trece-n flori şi-n iarbă: “Se sfarmă luna cocoţată-n greieri/ Ca un miraculos cristal imperial/ Când un ţăran pe uşa ţărnii intră/ Se clatină de disperare-un deal.// Şi apa clipocindă în izvoare/ Pe chipul lui e-un prapor înflorit/ Când un ţăran se schimbă într-o floare/ peste câmpie umbra-i este mit.// Luna în greieri îşi clatină lumina/ Când un ţăran cu ţărnă s-a încins./ De umbra lui se-aprinde-ncet colina/ Dar el nu intră acolo niciodată-nvins.” (Când intră-n câmp).

Ţăranul, ale cărui scrisori de acreditare sunt roadele câmpului, “Prin bobul de grâu el se uită să vadă/ De-i primim scrisorile de acreditare” (Scrisori de acreditare).

Drama însă cea mare a ţăranilor este, aşa cum bine subliniază autorul, faptul că şi-au schimbat şi ei, o dată cu vremurile, şi mentalitatea. Cei înstrăinaţi revin şi-şi revendică drepturile pe care doar cei îndătinaţi le-au păstrat. Şi de aici o luptă surdă pentru palma de pământ rămasă pârloagă: “Nici orăşeni şi nici ţărani nu sunt/ Când greu a fost s-au repezit la gară/ Şi-acolo au însămânţat doar vânt/ Şi-au tot sperat furtună să răsară.// Am scris de multe ori de drama de la sat,/ Am scris mereu despre-un muzeu de sate./ Mă tot întreb ce vrajbă i-a-ndemnat/ Să semene atâta ură şi păcate?// Am scris despre ţărani ca despre sfinţi/ Şi despre sat am scris cu străşnicie./ Veneam aici ca-ntr-un muzeu pe la părinţi/ Şi-acum, te-ai rătăcit atât de mult copilărie.” (Cântec de jale).

Cu toate aceste mici sau mari tulburări, satul rămâne “locul sacru unde noi/ Cuminţi şi necuminţi ne-ntoarcem către sară/ Când ni se gată merindea dintre ploi/ Şi plugul lunii trece şi ne ară” (Satul).

Aşadar, satul rămâne şi pentru cei născuţi în el şi pentru ceilalţi, “semn pentru veşnicie”.

Iată încă o magistrală Ipostază la muzeul satului: “Ţăranii noştri au intrat în cărţi/ Cu cară şi cu boi şi cu rasteie,/ Li se ciopliră din cuvinte porţi/ Şi satele li s-au făcut muzee.// Unde-s ţăranii de mai sunt ţărani/ Ne întrebăm când trenul intră-n gară/ Sau când alunecă spre sate blând/ Şi înveliţi în pâine ei coboară?/ Unde-s ţăranii, Doamne, unde sunt/ Genunchii lor de rouă adormiţi,/ Care-au rămas patriarhali şi blânzi/ Liber-cugetători ca nişte sfinţi?// Blestemul căror taţi ei trebuie să-l ducă/ Prin trenuri, lunecând, cu genţi soioase,/ De parcă-n ei stafia pâinii urcă/ Şi înveliţi în ea s-ar duce către case?// Cu ce-au greşit de trebuie să-şi plimbe/ Mâinile lor pe coasele din piaţă/ Şi între timp în câmpuri grâul plânge/ Şi altu-n saci aşteaptă să ia viaţă?// De ce avem ţărani numai în cărţi/ Şi-n trenuri lungi, cu pâine burduşite/ Ce pleacă-ncet icnind din gări/ Şi duc ţăranii-n satele-adormite?// Ţăranii noştri au intrat în cărţi/ Cu cară şi cu boi şi cu rasteie./ Li s-au cioplit plecările în porţi/ Şi satele li s-au făcut muzee.”

Şi în cele din urmă, ţăranul “se-mbracă-n grâu” ca într-o cămaşă de mire, în călătoria lui spre veşnicie: “Un ţăran ce-n taină-acum a scos/ Ca pe un odor câmpia la plimbare/ Se îmbracă-n straiul său frumos/ Ca şi cum ar fi de-nsurătoare.//(…)/ Un ţăran ce-n taină-acum a scos/ Ca pe un comând câmpia la plimbare/ Se îmbracă-n grâu şi-n fulgere frumos/ Şi-şi aşteaptă veşnica-ntrupare.// Şi-şi aşteaptă într-un car cu flori/ O plimbare scurtă prin câmpie/ Ca în pragul unei sfinte sărbători/ Se îmbracă-n grâu spre veşnicie.” (Un ţăran se-mbracă-n grâu).

Versul lui Emilian Marcu are o specificitate pronunţată şi nu poate fi confundat cu nici altul. El şi-a dobândit acest ton liric original, nu doar din acest volum, dar, cu fiecare carte gândită, scrisă ori tipărită.

O voce care, deşi înaltă este foarte profundă. O voce care, chiar atunci când şopteşte, pătrunde la încheietura sufletului cu inima şi face să vibreze carnea şi simţirea. O voce menită să strige. Chiar şi-n pustiu. O voce cu un ambitus în alonjă, un vibrato cald şi hotărât, inconfundabil, tulburătore, cu un timbru şi o marcă de înaltă valoare. O voce care are de spus ceva naţiunii. Şi care ar trebui, măcar din când în când ascultată. Şi mai ales, o voce de ţinut minte.

O voce românească autentică, în nuanţa ei cea mai fină.

Aceasta este vocea Poetului Emilian Marcu pe care avem şansa să-l numim cu reverenţa cuvenită: CONTEMPORANUL NOSTRU.

Galaţi, 15 iunie 2008

Ziua în care a nemurit Eminescu

CEZARINA ADAMESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s