Am primit cele doua carti ale Vioricai Gheorghe ferecate intr-o tesatura de sforicele, semn al pretuirii pe care o da bucuriei ascunsa acolo, in sufletul cuvintelor ei…M-am mirat de aceasta ferecare si am deslusit intelesul tesaturii…Sa nu se piarda cumva cartile, sa nu mi se fure sufletul cuvinteleor trimise la intalnirea cu sufletul altor cuvinte…

Si culmea, pentru 2 ore am ratacit cartea. A fost un moment de suspensie teribila, de repros al neatentiei mele fata de darul ce mi se trimisese.

Viorica trimite daruri scrise cu mana stanga pentru suflete construite cu mana dreapta.

Si au aujans, si citesc cu o stare pe care nu o pot defini.Citesc si construiesc imagini din sunete reverberatiile unui suflet care descompune cuvantul cu sens in cuvant ca zadarnica incercare de opri clipa si a supune timpul. Aceasta ar putea fi tema ANOTIMPULUI INCOMPLET, „O chinuitoare risipa de ganduri”

E starea pe care ne-o produce poezia adevarata , poezia unica, rostirea diferentiata a celui care s-a nascut ca sa incerce aventura iuibiri cuvantului. Asa cum remarcam si la alti poeti, realitaea , oricat ar fi de fascinanta , este totusi realitate.

Realitaea transfigurata inceteaza viata obisnuita si trece in celalata realitate prin vama sufletelor alese de Creator sa mirifice cuvantul Lui.

Realitatea este o intamplare, iata de ce VG poate sa scrie un vers ca acesta: „Trece-ma de intamplare…!”Cu acest vers incepe de fapt povestea poetei si a poeziei cu nume de floare…Viorica.

Este seducatoare aceasta rugaciune, ar fi incaput aici cuvantul Doamne si ar fi transformat poezia scrisa din departarea sinelui intr-o foarte frumoasa si inedita rugaciune.

Dar lipsa numelui Creatorului sporeste amploarea rugaciunii si Viorica Gheorghe ne trage catre o alta realitate dincolo de intamplarea vietii. Si ne duce in intamplarea poeziei unde aflam cele mai neasteptate sintagme poetice, inedite si incarcate de o nedisimulata candoare.

Uneori suntem trecuti de pragul filosofal al spatiului si al timpului care capata sens abia dupa o viata egala ca dimensiune cu o spovedanie.”In fata secundei ce parasea timpul”, viata obisnuita ramane doar un joc de-a v-ati ascunselea.

In joca , cuvintele sunt prinse in hora cu har a poetei aflam acea bogatie de sintagme care o ridica pe autoarea Anotimpului incomplet la nivelul marii poezii.(aliaj al viselor, orbita verdelui, ganduri paianjen, lava bucuriei), doar intr-o singura poezie.

Cum timpul nu are dimensiuni decat relative, secunde, ore, ani, milenii, Viorica Gheorghe ne propune alte valori de incadrare a cestuia in limite masurabile: timpul dintre gustul amar al mugurelui si al fructului este un anotimp, anotimpul incomplet chiar prin neputinta masurarii lui. Neputinta de a pipai timpul, de a-l precfepe este transferata altor modalitati de percepere , un transfer posibil doar in rostirea poetica. Personificarea timpului care taie carare este un eufemism, indoiala filozofica o oboseste, iese din joc si lasa unui TU incert, misiunea de a gasi un punct de sprijin in ceea ce niciodata si nimeni nu va putea masura. Timpul si Spatiul.

Neafland suport pentru tainele ce decurg din scormonirea intrebarilor, Viorica Gheorghe muta intrebarile/acolo unde zapada viseaza/ si rosteste o scurta rugaciune.Am aflat ca Dumnezeu iubeste rugaciunile scurte si personalizate:”Doamne , boteaza-mi cuvantul!.

Faptul este ca ne aflam in zona chinuitoarelor intrebari filozofice usor detectabile. Povestea inceputului incert al primei generatii de oameni o transfera pe VG aproape de misterul venirii pe lume , retorica este inversata si este lasat in vesnica dilema:Abel sau Cain?

Recunoasterea neputintei este o expresie a tragicului exprimat in mod constient.

Am citit si cele doua cronici care mi-au fost trimise alturate cartilor.

Lectura lor imi usureaza intr-un fel incercarea de a deslusi tainele ce se ascund intre cuvintele acestor doua carti frumoase. Maria Saru o defineste excelent ”Poezia Vioricai Gheorghe este o cautare, o privire „cu ochii deparatrii catre azi, maine, catre niciunde.”

Asa cum am detectat mai ssus este o poezie a bulvesarii sufletului omenesc declansata de numeroase intrebari la care raspunsul e imposibil de dat .Este de vina timpul. Cel care nu are dimensiuni si nici macar inceput. De aceea gasim definitii poetice ca aceea a vietii trecatoare paralela cu timpul curgator. Viata, adaugam noi spre clarificarea gandului”Un recital, o tanguire, o teama de ofilire-?/germinare timida a sinceritatii/

Langa un semn de intrebare neatins de/durere.”/

Cine poate produce in atelierul sufletului asemnea definitii?

Cel care a primit harul rostuirii cuvintelor, cel care le iubeste si le aseaza intr-o ordine umbrita de candoare.

Simion Ajaresu o aseaza pe Viorica Gheorghe in randul celor mai mari poetese ale romanilor.

Acceptam cu bucurie aceasta ordine propusa, desi nu acest fapt este important. Mi se pare importanta detectarea”magiei verbale”, autorul acestei exegeze face o demostratie de iubitor al poeziei .Viorica Gheorghe „este vrajita de niste toamne care desfiinteaza ideea de septembrie-octombrie-noiembrie. Ca denumiri ale timpului accepatate ca valori , masori timp cu margini si limite, trei luni un anotimp. Timpul insa tace si curge, ducand cu el mesajul dureroasei neputinte omenesti de a-l percepe .”E atat de greu sa calci pe toamana!” Sa ai senzatii ale timpului ca materie.

Obsesia timpului e prezenta in numeroase poezii:cu fagaduiala clipei, ma faceam anotimp, iti lasam autograf(„Pana la tine timpul era plin)e timpul umplut cu iubire. Prin Anotimpul incomplet (Alteori timpul devine relativ prin raportare la propria existenta.”emigrez prea tarziu in cuvinte,/prea devreme in ganduri.?”/

Suntem pe terenul unei poezii filozofice de o factura aparte. O poezie in care o singura intrebare ar fi suficienta pentru a o defini pe Viorica Gheorghe ca poet si a o numi cu certitudine prin INCERTITUDINEA ei. Da, Viorica Gheorghe, in cartea ta Anotimp incomplet „ninge si danseaza ingerii” iar noi intram in dansul ingerilor condusi de cuvintele rostuite de o poetesa care scrie cu mana stanga.

Mi-a placut in mod deosbit poemul Sa nu minti in albastru. Si in mod deosebit mi-a placut motivul rugamintii unui suflet catre alt suflet. „Poti sa minti in orice culoare,/dar sa nu fie in albastru/.Acolo, intotdeuna zboara cocorii!

Intors de curand din China, tara cu cele mai frumoase legende despre cocori, acolo am inteles cate ceva din concretul timpului masurabil, cei 5000 de ani care tin impreuna un neam, o cultura, o scriere si cele mai frumoase legende pe care le-am citit vreodata. Si peste toate acestea o poezie unica, poezia clasica chineza, comori de comunicare transfigurata, retete de demult, dintr-un timp masurabil in sute si in mii de ani de cand omul umple timpul cu tremurarea sufletului sau care este poezia.

Viorica Gheorghe umple timpul nostru cu doua carti de poezii pe care le vom citi uneori spre bucuria sufletului nostru si al celor care inca n-au uitat ca in afara de oamenii traitori in concretul cuvintelor mai sunt unii care traiesc din candoarea rostirii lor.

Ne intorcem la cartea de poezii a Vioricai Gheorghe ca sa mai consemnam o rostire tipica pentru aceasta poeta :”Timpul /ma invata sa fiu toamna! Si tot despre timp vorbeste poeta cand scrie:”Ard intr-un dans de stalagmite/in memoria unei clipe.”/

Din poezia Incheietura timpului mai retinem un vers care sa completeze sirul rostirilor poetei, din sirul dilemelor si a marilor intrebari pe tema timpului:”…Plecau inceputurile.”

Gandul calatoreste departe in spatiu si in timp. In numele iubirii singura noastra alinare pe pamant in nesfarsirea timpului poeta scrie inca un vers memorabil”In numele tau infiam constelatii?sa le trimit in recunoastere./

Ce se mai paote aduga este doat un cuvant.Undeva departe de lumea dezlantuita si incrancenata, departe de cenacluri si ambitii locuiesc uneori poetii nostri, contemporanii nostri care si-au facut din cuvant un crez.

Marturisirea Vioricai Gheorghe din scrisoarea trimisa este emotionanata si convingatoare.Poetul nu are nevoie de calculator.Daca il are e bine venit. Poetul trebuie sa aiba un creion si o foaie de hartie. Dar si acel fluid care uneste in clipele de inspiratie cerul cu pamantul. Poetul cu har poate scrie chiar si la lumina lunii. Ceea ce cred ca face uneori Viorica Gheorghe.

AUREL ANGHEL

14.06.2008 Buzau

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s