29 Iulie 2009 – Mihai Hanganu: „Bombe cu efect întârziat“ (Emil Bucureşteanu)

Mihai Hanganu a publicat la Editura conferenţiarului Constantin Dram de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi mai multe volume de poezii. Recent el şi-a lansat la Sala „Cupola” a Bibliotecii „G. T. Kirileanu” cartea cu titlul de mai sus; nu este un volum de poezii, ci tratează o problemă de ordin social, protecţia copilului, Domnul Mihai Hanganu fiind directorul Direcţiei de Asistenţă socială şi Protecţia Copilului a judeţului Neamţ. Cartea ne propune o problemă deosebit de spinoasă şi de actualitate: Protejarea copiilor, oamenilor în general, împotriva efectelor nocive pe care le are cuvântul transmis neraţional, multiplicat în zeci de articole sau emisiuni prin presa scrisă sau audio-vizuală, transformând dramele unor oameni în mijloace publicitare pentru a obţine audienţă sau tiraj.

„Bombe cu efect întârziat” porneşte de la un caz concret, o dramă de familie, violul asupra unui copil, care a avut loc pe aceste meleaguri în care domnul Mihai Hanganu are o responsabilitate în domeniu. Prin carte, dumnealui afirmă, şi îi dau dreptate, că prezentarea exagerată în mass-media a unor asemenea cazuri produce traume adânci în viaţa oamenilor, adăugând la faptul în sine alte lovituri. Autorul face exemplificări pefaptul în speţă, statistica fiind revelatoare şi sprijinindu-i demersul, apărarea fiinţei umane de mass-media amatoare de senzaţional. Iată câteva cifre edificatoare: violul amintit a fost subiectul a 263 de titluri de presă scrisă şi 720 de ştiri la posturile tv, locale şi centrale. S-au făcut 1700 de referiri la numele fetiţei şi 1380 de referiri la numele părinţilor.

Concluzia trasă din carte este că mass-media, în cazul amintit, a făcut un adevărat linşaj cu urmări psihice negative ce vor apărea mai târziu şi care pot fi de durată.

Prin „Bombe cu efect întârziat”, domnul Mihai Hanganu ne propune un document de meditaţie asupra rosturilor presei în abordarea unor asemenea probleme dificile privind personalitatea omului. Cuvântul, fie scris, fie oral, poate avea efecte nebănuite asupra individului.

* * *

La lansare a participat un public numeros, interesat de problematică, şi au luat cuvântul domnii Constantin Dram, editorul cărţii, criticii Lucian Strochi şi Constantin Tomşa şi, normal, însuşi autorul. Amfitrion a fost domnul Constantin Bostan, directorul Bibliotecii „G.T.Kirileanu”.

EMIL BUCUREŞTEANU

____________________

28 Iulie 2009 – Tudor Cicu: „Călător prin Valea Plângerii“, Editura Rafet, 2007 (Gheorghe Postelnicu)

Aflat la cea de-a treia carte, scriitorul Tudor CICU (născut în 1952 în comuna Comana, judeţul Constanţa) a publicat în anul 2005 volumul de poezii „Cu marea în suflet” , caracterizat printr-o lirică elegiacă surprinzând prin fineţea dialecticii sentimentale şi melancolia înstrăinării, acceptând ravagiile timpului cu resemnare filozofică, iar un an mai târziu romanul „Iarba de mare”, o poveste de dragoste romantică şi suavă tutelată de ideea că „ţărmurile vieţii uneori sunt înroşite de ierburi cum şi plaja sufletului la oameni este îmbâcsită de multe, multe ori din păcate şi de ierburi uscate, iar pentru a le îndepărta va trebui să-şi învingă teama şi să-şi ia în propriile mâini soarta.

Atmosfera romanului se regăseşte în volumul „Călător prin valea plângerii” , Editura Rafet, 2007. E o proză a patosului moralist din care nu lipseşte viziunea utopică a îndreptării lucrurilor prin mobilizarea unor energii constructive. Pe autor îl încălzesc mai cu seamă destinele mărunte nutrind o ipotetică speranţă de schimbare. Cartea are două secţiuni : „Oameni risipiţi în câmpie” şi „Cântecul îndepărtat al amintirilor”, în total 35 de schiţe şi povestiri care au contingenţe cu proza doamnei Mariana Brăescu în ce priveşte mânuirea fanteziei poetice şi a psihologiei eroilor, în selecţia amănuntului şi în impunerea lui. E o proză care pare în unele locuri poezie de calitate superioară, evocând lumea satului dobrogean depozitată în memorie. Accentul cade pe noţiuni etice cum sunt binele, toleranţa, blândeţea, candoarea. Autorul „e pe deasupra hipersensibil, spiritul său are mai curând virtuţi poetice”, cum remarcă pe ultima copertă Dumitru Istrate Ruşeţeanu.

Tudor Cicu dovedeşte o reală vocaţie şi în activitatea de cronicar şi de bun tovarăş de arme al confraţilor buzoieni, arătând un ton blând şi înţelegător. Şi aici imagistica înfloreşte împreună cu plasticitatea cuvântului, glorificând pe individul creator, născut cu misiunea de a sluji limba română.

GHEORGHE POSTELNICU

_____________________

24 Iulie 2009 – Vladimir Belity: „Poeme“, Editura „Viaţa arădeană“, Arad, prefaţă: Prof. Dan Lăzărescu (Victor Sterom)

„Poezia lui Vladimir Belity se desprinde din chiar cur­gerea continuă a existenţei umane, consumate sub sem­nul efemerului şi conversiei“. (Dan Lăzărescu)

O poezie de atmosferă con­fesională, de cântec şi de descântec, prin care circulă motivul erotic, elementul ele­giac, sugestia nostalgiei, amintiri pătrunse de ecourile venite din peisajul şi spiritualitatea neoro­mantică găsim în aceste Poeme – al doilea volum sem­nat de Vladimir Belity.

O poetică a evocării, a căutării, a autocunoaşterii, unde dialogul – mai mult monologat – e regăsit într-o notă existenţială, dramatică şi asumată, ce mărturiseşte, de altfel, „trauma“ unui „eu“ liric situat într-un univers cu semnificaţii morale. De fapt, prin această „evocare“, autorul ţinteşte la o laxă construcţie spirituală, bazată pe elemente de tip baroc, dar cărora le imaginează liric, coerenţa.

E o poezie aflata sub tutela simbolică a unui – pre­supus – interlocutor de atâtea ori invocat întru identificare.

„Ai fost la început doar un nimic, o ştire/ din care-apoi/ o magică dorinţă te-a hotărât/ de întrupare,/ înainte ca-ntâmplarea să mi te scoată-n cale, încă,/ în gând te-am rostuit să-mi vii venire;/ ţi-am aşternut drept cale de-ntâlnire/ tot ce avea un an de plinătate:/ flori, recoltele bogate şi uimire,/ în toamna ce cocea-n struguri potire/ şi-n mine gânduri doldora-n carte!/ Ai fost, deci, la-nceput doar un nimic, o ştire,/ din care-apoi o întâmplare te-a hotărât de împlinire,/ că eşti doar Utopia mea mult adăs­tată!“ (pag. 25)

Poetul Vladimir Belity scrie cu o stăpânire lucidă, se confesează cu implicare, uneori patetic, prin notaţii de tip jurnal intim, aproape mereu cu sobrietate, dând versurilor acea tensiune per­suasivă şi credibilă.

Vibraţia îi este când mai delicată, când mai aspră, ca şi când s-ar „certa“ într-o ogindă vis-a-vis de cineva, cu nume sau fără nume. Important e însă că poetul câştigă, de fiecare dată, cu fiecare poem, din această confruntare cu sine însuşi.

„Iartă-mi păcatul!/ De prea multă cumsecădenie,/ n-am ştiut să-ţi păstrez/ fiorii fumegând în ochi!/ De prea multă căldură,/ n-am ştiut cum să-ţi răcoresc/ tâmpla adâncită-n himere!/ Si de prea multă dragoste,/ prea am trăit dorinţa de-a fi numai a mea!/ Iar de prea multă duioşie,/am uitat şi faptul că,/ orice femeie-i doar adiere,/ ce se curmă,/ precum un gând nerostit!/ Şi sigur, de prea multă teamă,/ de a nu desperechea lumina,/ îmi refuz dreptul de a spera/ să te-nfăşor în uitare.“ (Exclam)

VICTOR STEROM

____________________

23 Iulie 2009 – „Antologie de poezie oglinda literară. 2000-2007“, Ediţie îngrijită de Laurian Stănchescu, Bucureşti, Editura Do-Minor, 2008 (Corneliu Vasile)

Redactorul-şef al cunoscutei reviste “Oglinda literară”, Gheorghe Andrei Neagu, arată în Cuvântul introductiv că sunt aici cuprinşi, cu câteva piese, toţi poeţii publicaţi timp de 7 ani, cât a împlinit această publicaţie. In ciuda greutăţilor financiare, antologia a apărut, totuşi.

Peste 200 de autori sunt incluşi în antologie, de la cei mai tineri, care nu au vârsta când Eminescu a debutat, până la consacraţii care publică volume şi în reviste din România, din Uniunea Europeana şi din America.Site-ul revistei a fost vizitat de mai bine de 4 000 de personae din 30 de ţări, iar revista “pe hârtie” este, de asemenea, căutată la chioşcuri şi în biblioteci.

Dintre numele autorilor, amintim: George Anca, Angela Baciu, Calistrat Costin, Nichita Danilov, Nicolae Esinenku, Medana Făt, Constantin Ghiniţă, Ruxandra Aida Hancer, Marin Ifrim, Leonida Lari, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Neagu, Ştefania Oproescu, Virgil Panait, Ion Roşioru, Petru Scutelnicu, Valeria Tăicuţu, Vasile Tărâţeanu, Nicolae Uţică, Şerban Codrin, Elena Vulcănescu, Ana-Maria Zaharia.

O lucrare care denotă respectul faţă de literatură, faţă de autori şi faţă de zona literară a Vrancei.

CORNELIU VASILE

____________________

22 Iulie 2009 – Icoana Budescu: „Recuperarea rădăcinilor“ (Ion Marin Almăjan)

Marginalii la monografia comunei Dalboşeţ scrisă de prof. Icoana Budescu
Până  acum 70-80 de ani, despre  localităţile din pitoreasca Ţară a Almăjului, situată în Banatul montan,  se ştiau puţine lucruri. Referiri la anumite momente istorice s-au făcut de către: Francisco Grisellini, Johann Jakob Ehrler, Nicolae Stoica de Haţeg, Pesty Frigyes,Nicolae Iorga,P.B. Haşdeu, Patriciu Dragalina şi mulţi alţii.O prima monografie a localităţii Pătaş a încercat,  la 1910, cu puţinele  sale cunoştinţe culturale, preotul Vasile Popovici. A trebuit să treacă şapte decenii ca  un alt intelectual al satului almăjan, Vasile Nemeş, să  schiţeze o primă şi interesantă contribuţie monografică  despre Rudăria, satul lui Eftimie Murgu. Crearea liceului teoretic din Bozovici, în 1956, o  binecuvântată pepinieră pentru creşterea unor intelectuali ce s-au străduit să-şi onoreze statutul, având o puternică influenţă asupra nivelului de cultură al zonei,  apariţia în 1999 a revistei Almăjana, iată două momente, două instituţii care au generat, cred, un climat propice, stimulativ, pentru alcătuirea unor monografii valoroase ale multor localităţi almăjene. Prima dintre ele a fost semnată de profesorul Pavel Panduru din Prigor( 2000), i-a urmat monografiile: Bozoviciului, Băniei, Rudăriei, Şopotului Vechi şi în acest an cea a Dalboşeţului, comuna mea natală, având ca autoare pe profesoara Icoana Budescu. Respectând tipicul unor asemenea alcătuiri, Icoana Budescu îşi călăuzeşte  cititorul în arealul geografic al localităţii, povestindu-i despre condiţiile naturale, descriind elemente de ordin geologic, climă, caracteristici hidrografice, colorându-şi naraţiunea cu o toponimie locală, de un pitoresc deosebit, cu istorisiri despre „potop” şi vijelii unele bazate pe istorisirile bătrânilor Dalboşeţului, vijelii, grindine care au  făcut mari pagube şi au rămas în  legendele locului. Autoarea, specialistă în geografie, discută despre flora şi fauna locului.

Bineînţeles că istoria Ţării Almăjului şi în cadrul ei a comunei Dalboşeţ este la mare cinste în această monografie constituind prilej de mândrie  pentru autoare dar şi pentru toţi cei ce s-au născut pe această vatră. Sunt cunoscute de istorici dar şi de localnici urmele unei cetăţi militare dacice din sec. IV-II î.Ch. pe locul numit Gradişte,( bunica mea , Dumnezeu s-o ierte! Îmi povestea că pe vremea când era copil văzuse porţile cetăţii din aramă şi lacătul uriaş cu care fuseseră zăvorâte) ale unei reşedinţe rurale ( villae rusticae) romană  din punctul numit Dragomireana despre care acad. C. Daicoviciu afirmă că a fost centrul administrativ  şi militar al romanilor în Almăj etc. Se ştie că ungurii , din necesitatea de a apăra graniţa teritoriului  cucerit  dar şi pentru că organizarea cnezatelor găsite  aici era exemplară , au menţinut aceste structuri, garantând populaţiei drepturi cu totul speciale, printre care şi jus valahicum, judecata după legile pământului. Buna organizare a cnezatelor a facilitat transformarea acestora într-un sistem original de apărare a limesului. Pentru strălucite fapte de arme, destui localnici au fost înnobilaţi . Cel mai cunoscut dintre aceştia a fost Iacob Gârlişteanul, ban de Iaiţa, în Bosnia, amintit la 1241.

Prima atestare documentară a localităţii Dalboşeţ  datează din anul 1607, deşi un document de la 1452 pomeneşte de cetatea Dragomireana, ca proprietate a lui Ioan  fiul lui Dragomir. Într-o lungă perioadă istorică, Almăjul şi în cadrul lui localitatea Dalboşeţ, au fost teatrul conflictelor armate dintre turci şi austrieci. Să exemplificăm cu încercarea lui Sigismund Bathory de a-şi asigura stăpânirea asupra ţinuturilor bănăţene cu mijloace militare, apoi în replică paşa Eucan al Belgradului , la 1598, atacă Almăjul coborând pe vârful Blidariului , pe dealul Osoina din Dalboşeţ, în lunca Nerei, omorând şi jefuind, luând ca pradă tinere fete. Almăjenii pun mâna pe arme, îi aşteaptă pe turci în Poiana Fetei sau, după acest moment, a turcului, îi căsăpesc pe toţi , inclusiv pe paşă al cărui cap îl trimit la Alba Iulia, prinţului Bathory, care-l agaţă pe zidurile cetăţii.

Vitejia almăjenilor în lupte era apreciată şi în Ţările Române. Nu întâmplător  în anul 1545  au fost recrutaţi luptători din Almăj care au participat la instalarea  lui Basarab cel Tânăr iar apoi în 1552 a lui Radu Vodă Ilie. Mai importantă este participarea almăjenilor la luptele pentru domnie ale lui Matei Basarab, în anul 1632 şi în oastea lui Mihai  Viteazul . De la 1664 şi până la 1688 Almăjul cade sub stăpânirea turcilor. Ţăranul almăjan  este obligat să dea turcilor următoarele :caragiul = jumătate din produsele pământului,ispinjelul = darea după locul de casă; araciul= darea ca să nu fie dus în robie, robota cu carul pe timp de pace sau de război etc. Marea reformă administrativă introdusă de turci întăreşte pe ţărani în sesiile lor, în dauna nobililor maghiari sau români din vremea stăpânirii ungare. Secolul al XVIII-lea va fi şi pentru Almăj, ca pentru întreg Banatul Severinului, mai ales teatru de război în înfruntarea austro-turcă. Pustiirea localităţilor prin foc şi sabie, jaful practicat când de unii, când de alţii au coborât Almăjul în negură şi mizerie. După pacea de la Karlowitz din 1699, Almăjul rămâne în puterea austriecilor, apoi a austro-ungarilor, până la

1918. Se cuvine să mai amintim urmărind firul monografiei Icoanei Budescu, că în 1723 se organizează sistemul de panduri care avea sarcina să asigure paza de-a lungul Dunării. Mai târziu, la 1753 Casa de Habsburg reactivează unităţile semi-militare de plăieşi, bineînţeles alcătuite tot din localnici al cărui scop era paza graniţei dar şi a localităţilor, ai terenurilor cultivate etc.( Scriind mă gândesc ce bine ar prinde astăzi asemenea plăieşi, ca să împiedice furturile din câmp şi din grădini, arbitrariul de care dau dovadă localnicii murdărind apele şi pământurile, tăind cu mişelie pădurile ! ). În 1773 se introduce în Almăj şi în localităţile Banatului de sud sistemul grăniceresc permanent prin militarizarea satelor. Din acest moment, almăjenii şi bineînţeles dalboşenii  devin cătane împărăteşti şi vor participa la toate războaiele pe care habsburgii le vor purta cu turcii, cu armatele lui Napoleon, ale regelui Prusiei etc. Nu vom putea urmări în acest spaţiu toate istoriile fabuloase la care sunt părtaşi sau eroi almăjenii. Este uşor de imaginat impactul pe care l-au avut asupra unor ţărani născuţi, crescuţi într-un spaţiu marginal, rudimentar, impactul cu ţări şi neamuri mult mai avansate, mai civilizate precum Franţa, Austria, statele germane etc. Dintre practicile evocate de Icoana Budescu la plecarea cătanelor, am să transcriu două care mi s-au părut grăitoare: Înaintea plecării pe front, şapte mame ale unor soldaţi, complet goale, se închideau într-o cameră şi fără să vorbească între ele meliţau cânepa,torceau fuiorul, urzeau, croiau şi coseau o cămaşă. Toate acestea trebuia făcute într-o noapte, până la ivirea zorilor. Cămaşa era aşezată pe o masă, înconjurată de lumânări. Una dintre femei punea jar şi peste el tămâie într-o cană de pământ şi tămâia zicând: să fie pomană această cămaşă mumei ciuma. Apoi cămaşa era tăiată în atâtea bucăţi câţi soldaţi plecau la oaste. Iar  la ieşirea din casă a ostaşului, două persoane din familie încrucişau deasupra uşii o coasă şi o sabie. „ Vei trece prin foc şi sabie prevestea mama sau bunica cătanei, iar cea cu coasa nu te va lua”. Dar cu toate acestea mulţi dalboşeni au albit cu oasele lor câmpiile de la Lippa, Sadova, Koniggrätze (botezat de români , în batjocură câine creţ), Veneţia, Baier etc. Monografia Icoanei Budescu continu să urmărească evoluţia istorică , socială. politică şi culturală a Dalboşeţului în anii grei ai dualismului, după Marea Unire, între cele două războaie mondiale şi în perioada regimului comunist. Sunt multe elementele de etnografie şi folclor de mare valoare şi frumuseţe pe care autoarea le evocă, menţionând sursele, care nu pot fi altele decât bătrânii satului, dar şi mai multe au rămas neconsemnate, întrucât pe această temă, dar şi referitor la grai, la toponimie, s-ar putea şi ar trebui să se scrie studii separate până nu se vor pierde cu definitiv.Dar, cu toate acestea, pot spune că monografia Icoanei Budescu este primul studiu monografic valoros dedicat comunei Dalboşeţ, care oferă cititorului de astăzi şi celui de mâine date şi documente, crâmpeie ale existenţei locuitorilor acestei frumoase aşezări almăjene.

Întrucât Banatul nu are, până în prezent, o lucrare unitară, completă, a istoriei sale, monografiile acestea deosebit de valoroase în condiţiile în care respectă regulile unei asemenea alcătuiri, autorii lor strunindu-şi pegaşii să nu o ia razna şi să băsnuiască cine ştie ce poveşti fără acoperire documentaristică, pot aduce o binecuvântată completare ,( imagine) la toate studiile şi cărţile ce s-au scris pe această temă. Dintr-o discuţie cu acad. Ioan Păun Otiman, prieten şi coleg de şcoală primară, am reţinut că există intenţia Filialei din Timişoara a Academiei Române de a alcătui, cu ajutorul unui colectiv de istorici, o istorie a Banatului. Să dea bunul Dumnezeu ca proiectul să prindă contur, fiindcă doar în acest fel istoriografia românească va recupera mari goluri, completând spaţiile albe şi risipind neînţelegerile care există încă referitoare la Banat.

ION MARIN ALMĂJAN

________________

21 Iulie 2009 – Artur Silvestri: „Cuvinte pentru urmaşi. Vol. I. «Modele» şi «exemple» pentru Omul Român“, Editura Carpathia Press (Cezarina Adamescu)

Pentru ce scrie omul? Pentru cele ce s-au întâmplat în trecut? Pentru toţi cei plecaţi demult? Nicidecum. Pentru prezent? Dacă prezentul acesta continuu este capabil să rezoneze la cuvintele lui. De obicei, mesajul scriitorului, în chip deosebit, al celui creştin, nu e recepţionat, ori este recepţionat deformat, dacă nu chiar respins.

Atunci? Ceea ce NE RĂMÂNE e viitorul. Un mâine devenit azi, care se va preface în ieri, într-o clipită.

Şi speranţa vădită, sau numai presimţită că mesajele noastre, uneori scrise cu sudoare şi lacrimi (nu vreau să par patetică – dar uneori cu jertfe de sânge!) vor fi recepţionate în viitor. De către urmaşi.

Acesta este mesajul generos al cărţii – de excepţională valoare documentară pentru istoria literaturii: „Cuvinte pentru urmaşi…”,alcătuită de distinsul cărturar Dr. Artur Silvestri.

Dar oare nu lăsase Ştefan cel mare şi Sfânt un Cuvânt-Testament drept moştenire urmaşilor, privitor la Moldova, care nu aparţinea atât trecutului ori prezentului, ci, în chip deosebit, viitorului, „urmaşilor urmaşilor voştri, în vecii vecilor!”

Aceasta obligă în conştiinţă. Responsabilizează. Să păstrăm cu sfinţenie – ceea ce avem. Şi nu numai să păstrăm, dar să şi transmitem mai departte. Şi CUVÂNTUL va rezona în inimi şi se va întoarce la noi îmbogăţit, înmulţit, precum talantul dăruit de Dumnezeu, fiecăruia. >>>>

Cuvântul bun şi ziditor de suflete, adunat întrun florilegiu de învăţături care, după expresia autorului, este destinat „celor ce sunt şi mai ales celor ce vor veni după noi”, un adevărat tezaur de spiritualitate, povăţuiri, exemple, frânturi de biografii, evocări, în spiritul cărţilor cu care deja ne-a obişnuit (citiţi: ne-a binecuvântat! – n.n.), Dr. Artur Silvestri.

Aceste „şire – spune Artur silvestri – care impresionează, întâi de toate, pentru că există.”

Şi această copleşitoare „înfăptuire” a Domnului Artur Silvestri se daugă la tezaurul sufletesc, la rotundul armonios numit sufletul român – încearcă a se sustrage vremurilor şi, puse toate „cap la cap” par un fel de creaţie rapsodică de esenţa întocmirilor ce nu au nume.”

Această inedită „colecţie de mărturisiri” debutează cu un Cuvânt al lui Artur Silvestri intitulat: ”Câteva preliminarii la „Reconquista”.

Să păşim neauzit pe acest tărâm magic.

Mărturisind dorinţa de a avea şi noi „o carte de învăţături”, din care s-ar putea împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol, Artur Silvestri oferă motivaţia scrierii acestei cărţi colective de învăţăminte. Scotocind prin memoria sa, după scrierile unor „povăţuitori secreţi” – care-i înrâuriseră existenţa şi formaţiunea intelectuală şi spirituală şi observând diversitatea de păreri, stiluri, poveţe, îndrumări, cuvinte-mărturie, lăsate drept moştenire, autorul a hotărât să strângă aceste „mărturisiri” „ce vor putea, astăzi încă, să creeze un exemplu şi un model pentru Români.

„Exemplul faptei” – se numeşte Cuvântul de învăţătură dat de  P.S.S. Antonie Plămădeală care face un excurs asupra vieţii şi operei sale.

Întrucât am mai făcut referiri la biografia marelui ierarh ortodox, ce se regăsesc chiar în această carte, nu vom poposi mult asupra acestui aspect.

Important este îndemnul I.P.S. Sale către tineri: „Viaţa trebuie priviră cu încredere, cu curaj dar şi cu responsabilitate. Credinţa, speranţa şi dragostea trebuie să primeze în tot ceea ce întreprindem. Fără ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu putem realiza nimic important în viaţă.

Alt gând pe care aş dori să-l exprim ar fi acela că trebuie să avem  mereu conştiinţa că suntem datori altora cu povaţa, cu îndemnul, cu exemplul şi cu slujirea.”

Urma, semnul, pecetea lăsată de I.P.S.S. Antonie Plămădeală rămâne „Academia de la Sâmbăta”.

Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus este cel de culturalizare a neamului omenesc.(…) Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând, un mijloc de repunere în prim plan a valorilor creştine.”

Vorbind despre ea, Î.P.S. aminteşte despre biblioteca mănăstirii, menţionând:

Cele mai valoroase lucruri pe care le am în muzeu sunt cărţile”.

„Tot aici se află scrisori de la oameni mari – scriitori, politicieni, foarte importante mai ales pentru tinerii care vor să ia model, cum să facă şi ei ceva ca să rămână în muzeu.”

Î.P.S. Sa evocă vremea în care a scris cele 40 de volume fără mijloaceele de azi. Şi încheie, pornind de la definiţia teologiei: „Omul e religios, dar pentru asta nu  înseamnă că-şi limitează activitatea lui la religie. Pentru că omul religios cu adevărat, omul deştept cu adevărat, găseşte religia în toate. Nimic nu este în afara religiei.

De aceea, nu sunt împotriva ştiinţelor, a filosofiei în special şi nici ele nu au ce reproşa teologiei. (…) Vine un sfârşit pentru toţi. Să fie cât mai îndepărtat!? Dar eu zic altceva: Să fie când vrea Dumnezeu.

Asta îmi dă un fel de înseninare în faţa lumii de acum.”

Vasile G. Barba scrie „O scrisoare către nepoţi” – explicând că: „În Munţii Alpi din Elveţia, în cantonul Granbunden trăiesc 44.ooo de reto-romani. Sunt rude de limbă şi, poate de sânge, cu sutele de mii de macedo-români care trăiesc în Pind. În Alpi şi în Pind limba română se vorbeşte de peste 2000 de ani. Muntele este casă şi pentru reto-români şi pentru macedo-români.

De 42 de ani, din anul 1938, limba reto-romană din Alpi este a patra limbă recunoscută ca limbă de stat în Elveţia, unde trăiesc 6.500.000 de locuitori. Celelalte trei limbi sunt: germana, franceza şi italiana.(…) Tot ce se scrie oficial pentru elveţieni se scrie în cele patru limbi.”

Interesante afirmaţii face Vasile G. Barba în declaraţia sa.

„Pentru elveţieni există limba germană, limba pâinii, dar limba inimii este – reto-romana.”

Oferind aceste date despre ar(o)mâni şi despre drepturile lor, acest scriitor face un serviciu binecuvântat celor care nu sunt destul de bine informaţi în această privinţă.

Şi semnătura este menită să înduioşeze: „Cu multă dragoste, al vostru bunic.”

„Cuvinte şi poveţe. Gânduri către tineri” – oferă şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care mărturiseşte că nu a simţit curgerea timpului. În copleşitoarea sa biografie, nu  materia primeză, ci partea spirituală.

Domnia sa dă mărturie: „Aşa am făcut „formaţie de suflete”, nu numai de minţi. (…) Am făcut carte cu ei, dar le-am trezit şi sentimentul religios.”

Apoi îşi aminteşte de Tudor Vianu ca modelul său absolut şi declară că tezaurul bibliotecii este singura sa bogăţie. Meditând în chip amar, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, (la data aceea), dădea mărturie:

Astăzi noi luptăm împotriva Logosului. A părăsi cartea, ceea ce ce este statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uităm şi rugăciunea.”

Fiecare vorbă de-a Zoei Dumitrescu-Buşulenga este un miracol continuu. Personal, am avut şansa s-o ascult conferenţiind, de câteva ori, în faţa studeneţilor din urbea mea şi n-o să pot uita niciodată elocinţa sa şi empathia existentă între această fiinţă, aparent fragilă şi tinerimea, care nu mai prididea să-i trimită întrebări şi să intre în dialog cu această Doamnă a Culturii şi Spiritualităţii Româneşti. Mi-am notat aproape toate cuvintele sale, pe care le recitesc la  nesfârşit, cu nesaţ, nutrindu-mă cu ele, cu bucuria iluminării de gând şi cu o fericire tainică despre care eu spun că vine doar de la Dumnezeu prin oamenii Săi aleşi, trimişi pe pământ să ne edifice sufletele. Şi  Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost şi continuă să fie, chiar şi din cealaltă realitate în care se află, în această privinţă, mai mult decât un apostol.

D. Vatamaniuc – declară că „Nu-l putem cumpăra pe Eminescu”.

„Mesajul meu pentru cei care vin după noi este ca ei să facă lucruri temeinice şi să nu se apuce de prea multe lucruri odată; să facă puţin dar bine, să ştie tot timpul de unde pleacă pentru a putea ajunge unde doresc.”

Viorel Roman – susţine, la rândul său: „Sunt un adept al Şcolii Ardelene” argumentându-şi afirmaţia în mod solid cu date şi fapte.

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda – are o disertaţie care are ca temă: „Lupta pentru a fi”, prilej de evocare autobiografică şi de menţionare a activităţii spirituale şi culturale epentru care a primit premiul ARP.

Traian Galetaru spune: „Era păcat de Dumnezeu să nu fi continuat”, referindu-se ala activitatea sa culturală.

Ion Hangiu împărtăşeşte experienţa sa în: „O parte din acea bogăţie tainică”- referindu-se la „Dicţionarul de presă românească”.

Alex. Nemoianu întemeiază pledoaria sa pe cuvântul „Acum!” – subliniind că nu trebuie să scăpăm din mână clipa, atâta timp cât mai putem înfăptui ceva folositor. „Acum este ceasul în care veriga noastră se poate lega de lanţul vieţii şi tot acum putem să spargem şi irosi mica noastră contribuţie la această verigă.”

Trinţu Măran atrage atenţia: „Dacă nu facem ce trebuie ne vor judeca urmaşii” – referindu-se la românii vienezi despre care a scris într-un raport intitulat „Românii din Viena”.

Distinsul critic şi istoric literar Ion Rotaru – aduce (cum ar fi putut altfel?) „Elogiul cărţii” în cuvinte foarte emoţionante şi pertinente, sfârşind prin a spune: „Marele savant şi istoric Nicolae Iorga definea cultura română ca fiind o cultură de factură militară, pentru că noi ne-am aflat mereu în calea unor mari imperii. Devenind mai apoi o insulă de latinitate într-o mare pravoslavică. Eu, prin întreaga mea operă – spune Domnia sa – am încercat să îmbin această cultură cu frumosul, cu beletristica.”

Ilie Purcaru – şi-a ales „Modelul Eminescu” mărturisind că. „De cincizeci de ani a practicat nu numai reportajul, ci toate genurile unei profesii pe cât de generoase, pe atât de ingrată.”

El precizează: „Modelul de admirat, nu de urmat (că asta-i prea greu), este modelul Eminescu!”Apoi dă lămuriridespre ce înseamnă acest model.

Dimitrie Grama (Danemarca) – afirmă: ”Până acum, nu am realizat nimic altceva decât să mă pun la jug.”

„Dacă prin strădania mea aş putea „crea” o subspecie umană mai pură şi m-aş simţi într-adevăr împlinit. Cei care au putere şi răbdare să asculte ce eu şi alţii ca mine avem de spus, se vor trezi poate, odată, pe acea potecă îngustă ce duce spre „iluminare”.

Ion Ghinoiu vorbeşte despre „Asumarea riscului de a gândi şi altfel”.

El se declară un: „specialist al culturii populare. (…) Toată perioada carierei mele am dedicat-o Atlasului Etnografic Român. Cred că aceasta a fost una din marile şanse pe care mi le-a dat Dumnezeu.”

Florin Constantiniu – are „Satisfacţia de a descoperi cele neştiute.”

„Meseria de istoric nu numai că nu este profitabilă, dar s-a dovedit şi primejdioasă: Miron Costin şi Nicolae Iorga au fost ucişi, Dar dincolo de orice inconvenient stă satisfacţia de a descoperi cele neştiute şi  de a le orândui inteligibil. Efort intelectual destinat să ajute la cunoaşterea trecutului, nu pentru a răspunde unui panseism gratuit, ci pentru a oferi o cheie de înţelegere a lumii în care trăim.

Iosif Băcilă – oferă „Inscripţii deosebite la „Almăjana” – într-un cuvânt de învăţătură precum un poem.

Dan Zamfirescu – scoate la lumină idei despre „Războiul sfânt pentru valorile naţionale”.

Vasile Grigore, consideră că arta este cel mai bun urmaş: „N-am urmaşi, am arta mea şi tablourile mele” – „simbol al urmaşilor şi al sufletului meu, ele vor face parte din timpul prezent şi viitor.”

Poetul Ion Beldeanu – ne reaminteşte de Bucovina spunând: „Este nevoie să vorbim mereu de Bucovina şi despre ceea ce a fost Bucovina, în speranţa unei eventuale reveniri şi reîntoarceri la ce a mai rămas suspendat îmntre Cernăuţi şi dincolo de Cernăuţi. Altfel rămânem tot mai îndepărtaţi, tot mai străini de noi înşine.”

Corneliu Florea începe depoziţia cu „ A fost odată…” şi face o succintă analiză a stării culturii actuale.

Nicolae Georgescu vorbeşte despre „Deconstrucţia Eminescologiei” şi afirmă că prin premiile ARP, „se instituţionalizează, în fine, un instinct naţional: acela al valorii muncii intelectuale oneste.”

Îndemnul lui Graţian Jucan – este: „Lumina şi adevărul nu trebuie să ne părăsescă”.

Ioan Opriş – ne oferă „Mesajul” şi „Locul” – făcând o analiză a stării patrimoniului românesc.

Patrimoniul cultural şi natural este referinţă şi  carte de vizită, totodată, dar mai este şi o probă a nivelului de comportament individual şi colectiv faţă de noi înşine.”

Lucian Hetco (Stuttgart) vorbeşte despre  „Condiţia de a fi român” şi susţine că organizează cenacluri de istorie şi limba română. „Ne-am asociat într-o Ligă românească pe care o prezidez.”

Gheorghe Neagu – oferă „Sfaturi pentru mai târziu” – sub forma panseului liric, în geneul poemului ”Şi dacă” (If…) al lui Rudyard Kippling.

Svetlana Matta Paleologu propune urmaşilor Cuvântul lui Eminescu drept „Comoara ţării”.

Nopţile le-am trăit sub cerul liber” – mărturiseşte Ion Drăguşanul – amintindu-şi de locul de baştină, matricea sa culturală şi spirituală.

„Cuvânt de învăţătură” oferă şi Virgiliu Radulian. Spre finalul mărturiei – îşi cimentează îndemnurile către urmaşi.

Florin Rotaru susţine că „Munca e  – o suferinţă ziditoare”.

Şi Sabin Bodea – ilustrul animator cultural din Arad şi director al revistei de cultură şi umanitate „Viaţa de pretutindeni” – îşi formulează crezul artistic în trei cuvinte cheie: „Cultură, istorie şi performanţă”.

De asemenea, Sabin Bodea a pus bazele Asociaţiei non-guvernamentale „Viaţa de pretutindeni”, de cultură şi umanitate, cu filiale în ţară şi în străinătate, având, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, gânduri pozitive pentru om şi cultură, pentru „omul român de peste tot.”

„(…)Vrem să realizăm, spune Domnia sa – deci, zeci, sute de punţi de legătură cu ţara, cu românii din diaspora. „Viaţa  de pretutindeni” trebuie să devină o  oglindă a omului de bun simţ, demn, sociabil, încrezător în misia lui pe pămnânt şi a semenilor săi. Iar prin aceasta îmi doresc să las urmaşilor un semn cât mai viabil, nişte jaloane purtătoare de ştafetă, de dus mai departe, cât mai departe.”

Constantin Ciopraga mărturiseşte: „Ascult vocea lucrurilor”.

Descinzând din acei „oameni ai pământului”, Constantin Ciopraga spune: „N-am deschis ochii spre lume într-un mediu intectual; după cele dintâi cărţi care mă mişcaseră, trăiam într-un orizont de aşteptare delicios şi confuz, tânjeam spre ceva luminos, tentat de timpuriu de armonizarea cu vocile pământului, am înţeles  – din adolescenţă – că în clipa de plenitudine picură ceva din pulsul eternităţii. O oră în fiecare zi pot fi solitar şi abstras, dar restul, majoritatea timpului individual se cade a fi consacrat celorlalţi. Sintagma „Eu sunt celălalt” rezumă laconic esenţa universalistă, analogismul devenirii perpetue.” (…)

„Ascult vocea lucrurilor şi cred în funcţia tonifiantă a naturii; privesc spre creatorii din toate timpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de domeniul lor, mă încântă acei oameni care încă din timpul vieţii deveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau austeritatea; alţii, stăpâni pe instrumente, vizând universul, mi-au însoţit încrederea în omul-emblemă (…) Mi-am jalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând egal la bucurie ori la nefericire, înţelegând să opun Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare.”

A.I. Brumaru face o succintă radiografiere a societăţii româneşti post decembriste, spunând: „putem conchide că trăim astăzi o experienţă stresantă: Românii, restul lumii? Suportăm mai curând o angoasă de influenţă: ne-am născut înşelaţi, suntem gata înşelaţi…”

Ioan Barbu propune „Modelul Brâncuşi”. Vorbind despre valorile româneşti împrăştiate-n diaspora, Ioan Barbu spune. „Cei ce-şi pierd, în străinătate, limba de-acasă încetează, practic, de a mai fi români. Patria unui popor este,  în primul rând, limba lui, căci, aşa cum s-a spus: „noi, românii, locuim în limba română”, adevăr valabil pentru oricare altă naţiune.”(…) Limba română nu se poate păstra şi nu poate evolua decât în ţara ei de baştină, România (…) Brâncuşi, ale cărui izvoare de artă mulţi le-au plasat în teritorii străine, s-a revendicat întotdeauna pământului românesc. Singur a spus-o: „Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători pământului csare ne-a dat tot.”

Acesta nu este numai „modelul Brâncuşi”, ci şi o veritabilă „lecţie Brâncuşi”.

Ioan I. Mirea spune: „Iar Dumnezeu mi-i Ţară”.

Emoţionant şi adevărat spus.

Emil Satco – susţine că în crezul său trebuie să existe: „Muncă, pasiune şi un pic de nebunie.”

Distinsul om de cultură Ovidiu Drâmba spune că:  „Un model nu e o singură persoană.”

Trecând în revistă prestigioasa sa activitate de istoric al culturii şi civilizaţiei, Domnia sa susţine că: „Modelul nu trebuie neapărat, şi nici nu este nevoie, să fie unul singur; modelul poate fi găsit întruchipat şi în două sau în trei personalităţi.

Mircea Păcurariu, după 50 de ani de publicistică, în modestia sa, îi lasă pe alţii să spună ce a făcut bine şi ce ar  fi trebuit să facă.

Andrei Ostap declară că: „Basarabia înseamnă Ştefan cel Mare şi poporul”. Ca ilustrare propune o lucrare de sculptură, apreciată peste hotare denumită „Formarea poporului român”.

„Contopirea celor două neamuri de istorie e sugerată de elemente de viaţă, două familii mixte, daco-române, cărora li se adaugă rodul viitorului: doi copii daco-romani ocrotiţi de braţe dace.”

Un nucleu de energii luminoase” – se intitulează cuvântul Luciei Olaru Nenati. Un amplu periplu în biografia sa fizică şi spirituală, legată cu fire nevăzute de Eminescu.

Autor al celor patru volume din „Catalogul manuscriselor româneşti”, Gabriel Strempel – evidenţiază „O realitate şi o realizare.”

Tudor Octavian a procedat la o documntare în „Regimul disperatului” prin galeriile de artă şi consignaţii, să descopere opere de artă ale unor mari pictori despre care nu se ştia aproape nimic. Rezultatul: Cartea Pictori români uitaţi.

Domnia sa pledează pentru „valorificarea cu maximum de profit economic şi spiritual a ceea ce cu adevărat avem.”

Ervino Curtis – consideră România „a doua mea patrie”, spunând că: „Această ţară trece prin mari riscuri în acest moment. Cel mai mare dintre ele ar fi pierderea identăţii culturale.”

În 1987 – a fondat Asociaţia Culturală Italiano-Română Decebal” – care răspândeşte cultura, istoria şi tradţiile româneşti în spaţiul italian.

O iniţiativă lăudabilă şi un exemplu de patriotism autentic, bazat pe fapte şi nu pe vorbe.

Dumitru Bunoiu – oferă un „Cuvânt de slujire” plin de învăţăminte: „Cugetul şi Cuvântul, atribute sacre ale omului, dau chintesenţa, rolul şi rostul nostru de dascăli ai unui locaş de învăţământ model şi de cititori ai unei reviste şcolare alături de care păşim cu mândrie în lume.”

Distinsul critic literar Theodor Codreanu vede „Un viitor confuz”. După ce face o incursiune în activitatea sa, spune: „Pariul meu existenţial şi cultural  a fost că poţi face cultură mare oriunde te-ai afla, că provincia nu este, prin natura ei, strivitoare, ci poate fi „colţul” prin care un geniu ca Eminescu poate privi teatrul lumii cunoscându-l prin detaşare şi perspectivă integratoare.”

Dumitru Abrudan – aduce în prim plan „Telegraful Român” de la Sibiu, „o inestimabilă moştenire şaguniană.”

Poetul basarabean Nicolae Dabija – face o călătorie plină de lirism profund şi tulburător prin pădurea copilăriei, văzută numai cu „Ochiul al treilea”.

„Poetul are ochiul unui copil. Ceea ce îl caracterizează sunt puritatea şi acuitatea vederii. Numai dacă şi-o păstrează şi şi-o antrenează, acesta poate deveni şi rămâne el însuşi.”

Gheorghe Jurnea – dă mărturie despre Cuvânt, astfel: „Nici un scriitor nu există în afara cărţilor nu există în afara, întâi as lecturilor, apoi a scrisului.”

Eugen Goia – propune: „Să arăm cu spor şi secerişul va fi bogat” –cu trimitere la pericopa biblică din Pilda Secerişului.

El a alcătuit un muzeu de etnografie din Ţara Moţilor, încercând să pună valorile într-o lumină favorabilă. Este un „muzeu de inimă românească, izvorât din dragoste de acest colţ de ţară al Apusenilor, de trecut, de spiritualitate, de credinţă şi datinile lui.”

Şi încheie cu un frumos „Crez de viaţă” format din zece comandamente.

Adrian Dinu Rachieru – vorbeşte despre „Rădăcinile arheale” şi ”Conştiinţa sfâşiată” – cu referire la dialogul generaţiilor şi apoi la realitatea culturală comună a  României şi a Basarabiei.

Nicolae Dan Fruntelată spune: „Satul din mine a mers cu mine în oraşe”, argumentându-şi afirmaţia cu numeroase momente autobiografice.

Adrian Bucurescu se declară, nici mai mult, nici mai puţin: „Oştean al lui Zamolxis”, dintr-o pasiune  devenită patimă pentru istoria Geto-Dacilor.

Consider că oricare Român, mai ales dacă a fost menit să cultive, trebuie să se consacre întâi României, la care să ţină ca la o Mamă, necondiţionat. La o adică, suprem jertfindu-ne, precum odinioară Geto-Dacii, care se duceau zâmbind la moarte.

Mă consider, vrednic sau nu, un oştean al lui Zamolxis.”

Alexandru Cristian Miloş – oferă un „Manifest cosmic-contact către cetăţenii Cosmosului. Este mai curând o proză S.F.

Spovedania unui colecţionar de artă” – Bucur Chiriac. Este, chiar ce dezvăluie titlul, pasiunea pentru cultură şi artă a autorului.

Vasile Dumitrache vorbeşte despre aşezăminte monahale şi Catedrale vizitate cu pasul din mai 1994 până în decembrie 1999, parcurgând pe jos 10.000 de kilometri. O perfrmanţă demnă de Cartea Recordurilor.

De aceea, el recomandă tinerilor să se îndrepte şi către lăcaşurile sfinte, oaze spirituale unde se vor reculege şi vor primi multe haruri.

Alexandru Ligor: „Din trecut, scriu pentru cei ce ne-au înnobilat istoria” Familia şi Dumnezeu sunt două repere sfinte pentru el.

Poetul Vasile Tărâţeanu transmite cuvântul său „Ca o făclie a  dragostei de neam şi de ţară.” El face referire şi la cărturarii şi patrioţii bucovineni printre care Ienăchiţă Văcărescu, cel ce avea să le poruncească feciorilor săi, dar şi nouă:Să nu uitaţi că aveţi trei datorii Mari şi Sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Acestea trei datorii sunt: Patria, Limba şi Biserica.”

Ion Sandu vorbeşte despre „Sacrificiul de Sine”, încheind astfel, după un excurs în viaţa şi activitatea sa:  „Îmi doresc, prin ceea ce fac, să mă reprezint şi să reprezint şcoala, mentorii, localitatea natală şi ţara.”

Florentin Smarandache rosteşte „din inimă, din dor” – un „Cuvânt către urmaşi şi înaintaşi”.

Ion Gaghii – scoate la iveală „Învăţături din colivia gândului”.

Destăinuiri sufleteşti” face şi Veniamin Micle.

Lauri Lindgren, care a fost nominalizat pentru premiul de excelenţă al Patrimoniului Naţional, „pentru activitatea de propagare a Limbii şi literaturii române în Finlanda”, îşi rosteşte cuvântul său pentru urmaşi, cu emoţionante  învăţăminte.

„Predania fratelui mai mare” – se intitulează mărturia lui  Eugen Evu, prilej de rememorare a începuturilor literare în cenacluri şi cercuri şi de evocare a unor personalităţi. „Am spus că avem în noi harta cerului nostru, dar avem în noi şi schiţa căii de urmat, noi suntem purtătorii căii proprii, a Căii trăite.”

„Literatura îmi este religie, vreau şi iubesc să refac legătura cu divinitatea, inclusiv prin scriere trăitoare.

Superb crez, superbă metaforă spirituală!

„Mi-e poezie în lume! Cel mai lesne mi-e să mă exprim poetic, să regândesc realul în mod poetic, spontaneizant. Infinită libertate!”

Petru Petrescu vorbeşte despre „Realismul moştenit din legende şi istorie”.

Distinsul pr. prof. dr. Theodor Damian din New York, cel care ne dăruieşte trimestrial remarcabila revistă de cultură şi spiritualitate „Lumină Lină”, editată în America, propune: „Tendinţa generală trebuie să fie adunarea laolaltă”. Sfinţia Sa îşi aminteşte cu emoţie şi nostalgie de prima dezrădăcinare – atunci când din Botoşaniul natal a fost trimis la seminar, la Neamţ, la mănăstire.

Apoi, periplul său prin ţară şi prin lume.

Cenaclul literar „Mihail Eminescu” (din New York – n.n.) este un fel de miracol în viaţa spirituală a românilor americani.

Tudor Nedelcea – propune „Programul necesităţii stringente”.

Viorica Enăchiuc – recomandă „Perseverenţă şi încredere”. „În documentarea la zi a publicaţiilor de specialitate pe plan naţional şi mondial şi abordarea în cercetare a metodei comparată şi interdisciplinară, indiferent de dificultăţile pe care le întâmpină pe parcurs.”

Poetul Nicolae Dragoş – oferă „Cuvinte despre Luceferism” ( situarea atitudinilor critice  şi opţiunilor programatice ale Luceafărului în spaţiul spiritual constituit de înaintaşi.”

În ce-l priveşte, semnatarul gândurilor de mai sus perseverează în credinţa că, socotindu-se discipol prin metaforă al verbului arghezian, a fost şi continuă să fie mereu tutelat  şi supravegheat în fapta sa omenească şi scriitoricească, de convingerea emblematică a marelui poet exprimată cu genială (aparentă) simplicitate în eternul „Testament”: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ decât un nume adunat pe-o carte.”

Jean-Louis Courriol – spune: „În Europa se poate intra cu grâu şi maşini dar şi cu opere spirituale de calitate.”

„Patrimoniul spiritual al unei ţări  – punctează Domnia sa -, nu-şi poate căpăta toată valoarea dacă nu dobândeşte şi o dimensiune universală; în cazul ţărilor cu limbi de circulaţie mai restrânsă, această dimensiune trece neapărat prin actul traducerii care, singură, poate asigura accesul altor cititori spre tainele creaţiei naţionale.”

Jean-Louis Courriol scoate în evidenţă înfiinţarea la Piteşti, a Institutului Internaţional de Cercetare în Traductologie Literară şi Simultană, în 2001 cu scopul formării viitorilor traducători literari din română în franceză şi invers.

Edgar Papu – rosteşte un „Prolog către viitor. Către sfârşit de veac” – foarte pertinent, în  consens cu tematica volumului domnului Artur Silvestri.

Ion  di la Vidin –  de fapt, din Paris, îşi rosteşte mărturisirea prin cartea sa Sacra Tribalia:  „Celor care vor veni după noi le spun din suflet, să vorbească, să cânte şi să plângă româneşte pentru că aceasta este lecţia vieţii şi faptei mele.”

Poveţe de la un Pustnic – „Aici e totul, zicea bătrânul sihastru, în sfârşit.  Stăpân pe tine însuţi, aibi o bună conducere de sine în lume!”

Emil Poenaru – în  cuvântul său numit „Roata”, ne oferă parabola timpului risipit:

„Imaginea aproape ştearsă de pe peretele vechii bisericuţe ne sugerează că „vremea vremuieşte”, că toate „se petrec prin vremi”, că „toate-s vechi şi noi îs toate”, că există „un timp” al tuturor alcătuirilor omenşti, chiar mari şi crezute trainice, precum imperiile. Dar roata timpului „se roteşte” ca o piatră de moară ce macină fără oprire tot ce aparţine existenţei. Între alcătuire şi destrămare, între naştere şi moarte, între a fi sau a nu fi, timpul, să îi spunem Morarul care învârte roata, şterge hotarele, anulează deosebirile. Şi atunci? Ce ne rămâne? Poate doar înţelegerea faptului că suntem singura fiinţă trăitoare în  timp măsurat capabilă de a plăsmui şi sluji un ideal.

Încheierea acestui florilegiu de gânduri şi cuvinte, corolar de frumuseţi şi perle ale spiritualităţii umane o face distinsa scriitoare Mariana Brăescu, în cuvântul: „Câtă creaţie, atâta Mister”.

„Din punctul de vedere al vieţii, – spune Domnia sa – n-am pierdut o clipă busola lucidităţii. Din punctul de vedere al creaţiei, ceea ce am scris sau revistele-program pe care le-am conceput nu le-am controlat eu ci ele m-au controlat pe mine.

N-au fost zile lungi ori ani de proiecte, de ciorne, de gânduri. Ele au venit trimise poate de la Dumnezeu, aşa cum de la El vin toate cele bune.”

Şi – am adăuga noi – aşa cum au venit şi aceste cărţi de excepţie – documente de patrimoniu care vor rezista peste veac – mărturie că aceşti oameni au existat şi s-au nevoit în „spaţiul românesc” – FĂRĂ GRANIŢE – într-un cuget şi o simţire, care se cheamă, de când lumea, ACASĂ.

Această carte, alăturată celorlalte de mărturii colective, alcătuite de Dl. Artur Silvestri, este de fapt, o „Predanie clolectivă”.

Şi – încheie Dl. Artur Silvestri – la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă către cei ce ne urmează şi vor fi.”

Împărtăşindu-ne din aceste mărgăritare de înţelepciune, care ne conferă un confort sufletesc aparte gândurile, ochii, urechile, simţurile se îmbunătăţesc, se edifică şi sunt gata să intre  în această binefăcătoare şi stenică Lumină, coborâtoare din starea de har cu care ne înveşmântă Cel are ne-a creat şi ne ţine.
Galaţi, 4 iulie 2008

CEZARINA ADAMESCU

________________

17 Iulie 2009 – Bogdan I.Pascu: „Umbra“, Editura Aszero, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Sensibilul poet Bogdan I.Pascu nu este la prima încercare de a aborda poemul miniatural şi asimetric ce vine din tradiţia niponă.Volumul său Umbra,apărut la Editura ASZERO,Bucureşti,cuprinde astfel de micropoeme(poeme Zen),în care descoperim şi elementele poemelor tanca-cu 31 de silabe,dar şi ale haiku-ului.Matsuo Basho spunea:fără realitate,nu există haiku.Atunci,care este această realitate în Umbra lui Bogdan I.Pascu? Şi dacă acest gen literar abordat de poet,respectă spiritul insular nipon care îşi trage seva din concepţiile shintoiste,budiste,confucioniste şi zeniste.Mai ales cele zeniste,deoarece poetul specifică sub titlu volumului Poeme Zen.Aşa cum umbra păstrează conturul subiectului atâta timp cât există lumina,aşa şi poemele acestui poet păstrează lumina înţelepciunii în ele atâta timp căt cititorul le înţelege.Umbra fiind acea existenţă dintr-o frântură de timp ce ne marchează  percepţia sufletului.Cunoaştem faptul că realitatea japonezului este natura.Pornind de la acest fapt constatăm că realitatea lui Bogdan I.Pascu este,însăşi,natura:Vuietul mării-/Nesomnul amintirii/adus de valuri-/Înlănţuit e visul/de umbra fiinţei tale.(Tanka).Apoi,respectând câteva reguli,observăm,la micropoeme,elemente ce ţin de filosofia japoneză:timp-spaţiu-obiect,toate exprimate la japonezi,prin cuvântul care indică anotimpul:kigo:Şuieră vântul/prin hornurile reci-/pe drum doar umbre(Haiku).Toate acestea indică faptul că fiecare moment e absolute viu.La urma urmei,expresia se reduce până la absenţa cuvintelor,se reduce până la acel vid,concepţie provenind din filosofia chineză,preluată,apoi,de japonezi în cultural lor:Prin pădure-/cărări întortocheate/sufletele noastre.(Haiku).Unde sufletul ,acel element inefabil,este vidul de care vorbeam comparat cu cărări întortocheate.

Aşadar,poemul Zen, este un fenomen poetic îmbrăţişat de Bogdan I.Pascu,venind spre el cu un modus vivendi,de ai impresia unei poezii extraterestre.

Tristeţea din aceste micropoeme se adaugă frumuseţii emanată tot din ele,iar a le explica merge împotriva esenţei acestora,împotriva subtilei metode şi semnificaţiei sapientale.

Micropoemele acestui poet exprimă anotimpurile,superstiţiile,animismul şi viaţa cotidiană,spiritual veşnic viu care se consumă pe sine,într-o permanentă ardere interioară.

AL.FLORIN ŢENE

_____________________

16 Iulie 2009 – Ion  Marin Almăjan: „Ca mierea, ca fierea – Cuvântul“, Excelsior, Timişoara, 2007 (Alexandru Nemoianu)

Cu ocazia comemorarii Parintelui Coriolan Buracu,ce a avut loc in Prigor,Almaj,in 10 August,2008,Ion Marin Almajan mi-a daruit cartea sa,”Ca mierea,ca fierea-Cuvantul”,247 p.,Excelsior,Timisoara,2007.

Am citit cartea cu mare repeziciune si apoi pe indelete.Gandul pe care l-am avut si care staruie ,dupa citirea cartii, este,”cainii latra si caravana trece”.

Aceasta carte reprezinta o certitudine,certitudinea ca epoca de bajbaiala,de indoiala,de confuzie,de ape tulburi,de fripturism institutionalizat, in care se afla literatura  romana dupa 1989 s-a terminat.Apare literatura solida,intemeiata pe valoare si continuitate de gand si traditie.Cartea lui Ion Marin Almajan este dovada  de netagaduit in acest sens si mai mult ,dincolo de orice stari circumstantiale,aceasta carte este indemn la optimism si la munca.Vremea indoielior a trecut si apele s-au separat de uscat.Cei care cred in Neamul Romanesc si in rostul sau trebuie sa priveasca inainte cu nadejde si trebuie sa trudeasca pentru ceeace cred.Asa cum face Ion Marin Almajan.

Cartea este extrem de densa  si intensa.Ion Marin Almajan nu vrea sa piarda vremea si deci foloseste „economie de mijloace”.”Cuvantul” este folosit in si cu toata puterea lui.

Cartea este impartita in trei mari grupaje;interviuri,portrete si  comentarii de tot felul(„Galceava mea  cu lumea”).De fapt fiecare „unitate” ar merita un studiu critic propriu.Caci fiecare unitate arata  ce au fost lucrurile,ce ar fi putut sa fie si chiar ce ar fi trebuit sa fie.

Fiecare subunitate,”articol”,surprinde o clipa de viata,prezentata in starea ei istorica,”vremelnica” dar si in conditia ei vesnica,pentru totdeauna.Ion Marin Almajan foloseste un procedeu stilistic pe care personal nu l-am mai intalnit.El adauga la multe din „articole” un post scriptum explicativ,de reflectie personala „post festum”,ulterioara intamplarii prezentate.In acest chip toate cele prezentate,fiecare clipa infatisata,sta sub intrebarea,”acea clipa a avut sau nu rost?”.Evident Ion Marin Almajan pune intrebarea dar se opreste scurt din a da ,raspicat,raspunsul.Aceasta va fi menirea si sarcina cetitorului.

Totul este facut clar,raspicat,”pe sleau” si mai ales cu intelegerea pe care foarte putini,si inca mai putini in  chinuita noastra vreme,o au.Fiecare muritor are datoria sa adreseze raul prezent,nu pe cel trecut.Este deci o intelegere fundamentala a faptului ca nimeni nu poate schimba trecutul,nimeni nu poate sti ce va aduce viitorul dar toti  si fiecare ar trebui sa  fim constienti ca in clipa prezenta,”acum”, putem face o alegere,macar sufleteasca,intre bine si rau.

Dar „cheia” cartii sta si poate fi aflata in „Prefata”.

Acest text este document exceptional si emotionant caci afirma si este o marturisire de existenta,afirmare a rostului de a fi.

Ion Marin Almajan nu se „justifica”,el spune ca sub vremi si in vremi, a slujit „cuvantul”,cu si din toate puterile sale;cu ras si cu lacrimi,omeneste.

Ce nu spune Ion Marin Almajan,dar ce trebuie stiut,este ca a facut aceasta slujire intru „cuvant” intr-o maniera care il indreptateste sa rosteasca  cea mai de  seama lauda ce o putem rosti ca muritori,”nu am trait degeaba”.

ALEXANDRU NEMOIANU

________________

14 Iulie 2009 – Săndel Stamate: „Antologia zăpezilor“, Editura Sinteze, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Cine altcineva decât un Poet ar fi ispitit să alcătuie o “antologie” a zăpezilor, a ninsorilor caste întruchipând neprihănirea?

Nevoia de alb, de Înalt, de Sublim sub toate aspectele şi nuanţele esteticului, dorinţa de purificare, de scăldare rituală în apa sacramentală este – de asemenea – apanajul celor care tind spre alte dimensiuni decât cele materiale.

Către villonesca “Neauă de mai an” – ne duce gândul retrovers ca spre Paradisul pierdut şi râvnit din nou, acel paradis de unde-am purcer de dinainte de cădere. Şi nu în zadar, căci, protopărinţii noştri, cunoscând Lumina edenică şi acea linişte în care se auzeau doar foşnetul moale al frunzelor printre rodiile date în pârg şi adierea Sfântului Duh care plutea încă, – după acea “Felix culpa” – nevoindu-se să-şi redobîndească locul, liniştea, apartenenţa de copii ai Creatorului Suprem, de custozi ai grădinii cunoaşterii binelui şi răului, privilegiu pierdut într-o clipă de dulce restrişte şi mai ales să-şi recapete starea de Rai pe care desigur, doar Duhul-poet a construit-o.

“Şcoala de viaţă” pe care au urmat-o apoi, perechea adamică, uneori trecând probele, alteori rămânând la acelaşi nivel sau chiar mergând înapoi, i-a întărit în convingerea că “Doar poetul…” “în fiecare zi condamnat/ să vină să înfrunte/ comandouri de cuvinte/ asiduu antrenate/ să ucidă…”; doar el, “prizonier al metaforei” (…) “implorând ajutor/ de la stea/ de la fluturi copii iubite – / Îngeri ai Domnului/ Eliberatori” – doar eel – nimeni altul (şi aici I se recunoaşte statutul, carisma) – e ca o “cămilă purtând/ în cocoaşă/ tristeţile lumii” (“Doar poetul”) – poate reclădi Paradisul. Şi pentru aceasta fi-va îndreptăţit a fi răscumpărat, mântuit de toate păcatele săvârşite cu voie ori fără de voie.

Săndel Stamate nu-şi dezminte Crezul poetic, acele “melancolice tratative/ cu îngerii/ din pururi feciorelnicul hotar/ al celuilalt tărâm” (“Şcoala de viaţă”).

Discursul său liric pare a se rosti singur “dintr-o tăcere în alta trecând” doar “Până când soarele va atârna/ în cuie de aur răstignit// Până când noaptea/ fi-va metresa cuminte a poetului/ fără pungă de arginţi// Până când vântul va rupe/ din mine/ cuvinte fără de timp” (“Şcoala de viaţă”); în timp ce, într-un succint exordiu : “Până şi îngerii se-ntreabă/ Poezia de unde vine” (“Exordiu”).

Din “ieşirea din somn” , din”intrarea-n tristeţe?” – din “Nodurile ţesute în pânza Penelopei?”

Pentru poet nu există fiinţă mai seducătoare, mai râvnită decât Poezia, poezia mântuită şi nu cea de mântuială, astfel că “În coliba iubirii îndrăgostitul/ Aşteaptă cuminte un semn” de “peste marginile firii” în “Lumina prea înaltă a fiecărei nopţi”, când “Firul de iarbă a adormit iepureşte/ lângă botul cailor sloboziţi” – atunci, ca în mijloc de noapte ielele fantastice încing o horă nebună sucind minţile celui ce le priveşte. Abia atunci când “Cuvântul îşi suge degetele prin somn” – va apărea în lumina tainică a lunii, ca o “tulburătoare nădejde-de-fum” (“Lumina preaînaltă a fiecărei nopţi”).

Majoritatea poemelor cuprinse în volum sunt alcătuite la rândul lor din alte 3-4 poeme mai mici – respirări, străfulgerări de blitz care, în autonomia lor, împrăştie o lumină serafică, învăluitoare, chiar dacă pare compusă din ţăndări.

Spre exemplificare : “Ca un pui de căprioară/ Expulzat violent în roşul de aur al pădurii/ Ziua se ridică şovăind în picioare” (primul poem); “Amforă răsturnată cerul varsă lumină/ Peste creştetul seminţelor adormite” (al doilea poem); Sfâşiindu-şi cămaşa cu paftale-aurite/ Via-şi arată banii sânilor/ Grei de căldura verii” (al treilea poem); “În chivotul cu umbre/ Zeul cel lacom petrece : / Cu laptele luminii se îngraşă” (al patrulea poem).Toate aceste patru mici bijuterii alcătuiesc frumosul tablou numit : (“Pan se îngraşă cu laptele luminii”).

La fel : “Lacrima are conturul inimii” (3 poeme), respectiv : “Când moare un ţăran/ Îngerul d bronz şi-a ars aripile/ Trecând peste trupul luminii” (1) “Amurgul îi spală ochii/ Cu iarbă verde/ Turnată din tăişul coasei…” (2) ; “Când moare un ţăran/ Pământul cutremurat/ Îşi înghite o lacrimă” (3). “Anamorfoză” – cuprinde de asemenea 2 poeme : “Când tu eşti / O lumină curbă/Icoană cu îngeri trompeţi/ Vestind Decăderea/ Întuneric umil/ Cadavrul luminii” (1); “În geana mirată a zilei/ Clipa noastră moare/ Stăpână, suavă ruină” (2).

Excelentă definiţie : “Întuneric umil/ Cadavrul luminii”. – prilej de noapte obosită pe masa de vivisecţie a cerului!

De asemenea, “Marină” cuprinde 5 asemenea nestemate lirice : “Pietre leneşte duc ziua în spinările goale (curg)/ Oglinzile se lipesc cu disperare de pereţi” (1) “Aur însingurat lumina de septembrie ciopleşte stataui” (2) “Când se întorc din larg albatroşi osteniţi/ Poartă în aripi fantoma corabiei înecate” (3); “Pasărea ce săgetează pieptul cerului eram/ Ori săgeata întoarsă cuminte în arcul mării (nu ştiu)” (4); “În albastrul ochilor tăi piraţi îndrăzneţi/ Abordează uitate fregate regale” (5). Desigur, aceste jocuri din cuvinte pot fi aleatorii dar pot naşte la infinit formule fericite şi inspirate. Menţionăm şi alte poeme din care se iscă ca dintr-un izvor – apele limpezi ale metaforei e sine stătătoare : “Marină II” ;( 3 poeme) “Naraţiune cu înger bolnav” ; (3 poeme) ; ”Ca o fată goală, clipa înalţă altare de ninsoare” ;(3 poeme); “În zori, moartea…” (6 poeme); “Ochi închis” (3 poeme).

Nu mai puţin reuşite sunt poemele scurte de 3 versuri care par deprinse din înţelepciunea niponă care ne-a dăruit atât de fermecătoarele haiku-uri şi tanka tradiţionale. Astfel sunt : “Miracol”:

“Sub pod de palme/ Umerii tăi/ Antologia zăpezilor” ; “Mirare” : “Ochii tăi/ Coşuri cu iarbă amară/ Hrană zeilor” ; “ ca şi distihul care încheie volumul, de o simplitate esenţială care sugerează geniul poetic : “Credinţa-mi e că TOTUL vis nu e/ Ci doar un lung nesaţiu întru TOTUL” (“Zăvor uitat netras”).

Şi totuşi, uneori, intimitatea, contopirea dintre Poet şi Muza sa se sfarmă, se destramă, nu fără durere, nu fără lacrimă transpusă-n Cuvânt : “Cine-a pus între noi/ muntele acesta de gheaţă/ de-mi sfâşie, iubito, genunchii/ şi coatele şi barba şi fruntea/ de nu se mai sfârşeşte odată// Sunt totul o rană./ Venele poartă bolborosind/ Grăbite, înmiresmate, îmbătrânite cuvinte// Cine a pus între noi, din ce basm/ Muntele acesta de sare/ De-mi sfâşie subţire fiinţa/ Până dincolo de carne”.

Fără emfază, poetul se autodefineşte : “Sunt Timidul rebel/LA Cetatea Tristeţii/ Constructor/ Plată îmi e ziua/ Care-a trecut” (“Suava durere a despărţirii de trup”).

Un poem care prin frumuseţea sa atinge perfecţiunea este “Când fragede clipe” : “aproape aici lângă noi/ doar la o viaţă de moarte/ un anotimp în declin/ aruncă nisip/ în orbitele timpului/ mut/ ca o lebădă/ navigând/ pe binecuvântatele ape/ ale Realului”.

În cadrul realist idilic poetul surprinde scena tulburătoare şi insolită a unei “vânători” despre care dau mărturie până şi firele de păpădie : “Maiestuoşi bătrânii lupi treceau – / Corăbii ostenite-n lumina de-aramă a asfinţitului – / Indendiind pupilele oraşului/ Cu mândra lor însingurare.// Vremelnic retrase în sihrăstria de asfalt/ Firele de păpădie mai povestesc/ Ultima cumplită vânătoare : // Cui parul vecinul îşi omoară câinele/ La gard puştii chicotesc de încântare”. (“Ultima vânătoare”).

Tablou cu două personaje” – este un pastel înscris în linia postmodernismului : “Cu bucurie barbară adolescentul bate/ nucul din mijlocul ogrăzii/ înmormântat în piramidă de frunze./ Dezvelindu-şi pulpele aurii/ în care a strâns întreaga lumină a verii/ tânăra ţărancă dună în poalele pestelcăi/ meteoriţi verzi”.

La fel de reuşite sunt poemele : “Eclipsă de suflet” (p.61); “Pastel sumar” (p.65); “Rondelul celui rătăcit în iarnă”; ş.a.

Se remarcă belşugul de metafore, abundenţa mijloacelor şi a procedeelor de stil, prospeţimea, iscusinţa de a folosi cuvântul, măiestria artistică. Aidoma florarului care aruncă seminţele în braaaazde ca să răsară flori de har, floarea preasfântă a Cuvântului, semănătorul-Poet se apleacă şi o culege, în timp ce tălpi indiferente o calcă fără măcar s-o privească şi fără să-i simtă parfumul, îmbătat doar de miasmele zilei.

Prin diversitatea temelor, prin paleta nuanţată a mijloacelor de expresie, prin multitudinea genurilor abordate (rondel, pastel, elegie, distihuri, terţine, catrene, poeme într-un vers, poeme clasice şi moderne, scrise într-un ritm alert, susţinut, ca şi prin frumuseţea, puritatea şi autenticitatea stilului, Săndel Stamate şi-a câştigam şi ne-a ccâştigat, cu acest volum, locul cuvenit în inimă. El face parte din galeria acelor poeţi extrem de discreţi, oneşti şi de bun simţ care nu-şi dau în vileag propria personalitate, nu se dezînveşmântă pentru a se prezenta nuzi în faţa cititorului, mai curând se lasă descoperiţi. Ponderat, sensibil, cu o capacitate de expresie uimitoare şi cu o bogată experienţă livrescă, el te invită în laboratorul său de creaţie, în universul propriu, aflat în spaţiul şi timpul dintre cuvinte. Acolo, dacă-l afli, în mod tainic, l-ai câştigat şi te-a câştigat definitiv, înveţi să-l admiri, să-l preţuieşti şi de ce nu? să-l iubeşti, aşa cum, fără doar şi poate, merită Până atunci, el te aşteaptă să-l cauţi, cuminte, timidm să-I descoperi misterul, să-l cultivi, să-l înţelegi, să-l accepţi ca pe un har, într-o societate de oameni din ce în ce mai grăbiţi care nu prea mai pun preţ pe cuvinte.

Drept pentru care, în spiritul acelor afinităţi paronimice, atât de obişnuite ăn fascinanta lume a cuvintelor, să-l dedicăm autorului “Antologiei zăpezilor”, un poem scris cu propriile Domniei sale cuvinte :

“Dacă moartea ar fi un poem”, “suava durere a despărţirii de trup” ar fi un “zăvor uitat netras” peste un “”Ochi închis”, la “Ultima vânătoare”. “Pentru un pumn de cuvinte”, “Mai sunt speranţe, mai sunt.”

“Un anotimp bolnav se plimbă în voie prin lume”, “Dintr-o tăcere în alta trecând”, în “Lumina preaînaltă a fiecărei nopţi”, când “Timpul dragostei, al păcii şi al poeziei” are “”Mereu neţtiuta substanţă” a unui “Sentiment orbitor”. “A mai rămas puţin”. “Lacrima are conturul inimii.” “Doar poetul”, “Cu moartea pre moarte” trăind “Ieşirea din somn, intrarea în tristeţe”, “Când smiorcăie toamna în ghizdanul fetelor cuminţi”, iar “Cuvântul din urmă” e un “Pastel sumar”, “Rondel melancolic”, “Tablou cu două personaje, “Eclipsă de suflet” ,“Rondelul celui rătăcit în iarnă”, “Naraţiune cu înger bolnav”. “Pan se îngraşă cu laplele luminii” la “Şcoala de viaţă”. Şi totuşi “Dorinţa, mânz cu picioare frânte”, devine “Reportaj patetic”, “Amăgire”, “Mirele Paserei Liră, Mireasa fluturilor de noapte”, jucând la “Nuntă în Hiperboreea”, pe când “În zori moartea… e un “Poem pierdut”, “Poem suav”, “Epifanie”…

Aşteptându-l cu noi dovezi ale frumuseţii şi nobleţei sufleteşti care motivează demersul liric, ne alăturăm acelor admiratori sinceri întru Domnia Sa, Poezia…

Galaţi, 3l octombrie 2006

CEZARINA ADAMESCU

_______________

13 Iulie 2009 – Theodor Nicolae Poiană: „Oglinzile timpului“, Ed. „Pro Transilvania“, Bucureşti, prefaţă de Nicolae-Paul Mihail (Victor Sterom)

„Nicolae Theodor Poiană sporeşte cu încă o treaptă experienţa sa poetică anterioară. Urcuşul e greu şi acest lucru se simte uneori, dar el este onorabil şi înviorător pentru toţi aceia care obişnuiesc să rătăcească, din când în când, prin grădinile pline de surprize şi de minuni ale Poeziei.“ (Nicolae-Paul Mihail).

Simplitatea expresiei, condensarea ideilor, folosirea motivului parabolic vin în sprijinul temelor propuse din acest volum, sugerând atmosfera celor mai însemnate momente din viaţa scriitorului.

Uneori, palpabil, concretul, diurnul iau o turnură abstractă, comunicând mai întotdeauna existenţialul. Însă, poetul Theodor Poiană e atent la ceea ce se întâmplă cu sufletul lui, la ecourile care pătrund în toate acele elanuri lăuntrice, subtile, care, printr-o metamorfoză inefabilă, se prefac într-o suferinţă candidă.

În fond, autorul acestui volum – e şi aici – precum în precedentele sale cărţi un căutător al celor de dincolo de aparenţe, al esenţelor, al certitudinii cum şi al visării – şi în final – el însuşi „îmbolnăvit“ de Munte, de Păsări şi Poezie.

Astfel, sufletul său poate fi într-o permanentă stare metafizică şi lirică totodată care se manifestă – aici – în formule grave (complicate) şi mai niciodată facile (difuze).

„Cere-mi şi-ţi voi da/ Corabia gândului meu/ Toţi se opresc aici/ La resturile singurătăţii./ Fără veste/ Dau buzna în mine/ Ca întâmplarea de ieri/ Nu pot aranja aerul/ Îmi scapă printre degete/ Măruntele forme/ Cuvintele împrejmuie locul/ Ca pe o rezervaţie salvatoare/ Aud cum vin din sud/ Adieri/ Viroagele aburesc/ de ciute şi păsări/ Eu drumul mi-l sap/ Pân’ la margini/ În jur clipele ard/ Ca nişte focuri tribale/ Spuneţi-le celor de la şes/ Că aici verile/ Sunt mai cuvântătoare.“ (Rezervaţie).

VICTOR STEROM

_______________

08 Iulie 2009 – Petre Bucinschi: „Trompeta fără muştiuc“, Ed Transilvania Expres, Braşov, 2008 (Mircea Doreanu)

Petre Bucinschi a descoperit punctul G al poeziei cu ajutorul unui dispozitiv special, o inovaţie de provenienţă muzicală, trompeta fără muştiuc. La brevetare a fost sprijinit de Editura „Transilvania Expres”, în anul pe sfârşite 2008.

Uimitoare expresivitatea şi bunul gust al graficii de pe copertă, o creaţie a autorului. Poemele în proză, patruzeci şi unu plus moto-ul, poem de asemenea, nu poartă titluri, de aceea le-am numerotat eu pentru a face posibilă verificarea credibilităţii comentariului. De la 1 la 41, poemele se bazează pe relaţia ambiguă, multiformă, foarte credibilă, dintre sex şi text.

Jurnalul unor întâmplări mai mult sau mai puţin imaginare furnizează imaginea unui univers atât de familiar încât devine familial: „Mi-a venit o idee. Să duc computerul la un medic ginecolog.” (2). Ca mai toate jurnalele şi acesta este scris (exclusiv) la persoana I, care face gesturi teribiliste în (con)texte de o oroare îmblânzită – autorul se joacă de-a Antonin Artaud, însă cruzimea lui este explicit imaginară. Asta pentru că Petre Bucinschi are încredere în inspiraţie, fie ca şi împiedicată. Spiritul lui este de fals perdant care îndulceşte eşecul şi dresează clişeele: „Călătorii care şi-au condus iluziile în vagoane sunt rugaţi să coboare împreună cu visele lor”(5). Lucru ciudat, în câteva rânduri autorul drăcuie în text, lucru pe care nu îl face în viaţă. Din contrasens însă vine poemul 7 cu un P.S. emoţionant, cu tonul marii poezii: „Am rămas fără vedere. Continui să mă uit după femei. Le văd imaginar, urâte, slute sau frumoase. Şi tot mă uit după femei.” În bună măsură autorul urmează spiritul şi litera suprarealismului târziu, încă fecund estetic: „Cu mâinile prinse în sicriu continui să visez că sunt focul care dărâmă bariera dintre vis şi realitate.”

Cititorul este zgâlţâit de interpelări directe, forţat să vadă prin prisma magnetică a imaginaţiei autorului în fundul ceştilor de cafea ori al halbelor de bere funduri de adolescentă. Un poem remarcabil prin tehnică (19) explică acest tip de vedenii. El începe ca un text de muzică uşoară imediat postbelică, după care Petre Bucinschi sfâşie suportul sentimental-semantic pentru a-l lipi la loc; rezultă un colaj de banal şi trăire avangardistă. „Trăiesc cu impresia că m-a blestemat norocul. Fir-ar să fie de fete! Sunt mereu îndrăgostit. Ba de o ciungă. Ba de o slută. Ba de o şchioapă. Ba de o mioapă. Ba de o slută(…) Doar una singură este frumoasă. Şi se numeşte viaţa.” Unele versuri au valoare generalizatoare şi aforistică: „Toate femeile poartă în ele acelaşi destin organic.”

Unele poeme sunt de un apăsat şi puternic expresionism. Susţin aici, ca şi mai demult, că nu există în epoca modernă poezie într-adevăr valoroasă remarcată de expresionism, înainte ori după curentul cu acest nume; expresionismul este etern ca expresivitatea – zgârie sensibilitatea, forţează atenţia: „Noaptea umbrele urlă împreună cu câinii.”

Există aici câteva poezii care simulează etilismul, la modul umoristic, sau tragic, sau amândouă. Dintotdeauna etilism şi erotism au fost legate, în literatură şi înafara ei: se bea ca pre-preludiu dezinhibator, se bea pentru a sărbători oricare din aspectele amorului reuşit, dar şi pentru a amorţi ratarea lui. Alt aforism: „Este un gest mitocănesc de a nu face sex.” Cum să nu fii de acord, cum să nu zâmbeşti?

Poetul şi-a conceput/construit inteligent cartea, iar aici se simte experienţa prozatorului, chit că imaginea lui Petre Bucinschi este în mod inconfundabil cea de poet: nu căutaţi în carte materiale friabile, spume adezive, există poeme de legătură, verigi necesare. Cartea se deschide şi se încheie în forţă, rămânând unitară valoric. Ultimele poezii sclipesc în acest mozaic: „Poetul din mine se adapă din amintirile unor femei care se zvârcolesc în imagini încreţite.”(38). „Am întâlnit o tânără care priza cenuşa mamei sale. Spunea că doar aşa o poate visa mai des.”(39). Ultimele note sunt triluri euforice, cântec de bucurie autentic, terminat gând la gând cu Emil Brumaru: „Prietenia mea cu sticla de vin este super. O prietenă suplă, cu gâtul lung, fund rotund şi tare. Mereu excitantă şi atrăgătoare. Nimic nu ne desparte. Din când în când, o votcă pitică şi capricioasă mă îmbie.”

MIRCEA DOREANU

_________________

07 Iulie 2009 – Rodica Elena Lupu: „Mâna destinului“, Ed. Anamarol (Elena Buică)

„Mana destinului”, dar si mana cu talent a Rodicai Elena Lupu, am putea zice chiar de la inceputul acestor notite.

Imi place sa citesc gandurile Rodicai Elena Lupu asternute pe hartie si revin la scrierile ei cu o bucurie speciala,  izvorata si din bucuria de a-mi rasari in fata chipul ei in timpul lecturilor. Cand cunosti autorul, mergi in intampinarea scrierilor  lui cu sentimentul cald si benefic al prieteniei,  ii intelegi si ii admiri altfel scrierile. Se strecoara ceva in plus din fiinta autorului printre randurile pe care tu le deslusesti in anumite culori, parca numai pentru tine.

Profesia de jurista n-a impiedicat-o sa dea glas vocatiei  pentru creatia literara careia i s-a dedicat cu toata fiinta ei. Romanciera, eseista, poeta si editoare este un artist complet, cu un univers spiritual de mare adancime.  Proza ei, desi este scrisa cu sufletul,  poarta marca realismului scriitorilor ardeleni Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan.

Critica literara are cuvinte de aleasa consideratie pentru creatiile ei. Prestigiosul scriitorul si critic literar, profesorul Stefan Dumitrescu a facut ample prezentari ale romanelor sale pentru care are comentarii elogioase:

„Cu siguranţă că doamna Rodica Elena Lupu este una dintre cele mai  importante scriitoare ale generaţiei 70. Pentru cine îi cunoaşte opera rămâne uimit de setea şi curajul cu care romanciera şi poeta pătrunde în adâncimile abisale ale fenomenului uman, aceasta fiind obsesia melancolic-dureroasă a întregul demers artistic al autoarei. Găsirea, iluminarea adevărului despre ciudata, paradoxala, frenetica, şi poliedrica lumină plină de umbre, de piscuri şi de scorburi, care este fiinţa umană. Nu poţi să nu observi de asemenea  bogăţia de mijloace artistice cu care Rodica Elana Lupu ambiţionează să îşi ducă demersul cognitiv până la capăt, ca şi multitudinea de direcţii din care se apropie de misterul uman”.

Scrierile ei calatoresc demult peste hotare. Referindu-se la poeziile sale marcate  de o mare sensibilitate si bogatie de idei, cunoscutul scriitor George Roca,  stramutat pe meleagurile Australiei, noteze: „descoperi pe parcursul lecturii nu numai zbuciumul interior al poetei, ci si mangaierea fina a aripei de inger care ii incanta mintea si privirea.”

Romanul „Mana destinului” este cel de al treilea roman, tiparit in 2005, la editura proprie ANAMAROL, dupa „Glasul inimii” (2004) si „Timpul judeca si plateste” (2004). In acest roman autoarea incearca sa dea raspunsul unor probleme fundamentale ale existentei umane, cum este cea a destinului. Ca si in celelalte romane si in „Mana destinului”, carte cu  multe semnificatii umane, meditatii subtile si pline de intelegere asupra oamenilor, trairi subtile ale sufletului omenesc, sunt iluminate din interior de lumina si caldura sufletului autoarei. In toate gasim multa filosofie si poezie discreta, ca o muzica venita de undeva de dincolo de orizont.

Acest roman, „Mana destinului”, este incitat incepand chiar prin titlu. De cand ne stim pe pamant, destinul a fost o atractie pentru omenire. In popor se numeste „datul sortii”, sau mai simplu „soarta” careia i se supune uneori fara impotrivire, ca in balada „Miorita”. Fiecare om crede intr-o oarecare masura in soarta, fiecare mediteaza cu seriozitate la acest aspect si fiecare incerca  sa puna in aplicare ideea: „destinul este cum si-l face omul”. Preocuparea e veche de cand e omul, este subiectul multor creatii literare, culte sau populare, chiar din antichitate. Sofocle ne cutremura profund si astazi cand ascultam soarta lui Oedip in trilogia pe care i-a dedicat-o. Rodica-Elena Lupu, meditand la acest subiect, este indreptatita sa spuna: „Impotrivirea fata de destin este, de cele mai multe ori, fara noima. Chiar daca ai sti exact ce se intampla, nu te poti sustrage destinului. Daca in mod deosebit vei reusi astfel de performanta, poti fi sigur ca acest lucru era inscris tot in destin”.

Autoarea este inzestrata cu imaginatia construirii unor chipuri de oameni care prind viaţă sub ochii nostri, portrete de o mare finete si complexitate. Ea urmareste destinul si psihologia mai multor familii luate din imediata realitate, cu specificul acestei perioade, cel al tranzitiei noastre, al noilor conditii sociale in care traim, ducandu-le in final, acolo unde totul s-a implinit dupa cum le-a fost scrisa soarta. Asadar, destinul si viata de familie sunt temele principale ale acestei carti.  Subiectul se desfasoara pe mai multe planuri care se intretaie si in final se incheaga intr-un tot unitar. Evenimentele, privite cu calm, sunt un sir de intamplari  care se deruleaza in succesiunea unor zile aparent banale, dar pline de semnificatii. Sunt zile  ale banalului cotidian, a realitatii terne, intamplari care se leaga si se desfasoara firesc, fara niciun fel de eroism, cu personaje ca cele de care suntem inconjurati. Din viata personajelor face parte si viata orasului Cluj, cu familii si legaturile intre ele, cu psihologia oamenilor. Cu toate ca exista o multitudinea de directii din care ataca misterul uman, evenimentele urmeaza un traseu liber, credibil. Nu face niciun fel de trimitere la politica. Este un roman psihologic, de analiza, fara sa lipseasca observatia sociala, de un realism modern,  cu un echilibru constant intre idee si simtire. La sfarsitul romanului  e greu de spus daca eroina care strabate prin toata cartea, Delia Muresan, este o personalitate foarte puternica sau foarte vulnerabila, o invinsa sau o invingatoare. Gandurile, trairile, reactiile sunt argumente pentru ambele ipoteze. Adeseori eroina s-a aflat in cumpana, nestiind ce sa aleaga si in ce sa creada in  viata asta atat de impestritata.  Binele si raul, albul si negru se inscriu in normalitatea vietii, fapt ce confera romanului o mare doza de credibilitate, de normalitate.

Acest aspect al normalitatii vietii, nu-l lasa pe cititor indiferent,  ceea ce este cu adevarat esential. Inaintand  cu lectura, suferim alaturi de Delia Muresan cand Mircea Ionescu  ii inseala amarnic  asteptarile si parca iti vine sa-i spui: „nu-i mai da crezare”, uneori ne regasim tainic in balbaielile si slabiciunile acestui Mircea  prin traseul intortocheat al vietii lui, dorim din toata inima ca sotii Elvira si Toma Dragnea sa revina la armonia din familie cladita de-a lungul anilor pe iubire si respect, dar prabusita dintr-un imbold al slabiciunii frumusetii feminine. Admiram si respiram frumusetea vietii de famile a Viloriei si George Muresan, ne vine sa ii strigam lui Anton Dragnea ca e un derbedeu dupa felul in care se poarta cu  Nora Muresan.

Atitudinea scriitoarei  de calda intelegere asupra destinului oamenilor, parca ia cititorul de mana si impreuna merg sa insoteasca personajele in tesatura de treburi zilnice, sa fie aproape cand ele se bucura sau plang, viseaza sau lupta pentru implinirea unui vis, cand sunt macinate de indoieli sau de regrete amare ori frante de durere atunci cand destinul implacabil isi face prezenta. Cu toate ca isi propune sa zugraveasca viata in complexitatea ei, viata desfasurata sub ochii nostri, nu isi propune sa condamne, sa moralizeze. Scriitoarea descrie, nu problematizeaza, atitudinea ei este morala fara sa moralizeze, este dreapta fara sa fie didactica, este responsabila, fara sa afiseze falsa modestie. Nu face catalogari, nu face concluzii analitice, iar daca acestea apar in timpul lecturii, ele apartin cititorului. Este o calitate importanta a cartii aceasta lipsa de tezism. In desfasurarea evenimentelor autoarea nu intervine, are rabdare si lasa lucrurile si intamplarile sa se aseze de la sine, pe fagasul rostuit de destin. In final, autoarea incheie rotund tesatura deasa a intamplarilor care ilustreaza teza ca destinul exista si trebuie sa se implineasca.

Toate aceste aspecte se armonizeaza si se astern  folosind un limbaj curgator, nuantat si cald, cu cuvinte simple dar cu semnificatii subtile, intr-o exprimare ingrijita  care ii confera textului fortă detaliului, limpezime si frumusete.

Scris cu pricepere si inteligenta,  romanul „Mana destinului” deschide cititorului noi cai de a intelege complexitatea firii omenesti.  Este o proza densa, profunda, esentiala, in care fiecare cititor isi va regasi aspiratiile, slabiciunile, gandurile.

Este un roman care va trebui sa conteze pentru cei care vor studia interminabila si fascinanta noastra etapa a tranzitiei, caci autoarea, artist profund, cu perceptie vie,  a gasit in comportamentul cotidian  semnificatii deosebite, creand o fresca a lumii pe care o strabatem.

ELENA BUICĂ

___________________

02 Iulie 2009 – Radu F. Gurău: „Moartea  meduzei“, Editura Amurg sentimental (Ioana Stuparu)

Carte de mini poeme, în care metafora se simte la ea acasă aproape în fiecare vers. Într-o viziune specială, filosofică, Radu F Gurău – regizor de profesie, transformă cu uşurinţă universul într-o scenă de teatru. Actorii sunt pur şi simplu toţi “Fiii Universului” (Personajele). Condiţia existenţială este comunitatea şi totodată păstrarea echilibrului în univers. Sunt atribuite roluri principale, unul avându-l chiar autorul care trebuie să privească pentru a putea povesti. Însă, poetul sensibil din fire, nu poate privi nepăsător, ci trăieşte totul la intensitate maximă: “Şi EUL MEU care trăieşte / şi moare în fiecare clipă, / pe valul VEŞNICIEI” (Personajele). Un alt rol principal îl are omul. Prin natura superioară cu care l-a înzestrat divinitatea, omul se face responsabil de păstrarea echilibrului în univers. Însă, în actuala perioadă denumită cea a vitezei, există oameni care nu au răbdare să cugete la cele ce au de făcut şi se lasă duşi de val, asemenea unei meduze. Superficialitatea cu care sunt tratate problemele, duce uneori la dezechilibrul universului: «Bărbierit de vânt / Infinitul obosit / Devine falit» (Clipe deocheate). Şi fără a fi măcar un pic îngrijoraţi, cei ce au contribuit la producerea dezechilibrului îşi fac bagajele şi se mută în alt loc, unde le este bine pentru moment. Şi tot aşa, migrează pe te-miri-unde pierzându-şi identitatea, asemenea unei meduze care a apărut cândva, de undeva din imensitatea oceanului: «Păsări migratoare / fără rădăcină / Cântec vinovat» (Migraţii acrobatice).

Păcatul sau îndepărtarea de divinitate sunt principale motive de chiar pieire a universului: «Clipă tăcută în ceaţă / soare fără dimineaţă / Prinţul uitat de iubire» (Lacrima de rouă). Recunoaşterea păcatului, revenirea la credinţă, înseamnă revenirea la viaţă a întregului univers: «Inima ce bate / În lacrima de rouă / învie universul pustiu» (Destinul clipei); «În zori la orizont / zburdă lumina / uitată de noi în cer» (Zboruri uitate); «Ploaie măruntă / Clipă căruntă / Destinul la nuntă» (Destinul clipei).

Autorul Radu F Gurău a adunat în mini poemele sale din volumul «Moartea Meduzei» o seamă de stări sufleteşti prin care trec pruncii universului: păcat, credinţă, bucurie, tristeţe, speranţă, cădere, cântec, bocet, realitate, minciună, triumf, despărţire, împăcare, căinţă etc.

«Catapeteasmă uitată / Clipă blestemată / Bocet tăcut» (Destinul clipei)

«Foaie verzuie de foc / Om cu noroc / Dumnezeu răbdător» (Clipe deocheate)

«Olarul fără lut / şi fără rouă / Foamete universală» (Destinul Clipei)

«Nebună de fericire / roua se înalţă / în vîrful picioarelor» (Lacrima de rouă)

“Licitaţie / La bordul Universului / Meduza / armator privat” (Moartea meduzei)

“Eul meu îşi culege / polen / de pe iarba ofilită” (Moartea Meduzei)

“Soarele ne livrează / gratuit / lumina dimineţii” (Zboruri uitate)

IOANA STUPARU

___________________

01 Iulie 2009 – Ion Stanciu: „Constelaţia miresmei“, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 2008 (A.I. Brumaru)

Debutând de timpuriu (a fost descoperit, în anii 70, ca elev – era atunci sfios şi neajutorat în treburile lumeşti, vivant însă şi inspirat – de  venerabilul Gherghinescu Vania, scriitorul emblematic al Braşovului, şi ocrotit sub aripa villonescului George Boitor), Ion Stanciu nu tipăreşte totuşi, până la pasul în vârsta a doua, ca om la casa lui, tată de copii şi profesor de Filosofie la Buzău, mai mult de trei volume, între care doar două cărţi de poezie, e drept că prima, Despre uimire (Editura Cartea Românească, 1975), va fi premiată de Uniunea Scriitorilor, cea de a doua (Fiinţa concretă) urmându-i destul de repede, în 1979. Apoi poetul a tăcut mai mult de două decenii, până la eseul amplu, Mihai Eminescu. Un sistem de filosofie politică românească (Editura Rafet, 2000). Despre lirica lui Ion Stanciu s-au exprimat, în epocă, de regulă laudativ, poeţii Dinu Flămând şi Petru M.Haş, criticii N. Steinhardt, Laurenţiu Ulici, N.Ciobanu i-au dedicat cuvinte de apreciere în reviste şi în culegeri de cronici. Astfel, i se vor remarca vecinătatea cu esenţele („În jurul muntelui şi-au aşezat tabăra lor sobră esenţele…”), apelul la „luciditatea conştiinţei poetice”, salvarea, în „poeme de o tăietură modernă”, a unor teme „aparent desuete” (Petru M.Haş), „o poezie inteligentă, de subtilă sensibilitate, poezie de poet cultivat” (Dinu Flămând), „uimirea adolescentină” sublimată „în act conştient de contemplare şi meditaţie” (N.Ciobanu), „graţiile unui câmpenesc discret şi cu toate fulgerele unei viziuni dionisiace şi nefăţarnice a lumii” (N.Steinhardt), în fine, Ion Stanciu, scrie Laurenţiu Ulici în Prima Verba I (1978), e „o mare promisiune a generaţiei tinere”. La rându-mi, observam, în revista „Astra” din noiembrie 1979, „percepţia originarului”,”telurismul gros şi expresia biruitoare, alimentate de un crez neclinitit în forţa generatoare şi în principiul de fecunditate absolută a naturii”, considerând Despre uimire drept un „imn al nesfârşirii”.

A treia carte de poeme a lui Ion Stanciu, Constelaţia miresmei, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 2008 (un titlu, ne previne autorul, inspirat de elegiile lui Rainer Maria Rilke, vezi „…Universul în care ne mistuim mai păstrează oare mireasma noastră ?”) perpetuează o parte din temele anterioare: chemarea adâncurilor obscure, ce iluminează cu graiul lor enigmatic gândul şi vorbirea poetului; absolutul misterios de dincolo de cuvinte care, de nepătruns fiind, nu vorbeşte decât rănindu-le, dar care va îngrozi de aceea (ne încredinţează autorul într-un eminent poem), neiubindu-le, fiindu-le adică străin, până şi nemişcarea şi neantul: „El este întotdeauna între tulpinile înalte/ale ideilor…/se ridică din solul putred/de frunzişuri şi aripi.//aici florile care răsar/nu au niciodată un contur clar,/pentru că nebuloasa este/conceptul preciziei lui:/ca şi purgatoriul lui Dante./el este rană de vis pentru/fiecare cuvânt…/este un vânat ce numai cu armele/subţiri, izvorâte din tâmpla sa,/poate fi doborât.// este cel care niciodată nu pregetă -/dat odată pentru totdeauna/cum este raza -/este coerenţa astrală/a omului, a animalului şi a pietrei,/cea care-i suflă încremenirii/şi nimicului, în ochi, groaza!//este acela care răcoreşte/cu încheietura de aur a craniului său/izvorul de cuvinte al lumii/şi iată, pentru cele rebele şi pure, încă mai vorbeşte…/el este în genunchi în faţa oricărei naşteri,/binecuvântată de/ochiul strălucitor/din triunghi”(Poetul). Minunată definiţie a poetului şi a poeziei: arătări, iată, în lumea profană (a omului şi a pietrei) a privirii nesfârşite, întemeietoare de fiinţă, din geometria sacră a divinităţii. Substanţialitatea diversă, plurimorfă din volumele precedente (vezi îndeobşte Fiinţa concretă) aci se subţiază (precum în aceste delicate – nu mai puţin însărcinate ideistic – versuri: „îmbrac un râu şi iată-mă o piatră,/un susur vag mă biciuie pe limbă -/lucrarea mea-i lumină! tu arată/cum un impuls, cu totul te preschimbă.//pădurea asta, ce din voce-mi scapă/se-aşează-n dreapta ritmului ceresc -/în fiecare por ţărâna-mi crapă/şi sar afară râuri, precum copaci, şi cresc! – Îmbrac un râu), abstracţiunile nu vor da nici ele totuşi, în chip necontrolat, năvală, fără adică a se solidariza cu realul în aspectele cele mai concrete. Reflecţia e însoţită necontenit de imagine, oniricul cu semnificaţiile sale secrete se asociază vizionarismului din, aşa-zicând, veghea din regimul diurn, menită şi ea cercetării în straturile tainice ale fiinţei. Iată, în acest sens, un fragment din pătrunzătorul poem Întâi rămâne cuvântul: „cuvântul regăsit într-un târziu/se pierde-n văzduh ca o pasăre a gurii./se preface în ceaţă, în limba temută/ce vorbeşte cu pământ/încât trandafirii pot dormi/în sângele meu/până la gânguritul primului gând al copilăriei.//cuvântul regăsit este ca un dinte -/sparge coaja luminii./el este lumea,/mulţimea înfuriată,/care, precum peştii carnivori/rup şi mestecă murdăria lăsată/pe roua de pe buzele crinului./…/tu, cel înfăşat în uimire,/prieten al tuturor esenţelor -/înalt cât iarba,/dar atât de scund/la picioarele pietrei/…/fă-mă, cuvântule, nisipul tău,/pasărea gurii tale care/ciuguleşte nisipul tău!”

Dacă (aşa cum ne instruieşte estetica) artificiul artei e în egală măsură spontaneitatea ei, în poezia lui Ion Stanciu mişcarea aceasta de conaştere şi reciprocă susţinere este, iată, cât se poate de vădită: simplitatea spontaneităţii, repudierea afectării, a expresiei căutate vor trece firesc, defel premeditat, în meditaţia tare, complice, cel puţin, conceptelor, ori în rostirea directă aidoma unui enunţ de program (un program totuşi eminamente liric, ca, de pildă, orişice artă poetică): „se reazemă/întunericul de frunte -/stelele se cufundă sub pojghiţa razelor, în sunet,/dincolo de circumvoluţiuni,/ca într-o inimă.//aici este miezul/care destramă lumina/până la coaja ei – Ideea!//subţire înveliş/de sfiiciune/al lumii”(Fluier).

Originală, lirica din Constelaţia miresmei a lui Ion Stanciu îşi întemeiază şi-şi bizuie noutatea şi autenticitatea pe adecvarea limbajului la universul investigat, dar, în mai mare măsură, deja pe evidenţierea şi prezentarea – coerentă, sistematică – a acestui univers; lume ambiguă şi totdeodată unitară.

A.I. BRUMARU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s