O frescă monumentală a vieţii inter şi post belice, cuprinzând toate aspectele ei: politice, economice, sociale, cultural-artistice, cu unde de reflexivitate în opera viitorului compozitor Pascal Bentoiu, dar şi a scriitoarei şi traducătoarei Annie Bentoiu, precum şi a scriitorilor apropiaţi, Marta Cozmin şi Alexandru Miran, dând mărturie despre starea românismului intelectual, cu tot ce incumbă acesta, ne sunt oferite în volumele sus amintite.

Dar, mai mult decât documentul, atât de preţios în sine, şi un mijloc eficace de cunoaştere a unui veac frământat, tulbure, în care adevăratele valori îşi făceau loc anevoie, răzbătând doar după o tenace stăruinţă şi luptă epuizantă, duse uneori până la jertfa supremă.

Mărturii zguduitoare ale anilor regimului comunist, cu întreg cortegiul de persecuţii şi eliminări – parcă dinadins – a tot ce era valoros şi autentic, lăsând loc compromisului, convenţionalismului, obedienţei, mimetismului, şi, de ce nu? kitsch-ului, care erau cuprinse în noţiunea de „cultură de masă”, „cultură populară”, cu alte cuvinte, proletcultismului.

Acesta, atrăgând după sine, evident, distrugerea, nimicirea instituţiilor, bisericilor, artiştilor care nu se înscriau benevol şi prompt în alaiul de surle şi tobe cu care proclamau noul regim, instalat cu cizmele cazone în fruntea şi în inima ţării. O perioadă care a lăsat urme devastatoare în opera şi în viaţa creatorilor de frumos, de cultură.

Opera artistică în lanţuri, pusă la zid, întemniţată, urmărită, hăituită, obligată să facă oarecare compromisuri pentru simpla necesitate de a supravieţui. Aceste mărturii pot foarte bine să fie înscrise, într-o eventuală „carte neagră a comunismului”, privită din perspectiva oamenilor de cultură şi artă, pentru care nu a fost lesne să creeze, să lase opere durabile în timp şi peste timp, în stare să-i definească.

N-a fost uşor, dar nici imposibil. Pentru că, iată, creaţiile valoroase de orice fel, au răsărit ca o floricică galbenă în zidul temniţei, printre gratii, ca să probeze adevărul, că viaţa continuă, indiferent de condiţiile vitrege de la un moment anume.

Însă cei care au trăit aceste drame, sunt însemnaţi pe viaţă, amprentaţi în inimi şi conştiinţe, în fibrele cele mai intime, cu toate strădaniile creştineşti de a întoarce şi celălalt obraz, de a ierta din toată inima, de a uita, de a merge mai departe, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic. Cu sânge şi lacrimi e scrisă memoria lor, iar posteritatea, dacă va avea înţelepciunea şi bunăvoinţa să-i recepteze, va avea de câştigat, o lume rămasă doar în albume, în scrisorile nedistruse de numeroasele percheziţii, în amintirea celor care mai sunt. Dar, în chip deosebit, în operele lor care dau mărturie.

„Memorialul durerii” – atât de mediatizat în anii post revoluţionari, s-ar înscrie în linia unor astfel de experienţe covârşitoare. Şi ca o prelungire a acestui memorial, scrierile Anniei Bentoiu, martor de netăgăduit al acelor vremuri.

Amintiri înduioşate, populate cu imagini, inflexiuni de voci, unde ale memoriei afective, se succedă astfel, respectând o oarecare ordine cronologică a evenimentelor istoriei, dar în care se operează inserţii în cotidian, cu naturaleţe şi farmec. Autoarea reînvie unele evenimente şterse, poate, din memoria colectivă, le redă prospeţimea şi valoarea, în sintonie cu acele Restituiri imperioase, de care societatea a fost văduvită, vreme de aproape jumătate de secol, şi prezentate drept mărturii importante ale tradiţiei culturale româneşti şi universale, demne de orice intelectual responsabil şi conştient de menirea sa în această lume.

De o impresionantă autenticitate, pe fondul tulburărilor politice postbelice şi al provizoratului, mărturia doamnei Annie Bentoiu, cu unele accente dramatice, are darul de a ilumina în flasch-uri scurte ori spoturi lungi, adevărata faţă a societăţii.

Bogăţia informatică a acestui memorial, are darul, indiscutabil, de a ne reîmprospăta, ori, după caz, de a ne restructura memoria asupra unor evenimente pe care, fie nu le-am trăit, ci doar am luat cunoştinţă de ele trunchiat, măsluit, din cărţi ori din auzite, fie din lipsă totală de informaţii – aşa cum am trăit vreme de atâtea decenii, am fost indiferenţi faţă de ele, fiindcă nu ne-au afectat direct, într-un fel sau altul.

Ele conştientizează şi obligă în spirit să deschidem ochii asupra marilor erori ale istoriei pentru ca acestea să nu se mai repete. Suntem vizaţi şi avizaţi aşadar, de a nu ne mai lăsa conduşi ca nişte simple marionete, din spirit de turmă, aşa cum unele vieţuitoare gregare se lasă mânate, de multe ori de un conducător cu beteşug, sfârşind într-o prăpastie comună.

Inserţiile personale în derularea istorisirii au darul de a încânta, de a apropia cititorul şi de a crea o oarecare intimitate şi comuniune electivă au autoarea, care-l ia martor şi – supremă cinste – interlocutor şi confesor.

Aşa cum am menţionat, cu precizia şi vigilenţa cronicarului, Annie Bentoiu ne oferă informaţii, impresii şi consideraţiuni precum şi descrieri fidele ale diverselor evenimente şi întâmplări care au marcat veacul trecut. Ineditul scrierii, înaltul profesionalism, acurateţea, fervoarea, humorul amar şi autoironia, cultivate cu inteligenţă, sensibilitate şi tact, dau savoare acestei impresionante scrieri.

Prestigioasă traducătoare din şi în limba franceză, care ne-a oferit o sumă de volume în limba română, cum sunt : „Pridvoarele cerului” – de Margarita Wallmann (Buc. Editura Muzicală, 1979), „Berlioz şi epoca romantică” de Guy de Pourtalès (Ed.Muzicală, Bucureşti, 2001); iar în franceză : „Poèmes I” (Lausanne, Ed. de l’Aire, 1989) şi „Poèmes II” (Ed. de l’Aire, 1989), „Dix mèditations sur une rose” (Lausanne, Ed. de l’Aire, 1989); „Phrases pour la vie quotidienne”, (Lausaanne, Ed. de l’Aire,1990) – versiune română de Irina Eliade; „Fraze pentru viaţa de zi cu zi” (Ed. Cartea Românească, 1998); „Voyage en Moldavie”, (Vevey, Ed. de l’Aire, 2001), dar în chip deosebit, traduceri din română : Petre Ispirescu, „Contes roumains”, (Bucureşti, Ed. Minerva, 1979); „Anthologie de la poésie populaire roumaine” (în colaborare, Ed. Minerva, 1979), Tudor Arghezi, „Cinquante poèmes” (Ed. Minerva, 1981); „Récits insoslites, de Mihai Eminescu à Ana Blandiana” (Editura Minerva, 1983); Mihai Eminescu, „Trente poèmes” (Vevey, Ed. de l’Aire, 1994), Mihai Eminescu, „Cinquante poèmes”, (Ed. Vitruviu, 2000); Gellu Naum, „L’autre côté” (în colab. Ed. Cartea Românească, 1991); Ileana Mălăncioiu, ”A travers la zone interdite” (Ed. Eminescu, 1984), Pascal Bentoiu, „L’image et le sens”,( Ed. Muzicală, 1979), Adrian Marino, „Littératures roumaines-littératures occcidentales”,(Buc. 1982), precum şi romanul „Strada Mare”, (Bucureşti, E.P.L., 1969), apărut în limba română sub pseudonimul Adriana Vlad, au făcut din Annie Bentoiu, un profesionalist al cuvântului. Şi ca o culme a acestui înalt profesionalism, cartea în două volume, de memorialistică, „Timpul ce ni s-a dat” – cu titlul atât de sugestiv şi care însumează peste 900 de pagini. Evenimente de neînţeles pentru o minte aşezată şi limpede se succedă cu repeziciunea torentelor căzând cu zgomot în cascadă. Imaginea presimţită doar, a „zăgazului care se rupe” şi a puhoiului ce avea să măture totul în cale, provoacă în suflete angoasa tulbure a unui necunoscut ce se profilează ameninţător la orizont, ca o umbră uriaşă proiectată pe un ecran, ce stă gata să înghită totul până în cel mai ascuns ungher al minţii.

Versatilitatea politicii şi chiar a istoriei e de natură să te lase perplex, îndeobşte. Ceea ce până mai ieri fusese repudiat, astăzi este aclamat şi ceea ce fusese ridicat în slăvi cu ovaţii şi multă revărsare de publicitate deşănţată, astăzi este pus la zid, ostracizat, blamat. Cine să mai înţeleagă suişurile şi coborâşurile, serpentinele minţii umane care pot lua uneori aspecte diabolice?

Ordinea morală superioară poate admite astfel de răsturnări de situaţii, la care eşti obligat să faci faţă, fără să abdici de la propriile principii. Cum să rămâi însă cu o conştiinţă nepătată, când eşti somat să iei atitudine împotriva voinţei şi a conduitei tale morale? Este un fel de libertate cu pistolul la tâmple.

Sunt aspecte, momente-cheie, întrebări, pe care ni le pune în faţă autoarea.

Desigur, războiul nu este şi nu poate fi leal; – spune autoarea – istoria nu e nici logică, nici frumoasă şi cu atât mai puţin morală”(p.8).

Astfel de evenimente pot provoca, cel mult perplexitate, „apăsare tăcută, parte înfrângere şi ruşine, parte încremenire în faţa irevocabilului” (p.8).

Fără scrupulele istoriei care cosmetizează evenimentele după propriul interes, aceste amintiri-memorialistice, au girul sincerităţii şi pe cel al participantului nemijlocit la grozăviile şi întorsăturile politicii vremii.

Şi din acest „abis de neînţeles” – în care se afla majoritatea populaţiei la acea dată crucială (sfârşitul războiului – n.n.) – tineretului nu-i mai rămânea decât alternativa de a evada din el, de a se elibera de reziduurile inacceptabile, de spectrul suferinţei, de zgura morţii, pentru a-şi croi noi idealuri care să nu aibă de-a face cu politica înşelătoare. Intuitiv, ei îşi construiau propria lor lume, cu dreptul legitim de a nu fi păraşi la acte hotărâtoare, majore, care nu îi priveau sub nici un aspect.

Autoarea, pe lângă informaţiile culese din presă, referitoare la alianţele României în acea perioadă funestă pentru toţi, dezvoltă şi păreri pertinente, văzute cu ochiul vigilent al omului trecut prin viaţă :

„Astăzi, recitind cele scrise mai sus, sunt frapată de amestecul de naivitate şi intuiţie corectă a gândurilor mele de atunci. (…)Adevărul este că şi regimul nazist, şi cel sovietic erau duşmanii noştri obiectivi. Unul ne luase Basarabia şi Bucovina, celălalt Ardealul; amândoi ne-au ocupat pe rând. Din punctul nostru de vedere, a ne lupta cu fiecare era legitim, iar alianţele n-aveau cum să fie ’sincere’ cu nici unul dintre ei. Un om atacat din două părţi în acelaşi timp nu poate fi criticat dacă se aliază temporar cu unul dintre atacanţi împotriva celuilalt, în scopul final de a scăpa de amândoi”(p.9).

Remarcabile şi captivante mărturii, şi mai ales, de bun simţ, încât eşti invitat să citeşti cu voluptate până şi notiţele de subsol – cu dorinţa legitimă şi nevoia imperioasă de a nu scăpa nici un sens!

Măiestria autoarei se relevă şi în descrierea convoaielor nesfârşite de căruţe cu soldaţi ruşi în retragere, într-o tuşă monocromă de pământiu, în care se amestecau oameni, cai, efecte militare, suprapunându-se peste vocile în terţet ale bărbaţilor, intonând imnuri monotone, cu oboseala şi lehamitea strânse în cinci ani de război în care înduraseră de toate : frig, foamete, boli, doruri, invaliditate şi moarte. Din toate acestea, ca o impresie stranie, obsedant, sacadat, „sunetul continuu al roţilor pe caldarâmul pavat cu pietre, sunet ce părea, în forţa şi continuitatea lui, o curgere de metal şi pietre rostogolite, un sunet nemaiauzit şi nesemănând cu nimic.” (p. 10).

Şi sentimentul predominant privind convoiul interminabil, „o milă fără margini şi o frică fără nume” (p.10).

Şi de aici încolo, alunecarea lucrurilor într-o realitate paralelă, de-a dreptul fantastică, în care îşi face loc, persuasiv, minciuna, ce avea să fie în viaţa oamenilor, omniprezentă.

Pe fundalul dramatic al primilor ani postbelici, ani de instabilitate politică şi economică, de confuzie, de angoasă şi incertitudine, provocată şi de peisajul dezolant al oraşelor în ruină, în aşteptarea unei perspective mai liniştite, cât de cât normale, în care viaţa să-şi poată urma cursul, au loc tulburări grave şi prelungiri ale situaţiei de criză, ba mai mult, episoade de o cruzime înfiorătoare, vecină cu barbaria : o colegă e rănită în bombardament, tatăl alteia este împuşcat în maxilar, altul este ucis în pragul casei; au loc manifestaţii de stradă, uneori violente şi înfiinţarea acelor structuri şi organisme politice aşazis democratice, cu nume criptice, alcătuind o coaliţie, conduse de fapt de partidul care, în scurt timp avea să-şi întindă, precum caracatiţa, tentaculele, devenind totalitar şi pretinzând supunere oarbă.

Paralel cu această situaţie neclară, absolvirea de către autoare a Şcolii Centrale, înfiinţată în 1852 sub numele de „Pensionatul domnesc de fete”, care a devenit, înainte de a-şi serba centenarul, Liceul Zoia Kosmodemianskaia, riguros modelatoare, cu ordinea ei cvasi-monahală, cu examenul de bacalaureat, considerat un „rit de trecere, o solemnitate cu un caracter aproape magic” (p. 19) – avea să pună capăt adolescenţei şi să deschidă un drum în necunoscut. Sunt descrise în amănunt, construcţia şcolii, decorată iniţial de arhitectul Mincu, obiceiurile, vestimentaţia elevelor şi a profesorilor, precum şi programa de învăţământ, fixată în canoane stricte, ceea ce permitea celor ce o urmau, să se înscrie în categoria elitelor intelectuale, fie şi numai pentru faptul că învăţau câteva limbi străine şi noţiunile de bază ale ştiinţelor exacte şi umaniste.

Evocarea afectuoasă a câtorva figuri eminente şi luminoase de profesoare – al căror har pedagogic – notoriu – şi-a pus amprenta pe caracterele celor mai multe tinere din vremea respectivă, distilează şi peste decenii, o stare de confort intelectual, o bruscă înseninare, un surâs tainic, cu încărcătura lui de mister şi de blândă nostalgie, precum şi o fascinaţie trainică.

Sunt chipuri parcă descinse din poveste, sau din icoane, cum e cel al Crisantei Şteflea, profesoara de franceză.

Destul de elocvent este faptul că educaţia riguroasă, programul respectat cu străşnicie, era menit să fortifice şi să formeze caractere. De asemenea, educaţia religioasă, participarea la Sfintele slujbe duminicale, îmbunătăţeau şi edificau personalitatea tinerelor, făcându-le să respecte tradiţia, pregătindu-le pentru viaţa în societate, cu bagajul solid de cunoştinţe, îndeosebi în limbile moderne pe care sfârşeau a le vorbi curent.

Emblematice în sens moral erau virtuţile hărniciei, modestiei, corectitudinii, ordinii, demnităţii, seriozităţii, adevărate reguli de aur în ceea ce priveşte buna educaţie şi comportamentul, creionând un anumit fel de personalitate intelectuală, gravată însă pe originalitatea şi diversitatea fiecăreia. Absolvirea Şcolii era socotită o carte de vizită sigură care i-ar fi deschis fiecăreia un drum luminos.

Învăţământul de azi ar putea lua ca model tradiţia acestei Şcoli Centrale şi desigur, s-ar îndrepta şi îmbunătăţi multe aspecte care în prezent, nu numai că dau de gândit, dar sunt în măsură să alarmeze atât pe părinţi cât şi cadrele didactice.

Amintiri încântătoare despre un Bucureşti fascinant şi efervescent, pitoresc şi intens animat, cum numai poetul Bogdan Ghiu ni-l mai evocă la Radio România Cultural în emisiunea „Unde ne oprim în Bucureşti”, sunt descrise cu minuţia trezorierului care, întreaga viaţă adună comori de spiritualitate în cufere ferecate cu lacăte de nezdruncinat, pentru ca, la timp cuvenit, să le ofere ca pe nestemate, amatorilor de lucruri preţioase, purtând patina şi parfumul vetust al amintirilor şi al istoriei. Dar şi întâlniri covârşitoare cu oameni ai vremii, pentru care politeţea stă la rang de virtute şi ridicarea în picioare în faţa unei doamne ori domnişoare, reprezintă o carte de vizită a bunei cuviinţe şi a respectului, dovada unei verticalităţi morale ireproşabile, aşa cum a fost întâlnirea autoarei, pe atunci elevă, însoţită de tatăl ei, cu Iuliu Maniu, parcă descins din propria legendă şi care, s-a ridicat, înclinându-se adânc, la trecerea prin faţa mesei lui, aşa cum cerea eticheta.

Uneori, furată de un gând, ori de-o asociaţie de idei, autoarea părăseşte firul firesc al istorisirii şi ponjează în altă întâmplare, ca o poveste în poveste, pentru ca imediat să-şi reia cursul întrerupt subit, al naraţiunii, cu aceeaşi naturaleţe. Şi în această privinţă Annie Bentoiu posedă o iscusinţă a istorisirii demnă de marii clasici.

Contactul nemijlocit cu anumite evenimente mondiale care se răsfrângeau în mod dramatic asupra juventuţii şi candorii majorităţii populaţiei civile, dar şi sacrificiile şi suferinţele de neînchipuit înainte, au marcat profund conştiinţa tinerelor fete aparţinând clasei de mijloc şi nu numai.

Privind îndărăt cu oarecare obiectivitate, Annie Bentoiu descrie cu simţ critic oarecum, cu uşoară ironie îndulcită de o nostalgică tandreţe şi cu mult farmec, oraşul copilăriei sale privilegiate, calme şi lipsite de griji, realizând o veritabilă frescă de epocă, remarcabilă prin precizia detaliilor şi acurateţea stilului.

Personal, nicăieri n-am citit că „Dunărea era o fiinţă de esenţă divină” (p.59) şi asociaţia mi se pare fascinantă prin însuşi insolitul ei.

În consonanţă afectivă, empatică, mă situez şi eu, trăind toată viaţa la malurile aceluiaşi fluviu, chiar dacă în alt port, dar manifestând aceeaşi atracţie necondiţionată, faţă de el. Fluviul, de o frumuseţe imperială, năvalnică, mistică, impunând deseori tăcere, ne-a legat poate, cu firele freatice ale poeziei pe care o revendică drept stare legitimă. Ori prin firele de nisip aduse drept aluviuni, ca descinzând din ţinuturi mitice, cu personaje fabuloase. Uneori, descrierile par că plutesc venind de departe, dintr-un tărâm desprins de realitate şi adânc înfundat în himere, împietrite în trecut, care în mod surprinzător se suprapune peste realităţile fruste ale momentului, şterse, neanimate, şocante prin nemişcare şi prin aerul straniu, de magie.

Educaţia primită în familie, raportarea permanentă la tabloul de valori perene, au născut sentimentul adevăratei libertăţi şi al demnităţii personale a autoarei. Prezenţa tutelară a mamei, aparţinătoare Elveţiei romande, cu influenţa ei covârşitoare asupra caracterului, dar şi amprenta balcanică, tipic orientală pusă de tată, aveau să contureze o personalitate fermă, prea puţin dispusă de a abdica de la propriile principii.

Însă, mai mult decât oricând, organismele noului „aparat de partid” în formare, începeau să-şi facă simţită prezenţa prin oprimarea şi îngrădirea tuturor libertăţilor. Un lagăr spiritual se profila dinspre orizont, a cărui sârmă-nghimpată scrijela minţi, inimi, suflete. Nimeni nu scăpa de aşa-zisa „purificare”, „epurare”, în vederea însănătoşirii neamului. Dar, oare nu tot purificare fusese şi ceea ce făcuseră fasciştii pentru rasa superioară, trimiţând la moarte milioane de oameni în numele aceleiaşi purificări, în lagărele de exterminare? Noua etică incumbă şi obligaţia de a denunţa, de a suspiciona pe cei din jur, de a fi „principial”, de a-şi vinde propria familie dacă o cerea cauza. Radiografiind epoca respectivă cu o şarjă ironic-amară, dar cu un acut simţ de observaţie, şi în deplină responsabilitate, Annie Bentoiu demască marota comunismului, creând un şir întreg de „căderi pe gânduri”, motive de meditaţie şi un oarecare frison metafizic, care face să se clatine până şi puţina înţelegere pe care ai manifestat-o, de bine, de rău, în legătură cu sistemul trecut. Spre luare la cunoştinţă. Spre ţinere minte.

Cartea este necesară pentru înţelegerea unei epoci în care am trăit practic, „cu ochii închişi”, crezând că aşa a fost de când lumea şi aşa trebuie să fie până la sfârşit. Perspectiva construirii unui alt fel de vieţi era confuză, incertă, îndepărtată, şi de ce nu? primejdioasă, prin inaccesibilitatea ei. Nu ne permiteam nici măcar să ne facem vise pentru că nu aveam termene de comparaţie. Abia în adolescenţă am început a pricepe unele stări de fapt. Şi în acest sens, cartea doamnei Annie Bentoiu, constituie pentru mulţi, marea revelaţie. O carte necesară pentru a lumina unele aspecte care, fie că au fost ocultate de politica vremii, fie nu le-am desluşit înţelesurile la timp. Ea are rolul de a ridica un voal, o pânză de pe ochi pentru cei care n-au cunoscut drama persecuţiei, îndepărtării, marginalizării, închisorii, ostracizării, deposedării de bunuri şi uneori de propriul nume, de propria demnitate, lucru cu mult mai grav. Această „sumă de mărturii” asupra dramelor suportate de clasa de mijloc, în regimul totalitar, suscită însă, datoria în conştiinţă, de a fi consemnată, aşa cum s-a derulat, îndeobşte. Fără constrângere, Annie Bentoiu, scrie însă, ca un literat, nu ca un documentarist tipicar. Subiectele fierbinţi, dar şi cele cotidiene, perisabile, sunt aduse, după cum se derulează dinaintea ochilor minţii autoarei.

Lucrarea este, cu toate acestea unitară, veridică, pentru că reflectă, precum oglinda, fidel, fapte, sentimente, stări, cât mai aproape de realitate, filtrate prin forul intim al autoarei. Faţă de scrierile unor condeieri rutinieri, această carte are o anumită demnitate în ţinută, care impune. De asemenea, referirile livreşti la operele unor autori, nu puţine, dar deosebit de semnificative ca substanţă, sunt remarcabile şi dau un plus de farmec scriiturii. Şi în acest sens, „Timpul ce ni s-a dat” rămâne un document de referinţă pentru orice român, în orice timp şi areal. E de ajuns să ne referim la pasajul în care Annie Bentoiu descrie situaţia elitei culturale, pusă la zid de noul regim: „Începând cu 15 mai 1948, o sumă de adunări, destituiri şi decrete duc la desfiinţarea vechii Academii Române şi înfiinţarea la 13 august, a unei instituţii de stat, fără autonomie, numită Academia Republicii Populare Române. Din cei 145 de membri s-au văzut eliminaţi o sută de reprezentanţi eminenţi ai culturii române, toţi fruntaşi ai specialităţii lor. E destul să pomenim câteva nume – Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Gheorghe Brătianu, Dimitrie Gusti, Gr. T. Popa, Tiberiu Brediceanu – şi ar fi atâţia alţii de citat! Simplul epitet ’reacţionar’ ajungea să le statornicească soarta. Măsura, destinată să întrerupă o tradiţie importantă, a lipsit de venituri o sumă de învăţaţi prea în vârstă ca să se ’recalifice’ – ca să nu mai amintim pe cei care s-au regăsit curând în închisori” (pp.186-187, vol.II).

Nu o dată se vădeşte faptul că autoarea a înţeles sistemul, nu din expuneri teoretice, dar din experienţa unei vieţi.

Transformărilor din viaţa politică le corespund şi modificări ale mentalităţii, un fel de răsturnare a valorilor, astfel că tot ce fusese preţuit, demn de admiraţie, trebuia acum pus la zid, înfierat, demolat, izolat, eliminat. Legături, conexiuni stranii, îi aduc la un moment dat pe protagonişti pe acceaşi scenă sângeroasă, în aceeaşi Piaţă a Palatului, de ziua Regelui, dar fiecare, de cealaltă parte a baricadei, în noiembrie 1945.

Asistăm la încercări răbdătoare, minuţioase de reconstituire a întregului, o sinteză corectă şi de bun simţ a fenomenelor politice, sociale, culturale, spirituale, văzute prin prisma unei personalităţi cu multiple valenţe intelectuale şi artistice. Sociologic vorbind, căci doamna Annie Bentoiu are virtuţi de analist sociolog, ni se oferă un tablou de ansamblu al realităţilor pre şi post decembriste, văzute sub toate aspectele. Bogăţia documentaţiei, de asemenea, face din aceste volume, adevărate manuale, îndreptare de viaţă, din care cititorul îşi poate extrage tot ce îi este necesar din punct de vedere bibliografic, referitor la societatea postbelică şi comunistă, analizate, „la sânge”, ori „cu boldul”.

Istoria, istoria! Unui observator superficial, curgerea ei îi poate părea cu neputinţă de zăgăzuit. Dar ea nu poartă nici o vină, ea nu este un personaj activ, ci o simplă construcţie a minţii şi faptelor noastre. Dramele şi tragediile ei sunt mai întâi interioare, ele se petrec în spaţiul dintre dorinţă şi acţiune, dintre poftă şi minte, dintre iubire şi ură. Dacă rămâne vreo istorie de scris, este cea a mentalităţilor, dar nu suntem încă destul de liberi ca s-o facem. Iar libertatea se clădeşte pe respect. Fără respectul de sine, care ne interzice minciuna, şi fără respectul de celălalt, care ne interzice să-i dăunăm libertatea noastră se stinge ca o lumânare în bătaia furtunii.” (p.270, vol. I).

Scriitoarea, cu maximum de luciditate, se întreabă : ”Oare de aceea scriu paginile acestea, de aceea scormonesc cu gândul straturi atât de îndepărtate ale memoriei şi mă las invadată de forţa şi realitatea amintirilor, ca să readuc în lumină toate acele fiinţe, să le mai întâlnesc odată privirea, să le aud râzând – sau mai degrabă dintr-un efort deznădăjduit de a le da viaţă din nou, de a popula imaginarul cât mai multor semeni cu aceste prezenţe firave, cândva atât de firesc aflate pe străzile oraşului, la ferestrele caselor lor, la masa noastră sau în braţele celor dragi?”(Coperta IV, vol.II).

Volumul doi debutează cu întoarcerea din Bucureşti la Olteniţa a familiei autoarei şi cu primele privaţiuni datorate regimului : ”atribuirea unui spaţiu obligatoriu în propria-ne casă a fost prima limitare a libertăţii individuale de care ne-am izbit.” (p.30).

Abdicarea regelui în 30 noiembrie 1947 este percepută de opinia publică drept instalarea unei paralizii. Drama petrecută în familia autoarei prin arestarea tatălui, personaj carismatic, de „o reală sobrietate”, combinată cu „o demnitate de la care nu făcea rabat”, a însemnat începutul unui lung şir de încercări.

Hotărârile pe care le va lua de aici încolo familia, vor fi impuse de circumstanţe. Şi de asemenea, va fi nevoie de multă forţă morală pentru suportarea persecuţiilor care imediat vor veni.

Şi cu toate acestea, existenţa autoarei şi a apropiaţilor săi este integrată în peisajul general al societăţii. „Cu adevărat lovită – mărturiseşte autoarea – fusese generaţia părinţilor, care-şi pierduseră întreaga avere, dreptul la locuinţă, dreptul la cartelă, dreptul la pensie şi, mulţi dintre ei, chiar libertatea fizică” (p.312).

Aparatul represiv numit securitate, înfiinţat în 30 august 1948 a transformat întreaga ţară într-un stat poliţienesc.

„N-am fi nimic fără memorie”, mărturiseşte Annie Bentoiu în volumul al doilea. Şi într-adevăr, pentru un scriitor, memoria este esenţială. Cartea dă mărturie „despre efortul celor mai buni reprezentanţi ai vechilor elite de a se lumina, de a cultiva frumosul, de a lăsa mărturie urmaşilor despre faptele cele mai de seamă ale istoriei noastre zbuciumate” (p.166). Drama acestor membri ai clasei micii şi marii burghezii – a durat cincizeci de ani şi a constat, aşa cum ştim, în deposedări de orice avere, deportări, domiciliu forţat, privaţiune de libertate, o lipsă totală de orice mijloace de trai, înjosirea, marginalizarea până la anihilare, pentru unii ducând fatalmente, la moarte.

Cei care au rezistat acestor orori, „timp de cincisprezece ani n-au putut fi angajaţi nicăieri, decât în posturi de tot umile, ca muncitori pe şantiere, meseriaşi (nepricepuţi) prin cooperative şi femei de serviciu”(p.168, vol. II).

Puţine cuvinte – mărturiseşte autoarea – au rămas mai acuzatoare şi mai constant aducătoare de năpastă decât acela de ’moşier’ (p.167, vol.II).

Documente de o importanţă majoră sunt scoase la lumină, cum e cel despre familia academicianului prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici : „…La Stolnici, conacul Bălăcenilor, ridicat încă din secolul XVIII, în care a trăit marele ban Constantin Bălăceanu şi în care a stat în vizită, cândva, şi Tudor Vladimirescu, a fost jefuit fără milă de tot ce conţinea : tablouri de familie (dintre care unele din secolul XVII), icoane vechi, tablouri realizate de pictori de seamă ca Andreescu, Grigorescu, Stoenescu, Petraşcu, Verona, şi alţii, mobile adunate succesiv din epoca fanariotă până în secolul XX, obiecte de porţelan, de argint, de fildeş, aparţinând la peste şapte generaţii, arhive din sec. XV şi cărţi. La Stolnici se afla vechea bibliotecă a banului Bălăceanu, una din cele mai mari din Ţara Românească de la începutul secolului XIX. Această bibliotecă a fost, ulterior, îmbogăţită timp de patru generaţii, dar a fost distrusă în 1949, într-o singură zi.(…) O parte din lucruri au fost furate de echipele de muncitori, care au ocupat conacul şi au trimis în domiciliu forţat pe părinţii mei, luându-le şi verighetele din degete. Cea mai mare parte din mobilă şi obiecte a fost aruncată într-o magazie a conacului. Tablourile au fost scoase din ramă şi azvârlite, iar ramele au fost folosite pentru profeţii noului regim.(…) În final magazia a fost incendiată şi tot ce conţinea ea ca valori culturale şi spirituale a fost făcut scrum. Nu a rămas nici o copertă de carte.” („România liberă”, suplimentul „Aldine”, 14 noiembrie 1998).

Comentariile doamnei Annie Bentoiu întregesc tabloul cumplit al samavolniciilor săvârşite în acei ani de către regimul de tristă amintire : „Am căutat să aflu câte persoane au fost lovite de această deposedare inumană şi umilitoare. Nu am reuşit să găsesc date exacte (şi poate că nu va mai fi vreodată posibil). Într-un studiu din 2002 (Nicoleta Ionescu-Gură, ”Începutul colectivizării agriculturii în România,”, Revista istorică a Academiei române, Institutul de istorie ’N.Iorga’, tom. XIII, nr. 5-6, p.41-68,2002), găsesc precizarea că numărul cazurilor de expropriere în baza decretului 83 ar fi fost de aproximativ 6675.(…) Când vedem ce importanţă are, în ţările libere, corectarea câte unei erori judiciare privind un singur nedreptăţit, aceste cifre ne înfioară. Dar nu atât numărul lor contează, cât soarta hărăzită acelor nefericiţi. Prădăciunile s-au asociat cu o ’dislocare’ pe care cei ce au suferit-o o numesc pe drept cuvânt ’deportare’: nici nu poate fi numit altfel ordinul de a locui într-un oraş unde nu cunoşti pe nimeni şi unde nu-ţi poţi câştiga viaţa. Iar această obligaţie s-a prelungit timp de cincisprezece ani.(…) Plecaţi, cum am spus, cu un geamantan de rufe în mână, foştii proprietari care n-au ajuns direct în închisori au trebuit să se descurce, în cămăruţele unde au fost repartizaţi, în condiţii inimaginabile. Mulţi dintre cei care aveau şi o locuinţă în vreun oraş au fost evacuaţi din ea în câteva ceasuri.” (pp.167-168).

Ceea ce frapează într-adevăr la scrierile memorialistice ale Doamnei Annie Bentoiu sunt extrema luciditate şi privirea obiectivă a fenomenelor pe care, doar cel ce a trecut prin miezul lor de foc, le poate dobândi cu atâta precizie, acurateţe şi lux de amănunte, rod al serioasei documentări şi a harului de scriitor cu care a fost înzestrată, precum şi a respectului faţă de adevărul istoric.

Mărturia umană îţi dă singură măsura suferinţelor îndurate” – spune autoarea.

Într-adevăr, accentele personale conferă lucrării o autenticitate emoţionantă.

„Pentru cei care au pasiunea de a înţelege” – spune Annie Bentoiu – cuvântul primează în viaţa omului. Şi totuşi, suntem fiii lui Guttenberg, ai lui Marconi şi ai lui Bill Gate…Cuvântul poate fi binecuvântare şi blestem, mângâiere şi asuprire, presiune psihologică şi destindere. Aşa cum regele Midas, prefăcea în aur tot ce atingea, scriitorul transpune orice trăire în cuvinte…

O adâncime, un banchet spiritual, o lume întreagă de sensuri situată sub şi pe deasupra cuvintelor, în jurul lor şi al omului de o calitate morală ireproşabilă – care le-a scris, dar şi al altor personalităţi de marcă ale culturii româneşti. „În meandrele magicelor fraze proustiene – îşi mărturiseşte autoarea pasiunea pentru lectură – regăseam acea linişte pură, neturburată, pe care o instaurează contemplarea artei şi în lipsa căreia, atâţia dintre noi am pieri”(p.177).

Evocarea copilăriei în casa din Olteniţa, în care grădina era un adevărat spaţiu magic, suscită nostalgia. „Un horticultor ceh, domnul Csapek, îngrijea pe atunci câteva grădini ale pasionaţilor din oraş, precum şi o mare livadă ce-i aparţinea. Primăvara, el şi cu mama refăceau sau schimbau desenul rondurilor, alegeau soiuri noi, iar el planta, tundea, altoia, răsădea până ce erau mulţumiţi de noua alcătuire vegetală. Iar eu vedeam înflorind pe rând trandafiri înalţi (Maréchal Niel) şi pitici (Regina Astrid), arbuşti de iasomie, de floarea miresii, de boule-de-neige şi o sumă de alte soiuri cu flori roz şi albe, ale căror nume nu l-am ştiut niciodată, într-o succesiune de mici miracole de formă, culoare şi miresme (Doamne, cum ne îmbrăcau ele în parfum, la cea mai mică adiere!) Seara, cu o vădită încântare, Maria stropea cu furtunul toată suprafaţa; îmi pare că mai aud şi azi susurul apei mărunţite în evantaiuri lichide şi recăzând pe frunze şi pe pământul reavăn. În grădina aceea am deprins culorile anotimpurilor, lupta răbdătoare şi tăcută a plantelor şi a arborilor cu tot ce le ameninţa, spaţiul ca mângâiere a aerului blând pe braţele goale, timpul ca spaţiu de joacă şi visare.” (pp.14-15,vol II).

Îmi îngădui aceste lungi citate pentru ca şi eventualul cititor al acestor consideraţii să guste din deliciile artei narative ale remarcabilei scriitoare.

Figura luminoasă care i-a tutelat viaţa – mama – e zugrăvită de Annie Bentoiu, cum altfel? decât cu infinită duioşie şi recunoştinţă : „N-o vedeam pe mama doar prin raport cu alţii, ci şi în ea însăşi, ca fiind singura care-mi putea desluşi mirările şi pe care puteam s-o cred fără rezerve, pentru că ea nu minţea niciodată. Povestirile despre copilăria ei helevetică, despre o lume pe atunci de mult apusă, cea a bunicii, a părinţilor şi mătuşilor care o crescuseră erau mai vii şi mai pasionante decât însăşi realitatea. Nu măsuram bine cu gândul cei patruzeci de ani (azi, mai mult de un secol) ce ne despărţeau de acele doamne în lungi rochii negre- tante Marie, tante Julia, tante Louisa – care populau fotografiile din albume şi-şi avuseseră fiecare traiectoria, fericirea şi dramele, nici cele două mii de kilometri care se întindeau între noi şi peisajul feeric al lacului Léman, prezent în casă în fel şi chip, de la cărţi poştale la tablouri, de la gravuri vechi, cu marginile îngălbenite, la melodiile nostalgice pe care mama le cânta la pian, ştergându-şi pe furiş câte o lacrimă. Farmecul şi vivacitatea evocărilor ei, care fără îndoială îşi retrăia cu fericire amintirile în timp ce mi le povestea, dădeau acelor imagini o consistenţă magică şi de ele nu mă plictiseam niciodată.

Acest strat adânc al personalităţii ei rămânea de mult ori ascuns, pentru că dânsa se ocupa mai întâi de ceilalţi şi abia la urmă de sine însăşi. Dintre cei care au cunoscut-o, niciunul nu o pomeneşte fără dragoste, iar felul în care o zugrăvesc rămâne acelaşi: aspectul e al unei fiinţe subţiri şi fragile, iar prima trăsătură este bunătatea. Apoi vin celelalte însuşiri : blândeţe, tact, măsură, inteligenţă, distincţie, sensibilitate la necazurile altora, milă pentru cei cu greutăţi, săraci, bolnavi, oameni cu probleme, singurateci sau speriaţi de viaţă. Acelora le făcea vizite, acelora le scria, pe ei îi asculta, socotind în tot felul cum să-i ajute. N-o interesau vedetele, oamenii de succes, bogătaşii. Instinctiv îi alegea pe cei ce se aflau, fie şi trecător, în suferinţă. Mama detesta minciuna, linguşeala, grosolănia, înfumurarea. În prezenţa lor exprima fie o sinceră indignare, fie o crispare tristă, iar noi cei din jurul ei, rude, prietenei sau cei ce o ajutau în casă, ajunsesem să ne potrivim felul de a fi aşa încât să nu o supărăm. Iar când era mulţumită, nimic nu ne părea mai dulce, mai plăcut decât să stăm de vorbă cu dânsa.” (pp.15-16, vol.II).

Dimensiunea caritativă, bunăvoinţa şi generozitatea se înscriau în personalitatea acestei femei de excepţie : „În anii aceia înfiinţase o societate de binefacere în care investise multă energie şi care-i dădea şi multe bucurii. Începuse modest, cu şedinţe de lucru de mână ca în orăşelele elveţiene; apoi activitatea se extinsese din ce în ce. De la ceaşca de lapte cald oferită copiilor nevoiaşi dimineaţa la şcoală se ajunsese, în plus, la distribuiri de hăinuţe, încălţăminte şi rechizite de şcoală la toate sărbătorile. Cotizau soţiile de negustori, de proprietari şi cele ale notabililor din oraş, judecătorul, dirigintele Poştii, şeful de gară; deosebit de active erau învăţătoarele şi profesoarele de la şcoala de menaj, iar sufletul constant al acestor activităţi era mama. Îşi intitulase mica societate, cu statut juridic şi reguli stricte, „Marele Voievod Mihai”, înduioşată fiind de soarta acelui copil devenit rege prea devreme şi speriat, după câte se povestea, de uralele care izbucneau la apariţiile lui în public. Societatea a fost activă până la intrarea ţării în război, în 1941, când autorităţile au obligat-o să se transforme într-una din numeroasele unităţi de Cruce Roşie pentru îngrijirea răniţilor.” (p.17, vol.II).

Înzestrarea literară s-a dovedit a fi timpurie, încă de când Annie Bentoiu primeşte, la unsprezece ani, o agendă, prilej pentru a-şi nota cu minuţie diferitele observaţii asupra existenţei sale şi a celor din jur, văzute cu ochii tinerei şi care-i permite să-şi dezvolte gândirea analitică, filozofică, spirituală. „Pe filele ei învăţam ce este timpul, felul în care el ne fură viaţa, dar şi felul în care memoria noastră o poate însuma : însemnările erau mărturia unei bătălii pierdute în realitate, dar câştigate în înţelegere. Întorceam paginile cu o respectuoasă sfială, fie că erau înnegrite de scris, fie că rămăseseră încă albe.” (p.26, vol.II).

Procedeul inserţional în descrierea cronologică a evenimentelor este folosit des de Annie Bentoiu – cu mult farmec însă. Ea poposeşte uneori în prezent, luându-şi un scurt răgaz, ca pentru a-şi trage respiraţia, atunci când amintirile o copleşesc, timp în care te introduce în cotidian cu cea mai mare naturaleţe, pentru ca imediat să-şi reia firul relatării cu acelaşi firesc, considerând că şi cititorul are nevoie de un antract, după bogăţia de informaţii care îi este oferită. Consideraţiile personale asupra unui subiect sau altul intervin, de asemenea, pe parcursul lucrării, cum sunt cele despre „destin” şi subiectele recurente care suscită un oarecare interes, constituindu-se într-o adevărată filozofie de viaţă pentru autoare şi aducând o multitudine de pensée-uri ce ar putea sta oricând într-o eventuală Carte a Înţelepciunii. „Dar oare – se întreabă autoarea – sunt numeroşi cei care, astăzi, doresc să devină înţelepţi?”(p.239, vol.I).

De la fraze aforistice memorabile, autoarea aduce în pagini de o neasemuită frumuseţe şi dulce miez filozofic, teme de reflecţie, cum e cea a prieteniei, pagini ce s-ar putea numi simplu : „Acel ceva sublim – numit prietenie. „Unele dicţionare se mulţumesc să descrie prietenia, evidenţiind caracteristicile ei: simpatie, stimă, înţelegere, ataşament reciproc. O definiţie mai tranşantă o prezintă ca pe o ’legătură de dragoste între două sau mai multe persoane, legătură care nu se bazează nici pe sexualitate, nici pe rudenie’. Aici sunt mai multe lucruri interesante. Că este o legătură de dragoste pare evident pentru toţi cei ce au cunoscut-o, dar este clar că apăsarea pe sexualitate i-ar schimba statutul şi ar precipita-o într-o categorie mai largă, de care nu avem a ne ocupa aici. O situaţie de rudenie, în schimb, poate da unei prietenii o trăinicie, o adâncime nebănuite, fără să-i schimbe caracterul şi culorile neconfundabile. Oricum, cei ce au cunoscut părea puţin prietenia au pierdut o parte însemnată din sensul şi gustul existenţei.” (p.282, vol.II).

În carte se regăsesc potrete admirabile cum sunt cel al muzicianului Pascal Bentoiu, al tatălui acestuia, avocatul Aurelian Bentoiu, cel al Martei Cozmin – sora mai mică a lui Pascal Bentoiu, precum şi al scriitorului şi traducătorului Alexandru Miran, persoane apropiate care i-au luminat existenţa.

Aceşti oameni eminenţi, efigii în timp şi peste timp, care poartă şi azi (cei rămaşi, desigur!) povara unor greşeli nefaste ale sistemului, departe de conştiinţa şi personalitatea lor, singura lor vină fiind aceea de a se fi născut cu totul altfel, în alt context decât marea turmă înhămată, mânată, de bine, de rău, când înainte, când îndărăt, la şubredul car al istoriei, trebuie să-şi ocupe locul cuvenit pe podiumul cel mai înalt al cugetelor noastre.

Pe fundalul instabilităţii politice şi economice a ţării din primii ani de după război şi al reformei monetare din 1947, „povestea” Martei Cozmin şi a lui Alexandru Miran se derulează cu exuberanţa, extazul şi brusca maturizare a tinerilor, alături şi paralel, cu istoria vieţii protagoniştilor Pascal şi Annie Bentoiu.

Portretul lui Pascal Bentoiu este deosebit de edificator : …”personalitate complexă, ale cărei preocupări răspundeau unora din aspiraţiile mele cele mai adânci. ’Creatorul trebuie să fie un univers întreg pentru sine’, glăsuia unul din mooto-urile mele pentru anul 1947 şi descopeream acum, la cel cu care vorbeam un univers interior de o mare bogăţie, strunit de o voinţă şi o disciplină cu totul neobişnuite la cei de vârsta noastră. Omul citise multe din cărţile ce-mi erau familiare, precum şi altele, care erau lecturi temeinice; îi plăceau limbile străine, făcuse câţiva ani de pictură, dar domeniul lui de predilecţie rămânea muzica simfonică. Se retrezea în mine un strat de amintiri foarte vechi, cele ale anilor copilăriei în care-i întorceam paginile mamei care cânta la pian, cu degetele ca nişte ciocănele, reducţii din ’Peer Gynt’, ’Pierrette’ de Chaminade şi dansuri poloneze de Scharwenka! Mă puteam apropia acum, cu o iniţiere mult mai serioasă, de musica seria; tânărul pe care-l aveam în faţă intenţiona să-i consacre întreaga existenţă, dreptul fiind o disciplină pe care o studia doar la stăruinţele tatălui său; acela era unul din maeştrii baroului şi totuşi fiul îi ţinea piept cu hotărâre. O existenţă consacrată artei, o familiaritate frapantă cu ideile generale, o strunire a tuturor facultăţilor intelectuale şi afective în vederea unui singur scop, şi mai ales acel centru de energie misterios care se cheamă personalitate, în jurul căruia eşti tentat să gravitezi ca un corp ceresc relativ fragil, intrat în orbita unuia cu o densitate incomparabil mai mare…” (pp.198-199, vol.I).

Evocând cu nostalgie tinereţea şi primii fiori ai iubirii de-o viaţă care se va înfiripa între ea şi Pascal Bentoiu, aşa cum amintirile cheamă amintiri, povestirile recheamă alte istorisiri, împletite armonios dar în chip tainic sub numele de destin : „Există călătorii iniţiatice? Da, fără îndoială, deşi astăzi, în ignoranţa noastră superinformată, nu prea mai ştim să le recunoaştem ca atare. (xxx). Ultima din excursii am făcut-o în patru. Pentru câteva zile venise în Buşteni Marta, sora lui Pascal. Cu trei ani mai mică decât noi, blondă, măruntă şi foarte graţioasă,îi mergea mintea repede, avea un umor contagios şi o fantezie inepuizabilă. Între ei doi era o asemănare de trăsături frapantă şi o dragoste trainică, temeinic clădită în copilărie şi care nu s-a dezminţit niciodată. Se mai afla în apropiere, în stagiu la spitalul din Azuga, Mircea Alexandru Pop, pe atunci în anul doi la Medicină, coleg de bancă dar şi, mai ales, cel mai bun prieten al lui Pascal. Fiu de medic ardelean, subţire, îndrăgostit de literatură şi filozofie, Mircea mi-a părut atunci fragil, deşi toată existenţa lui avea să-mi dezmintă acea primă impresie. Pascal avea pentru el o dragoste şi o admiraţie fără rezerve. Pseudonimele Marta Cozmin şi Alexandru Miran îi aşteptau încă, ascunse în necunoscut.(…) Fiecare dintre noi am rămas credincioşi aceloraşi linii de forţă şi revăd întotdeauna filmul imaginar al acelei excursii cu un sentiment al destinului, de o neobişnuită intensitate.” (pp. 206-207).

Marta Cozmin, rudă şi prietenă de-o viaţă a autoarei şi sora lui Pascal Bentoiu, este conturată în linii viguroase şi totodată subţiri, delicate, cu o nesfârşită undă de tandreţe şi duioşie : „…Îmi scapă zeci de nuanţe, de apropieri între situaţii şi lucruri; trecutul nu se reconstituie, vai, cum spuneam nu de mult, din pietricele colorate ca un mozaic, ci din unde emotive, imagini, stări uitate şi regăsite, ’contururi şterse şi umbre’ , cum spune Eminescu. Lipsesc prea mult, din paginile acestea, două fiinţe dragi care animau şi îndulceau zilele noastre : pentru Pascal, Marta; pentru mine, mama. Ele două s-au iubit, de altfel, foarte mult.

Din pricina făpturii ei mărunte şi delicate mai mult decât din cauza celor trei ani care-i lipseau ca să fie de-o vârstă cu noi, Marta a rămas multă vreme, în ochii noştri, sora cea mai mică, aflată mai aproape de copilărie. Dar personalitatea ei este puternică şi într-un fel, misterioasă. Spre deosebire de Pasal, ea a ştiut din anii cei mai fragezi că va face literatură; n-a oscilat niciodată, ca şi când nu ea ar fi trebuit să aleagă, ci s-a simţit pur şi simplu aleasă. Opera ei literară, cât o cunoaştem astăzi, e surprinzător de variată şi de originală. Basmele ei pentru copii sunt adevărate poeme în proză, cu o incredibilă risipă de imaginaţie; romanele au o structură subterană simbolică, uneori stranie, alteori de un haz irezistibil, ca în foarte nostimul Să vorbim despre palmieri – (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, n. n.) – dar o fi oare un roman, sau o neaşteptată fantezie în proză? Hazul se regăseşte în piesele de teatru pentru adulţi şi copii, dar „Înţeleptul şi actorul”, (Marta Cozmin, Teatru, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2000, – Piesă nominalizată la concursul UNITER pentru anul 2003 – n.n.) – situată în primele secole ale creştinătăţii, este o dramă totodată meditativă şi gravă. În viaţa de toate zilele, înţelepciunea Martei are acces la zonele tainice ale existenţei şi când ea sare cuiva în ajutor, ceea ce i se întâmplă în fiecare zi, pare mânată de o putere a binelui care se foloseşte de ea ca de o unealtă.

Despre toate acestea, în 1948 nu ştia nici ea nimic. În vară îşi luase bacalaureatul. Cu un an în urmă dăduse, cu înţeleaptă hărnicie, două clase într-un an. Fără acest efort, probabil că ar fi rămas cu liceul neîncheiat.

La ora asta, oricât aş încerca, n-o pot asemăna cu nimeni.” (pp.110-111).

„Există ceva care se cheamă destin interior, şi căruia îi suntem sclavi” – spune Annie Bentoiu (p.447, vol.II), referindu-se la ţinuta morală ireproşabilă pe care s-a străduit s-o menţină întreaga sa existenţă. Cei de azi ar surâde ironic, unii ar râde chiar în hohote şi în bătaie de joc, dar pentru protagoniştii acestei cărţi, demnitatea şi simţul moral au fost şi sunt încă, mai presus de fiinţă.

Dreptul la memorie nu ni-l poate lua nimeni, decât Dumnezeu şi nu-i este permis nimănui să deformeze adevăratul sens al istoriei. „Nevoia de a înţelege e vitală pentru om” – spune Annie Bentoiu care ne evocă faptele, aşa cum s-au derulat, şi nu cum am fost deprinşi – cu informaţia drămuită şi de cele mai multe ori mistificată. Mai întâi din nevoia de a înţelege ea însăşi, apoi, pentru a-i face şi pe alţii să înţeleagă. „În nevoia mea obsesivă de a înţelege (s.n.), a trebuit să reconstitui felul în care, tot pas cu pas, s-a structurat ţara ce a luat locul vechii Românii.” (p.422, vol.II).

Raportate la prezent, realităţile consemnate au un impact diferit în conştiinţe : suscită interes, indiferenţă, uneori mânie, ori poate nevoia de o oarecare justiţie reparatorie. Oricare ar fi reacţia, e bine că au fost semnalate o suită de fenomene de care majoritatea populaţiei nu a avut habar.

În anii aceia, libertatea nu figura în destinul nimănui. Ne stăpânea pe toţi un sentiment de apăsare şi de închidere pe care aproape că nu-l pot descrie. La baza lui stătea nesiguranţa. De zece ani văzusem în jurul nostru, şi continuam să vedem, cum felul de viaţă al oricui putea să se schimbe radical într-o clipă : arestarea, deportarea, evacuarea din casă, darea afară din slujbă atârnau deasupra capetelor ca tot atâtea săbii ale lui Damocles.” (p.472, vol.II).

Imaginea oamenilor uniţi prin suferinţă şi tăcere silită este răscumpărată prin izbucnirea acelor acorduri grave şi profunde ale Internaţionalei, pagini de o neasemuită perfecţiune şi profunzime literară şi stilistică : „…Imaginea pe care mi-o făcusem despre partid, ca o piramidă cimentată de frică, şi-a căpătat o nouă dimensiune şi o dată cu ea, extraordinara ei complexitate. A fost momentul în care s-au sculat cu toţii în picioare şi au început să cânte Internaţionala.

Trebuie să spun că rar am avut mai clar decât atunci sentimentul unei comuniuni psihice puternice. Fenomenul mă preocupă de mult şi-l observ adeseori în sălile de concert. Entuziasmul, speranţa, admiraţia se pot răspândi între oameni ca un fluid, aglomerându-i într-un tot omogen. Dar şi ura. Internaţionala este un imn cu mare putere muzicală. Ea sugerează o maiestate sumbră a suferinţii, răscumpărată printr-un sentiment de solidaritate vindecătoare. Puterea pe care o evocau acele voci masculine, cântând la unison cu inflexiuni grave, era impresionantă. (…) Nevoia adâncă de justiţie, vie în fiecare dintre noi, putea fi împăcată. Dar cu încetul am început să percep tot mai clar şi accentele de ură, de resentiment, de mânie care la rândul lor îi îndârjeau împotriva celor pe care-i credeau răspunzători de suferinţa lor. „Lupta cea mare” (în originalul francez „lupta finală”) concentra voinţele, iar cuvintele „rob cu rob” reactualizau amărăciunea. Lumea veche trebuia să piară, pentru ca ei să devină „totul”. În acea sală bucureşteană, ei reprezentau „puterea”, făceau parte dintr-o elită, străbătută desigur de convulsii fireşti, dar până la urmă invincibilă. Acea îmbrăţişare, sentimentul de fraternitate astfel creat, curajul pe care li-l insufla certitudinea că mişcarea lor are o dimensiune cu adevărat mondială se puteau percepe aproape fizic. „Unitatea de monolit”, nu era o vorbă goală. Chiar şi cei care tremuraseră adineauri se simţeau acum apăraţi, iar în afirmarea, încă o dată, a participării lor la putere, frica de adineauri părea a fi dispărut.

Când a venit strofa a doua, o dată mai mult, m-am simţit înglobată nefericit în optica maniheistă în care nici un sentiment de bunăvoinţă nu exista fără să i se adaoge, sever, unul de ură. Noi eram ciocoii, lacheii, vulturii, corbii, iar soarele înfrăţirii nu avea să lucească decât după ce lumea va fi scăpat de noi. Până atunci, ea rămânea împărţită în categorii din care unele aveau dreptul să trăiască, iar altele nu. Pentru ei, era foarte bine. Pentru noi, era simplu şi clar : încercările nu se sfârşiseră, ne mai aşteptau încă altele. Suferinţa părea că aleargă de colo, colo, ca un argint viu. Nici acum nu găsiseră oamenii soluţia unei vieţi împreună, în care să se îngăduie unii pe alţii. Nu se închipuiau pe ei înşişi decât stăpân sau supus, învingător sau învins, până la sfârşitul veacurilor.”(pp.371-372, vol.II).

Reflecţia amară a autoarei este edificatoare privind acest nou val de nedreptăţi care s-au abătut asupra familiei sale în acea perioadă.

O mărturie mută în faţa marii Judecăţi a Timpului” – este lista celor arestaţi în 15 august 1952 şi întâlniţi la Centrul de triere MAI – Ghencea Bucureşti. Printre arestaţi figurează nume ilustre de avocaţi, medici, foarte mulţi preoţi, profesori, înalţi ofiţeri, preotul Constantin Galeriu, avocaţii Stelian Ionescu şi Hurmuz Aznavorian din Bucureşti şi mulţi alţii. „Foarte mulţi – spune autoarea – erau arestaţi pentru a doua oară, ceea ce, oricum, era greu de explicat. Cei rămaşi liberi se concentrau pe efortul de a rămâne în serviciu, dacă aveau vreunul, şi de a asigura celui plecat orice ajutor. Atitudinea generală era un fel de nedreptate tăcută, ca în faţa unei catastrofe naturale – probabil pentru că pedeapsa se abătea fără nici o justificare şi nu exista nici o autoritate care s-o poată anula.”

Atunci este ridicat şi vărul autoarei Dodel, doctor în ştiinţe economice de la Academia de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti şi execută o pedeapsă de doi ani la Canal.

Anul 1954 se profilează sub auspiciile confuziei şi nesiguranţei zilei de mâine. Noi astăzi ne putem doar face o imagine vagă a ceea ce a însemnat arestarea unui om în acea perioadă cruntă, şi putem reconstitui atmosfera respectivă, pe baza declaraţiilor unor foşti deţinuţi care au reuşit să supravieţuiască. „Dodel – vărul autoarei ( n.n.) a fost arestat sub o acuzaţie fantezistă, că ar fi fost membru al Organizaţiei Tineretului Liberal, iar pe biletul său de eliberare, emis în 15 mai 1954, nu figurează nici o pedeapsă şi nici o motivaţie. A fost în patru colonii de muncă, după cum mărturisea în scrisori : ’Atât la Canal cât şi în Moldova, am muncit numai la lopată, pe diversele şantiere, în toate cele trei schimburi ale zilei” (p.380, vol.II).

Ca şi Petrini, eroul lui Marin Preda din „Cel mai iubit dintre pământeni”, după eliberare, nu-şi găseşte loc de muncă potrivit pregătirii şi experienţei sale, decât pe un post de bobinator, apoi de ajustor, la cooperativa Electro-bobinajul.

Dacă în cazul eroului lui Preda, deşi inspirat din realitate, se poate presupune un dram de fantezie literară, aici e vorba despre mărturii reale, cazuri concrete, existenţe care au fost mutilate, schingiuite moral şi fizic de către regimul comunist al anilor ’50-’60. Pentru a ne face o imagine şi mai clară – putem aminti mărturiile unor supravieţuitori într-o recentă emisiune TV, a lui Costion Nicolescu – din 25 martie 2007.

Construirea de canale, tunele, baraje au fost premiza suferinţei multor oameni, cca. o sută de mii de oameni au murit, dintre care 30.000 au fost deţinuţi politici. „Să transformăm Dobrogea într-o grădină de zarzavat” – acesta era sloganul după care se conduceau noii conducători. Şi într-adevăr, cei 64 de kilometri de la Cernavodă la Capul Midia, cuprindeau zece canale principale. Brigăzile 13 şi 14 erau instruite anume pentru cei care nu-şi făceau norma, utilizând metode de tortură barbare, dând deţinuţilor hrană precară, îmbrăcăminte puţină şi subţire, astfel că mulţi dintre ei deveneau distrofici ori erau găsiţi îngheţaţi în lagărele de muncă, după care erau stivuiţi în faţa infirmeriei. Se utilizau torturi de o cruzime inimaginabilă. Se muncea câte 10-12 ore pe zi iar distracţia principală a supraveghetorilor era fugărirea cu calul a deţinuţilor. Se practica bătaia la tălpi şi aruncarea în groapa cu var. Peste tot se vedeau doar umbre de oameni. Două brigăzi de preoţi munceau la roabă. Era cu adevărat un regim de teroare în care accidentele erau cât se poate de frecvente. Se murea pe capete. O soferiţă de pe o basculantă a povestit unui supravieţuitor, că în pământul pe care-l excava se aflau resturi, bucăţi de trupuri umane. Nu se făcea nici un fel de autopsie. Deţinuţii care mureau erau îngropaţi în gropi simple, devenite morminte necunoscute. Constantin Anghel – fost deţinut declară că în colonia Peninsula (Capul Midia-Cernavodă-Năvodari-Poarta Albă) se aflau între 4000 şi 5000 de deţinuţi. Nu o dată malurile se prăbuşeau şi îi îngropau de vii pe toţi lucrătorii care se aflau acolo. Acelaşi Constantin Anghel relatează despre încercarea de evadare a doctorului Simionescu care, nemaisuportând pedepsele de noapte, a fugit din cordonul deţinuţilor şi a fost împuşcat. Se estimează că au fost 10.000 de morţi la Canal plus cei morţi după eliberarea lor din colonie, în urma suferinţelor şi bolilor dobândite acolo. Eroii de la Canal, aşa cum spune realizatorul emisiunii, mor astăzi din pricina indiferenţei actuale, ei sunt condamnaţi a doua oară. Lucrările „epocalei construcţii” au fost întrerupte în 1953, apoi reluate în 1976 sub regimul lui Ceauşescu, lucrare faraonică ce va înghiţi alte mii de victime.

„Să facem drum vapoarelor cu mâinile” – s-a ordonat atunci. Iar deţinuţii supravieţuitori, spun : „Am despicat Dobrogea cu lopata”. Se spune, tot de către cei care au suferit acolo, că Dunărea, bătrânul Danubius, este alcătuit din trei guri de apă şi o gură de sânge. O Nouă Tristia, la Pontul Euxin, cum s-a exprimat moderatorul emisiunii.

S-ar cuveni o reparaţie morală care însă întârzie, ori va veni prea târziu.

Annie Bentoiu mărturiseşte că acest excurs în viaţa sa şi a persoanelor apropiate nu a fost deloc uşor. Efortul uriaş, studiul serios şi sistematic, documentaţia amplă, pentru a reda adevărul în toată dimensiunea lui umană, a fost epuizant, a trezit ecouri cu reverberaţii adânci în sufletul său şi al multora care au trecut prin acest veac tulbure. Rămân mărturiile cutremurătoare şi nostalgiile imperiale ale unei tinereţi risipite în mare parte în speranţa supravieţuirii. Reiterarea celei de a doua arestări a lui Aurelian Bentoiu şi a procesului care a urmat îi prilejuieşte autoarei amintiri dureroase, însă o face cu discernământ, obiectivitate, profesionalism şi amară reflecţie despre şubrezenia ideologică a regimului care, deşi instalat bine cu cizmele în inima oamenilor, se ferea de „foşti”, ceea ce-i ştirbea autoritatea.

Şi am retrăit ceea ce ştim cu toţii, anume că neputinţa de a plânge este uneori mai dureroasă decât lacrimile”. (p.562).

Extrem de sugestiv este evocat de autoare evenimentul morţii lui Stalin în 5 martie 1953 (pp.418-420).

Efortul de a concentra, fie şi în aproape o mie de pagini, „O viaţă de om, aşa cum a fost” – ca să-l citez pe Mihai Stoian despre personalitatea lui Nicolae Iorga, a fost copleşitor. Aceste strădanii, fără doar şi poate au lăsat urme. Urme dureroase, usturătoare, aproape zdrobitoare. Poate că, întregi, faptele, n-au lăsat atâtea semne, cât travaliul tăcut şi copleşitor de a le reda în chip cât mai autentic. Căci astfel, faptele, bune, rele, au fost trăite a doua, a treia, a nenumărata oară. Cine îi va răsplăti cu adevărat efortul? E o întrebare cât se poate de retorică, pentru că răspunsul e unul singur : Dumnezeu.

Altădată m-aş fi apărat în vreun fel, acum nu mai puteam, nu mai era nici un loc unde să mă ascund, apucasem să ştiu. Şi mă întrebam cum aveam să dorm în noaptea care se anunţa la fel de grea cum erau toate, de multă vreme încoace, pentru că o carte despre suferinţă se scrie şi ea cu tăcută, răbdătoare, înceată suferinţă.”(p.421).

Menţionăm că această notaţie a fost făcută de Annie Bentoiu în martie aprilie 2005, iar întâmplarea despre care povesteşte avea să aibă loc în 7 aprilie 2005, când la Ateneu a avut loc un concert dirijat de Mischa Katz, el însuşi fiul unui cunoscut muzician moscovit. „Înainte de interpretarea Simfoniei a 5-a de Şostacovici, scrisă în 1937, în plină teroare, Mischa Katz ne-a spus în franceză câteva cuvinte din care am desluşit doar că asistase, copil fiind, la o discuţieîntre tatăl său, de asemenea dirijor, şi autorul acelei simfonii. Mischa Katz este un mare artist şi cred că nu voi mai auzi niciodată această lucrare genială interpretată atât de patetic, de sugestiv şi de exact. Forţa şi bogăţia desfăşurărilor sonore purtau cu ele nenumărate impulsuri de violenţă, de deriziune şi disperare tragică. În partitura lui Şostacovici orchestra plânge, strigă, blestemă, cheamă ajutor sau dimpotrivă, evocă victorii strâmbe ca măştile de carnaval. Firavele sugestii de linişte poartă gândul către legănarea unor ierburi pe un câmp de bătălie părăsit, sau pe mormintele dintr-un biet cimitir de ţară. La sfârşit dirijorul plângea cu lacrimi adevărate şi în colţul meu făceam şi eu la fel, poate ca şi alţi câţiva din sală care presimţiseră despre ce era vorba, dar mie cu deosebire acea muzică îmi vorbea despre tot ce citisem chiar în acele zile, despre violenţa, inumanitatea şi absurdul acelor încleştări.”(p.421).

Uneori, grefat pe o sensibilitate acută, pe o structură sufletească gingaşă, fie şi un gest, un cuvânt, o adiere, sunt de ajuns ca să stârnească adevărate furtuni psihologice. Şi atunci, totul se revarsă din tine, nestăvilit, fără limite.

Dar măruntul destin al acestei cărţi s-a intersectat cu drumul unui sfânt – completează autoarea. A doua zi după concertul de la Ateneu, s-au transmis la televizor funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea, un om care ştia tot ce se putea şti despre adâncimea răului în lume. Un om care n-a stat ascuns în palatul său, ci a călătorit, fără arme, în zeci de ţări străine, care a scăpat miraculos de la moarte şi şi-a îmbrăţişat asasinul, care n-a ştiut ce înseamnă oboseala, când i se cerea să binecuvânteze un bolnav sau să aducă un mesaj de încredere şi pace. Acest om, acest sfânt a găsit un răspuns. „Trebuie, a spus el, să creăm o civilizaţie a iubirii”. Puţini dintre cei care au putut vedea, la televizor, întreaga ceremonie o vor uita vreodată. Imaginea panoramică a pieţei de la San Pietro, ea însăşi un miracol al minţii omeneşti, în imensitatea căreia un sicriu mărunt, singur, umil, părea a lumina, şi lumina într-adevăr, zecile, sutele de mii de participanţi în rândurile cărora se aflau puternicii pământului, regi, regine, şefi de stat, supuşi acum la rândul lor şi ascultându-şi glasul poate uitat al conştiinţei – acea imagine a depus pe sufletul meu chinuit un balsam, o mireasmă vindecătoare, pe care n-o pot asemui cu nici una alta. Chipurile tinere, aplauzele lor, mulţimea de necrezut sosită acolo, spontan, din toate părţile lumii, au adus în sfârşit o undă clară de speranţă în gândurile turburate ale tuturora, căci cine, astăzi, nu este turburat? Cine n-are nevoie de iubire?” (pp.421-422).

Totdeauna am considerat că puterea exemplului poate fi covârşitoare în definirea personalităţii cuiva. Avem nevoie de modele, toată viaţa. Ele ne însoţesc, ne animă spiritul, ne stau dinainte, îndemnându-ne să le urmăm, în măsura posibilităţilor. Ele exercită o fascinaţie pe măsură şi fără a avea o intenţie educativă explicită, cât se poate de lejer, pot construi şi modela caractere.

O adevărată pedagogie a lecturii ne este oferită de autoare pe mai multe pagini, cu argumente covârşitoare şi pledoarie pro domo, vrednică de iluştrii literaţi.

Annie Bentoiu posedă arta comunicării directe, fireşti, veridice, cursive, limpezi. Discursul său are un impact imediat. Nu poţi să-i pui la îndoială afirmaţiile. Ea are credit fiindcă şi l-a câştigat în zeci de ani de mânuit condeiul, fie traducând din scrierile marilor clasici români şi universali, fie exersându-şi pana în propriile creaţii. Volumele de faţă reprezintă treapta cea mai înaltă şi mai responsabilă a virtuţilor sale literare. Un documentar amplu, cu discrete note autobiografice, un corolar al expresiei artistice şi literare, o scriere cu lumina de sine. Poate cea mai cuprinzătoare frescă a societăţii post belice întinsă pe o plajă de aproximativ doisprezece ani şi atingând cele mai diverse aspecte ale vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Cu un stil deosebit de rafinat scriitoarea aduce o sumă de consideraţii, impresii, reflecţii în legătură cu spiritualitatea acelui timp în care elitele cultural-artistice se mişcau, încă încorsetate, dar, din mijlocul cărora, mai răzbătea uneori câte o iniţiativă lăudabilă, pentru a pune în valoare, o carte de preţ, o lucrare muzicală, o piesă de teatru, etc.

Astfel că, la iniţiativa Martei Cozmin, pe atunci angajată a Bibliotecii Centrale de Stat, a fost organizat la un moment dat, un proces literar, după toate canoanele juridice, asupra unui roman balzacian „Verişoara Bette”, montare după textul eseu-conferinţă-scenetă scris de Marta Cozmin. Spectacolul, căci a fost un adevărat spectacol a suscitat un viu interes, fiind reluat de mai multe ori şi bucurându-se de răsunet în lumea presei.

E ciudat cum timpul şi imaginile se succed, se ajung din urmă, se împletesc, se desprind şi iar se unesc în pagini de o neasemuită tandreţe, recunoştinţă, blândeţe, iubire.

Astfel este evocarea sfârşitului Martei Cozmin, cincizeci de ani mai târziu, în chiar zilele când Annie Bentoiu scria despre succesele Martei Cozmin din anii 1956-1957, ritmul fiind întrerupt intempestiv şi căzând ca o sabie peste grumajii autoarei memorialului.

Timpul nu se opreşte, ci în fiecare clipă îşi schimbă faţa. Timpul memoriei, timpul scrierii şi timpul trăirii nu alternează regulat, ele se împletesc, se întretaie, îşi împrumută unul altuia culorile. Luni de zile, despărţirea de Marta, care se apropia, ne-a absorbit aproape toată viaţa interioară.(…)Acum câteva zile, în 25 ianuarie 2006, Marta s-a stins după o cumplită agonie, dintre cele ce fac să pară sfârşitul ca o izbăvire. Înmormântarea a fost o ceremonie luminoasă şi calmă, în aer liber, în faţa capelei cimitirului Bellu catolic, nu departe de locul unde a fost înhumată madame Marie şi unde se vor întâlni şi ea, şi Mircea. Preotul catolic care a oficiat şi i-a fost Martei ultimul confesor : un om tânăr, purtând pe chip acel surâs împăcat, de atâtea ori observabil pe feţele monahilor. Pe Marta o înconjurau mai mult de cincizeci de persoane despre care, cunoscându-i personal, aproape pe toţi, pot afirma că-i erau prieteni. câţi dintre noi, la asemenea vârste târzii, ar putea număra atâţia? Între noi circula un fel de duh al blândeţii, o admiraţie care covârşea tristeţea; dintre lacrimi se desprindea, ici şi acolo, câte o privire adâncă, dăruitoare, plină de recunoştinţă, închinată amintirii ei. Marta a intervenit în existenţele multora, oferind sfaturi, sprijin, soluţii, totul cu discreţie şi farmec. Dar adevărata dimensiune a propriei sale vieţi de suferinţă (…) nu o poate măsura nimeni. Şi nici rana cauzată de absenţa ei în viaţa lui Mircea, de acum încolo, nu are nici o asemănare.” (pp.522-523, vol.II).

Consideraţiile Anniei Bentoiu atât de pline de miez şi de bun simţ întregesc tabloul dispariţiei Martei Cozmin, deşi nu ar fi fost nevoie de nici un comentariu. Şi totuşi : „Spaţiile albe din acest text nu mai corespund exact nici unei durate. La vârsta noastră, am trăit de mai multe ori părăsirea noastră de către o fiinţă iubită, dar nici experienţa, nici înţelepciunea, nu ne pot uşura drumul spre o acceptare mai senină. Revolta este totdeauna prezentă printre lacrimi, când nu le împiedică cu totul – şi este cu atât mai mare cu cât cel ce pleacă a fost mai bun, mai lovit de soartă şi exemplul, vorba sau sacrificiul său ne-au ajutat mai mult să trăim noi înşine. Timpul revoltei există. Trăirea lui tăcută cunoaşte un sfârşit, pe care însă nu-l putem grăbi. Semnul că acel sfârşit se apropie este înmulţirea lacrimilor. Vindecătoare sunt numai umilinţa, amintirea şi dragostea.” (p.523, vol.II).

Am citat aceste rânduri cu oarecare strângere de inimă. Îmi răsar în minte poveştile mamei care mi-au legănat copilăria, dar pe care nu le prea luam în serios, mintea mea crudă – atunci – refuzându-le, căci nu le probasem cu un martor ocular veridic. Acum, ele reînvie cu forţa certitudinii şi-mi împrospătează acele sentimente de teamă fără obiect, uluială, uneori perplexitate. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Derulând imaginile la care şi închipuirea are un rol covârşitor, văzându-le prin ochii protagoniştilor, nu pot să nu mă consider norocoasă. Că m-am născut, la 7 ani după încetarea războiului, că n-am înţeles prea bine cum a fost cu regimul stalinist, apoi cu primii muguri ai comunismului, cu instalarea lui autoritară în viaţa oamenilor. Noi, copiii, nu ne prea băteam capul cu aşa ceva, având ca grijă principală joaca, poveştile, apoi şcoala, cu exigenţele ei. Şi fiindcă trăiam în mijlocul unui regim în care deschisesem ochii, socoteam că aşa se cuvine să fie, şi că nu fusese niciodată altminteri. Iar părinţii, ca să nu ne smintească şi să vorbim cine ştie ce pe la şcoală, evitau să discute problemele politice în casă. Era o complicitate mutuală, un acord tacit şi dureros, născut din dorinţa legitimă de a nu ne dăuna atunci, ori mai târziu.

Abia în adolescenţă m-am dumirit, dar eram deja prinsă în angrenajul acela monstruos care-şi întinsese tentaculele precum o caracatiţă, înăbuşind orice mişcare, orice respiraţie liberă.

O lume în care noţiunea de civilizaţie se prăbuşea în mod lamentabil, în care ambiguitatea morală ţinea loc de certitudine în mentalitatea generală.

Tata făcuse armata şi războiul, şapte ani la marina miliară. Era veşnic concentrat. Nu ştiu dacă luase parte efectiv la lupte. Venise marcat, dar nu-şi povestea niciodată experienţele. Cred că voia mai degrabă să-şi şteargă din memorie grozăviile care fusese martor, desigur.

Mama avea experienţa refugierii, a pierderii întregului avut, era văduvă de război după primul său soţ, prin ea trecuseră multe săbii. Fusese destul de încercată. Părinţii ei, basarabeni au fost deportaţi în Siberia, în primul val din iulie 1940. Nu mai auzise nimic de ei, niciodată. Era o rană care sângera continuu, dar în acelaşi timp erau lucruri despre care se tăcea în casă, pentru a nu stârni disperarea şi lacrimile. Doar când spăla rufe cu leşie în albie, curgeau lacrimi grele, amare, de neoprit, pe melodia celor câteva cântece îngânate în ruseşte. Ceva despre Siberia, despre taiga, despre tundră, cuvinte care mie îmi sugerau o nesfârşită tristeţe şi o implacabilă despărţire. Ceva atât de sfâşietor încât nici nu suportam s-o ascult, căci mi se sfîrâma inima în bucăţele.

O istorie trăită pas cu pas de autoare şi de cei apropiaţi, recompusă din fărâme, în care uneori prezentul e amestecat cu trecutul în clipuri care durează cât o străfulgerare de blitz, ori încremenite pe o imagine anume, de prim plan, devenită emblematică, prin forţa sugestiei.

Consider un privilegiu nesperat faptul de a fi avut şansa să citesc volumele memorialistice ale doamnei Annie Bentoiu, cu intruziuni în alte secole făcute firesc de parcă ne-ar invita la o călătorie lungă, din care ne întoarcem obosiţi, dar vădit reconfortaţi sufleteşte, gata să ne reluăm tabieturile cotidiene.

Cărţile doamnei Annie Bentoiu sunt o imensă provocare. Întâi pentru autoare, care a trebuit să scrijeleze cu un ciob rănile, să le facă să sângereze chiar şi după atâţia ani, căci unele amintiri sunt extrem de dureroase. Mai apoi, pentru noi, care suntem obligaţi în conştiinţă să luăm o atitudine. A fost un proces îndelung şi necesar, pentru că numai aşa, Annie Bentoiu putea să se elibereze de tenebrele veacului pe care l-a traversat vitejeşte, reuşind să-şi păstreze seninătatea, luciditatea, obiectivitatea. Cât priveşte, repetatele întrebări ale autoarei, dacă vor fi receptate rândurile scrise cu atâta trudă şi jertfă, în calitate de cititor înrăit, pot spune ca şi Alexandru Miran : „Chiar dacă unele lucruri nu ajung la maturitate şi la cunoaştere, existenţa lor a slujit odată Adevărului chiar şi într-un singur suflet, şi prin acesta, ele nu sunt pierdute, ci au dobândit harul unei existenţe în absolut” (p.344, vol.II).

Am parcurs cu respect şi aproape cu evlavie paginile acestei mărturii copleşitoare – arc peste timp – şi de multe ori m-au cuprins frisoane fireşti. Nu puteam scăpa de întrebarea legitimă : ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost confruntată cu asemenea situaţii limită?

Nu poţi să nu te întrebi. Te sileşte conştiinţa. Şi sinceră, răspunsul nu-mi era totdeauna favorabil. Nu-mi e la îndemână să mărturisesc că nu sunt la fel de bravă şi anumite neşanse, chiar de infinit mai mică importanţă, mă pot doborî lesne. Asta m-a ajutat să mă cercetez şi să încerc a mă cunoaşte mai bine. Credinţa se încearcă prin foc, precum aurul. Nu toţi rămân drepţi, într-o poziţie ireproşabilă. De aceea, mă feresc să judec, îndeobşte, pe cei care au fost îngenuncheaţi de sistem, siliţi să abdice de la principalele valori ale conştiinţei, ori măcar să tacă, să nu ia atitudine vehementă împotriva sistemului opresiv.

Cărţile acestea sunt o şcoală de viaţă, de demnitate, de rezistenţă, de înaltă moralitate, în pofida încercărilor dure. Rezistenţa intelectuală, „Bătălia tăcerii” – a intelectualităţii franceze în romanul omonim al lui Vercors.

Am dobândit multe binefaceri spirituale şi câştig sufletesc, o bucurie smerită şi caldă precum şi mulţumirea secretă că am avut şansa s-o aprofundez în acest chip, de parcă mi-ar fi fost anume mie destinată.

Drept pentru care îi sunt infinit recunoscătoare că a scris-o şi pentru mine, făcându-mi viaţa mai suportabilă.

Un lucru e cert însă : dacă nu ne vom grăbi în recuperarea adevăratelor valori şi elite intelectuale şi cultural-artistice ale societăţii, inter şi postbelice, rămase, vai, atât de puţine, e semn că nu merităm decât ceea ce avem : o societate cât se poate de tembelizată, care-şi devoră, aşa cum a mai făcut-o, pe cei mai buni fii, cu voracitate, cu sete de sânge, năpădită de paraziţii kitsch-ului, satanismului, sub formele lui agresive ori persuasive şi care a luat proporţii de masă şi în cultura de gang şi de şanţ, din ce în ce mai zgomotoasă, mai deşucheată, care ne poate sminti iremediabil. Din fericire, dreptul şi libertatea de a pune lucrurile la punct se află doar în noi.

Prin opera sa vastă de traducător şi de prozator, cultivând valorile morale tradiţionale – Annie Bentoiu a fost şi continuă să rămână o efigie a spiritualităţii europene şi universale. Drept pentru care îmi plec fruntea în faţa sufletului său, cu smerenia şi reverenţa cuvenită ca dinaintea unor martiri ai veacului acestuia care n-a dus deloc lipsă de martiri a căror suferinţă stă înscrisă cu picături rubinii pe crucea Mântuitorului.

Legitime, întrebările doamnei Annie Bentoiu îşi pot găsi, din fericire – ecoul în sufletele unor împătimiţi ai adevărului şi ai lecturii, care, cel puţin printr-un aport personal, le pot transmite mai departe, spre împărtăşire. Ceea ce, sper, cu smerenia cuvenită, să fi făcut şi eu, în aceste rânduri.

Galaţi, 2 aprilie 2008
CEZARINA ADAMESCU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s