30 Iulie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat“ (Ecaterina Chifu)

De ce revin şi recitesc mereu cartea „ Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat”? Cartea este oglinda sufletului lui Artur Silvestri. O recitesc cu multă plăcere, deoarece doresc să retrăiesc ca şi autorul, frumuseţea clipelor în care el a trăit zile de neuitat şi a descoperit, ca şi noi, frumuseţea lumii cunoscute. Şi cum să nu ne regăsim în aceste pagini, când descoperim că am gândit şi am simţit la fel cu o fiinţă pe care nu am întâlnit-o niciodată, autorul volumului? Artur Silvestri, cel care a dat multora speranţe şi imboldul de a scrie literatură, a aşternut pe hârtie amintiri emoţionante, a lăsat pentru posteritate impresiile inedite ale vieţii cotidiene, în care totul este aşa de viu, de fumos colorat, totul palpită şi intră în rezonanţă cu inima autorului. Este o lume magică, plină de frumseţe şi de culoare, de muzicalitate, redată în cuvinte mişcătoare, căci ne face să retrăim şi noi aceleaşi emoţii avute poate în aceleaşi locuri descrise de autor. Suntem, împreună cu autorul impresionaţi de lumea miniaturală a insectelor sau în cea plină de tandreţe a animalelor, cea plină de culoare a florilor sau arborilor, vedem, până la durere, frumuseţea trandafirului înflorit, ne plimbăm prin dulcea lumină a sudului Franţei pe Canal du Midi şi asistăm la jocul vidrelor în apă, ne înfioară moartea unui porumbel sau ne plimbăm pe străzi şi parcuri cunoscute din Bucureşti.

Parcă  ne deşteptăm din vis, căci vedem că un scriitor cu inimă de poet a aşternut pe hârtie acel miracol ce ne-a impresionat şi pe noi „în zile de neuitat” când am fi vrut să spunem: ”Clipă, opreşte-te!”. Şi noi am tresărit, când, în tumultul cotidian, auzim un stol de vrăbii care, prin larma lor, parcă ne face să simţim încă o dată frumuseţea lumii de lângă noi.  Magie a naturii şi magie a cuvântului, ambele converg spre a ne reda acel farmec „dureros de dulce” cum spunea Eminescu. Şi, citind, noi suntem acolo, pe malul mării, contemplând, ca şi autorul, acea zbatere a valurilor permanentă care nu lasă să-i pătrundem misterul şi trăim un sentiment „atât de viu, acut, tulburător”.

Frapant este faptul că noi descoperim că altcineva a spus lumii ceea ce am simţit şi am gândit noi cândva, fapt ce face ca opera lui Artur Silvestri să treacă în universalitate. Evocând micile îndeletniciri ale unui scriitor, paginile ne fac să ne gândim la lumea fascinantă ce poate să apară de sub pana unui creator. Un suflet frumos, care a cultivat frumosul în arta scrisului, care a valorificat ceea ce alţii au creat, încurajându-i mereu să scrie pentru a construi acea „Românie tainică”,  cea a spiritului,  Artur Silvestri ne-a lăsat în aceste pagini portretul său moral.

Frumuseţea lumii cunoscute” este o carte ce ne lasă nostalgie în suflet, căci autorul aminteşte de multe ori trecerea ireversibilă a timpului, cu impactul lui implacabil.

Mirajul lumii evocate în aceste pagini ne vrăjeşte, căci cuvintele au puteri sugestive. Amintesc doar scrisoarea primită de autor de la un prieten din Mehedinţi care spunea că „doar pădurea îl linişteşte”,fapt ce a adus în amintirea scriitorului acel „Ceahlău”, leagăn de adevărată fericire, aşa cum şi noi vibrăm la frumuseţea locurilor natale.

Cartea mi-a stârnit dragi amintiri, căci am cunoscut, ca şi autorul, aceleaşi locuri din sudul Franţei cu lumina lor de vis, am stat, ca şi el pe cheiul „Paul Valléry” la Sète, chiar în acelaşi an, dar am cunoscut acel oraş mediteranian într-o lumină strălucitoare, care se reflecta în valurile mării în mii de oglinzi rotunde, am privit cimitirul marin şi teatrul de pe malul mării în acea Veneţie a Franţei şi îmi pot imagina acum acel loc, văzut de Artur Silvestri printr-o perdea a unei ploi mărunte, ca la noi, la munte. Am simţit ca şi autorul acea „meteorologie fluidă, asemenea psihologiei omului”. Vedeam ca şi el lanurile de lavandă mov sau raţele sălbatece de pe Canal du Midi şi aveam un sentiment de tristeţe, căci îmi aminteam cum priveam până la extaz, pe lacurile de un albastru închis din Delta Rhonului, acea strălucire a cârdurilor nesfârşite de flamengo roz, apariţii de vis în dulcea lumină din jurul Marsiliei, peisaj ce îmi umplea sufletul de bucurie..

Toate aceste repere ale existenţei terestre a lui  Artur Silvestri fac din viaţă poezie, sporesc frumuseţea clipei trăite, prin amplificarea la infinit a unei fericiri trăită cândva.

Câţi nu am mers fără ţintă, ca şi autorul, doar pentru plăcerea de a contempla, de vedea prelungindu-se „ceasul dilatat al amiezii”?  într-un „septembrie elegiac” în oraşul capitală, oraş pe care l-a iubit aşa de mult Artur Silvestri, el, care a observat ca mulţi alţii farmecul deosebit al primăverilor şi toamnelor bucureştene. Erau „clipe lungi, de voluptate fără nume” când şi căţeii adormiţi pe trotuar păreau „o hieroglifă a zilei indescriptibile” De  ce „indescriptibilă”? Poate că era una „din zilele de neuitat” care mai avea multe de spus autorului. Şi tot într-o zi de neuitat mergeam, ca şi el în Parcul Cişmigiu, unde „timpul zace concentrat” De ce a avut, ca şi noi, sentimentul că acolo timpul parcă se opreşte în loc, că acea lumea vegetală ne face să trăim un alt timp, un timp al reveriei, un timp al iubirii, un timp al frumuseţii eterne? Impresionat de frumuseţea Herăstrăului, văzut peste timp, autorul face următoarea însemnare: ”Treceam de fapt, prin două meditaţii diferite, definind nu ani, ci  lumi”.

Şi Artur Silvestri s-a înfiorat ca şi noi de strigătul pescăruşilor peste oraşul lui Bucur, atât de straniu parcă, având chemări bizare, „mesaje ininteligibile ”făcând o potrivire tulburătoare între glasurile acelor păsări de apă şi nouri plumburii. Altădată, ascultând glasul ploii privită prin geam, a fost impresionat de acel tablou straniu „de vegetaţie parcă desenată şi fără timp, poate mumificată”. În noi a rămas însă acea „scânteiere de apă” şi toată această frumseţe care era amplificată şi avea profunzime tocmai datorită „foşnetelor muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării”  Prin acest Bucureşti, cu beţia de culori ale toamnei, trec stoluri de păsări călătoare care lasă autorul „îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului” .Dar tot aici, un stol de vrăbiuţe ţin un „concert al bucuriei, minute fără sfârşit” ca şi fâlfâitul aripilor unor porumbei la fereastră care  îl fac să revină din visare.

Un om cu sensibilitatea lui Artur Silvestri ni se confesează, că să ne pătrundem mai mult de sufletul lui tandru, când vorbea cu brăduţul, cu florile din grădina lui.  Şi tot imagini sculptate parcă, aduc sub priviri o „toamnă lungă… cu o bogăţie de lumină ce adaugă o frumuseţe nouă memoriei noastre, care, până la urmă este tot ce ne poate rămâne”. Şi încheie cu o frază pe care am vrea s-o repetăm, scandând silabele. ”Culorile simple, puternice, triste, se adaugă luminii zilei de neuitat.”

Este concluzia autorului că, din această lumea, ceea ce rămâne este doar sentimentul, sentimentul  ce ne leagă de alţii, de locuri şi fiinţe dragi de tot ce  dă „frumuseţe lumii cunoscute” o lume de farmecul căreia  ne lăsăm  mereu pătrunşi.

06.05.2010

Prof. .CHIFU ECATERINA

_______________

29 Iulie 2010 – Al. Florin Ţene: „Cu inima în palmă“, Ed Contrafort, Craiova (Petru Birău)

Recenta carte publicată de scriitorul Al Florin Ţene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulată ,,Cu inima în palmă”, reprezintă istoria formării unui scriitor autentic, cu parcursul său remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic,  împlinit prin constituirea unei instituţii de cultură cum este Liga Scriitorilor din România şi potenţialul acesteia de a capacita şi susţine relaţii de promovare culturală reciprocă (aşa cum este fructuoasa colaborare cu Asociaţia Română pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevată în această carte gândirea, concepţiile despre viaţă, literatură şi artă ale unui scriitor şi promotor cultural reprezentativ pentru cultura română contemporană.

Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palmă” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esenţială a demersului literar artistic contemporan, desfăşurat pe parcursul a peste cinci decenii în ţara noastră, precum şi raportarea sa la fenomenul literar internaţional, într-o viziune ce denotă studiul amplu întreprins de autor în cunoaşterea contextului cultural actual şi intuiţia prefigurării direcţiilor avangardiste viabile.

Cele şase dialoguri cu Al Florin Ţene, realizate de Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria- Diana Popescu şi Elisabeta Iosif, dezvăluie în primul rând convingerea scriitorului Al Florin Ţene că omul are un destin individual, încredinţat de Dumnezeu, care poate fi într-o măsură schimbat de atitudinea sau comportamentul individului: ,,Când ne naştem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete, pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucăm rolul primit. Oamenii de ştiinţă spun că pecetea pusă de Dumnezeu se numeşte ADN. Însă acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin voinţă proprie.” (pag. 23)

Fără prezenţa momentului excluderii din Uniunea Scriitorilor în destinul scriitorului Al Florin Ţene, nu ar fi fost posibilă înfiinţarea Ligii Scriitorilor din România, pentru că istoria nu cuprinde nici o minimă combinaţie sau permutare implicată de vre-un ,,dacă”, istoria însumează strict doar evenimentele care au avut loc.

Deasemenea Liga Scriitorilor din România nu ar fi fost înfiinţată dacă Al Florin Ţene intervenea în destinul lui şi printr-o atitudine de revoltă sau marcat de o stare depresivă ar fi renunţat la scris, dar scriitorul şi-a acceptat şi urmat destinul.

În al treilea rând Liga Scriitorilor Români nu ar fi luat fiinţă dacă la momentul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, Al Florin Ţene nu ar fi avut o activitate literară bogată, prin care să fie cunoscut şi o operă litrară viabilă, în care trilogia ,,Insula viscolului” este un roman ce stă la loc de cinste, alături de volumele de versuri, fără această operă nu era posibil ca scriitorul să atragă în jurul său, în doar 2 ani, o multitudine de creatori (constituiţi în 22 de filiale în ţară şi 12 în străinătate), ar fi atras poate doar câţiva scriitori marcaţi de diferite nemulţumiri, care apoi ar fi renunţat, dar aşa cum am specificat istoria nu acceptă termenul ,,dacă”, iar Liga Scriitorilor din România există şi are o istorie datorită lui Dumnezeu care a trasat un destin literar şi unui scriitor care şi l-a asumat.

Un important aspect relevat de cartea ,,Cu inima în palmă” îl reprezintă concepţiile literare şi percepţia asupra scopului vieţii, formulate de scriitorul Al Florin Ţene în exprimări aparent simple, dar care cuprind adevăratele comori de cuget înţelept, disimulate în spiritualitatea autorului. Voi reda aici patru dintre aceste esenţe de vastă experienţă intelectuală şi umană: ,,De mic îmi plăcea să pătrund frumuseţea obiectelor.Le priveam altfel decât prietenii buni la matematică. Ei urmăreau cunoaşterea adevărului, pe când eu urmăream înţelegerea frumosului.”(pag. 16)

,,Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat.” (pag. 34)

,,…opiniile criticilor sunt doar părerile lor fie şi de cititori avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna. Şi mai uită încă ceva: că noutăţile care au supravieţuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fără excepţie, tocmai cele care diferă cel mai puţin de ceea ce se numeşte vechi.” (pag. 32)

,,Nu pot spune că nu sunt fericit. Eu ştiu că sunt, fiindcă esenţa vieţii nu este să fii, ci să ştii că eşti fericit.” (pag. 6)

În încheierea aceastei  prezentări a cărţii ,,Cu inima în palmă” redau  şi viziunea autorului ei asupra viitorului culturii româneşti în contextul european şi internaţional: ,,Deocamdată nu avem valori culturale exportabile şi competitive. În afară de Brâncuşi, Eliade, Cioran şi alţi câţiva, şi aceştia formaţi în afara ţării…Literatura pe care o promovăm nu trebuie să fie scrisă cu mentalitatea scriitorului care a trăit în comunism, deoarece opera aceasta nu poate fi înţeleasă de cititorii care nu au trăit experienţa dramatică prin care am trecut.” (pag. 10)

Toate aceste idei, exprimate sincer de scriitorul Al Florin Ţene, fac din cartea ,,Cu inima în palmă” un document edificator pentru înţelegerea conceptelor ce stau la baza creaţiei literare autentice, care se preconizează că se va dezvolta prin demersul artistic elaborat în viitor.

PETRU BIRĂU

___________________

28 Iulie 2010 – Dumitru Cerna: „Panait Cerna, scepticul luminos“, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2009 (Maria Vaida)

Poetului Panait Cerna i-au fost consacrate numeroase studii monografice, mai ales din deceniul patru al secolului XX, semnate de critici români sau străini, iubitori de poezie, poate chiar datorate destinului tragic al poetului dobrogean, care acţionează cu atracţie fascinantă asupra lectorilor. Cercetări temeinice asupra vieţii sau operei lui Panait Cerna au semnat : Lucian Predescu (1933), Marcello Camilucci (1935), Ion Cheşcă (1935), Hristo Kapitanov (1936), George Dumitrescu (1939), Luiza M.Ungureanu (1955), Aurel Munteanu (1974), Valeriu Râpeanu (2006), Olimpiu Vladimirov (2006) şi, iată, altă valoroasă monografie semnată de poetul Dumitru Cerna, realizată cu un spirit de devoţiune demn de toată lauda, amplă, sintetizatoare, ce completează lista precedentelor nume. Lucrarea lui Dumitru Cerna (Panait Cerna, Scepticul luminos, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, 470 de pagini) este teza de doctorat a autorului, realizată sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Cubleşan la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, titlu conferit cu distincţia cum laude, în 2007.

Documentarea vastă a autorului se aşează firesc pe o suită de evocări nostalgice ale satului dobrogean de altădată, de care autorul se simte legat cu cele mai profunde rădăcini, motiv pentru care a apelat şi la semnătura cu numele Cerna. Fixarea moştenirii spirituale a poetul monografiat în satul copilăriei este plină de emoţie şi nostalgie, iar autorul vorbeşte din perspectiva unui cunoscător, fie că se referă la măslinul Cernei, la ceremonialul nunţii şi al botezului, la şcoala din sat, la biserică sau la împrejurimi, la oamenii de acolo, printre care o întrezărim parcă şi pe mama autorului, prin ochiul naratorului omniscient. Descrierea Mariei Taşcu, mama poetului Panait Cerna, eleva ce s-a îndrăgostit de învăţătorul ei, este un portret viu, cald şi luminos, o duioasă evocare, o icoană din vremi trecute, unde regăsim chipul tinerei mame meglene… Biografia poetului monografiat este făcută minuţios şi cu anume graţie specifică scrierilor lui Dumitru Cerna; locurile natale sunt prezentate pitoresc, sobru, dar afectiv în egală măsură, nu lipsesc detaliile etnografice, sociologice, dar nici polemicile referitoare la data naşterii, componenţa familiei, debutul, toate aspectele evidenţiind documentarea bibliograficå temeinică, pe parcursul unor ani, dar şi pe teren, la faţa locului, în Dobrogea atât de dragă lui Dumitru Cerna, în satul său natal.

Capitolele lucrării (10 şi o Addenda) demonstrează capacitatea autorului de a realiza o transcendenţă de la reconstituirea documentară a biografiei unui tânăr poet considerat genial, la dovada capacităţii propriei forţe creatoare, stabilind coordonatele unei existenţe tragice prin largi respirări de istorie literară, prin valorificarea unor studii inedite, prin evidenţierea temei religioase în lirica lui Panait Cerna, situând opera acestuia în zona iubirii, privită din vasta ei perspectivă biblică şi, reuşind astfel să scoată de sub confiscarea ideologică a vechiului regim lirica de idei a poetului dobrogean.  Autorul Dumitru Cerna şi tizul său Panait sunt două jumătăţi ale aceleiaşi sfere dobrogene, iar monografia devine cea mai valoroasă din câte au apărut până în prezent, o lucrare doctă, mai mult decât un exerciţiu academic formal, revelatoare, profundă şi aureolată cu un cald sentiment al fraternităţii întru creaţie, o carte frumoasă de la pagina de titlu (superbă metaforă nucleu) şi până la  coperta patru (imaginea frumoasei Cerna).

Prof. dr. MARIA VAIDA

____________________

27 Iulie 2010 – Ionuţ Caragea: „Guru amnezic“, Editura Fides, Iaşi, 2009, prefaţă de Constantin Miu şi postfaţă de Angela Furtună (Cezarina Adamescu)

Noul volum de versuri al poetului Ionuţ Caragea, „Guru amnezic”, apărut la Editura Fides, Iaşi, 2009 confirmă vocaţia de căutător în materia arzătoare a Cuvântului, ca-n izvoarele freatice ale neliniştii, cu ochii mâinilor scormonind

prin zăpada în flăcări. Şi de data aceasta autorul propune o poetică a meditaţiei profunde şi a trăirilor lăuntrice obţinută în urma unei purificări spirituale, a unei abluţiuni cu apă lustrală şi a unui catharsis la care se poate accede după zile şi nopţi de luptă cu tine însuţi.

La „clipa de liniştită durere” – s-au adăugat umbre care „pleacă la drum” cu umerii lăsaţi, dincolo de porţile caselor, departe, lăsând în urmă „umbre/ dragoste/ umbre” (Este o clipă de liniştită durere).

Acestei clipe îi răspunde doar „ecoul absurdului” – când poetul ia asupra sa „foamea altora/ durerile şi supărările lor/ eşecuri deziluzii drumuri neterminate/ speranţe rămase datoare trecutului/ apusuri îmbibate de otrava neagră a viselor” (Ecoul absurdului), de aici vocaţia sa jertfelnică şi în acelaşi timp, soteriologică, taumaturgică.

Doar lui îi este proprie acea „singurătate pe patul lui procust” (Ecoul absurdului).

Cu o intuiţie extraordinară, doar el, poetul cunoaşte „cine suntem cu adevărat” şi mai ales, „în acest timp cu ipotecă pe trup/ şi datorie pe suflet/ cuvântul, da, cuvântul/ umblă cu ferocitate prin lume / scăpat din lesa divinei tragedii.” (Ferocitatea cuvântului).

În pofida asumării unei responsabilităţi enorme, jertfelnice şi în felul acesta, mântuitoare, poetul îşi păstrează spaţiul însingurării sale intact „departe de orice urmă de îndoială” – în care îşi făureşte artizanal, cu reverenţă, pradă grimaselor din oglindă, din propria fiinţă, amestecul magic de salivă,  fibre, sevă şi sânge, celule vii şi celule moarte, pânza care-l apără, dar care-i serveşte totodată drept capcană pentru inoportuni: „pământ/ crisalide şi fluturi în plasa/ paingului orb” (Pământ, crisalide şi fluturi).

El e agresat şi agresor în aceeaşi măsură. Consumând hălci întregi din pământul de sine precum vulturul din pulpa lui Făt-Frumos, el se-mplineşte cu fiecare muşcătură şi sorbitură din propriul sânge, din propria sevă ca din apa vie menită să trezească voinicul din moarte şi să-i redea puterile slăbite în lupta cu balaurul ori cu hidrele veacului.

E cel puţin stranie această capacitate de refacere, de (re)înflorire şi rodire din nou după seceta şi moleşeala inerentă a firii.

De fapt, vlaga îi vine din duh, din spiritul de dăruire după principiul steinhardt-ian după care, cu cât dăruieşti, cu atât vei primi mai mult, principiu cristic, de altfel.

Să  fim înţeleşi, Ionuţ Caragea nu propovăduieşte fuga din lume, mediu neprielnic creaţiei, nici izolarea în deşertul gândirii şi al meditaţiei, retragerea în „cercul strâmt”, pentru a zămisli opere durabile, ci, liberul salt în nemărginirea cuvântului pe care-l foloseşte drept suport imperios necesar. El practică ca pe-un exerciţiu trupesc şi mintal, străpungerea cercului, dar păstrarea percepţiei asupra luminii în care omul se înveşmântă şi cu care se nutreşte şi bea din ea cu lăcomie ca din fântâna vieţii, până şuviţele ei i se scurg pe la colţurile gurii, spre bărbie. Şi aşa, leoarcă de luminile lumii care-l aureolează, poetul purifică şi-şi creează totodată crisalida în care va sălăşlui până la stadiul de fluture.

Sfărâmarea crisalidei şi zborul cu aripi jilave, legat de sfoara cuvântului din care s-a zămislit, – e crugul fiecăruia şi el poate fi înalt sau pitic, un zbor cu aripi împrumutate ca un cântec sublim îngânat de mâinile copiilor surdo-muţi,  sau un crug pe o traiectorie proprie.

Despre Ionuţ Caragea se poate spune orice  lucru superfluu, dar nu  că şi-a ales drumuri bătătorite pe care să peregrineze. Dinadins parcă, drumurile lui sunt  virgine şi el trebuie să le străbată cu o sabie-n mână, să-şi croiască drum printre hârtoape şi tărâmuri indigene. El este în felul acesta pionier, deschizător de drumuri neştiute şi neumblate, atât de original, atât de inimitabil încât şochează la prima vedere. Îţi trebuie timp şi curaj precum şi aer-de-legătură, ca să te obişnuieşti cu înaltul său rarefiat şi tare, în care zboară doar păsări măiestre.

Şi până să-l ajungi, îl pierzi din ochi, fiindcă el face orice altceva dar nu stă pe loc, nu te aşteaptă şi nu se întoarce din cale, n-ai încotro şi trebuie să ţii pasul.

Ionuţ  Caragea nu cunoaşte în calea versului său stăvilare. El năvăleşte tumultuos, teribil, grăbit, mânat de o stare de urgenţă lirică, înarmat cu abilitate, măiestrie, har, aplomb, impetuozitate. Autorul susţine că „dragostea/ unicul perpetuum mobile” (Perpetuum mobile).

Poezia care dă titlul emblematic al volumului este o parabolă a vieţii pândită şi primejduită de neînduplecatul timp „traficant de nisip/ în spaţiul îngust/ al clepsidrei” – metamorfozat în  guru amnezic,  ”posesor al secundelor adunate-ntr-o sectă” „ca morţii-n cimitir/  aşteptând numărătoarea inversă” (Guru amnezic).

O foarte frumoasă poezie de dragoste este În altă viaţă am fost râu. Empatia salcie-râu şi chiar entropia lor născându-se din neliniştea lacrimei, femeie-bărbat, cele două principii, aceleaşi şi totuşi diferite, care se completează şi se îmbină armonios, se atrag şi se resping, se caută şi se unesc, a căror separare doare fizic şi psihic, este grăitoare.

Nimeni nu e de neînlocuit, cu toate acestea, există fiinţe, făpturi, pe care nu le putem înlocui cu nimeni şi cu nimic – cum ar fi mama şi iubirea dintâi – un alt paradox al vieţii. Viaţa curge şi totuşi stă pe loc, în anumite împrejurări, încremenită, transformată, sărăcită şi îmbunătăţită în aceeaşi măsură, păstrând doar adierea, mireasma imaginii dintâi: „n-am mai privit malurile/ până când o femeie necunoscută/ privind prin mine pietrele/ a vrut să afle rostul pământului/ şi s-a lăsat să cadă/ ca o pană de codobatură/ ca o frunză de salcie” (În altă viaţă am fost râu).

Ionuţ  Caragea uzitează adesea terminologia filozofiilor orientale de tip buddhist  şi multe versuri iau aspectul unor frânturi din această înţelepciune: „viaţa îşi leapădă karma/ ca o piele de şarpe”

Gândirea poetică panseistă a  lui Ionuţ Caragea îşi are izvorul, desigur, în trăirile sale, fiindcă el scrie o poezie senzuală, genuină şi meditativă în acelaşi timp, un amestec de sacru şi profan, de materie şi spirit, de concret şi inefabil, lumesc şi ceresc se îmbină şi se cunună în chip fericit şi senzual precum se sărută bolta cu apa la orizont.

Ex. „fericirea e lacrima/ prohibită de zei”; „nu mai contează nimic/ doar legea şi ordinea/ chiar dacă sufletul nostru venetic/ cerşeşte în haosul cărnii” (Îngeri cu maturizare forţată); „inima mea/ pioneză pe harta lumii” (Sensul vieţii); viaţa/ doar o mirare/ între două ascunderi” (Sensul vieţii).

Şi cu toate acestea, „între abis şi-nălţare// sufletul meu/ şarpe de aer strecurându-se/ printre umbre speriate/ umbre răstălmăcind/ necuprinsul”(Sensul vieţii).

Şi ce chip dă Ionuţ Caragea morţii:

graţioasă moartea se plimbă/ ca o lebădă neagră” (Sensul vieţii). Ori: „moartea este singurul geniu/ în mânuirea timpului/ bumerang” (Singurul geniu).

Continua căutare a cuvântului potrivit, a miracolului rostit sau scris, este pentru Ionuţ Caragea expresia plenară a poeziei care uneori ia proporţii dramatice: „de ce? De ce m-ai părăsit cuvântule?/ nici un răspuns” (Punctul pe i) iar încrederea în cuvânt este starea sa de graţie şi mai ales, garanţia că aflându-se în slujba cuvântului, poetul îşi îndeplineşte karma: „i a mai apărut o vreme/ doar celor apropiaţi/ spunându-le să creadă mereu în cuvânt/ şi în fiul cuvântului/ şi în iubirea/ cu punctul pe i” (Punctul pe i).

De fapt, punctul pe i este pentru toţi, iubirea.

Ionuţ  Caragea dă o sumă de definiţii morţii, cu toate metaforice, inspirate, pentru a-i sublima astfel grozăvia:

Viaţa este doar un sevraj/ între două doze de moarte” – cea mai reuşită, de o adâncime profundă (Sevraj între două doze de moarte).

Şi poate că are dreptate poetul când spune că moartea este Singurul geniu: moartea este singurul geniu / în mânuirea timpului / bumerang / coasă pe grumazul destinului / semn de întrebare / la sfârşitul unei propoziţii / vampir sorbind lumina spaţiilor înguste/ şi transpira]ia celor înlănţuiţi în rut /  sfidând gravitaţia cu zboruri înalte sau umbre/ filtrând aerul alveolelor pulmonare / şi aerul fiecărui cavou / plin de umezeală / şi mirosuri apocaliptice () /moartea este singurul geniu /în umplerea tuturor spaţiilor goale / dintre oameni şi îngeri / dintre cer şi pământ / dintre stele şi râurile negre / dintre toate lucrurile văzute şi nevăzute.

Ionuţ Caragea cel adevărat se află în poemul  „O patrie şi un mormânt” – în care îşi dă întreaga măsură a simţământului patriotic care-l animă: O patrie şi un mormânt -: „trăiesc durerea unei patrii/ ca într-un sacru legământ;/ printre ventricule şi atrii / acelaşi sânge curge – sfânt/ trăiesc, privirea mi-e departe,/ spre marea mea, spre răsărit; / trăiesc şi în această carte,/ de-atâtea versuri răstignit./ trăiesc aceeaşi melodramă / prin vise şi prin alte vieţi,/ ca plânsul unui dor de mamă,/  ca roua unei dimineţi./ trăiesc cu ochii şi cu gândul / la tot ce-a fost şi ce va fi; / trăiesc, când se termină rândul, / pe firul unei agonii./ trăiesc blestemu-nstrăinării / prin alte lumi rătăcitor;/ necunoscut sau dat uitării…/ pe care limbă vreţi să mor?”

Este o superbă poezie patriotică în care răzbate, cum altfel? dorul şi înstrăinarea de meleagul în care a văzut lumina. Versul care-l răstigneşte este, de fapt, dorul, neliniştea, chemarea rădăcinilor pe care le înţeleg  şi le simt aproape cei plecaţi departe.

Metafora unui guru înţelept oriental, creator de şcoală şi modelor de discipoli (care şi-a pierdut memoria!!!) duce cu gândul la o lume rătăcită, bolnavă, care şi-a pierdut reperele morale, reperele de conştiinţă, a încurcat   cărările, se află-n răscruci şi orbecăie-n ceaţă, caută în cu totul altă parte sensul vieţii şi nu găseşte aproape niciodată răspunsul. De aici, angoasa, anxietatea, care duc, inevitabil, la paranoia, la schizofrenie, debusolare, confuzie, rătăcire totală, aşa cum trăim azi, îndeobşte.Şi până la filozofiile orientului, ne-am pierdut sensul creştin al propriei mântuiri.

Titlul volumului este emblematic pentru lumea de azi şi pentru vremurile pe care le trăim şi-n care ne afundăm clipă de clipă, ca-n labirintul vegetal plin cu plante ornamentale uriaşe, estetice şi ucigătoare care-şi întind tentaculele şi ne sugrumă.

O viziune sumbră  şi lucidă asupra prezentului şi  în chip deosebit, asupra viitorului, ceea ce sporeşte angoasa. Doar luminişul iubirii ne mai poate salva.

Ionuţ  Caragea este un poet de sorginte romantică, dansând pe gheaţa artificială  a lucidităţii. El nu are timp de admirat şi de pictat peisaje-n cuvinte frumoase. Existenţa lui e în continuă stare de urgenţă şi de legitimitate. El se apără scriind, se apără prin cuvânt de Cuvânt, de monştrii urâtului, de întuneric, de insomnie, de răceală şi de frică de moarte, îşi ia gardă de corp tot Cuvântul, şi când toate măsurile de precauţie au fost luate, constată că e un luptător  cu propriul cuvânt care stă la pândă şi-i măsoară orice mişcare. Toate stihiile sunt răscolite şi omul stă singur împotriva lor. E vorba şi aici de opera care-şi devoră autorul, de personajul care-şi ucide creatorul, ca-n atâtea filme de ficţiune. Trebuie să ştii să stăpâneşti la perfecţie arta disimulării, a îngenuncherii şi supunerii cuvântului care uneori e atât de puternic încât poate da naştere şi poate ucide. Se pare că în această încleştare, când poetul când cuvântul ies învingători. Revolta cuvântului împotriva celui care i-a dat naştere este o temă recurentă şi foarte ispititoare pentru scriitori.

Între apărare şi ofensivă nu prea e timp de gândire. Trebuie acţionat cu discernământ şi abilitate. Şi, în cele din urmă, constaţi cu surprindere că nici un deznodământ nu s-a produs din pricina cuvântului, nici un dezastru. E doar un semnal de alarmă, că trebuie să închei pactul şi să obţii o pace vremelnică cu acesta, să ţi-l faci aliat, luptând pe aceeaşi baricadă.

Cu toată luciditatea lui, Ionuţ Caragea se descoperă  adeseori aşa cum e, când se priveşte-n oglindă, nu aşa cum îl privesc cei mai mulţi: el e un romantic cu o aprigă nevoie de tandreţe.

Uneori  poetul se simte dezarmat în faţa cuvintelor care se materializează şi tind să-şi impună voinţa, să-l dirijeze; alteori simte că nu are destule argumente „ca să-mi exprim toată tăcerea, toată lipsa ta”.

Stilul aforistic din poezia Fidelitate duce cu gândul la străfulgerările de blitz nipone sub formă de haiku sau tanka, ori alte forme tradiţionale de poezie, chiar dacă nu păstrează rigoarea formală:

„merg cu umbra mea/ câine cu limba/ tăiată”;

„nici un cuvânt/ nu ne ameninţă dragostea”;

„vântul vorbeşte/ cu pietrele/ despre secretul/ apei curgătoare”;

„în amurg/ moartea/ îşi potcoveşte/ fiarele” – acestea sunt doar patru secvenţe de stampe nipone.

Şi o invenţie, pe cât de nostimă, pe atât de originală în Poezeul cuvântului: „eu creez poezia / mai întâi în imaginaţia mea / ruptă din coasta unui gând/ apoi în măruntaiele mele/  amestecată cu sânge şi durere /  apoi născută pe gură / ca un fluture ieşit din stomac / eu / poezeul cuvântului / creez / poezia.

Despre lupta poetului cu armata cuvintelor, Ionuţ Caragea dă mărturie că nu e uşoară şi nu e de scurtă durată, ci e o încleştare  pe viaţă şi pe moarte, o luptă surdă, folosind fel de fel de arsenale, tactici şi strategii, pe teren deschis, în prima linie a frontului şi uneori în acel ţinut al nimănui, noland, unde nu se găseşte ţipenie şi unde poţi cădea retezat de un glonţ rătăcit, venind din tabăra adversă. Pentru că la mijloc este o redută greu de câştigat: nemurirea.

Poetul, veşnic treaz, veşnic la datorie, cu arma în mână, luptă corp la corp cu aceşti combatanţi cât frunză şi iarbă, iar ca să se apere nu are decât „mintea la pândă cu rana deschisă:

Stau cu mintea la pândă cu rana deschisă/ ca o floare carnivoră/ cuvintele trec prin sângele meu vin la sufletul meu/ să se-mbogăţească de sensuri/ iar eu lacom le-nchid printre vintre/ visând nemurirea/ dar cum să rezist cuvintele strigă lovesc/ îşi cer înapoi libertatea / mă lupt cu preţul vieţii mă lupt / fie-i pagina uşoară poemului/ pe care tocmai l-am ucis (Visând nemurirea).

Aceasta este o adevărată mărturie de credinţă literară despre misiunea poetului şi despre jertfa de sine în slujba patriei sale, Poezia, la fel cum odinioară, Nichita Stănescu a spus: „Limba română este patria mea”. „A scrie în limba română este ca o duminică”.

Tema fundamentală a vieţii şi a morţii, abordată în mai toate poemele, este de natură să-l preocupe  cât se poate de serios pe Ionuţ Caragea şi o tratează ca atare, cu cea mai mare responsabilitate:Niciodată nu luăm moartea în serios: „niciodată nu luăm moartea în serios / această prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă / oricât de pustii ar fi vieţile / ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă / ne dăm întâlnire cu umbrele / şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor / ajungem să credem că singura iubire / a fost să ne doară ceva / un semn divin o judecată cu porţile sărutului închise /  niciodată nu luăm moartea în serios /  fiorul acela ce trece prin şira spinării / ca o cădere în gol în propriul vis / în clipa aceea când atingem pământul / şi totul se cutremură / chiar şi pământul dinăuntru / mergem încolonaţi oameni şi umbre / fiecare ne dorim să fim altceva / într-un final şi unii şi alţii / suntem îngeri şi păsări negre / pe cerul din gura unui mort celebru” .

De altfel, temele filozofice şi psihologice abundă în lirica  acestui poet de excepţie: fiinţa, mirarea, teama, dihotomia umbră-lumină, cu accentul pe umbră,  vidul şi visul şi marginea visului, amintirea, materia, timpul ş.a.

Întrebarea-paradox pe care şi-o pune poetul este: „fragilitatea fiinţei mi-o sprijin/ de-un mare semn de-ntrebare:// oare teama de vid / e mai adâncă / decât vidul din mine? (/? poem inspirat din Echilibru de Viorel Zegheru).

Pentru ca în final, după scufundarea în vârful picioarelor în  „puţul fără fund” în „consistenţa materiei”, poetul să constate: „la gura timpului liniar/ sângele meu/ se varsă într-o mare de linişte” (/? Poem inspirat din Echilibru de Viorel Zegheru).

Ionuţ  Caragea îşi închipuie propriul poem ca pe un tren personal „cu locuri la geam” unde urcă oameni şi „împart o bucată de vreme” – şi coboară zâmbind cu speranţa că poate se vor mai întâlni  undeva-cândva şi pe el însuşi ca pe un impegat de mişcare schimbând acele la macaz la  „poemul meu ca un tren al întoarcerii/ un bătrân întrebând controlorul / de oraşul acela mic dintre munţi / de prima sa dragoste // poemul meu… î n d e p ă r t â n d u – s e / destin şerpuind prin orizontul lacom / şi totuşi nimic nu este pierdut / mai există trenuri rapide / ce trec prin vămile cerului // şi eu cel care unge roţile cuvintelor grele / cel care aşează şinele / pe drumuri neştiute de hoţii de trenuri // poemul meu ca un tren flămând de timp şi distanţe / accelerează neobosit // şi eu cel care se opreşte mirat / la ţărmul unei eternităţi fără trenuri…” (Poemul meu ca un tren).

Un frumos poem despre gramatica vieţii este scris în stil clasic şi relevă, din nou, crezul artistic al poetului care emite supoziţii „cu sânge de poet”:e viaţa şi subiect şi predicat / e punctul o cădere de cortină /şi noi suntem cuvinte de duzină /mergând pe-un curs firesc… premeditat / e viaţa şi adverb şi complement /e verbu-n care cercul se închide / şi noi suntem mirarea ce desfide / fatalitatea timpului prezent /e viaţa substantiv şi atribut /e numeral, pronume şi articol /şi noi suntem în viaţă… ce ridicol! /le ducem grija celor ce-au trecut /e viaţa adjectiv şi epitet / conjuncţii, interjecţii, prepoziţii… /iar noi suntem pe pagini supoziţii /ce se emit cu sânge de poet” (Supoziţii).

Nostalgia indusă de amintirea oraşului copilăriei e prezentă în poemul Abadonat: „ofrandă e gândul acesta viu/ într-un ritual al uitării”.

Singurătatea e şi ea o temă predilectă în lirica lui Ionuţ Caragea şi atunci, până şi cuvintele par de prisos şi poetul le-ar înlocui cu puritatea unei lacrimi de copil.

vine o vreme când zeul singurătăţii / coboară din paradisul cuvintelor  suspendate / răsfoieşte cărţile ca şi cum ar avea nevoie de suflet // şi mai vine o vreme/ când vrei să dai foc tuturor cărţilor / să priveşti o lacrimă cum curge pe obrazul/ unui copil şi să-i oferi sufletul tău / ca o batistă curată” (Alfabetul de oase al morţii) – Excelent spus! Subscriem.

Trăirile autentice ale lui Ionuţ Caragea sunt atât de adânci şi pilduitoare încât  s-ar putea aplica oricăruia dintre noi. Şi cu toate  că sunt personale, în ele te regăseşti şi asta-ţi face bine, te motivează în continuare, ştiind că altcineva îţi trăieşte propriile stări şi tu le trăieşti pe-ale altcuiva. E o empatie firească, un fel de feed-back care se verifică între poet-cititor-poet şi iar cititor.

Şi aceasta pentru că adevărurile rostite sunt foarte simple şi în inima lor se regăseşte miezul inimii noastre:

timpul se măsoară de la un cuvânt la altul / între cuvinte viaţa este la fel ca mortarul/ astfel se înalţă zidul dintre omul singur şi restul lumii / din când în când se ridică poarta grea / şi trec caravanele foamei // o atmosferă apăsătoare / ca şi cum  cineva ar pune impozit pe suflet / respiraţii din ce în ce mai greu de plătit / sângele trimis să inspecteze terenul / umbra ajunsă cu cuţitul la os” (Umbră ajunsă cu cuţitul la os).

E cel puţin ciudat cum  Umbra îşi află loc preponderent în lirica lui Ionuţ Caragea, în mai mare măsură decât Lumina şi aceasta pentru că Lumina se poate dobândi cu mult mai greu şi e de aceea, mai jinduită.  El le-a ridicat umbrelor un monument, e vorba desigur, de statui, de monumente, de chipuri de piatră, dar iată că, spune poetul: „nimeni nu varsă o lacrimă / la monumentul umbrelor” (Monumentul umbrelor).

Un poem admirabil este şi Casa cuvintelor, care merită citat integral pentru dezvăluirea tainicului laborator de creaţie al autorului:

numai poetul ştie câtă singurătate şi câtă tristeţe /este în casa cuvintelor sale /doar moartea suflă prin crăpăturile pereţilor / scrâşneşte când poetul păşeşte pe scări /sau când deschide vreo uşă /în timp ce chipuri mint în oglinzi şi femei /îmbătrânesc în portrete pe holuri întunecoase / numai poetul ştie când frigul pătrunde /în casa cuvintelor sale /  când inima i se strânge într-o poemă şi-aşteaptă /sosirea primăverii / odată cu cel mai vestit cititor /doar moartea albă scrâşneşte sub tălpile celor curioşi / grăbiţi să vadă chipul celui ce doarme /în marmura crucii /numai poetul ştie câtă dragoste /este în casa cuvintelor sale / când crengile bat în ferestre şi razele / soarelui timid înaintează prin istoria prafului /acolo din acel sâmbure de lumină / încolţeşte iluzia / numai poetul ştie câtă speranţă / este în casa cuvintelor sale/când zeii coboară prin vise cu dansuri /confeti şi măşti /acolo în carnavalul fericirii /şi moartea poartă o mască surâzătoare.

Timpul şi aşteptarea – alte două personaje principale ale poemelor lui Ionuţ Caragea şi în poemul Vânzătorul de ceasuri poetul încearcă să explice cum „Negociem cu nimicul şi devenim pietre / e şi asta o afacere până la urmă () Ceasul biologic merge la fix / nu degeaba am spus că fiecare om / este o rotiţă din pântecul marelui timp / acolo unde timpul timp / acolo unde timp / acolo unde / undeşi acest rafinat joc repetitiv cu accentul pe ultimul vers, sporeşte emoţia.

Ionuţ  Caragea – lucidul romantic şi teribil nu se poate ascunde printre movilele de cuvinte ca nişte ochi străbătând  întunericul „de dragul jocului / de-a v-aţi ascunselea / printre absenţe cu strigăte disperate  / cu ecoul întemniţat într-o bătaie de inimă (Extemporal).

Şi iată ce ne dezvăluie poetul:

în copacul sângelui meu înfloreşte o inimă / fructul dă în pârg / aşteaptă să fie muşcat / nimicul îşi croieşte  drum ca un vierme / prin carnea fragedă / femeile dorm / în cele patru morminte (În copacul sângelui meu)

Şi în final, o declaraţie şocantă în poemul Anticipez o mişcare:

scrisul este impredictibil şi rece / se hrăneşte cu timp şi cunoaştere / îl privesc şerpuind prin infinitul alb / şi-mi cobor urmăritorul condei // dacă încerc să anticipez o mişcare / se-nalţă şi îşi scuipă veninul / drept în ochii mei / orbindu-mă pentru o vreme.

Nu e deloc adevărat, aşa cum afirmă autorul, că scrisul său este impredictibil şi rece. E mai degrabă vorba despre terapie prin scris împotriva morţii, mici fragmente autobiografice dintr-un eseu despre autocunoaştere.

Ideatica sa este îmbogăţită de exerciţiu şi experienţă personală, de rafinament stilistic, pe care, fără parcimonie, poetul o împărtăşeşte. Sinceritatea este apanajul universului său liric, o sinceritate uneori crudă, frustă, care face bine ca un duş rece, vivifică şi înviorează. Ea scoate din lâncezeală trupurile şi sufletele molcuţe, le scutură şi le trimite în recunoaştere pentru a reconstitui lumea, aşa cum el a cunoscut-o şi nu aşa cum a devenit acum în faţa privirilor şi a simţurilor noastre.

Limbajul metaforic elevat şi subtil, propriu scrierilor sale, are darul de a uimi şi a stârni controverse. Uneori ai senzaţia că asişti la o dedublare, că poetul operează asupra lui însuşi incizii pe masa de vivisecţie şi totodată descrie cu minuţie toate stările prin care trece, la fel cum scriitorul maghiar Karinthy Frigyes şi-a radiografiat maladia din creier şi şi-a descris toate stările şi operaţia pe creier în cartea: „Călătorie în jurul craniului meu”. Şi face acest lucru pentru a-şi exorciza propria temere de finalul implacabil, în felul acesta trăind scanat pe computer, apoi pe calc în oglindă propriul sfârşit, pentru a se obişnui cu ideea nefiinţei, a nemişcării.

Oricum ar fi, poemele volumului Guru amnezic oferă o perspectivă lirică specială, de excepţie asupra vieţii, cu intrări şi ieşiri provizorii, dintr-un labirint vegetal numit existenţă, spre luminişul de unde survine fiinţa, acelaşi în care, la timp potrivit, ne vom întoarce.

Intensitatea trăirilor sale, dublată sau nu de o imagistică pe măsură, e de natură să ne confere o temă de meditaţie, un răgaz al gândirii şi o stare de confort interior pe care doar poezia de calitate ţi-l pot dărui.

Dar câte meandre stilistice sunt necesare pentru a construi acest pod de imagini care traversează o apă, doar poetul poate spune, sau nici el.

Mai curând, să lăsăm inefabilul să  vorbească în  locul nostru…

De multă vreme n-am mai avut privilegiul de a lectura o carte atât de complexă, de întreagă, de originală şi într-un cuvânt: remarcabilă!

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

18 decembrie 2009

_________________

26 Iulie 2010 – Toader T.Ungureanu: „Al cincilea anotimp“, editura Napoca Star, 2009 (Al. Florin Ţene)

Autor a şapte volume de proză şi patru de poezie, Toader T.Ungureanu se prezintă în faţa cititorilor săi cu un nou roman intitulat “Al cincelea anotim”, apărut la editura Napoca Star, 2009, Cluj-Napoca  şi care este structurat în următoarele capitole:”Cumpăna”, “Verdictul”, “În căutarea unei stele”, “Un ultim vis”, “Răbojul”, “Iar, printre semeni” şi “Şoimii”. Încă de la titlul , aşa cum specifică în “Cuvântul autorului…”,Toader T.Ungureanu se destăinuie că refugiat”în lumea mea, o lume creată de propria-mi imaginaţie, lume în care mă simţeam aât de bine câteodată, departe, un”Ariel” al epocii moderne şi-n care rătăcesc fără voie…”, a luat naştere acest volum despre  anotimpul copilăriei ,al cincelea anotimp al omului despre care Lucian Blaga spunea:”Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Iar Monseniorul Vladimir Ghika spunea că”Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trece cel mai repede”, fapt ce se confirmă şi în desfăşurarea acţiuni acestui roman.

Povestirile ce construiesc “Al cincelea anotimp”, în mod coerent, sunt ferestre deschise spre secvenţe autobiografice ale autorului, o rememorare a propriului trecut prin filtrul  interiorităţi tulburi. Romanul este o punere în oglindă a  întoarceri spre  tinereţea, iubirea, eşecurile, durerea şi sfârşitul inevitabil al omului , trăirile naratorului în spaţiul mioritic al Dornelor, în timpul copilăriei, dar a cărei tinereţe este modelată de Clujul postbelic. Romanul are şi un filon poetic, să nu uităm că autorul este şi un poet al percepţiilor, cu rădăcini perene întinse peste dealurile domoale ale Bucovine. Naratorul se plasează într-o reţea complicată de trăiri interiorizate şi îndoilei din perioada copilăriei, adolescenţei şi tinereţii, rememorând şi predispus la reflecţii nostalgice. Repere toponimice de pe Valea Someşului jalonează evoluţia epicului şi ficsează naraţiunea într-o scenă poetizată unde reverberează sentimentele prieteniei, a iubirilor din lunile când soarele aromează fânul cosit, când situaţii conflictuale ne descoperă suflete sluţide de conjucturi imprevizibile, când mantia Morţii îşi aruncă vălul cernit peste personaje . Profilul psihic şi moral al  personajelor :Doru, Trif, Lixandra, Lenuţa, Maricica, Lăzărică, Fănică, doctoral Suciu ,etc, se conturează prin dinamica dialogurilor, prin textul aluziv asupra unor evenimente ce au marcat viaţa acestora. Autorul confirmă faptul că singurele lucruri ce le are şi care sunt numai ale lui sunt “păcatele” tinereţii, amintirile şi părerea de rău.

Raporturile dintre personaje, înainte de a figura o fizionomie a individualităţii şi de a produce revelaţii, se manifestă în relaţiile dintre tineri în vârtejul social.Naraţiunea, pe scheletul căreia se organizează  subiectul, intersectează planurile, copilăria şi maturitatea protagonistului interferează în punctual abstract şi înalt care e cel al judecăţii de existenţă.

Romanul propriu-zis, ale cărui capitole sunt părţi dintr-un caleidoscop de amintiri, prinse în juvoiul molcom al rememorării, începe odată cu revenirea la viaţă, în spital, a celui care povesteşte, cel care trecuse prin Cumpăna(ce dă şi titlul povestirii de început), dintre viaţă şi moarte.Fiind, de fapt, un nou început, punctual de pornire a acestei naraţiuni ce se constituie un act de exorcism retrăit cu febrilitatea şi tensiunea culpei, o încercare de eliberare, de purificare prin spovedanie. Romanul e o broderie foarte fină de fragmente confesive, încărcate de autenticitate, aureolate de o puternică notă morală.De aici se desprinde o sintacmă că trecutul este real doar în imaginaţie.

Aceast nou roman , practice, încheie un ciclu romanesc ce ţese un văl de îndârjire melancolică, în cutele căreia starea de permanentă febricitate a prozatorului lasă amprentele unui talent incontestabil, pentru care rememorarea şi confesiunea sunt forme de răbufnire a imaginilor interiorităţii.

AL.FLORIN ŢENE

_____________

23 Iulie 2010 – Nicolae Zainea Vornicoff: „În aşteptarea Augustei“, Editura Olimpias, Galaţi, 2010 (Cezarina Adamescu)

A transfigura realitatea, a o recompune după  propriile meandre psihologice şi spirituale, fără să părăseşti firul epic al delimitărilor legate de timp şi de spaţiu, dar uneori, fiind nevoit să le transgresezi, fie şi cu închipuirea, atunci când se impune, constituie, într-adevăr, o artă scriitoricească.

Prozatorul Nicolae Zainea Vornicoff face parte din categoria scriitorilor care nu se abat, decât în mică măsură de la canoanele clasice ale construcţiei epice.

Volumul recent editat se înscrie în linia prozei realistico-fantastice, fixat spaţial şi temporal (dar unde se termină  realitatea şi unde începe ficţiunea?) – autorul uneori sare din tiparele fireşti ale timpului şi spaţiului şi survolează spaţii şi realităţi transcendente, cu traiectorii precise, de parcă s-ar afla într-un observator astronomic şi urmăreşte evoluţia unor constelaţii sau al unor fenomene cereşti.

El urmează canoanele romanului clasic cu personaje principale şi secundare, aliniate pe tabele separate, pentru a-i veni în întâmpinare cititorului şi a nu-i creea dificultăţi de lectură, cu prolog, intrigă, acţiune, punct culminant şi epilog. Dar, omite faptul că astăzi, un cititor avizat nu mai simte nevoia de coordonate ontologice, nici măcar cosmice, el se poate situa în mijlocul acţiunii în propria cameră ori la polul opus al pământului, cu aceeaşi lejeritate. Timpul şi spaţiul, deja convenţionale, dispar în mentalul individual, înlocuite cu alte categorii aleatorii.

Se pare că şi din realitatea de unde se află  acum, eroina acestui roman, Sarmiza-Augusta a avut de spus un cuvânt hotărâtor în desfăşurarea însăşi a paradigmei epice. Nu e prima dată când personajele intervin în viaţa autorului  şi-şi cer drepturile legitime, uneori, modificând acţiunea după bunul lor plac.

Autorul îşi fixează dintru început anumite caractere (personaje), unele cu rol pregnant, altele trecătoare având locul lor în intriga acţiunii, ba şi în final şi   nu se abate nici o clipă de la intenţiile  sale.

Cele două personaje se întâlnesc, îşi unesc vieţile, îşi împletesc cuvintele şi sentimentele, pentru un segment generos de timp, desfăşurat în ani, şi această empatie –izvodită din pronie – amprentează destinele amândurora.

Cartea lui Nicolae Zainea este una cât se poate de captivantă  şi personal, nu ştiu de ce m-am codit, mai bine de o săptămână  sp o încep, nu puteam trece de cele două  tabele cu personaje principale şi secundare, deşi îmi place să lecturez piese de teatru. Dar ceva mă oprea la primele nume, amânam cu bună ştiinţă, întârziind parcă deznodământul, ca şi când aş fi putut interveni cumva în destinul tragic al Augustei.

Personajele, în marea loc majoritate traversează două secole, ele sunt în general oameni vârstnici, septuagenari şi octogenari, cu excepţia unuia singur, care este elev.

Normal ar fi fost ca autorul să desfăşoare acţiunea vieţii fiecăruia, să-i conducă de mână în timp şi locaţii diverse, observator discret, dar uneori intervenind ca voce auctorială, pentru a puncta, a preciza  unele amănunte, care nu se pot descifra singure.

De aceea, el a introdus artificial şi personajul Nicolae Vornicu – în calitate de povestitor. Meticulozitatea cu care le precizează vârsta, locul naşterii, profesiunea şi uneori, linia-forte a destinului (cum e Ghenea – care, spune autorul – a fost condamnat şapte ani la închisoare, amănunt aflat, în tabelul personajelor principale).

Mărturisesc că demult n-am mai citit un roman, desfăşurat pe o                                                                generoasă plajă epică, în care lucrurile să fie atât de bine puse la punct, parcă regizate, încă de la început, aş zice, alcătuit, „bătrâneşte”, gospodăreşte”, fără grabă, cu migală şi cumpăt, cu multă zăbavă asupra amănuntului, în mod analitic, cu o precizie a detaliului demnă de naratorii clasici. Cu toate acestea, ai impresia că se pune în scenă un spectacol şi citeşti în program distribuţia şi rolul jucat de fiecare. Dialogul este şi el  bine reprezentat, nu trenează şi dă acţiunii savoare şi înţeles.

Scrierea de faţă este a story – a love story dar nu cu happy end, ci, cu un final deschis, descumpănitor şi fabulos în acelaşi timp. O poveste a veacului trecut, presurată cu descrieri şi mai puţin cu consideraţii folozofico-psihologice de fină analiză, ale povestitorului ori ale eroilor ei. Până şi în  descrierile de natură autorul are dese  schimbări de decor, ca la teatru, natura însăşi fiind o mare sursă de desfăşurare a vieţii, cu elemente, când dramatice, furtunoase, când senine, calme,  limpezi, precum un cer primăvăratic, cu nori goniţi de un  zburdalnic vânt, când statice, pur şi simplu, ca în antract, când aştepţi scenele următoare.

Din descrierile peisagistice, simţi cum orizontul se lărgeşte şi norii se risipesc „înghiţiţi de respiraţia munţilor.”

Startul acţiunii îl constituie frumoasele zile şi nopţi de mai, petrecute de autor la Soveja, plai de legende româneşti nemuritoare, într-o casă de vacanţă în care a venit să se reculeagă după atmosfera înnăbuşitoare a Bucureştilor. Punct crucial în viaţa lui, după cum avea să mărturisească. „Această atmosferă de pace astrală avea să mă trezească la o  nouă viaţă, după o lungă iarnă cenuşie, în care hibernasem somnolent la Bucureşti.”

Precaut, autorul îşi pregăteşte cititorul pentru „…straniile evenimente ce aveau să urmeze”.

Pe măsura intrării în acţiune se conturează  şi personajele: alături de Nicolae Vornicu,  sculptorul Alexandru Borcea, venit în vizită la Soveja, în scopul de a-şi desăvârşi o lucrare, socotită de el  o datorie sfântă faţă de persoana care dispăruse intempestiv din viaţa  celor doi bărbaţi, şi anume: Sarmiza-Augusta.

În sanctuarul său de caznă”, unde-l  „aşteaptă maşina de scris, prăfuită şi dojenitoare” – se nasc poveşti, mistere şi dezlegări de taine, toate sub condeiul iscusit al naratorului.

Motiv de dispută la început,  noua creţie sculpturală  a artistului, şi anume bustul Augustei, aflat în camera  improvizată drept atelier, este motoraşul care declanşează acţiunea propriu-zisă. De fapt, întreaga schelărie a romanului se sprijină pe acest personaj straniu, începând de la sinuciderea ei în Vinerea Mare, veste care-l şochează pe scriitor şi până la finalul  nedesluşit, în care nu ştii dacă Augusta a revenit ori nu,  în persoana surorii ei gemene, Hadriana-Getusa.

Fantasma Augustei le bântuie amintirile  celor doi prieteni, care le derulează firul în devălmăşie, aşa cum se iscă din minte. Autorul dezbate cu acest prilej şi problema  etico-moralo-creştină a actului sinuciderii. Curaj sau laşitate?

Finalul tragic al eroinei are darul de a o readuce în contemporaneitate, în gândurile, amintirile şi viaţa povestitorului, cu multă  pregnanţă, poate mai multă  decât atunci când fuseseră împreună şi se iubiseră pătimaş. De cele mai multe ori, după ce pierzi o persoană apropiată, realizezi importanţa ei şi mai ales, faptul că nu ai tratat-o aşa cum merită, e un lucru ştiut.

Abia din al 2-lea capitol „Lutul care vorbeşte” păşim în fantastic şi avem de-a face, într-adevăr, cu situaţii neobişnuite.

Nicolae Zainea este un constructor dibace. El proiectează  dialogurile între cei doi bărbaţi  – sculptorul şi romanticerul, fiecare nemulţumit de opera sa şi căutându-şi  propria cale de afirmare printr-o lucrare capitală, magistrală, de referinţă, care să-i propulseze pe podium, eventual în nemurire, dar să le aducă prestigiul visat încă din viaţa aceasta. Amintirea Augustei îi leagă cu fire nevăzute. Oamenii se simt mai uniţi în durere decât în fericire.

În noaptea de veghe de dinaintea întoarcerii la Bucureşti, cei doi trăiesc o experienţă stranie, fără precedent. Bustul Augustei, realizat din lut, urmând a fi turnat în bronz, se însufleţeşte şi le grăieşte şoptit. Ei aud aceeaşi frază, în acelaşi timp, un scâncet, un murmur limpede în care se ascundea vocea inconfundabilă a Augustei, cerându-le să stingă lumina fiindcă o dor ochii. De altfel, două becuri pocnesc succesiv, din acelaşi motiv, pentru că ea nu suportă lumina puternică. Cei doi prieteni rămân şocaţi şi nu le vine a crede.

Personaj destul de pitoresc, ca toţi artiştii, sculptorul Alexandru crede în minuni, în fenomene paranormale izvorâte din miturile primordiale ale omenirii, în fenomene cosmice, astrale care influenţează atât persoanele fizice cât şi spiritele. De aceea, nu i se pare deloc nefiresc ca statuia Augustei să vorbească, deşi nu-şi poate ascunde emoţia şi tulburarea. Celălalt, mai sceptic, crede că incidentul s-a datorar unor fenomene naturale, atmosferice, o descărcare de nori, un fulger, etc. Sculptorul îşi protejează plăsmuirea mâinilor ca pe un prunc şi îi înţelege stările, suferinţele.

Spiritul lutului  îi vorbise, pentru că  artistul singur, ştiuse să unească  sensibilul cu spiritualul. De altfel, Augusta îl alesese pe maestrul ei în  artele plastice să-i facă o construcţie monumentală pe care să i-o aşeze pe mormânt, după ce aceasta va părăsi lumea fizică, lumea sensibilă. Orice minune este însoţită de fenomene naturale pe măsură, aşa, ca în Vechiul Testament, când vocea lui Yahve era auzită în mijlocul tunetului, ori al fulgerului, în stîlpul de foc, în norii tulburi care se ciocneau unul de celălalt, în stânca lovită de toiagul lui Moise.

Sculptorul evidenţiază figurativ, dimensiunea spirituală  a actului de creaţie,  prin reliefarea dimensiunii sacre a realităţii sculpturale, care prinsese viaţă.

În zori de zi, se dovedeşte că, nu numai  lutul bustului ei vorbeşte, ci toate lucrurile care i-au aparţinut şi cu care avusese contact, le atinsese, le îndrăgise. Până şi umbra ei se strecoară în spatele scriitorului. Visul şi realitatea, cosmicul şi teluricul se amestecă în asemenea măsură încât nu se mai deosebesc unul de celălalt, procedeu des întâlnit în prozele fantastice.

Triunghiul Nicolae-Augusta-Alexandru comunică în spirit, în gând, în vis, în chip perfect, încât nu se mai distinge la un moment dat, visul de realitate.

De fapt, Augusta este catalizatorul, liantul care le uneşte gândurile şi visele, ce trec de la unul la celălalt, identice, dacă se poate închipui aşa ceva. Şi se poate, în spirit.

În Vrancea, pământ al legendelor şi misterelor de nedezlegat, cu o legătură suprafirească cu lumea de dincolo, oamenii ei  au  apetenţă pentru  poveşti cu năluci, cu duhuri ale munţilor, cu duhul pământului şi al eroilor îngropaţi aici. Mit şi realitate, vis şi stare de veghe – firesc şi suprafiresc îşi dau mâna, fără să stârnească uimire.

Trecut şi prezent, la fel se amestecă,  în creuzetele minţii şi iscă  situaţii cu totul surprinzătoare. Sculptorul reface statuia vrând să redea cât mai fidel atitudinea Augustei în faţa morţii şi mai ales, vrea să surprindă modul în care ea fusese găsită în ultima zi de viaţă.

Inserţii despre o vacanţă petrecută  în Delta Dunării, cu sculptorul Alexandru Borcea, au darul de a te scoate din dramatismul situaţiei create şi a încordării iscate între cei doi bărbaţi care au iubit aceeaşi femei de excepţie. E ca şi cum ai derula o melodie în toiul unui vacarm de nedescris şi lucrurile se reaşează şi se potoleşte orice furtună.

Nicolae Zainea are un dar de a interveni în acţiune prin vocea auctorială  care intră în dialog direct cu cititorul la fel ca Nicolae Breban în romanele sale în care vorbeşte mai mult despre sine la persoana a II-a singular, ori chiar la persoana a III-a ca şi când ar vorbi despre o altă persoană, închegând un „colocvial-monolog” cu cititorul. Asistăm la acţiune, autorul face o pauză strategică, în care îl ia interlocutor pe cititor şi-i cere părerea, ori se întreabă (vorbind ca pentru sine): „Ia să vedem, Brebane, ce faci acum, în situaţia asta!” – apoi rezolvă intriga şi se autofelicită pentru perspicacitate şi operativitate. E un procedeu cât se poate de speculativ şi cu efect scontat la public. Autorul devine erou al cărţii şi se amestecă lejer în acţiune, cu celelalte personaje.

Fraze de genul: „Cer iertare cititorului, pentru întreruperea acestei tragice şi, totodată, stranii poveşti de dragoste. În acest capitol va fi vorba de…” şi inserţionează întâmplarea, episodul care nu are nici un fel de legătură cu acţiunea iniţială, după care, liniştit, reia firul acţiunii întrerupte cu fraze de genul: „Să revenim la Soveja, în punctul în care am întrerupt povestirea…”

Acestea sunt plaje sau paliere de lectură, ori plaje de desfăşurare a  naraţiunii, de obicei paralele, două, sau mai multe paliere care se intersectează într-un punct forte ce constituie intriga, deznodământul acţiunii. Şi cinematografia foloseşte aceste procedeu scenaristic.

Faptul că autorul „te previne”,  „te pune în gardă” cu ceea ce se va întâmpla în capitolul următor, mă duce cu gândul la  romanele clasice, care aveau ca preambul un mic rezumat al capitolului, începând, de obicei cu fraze precum: „Aici aflăm că eroul….”

În felul acesta se înlătură surpriza, neprevăzutul, fiindcă cititorul este avizat. E ca un scenariu căruia îi ştii dinainte sfârşitul pentru că regizorul a început cu deznodământul, după care derulează retroactiv acţiunea.

Capitolele sunt scrise la persoana întâia, în stilul confesiunii retroactive. Procedee de acest fel aparţin genului epic de altădată. Dar autorul a socotit necesar să introducă şi alte povestiri în desfăşurarea acţiunii pentru a crea un moment de respiro, când atmosfera este  supraîncărcată.

Reluând firul întrerupt, pe drumul spre Bucureşti, autorul are inspiraţia de a descrie zona încântătoare prin care treceau. Bine documentat şi îndrăgostit iremediabil de munte, autorul împărtăşeşte cu dărnicie din tainele Ţării Vrancei, ţinut fabulos, priveşlişti cu adevărat sălbatice şi mirifice în felul lor.

Peisajele de vis îi trezesc autorului amintiri răscolitoare. Una din ele este cea în  care  a cunoscut-o pe Augusta. Trebuie să recunoaştem că Nicolae Zainea este un maestru al descrierilor peisagistice, în care introduce dialogul ca pe un pretext doar, al poveştilor legate de aceste mirabile frumuseţi, dar şi de consideraţii şi observaţii filozofice asupra evoluţiei societăţii de azi.

Autorul stăpâneşte bine gama mijloacelor de expresie şi procedee stilistice,  este un adevărat maestru de gen, în mod uimitor pentru un debutant.  Dar având în vedere că romanul a stat la dospit şi decantat  într-o lungă gestaţie, peste două decenii,  e firesc să ajungă la o asemenea măiestrie artistică.  El mărturiseşte:  „Odată în plus, s-a dovedit că, pentru a aşterne pe hârtie ceea ce nu este neapărat rodul imaginaţiei, ci mai degrabă propriile trăiri zbuciumate, nu-ţi trebuie decât un imbold, un stimul sau chiar un şoc. La Soveja se produsese şocul, iar fotografia Hadrianei fusese un stimul suplimentar.”

În continuare, autorul este deosebit de sincer în privinţa romanului început şi a travaliului pe care-l necesită scrisul: „Aveam, totuşi, o dificultate, pentru că nu ştiam cum voi termina cartea. Dacă nu ai de la început finalul bine conturat, nu vei termina niciodată scriitura. Ori, dacă încep cu moartea eroinei, oare nu mă paşte pericolul să nu găsesc uşor sau chiar deloc finalul? Va trebui să mă hotărăsc cât mai repede.”

Astfel de mărturisiri despre „bucătăria creaţiei”, despre ingredientele puse în oală ca să iasă ciorbiţa bună, sunt  în defavoarea autorului pentru că cititorul nu trebuie să simtă efortul depus în edificarea unei opere, nici măcar finisajul. Pentru el, rezultatul contează şi nu truda ziditorului.

În afara tehnicilor proprii de început, romanul poate fi pus pe seama unui scriitor încercat, în deplină maturitate creatoare. Scriitorul foloseşte procedeul stilistic poveste în poveste – introducând, paralel cu firul principal al acţiunii, istorii nenumărate care trezesc interes, deşi nu au legătură cu subiectul, dar au un tâlc, fiecare. Aşa este povestea celor doi profesori pensionari care vin la ţară la praşilă, în timp ce copiii lor şomează în Bucureşti, deşi sunt ingineri, fapt relevant pentru situaţia în care a ajuns clasa de mijloc din România post revoluţionară.

Naratorul are şi aparte-uri, consideraţii personale,  legate de realităţi dureroase.

Augusta – straniul personaj cu o sfârşit şi mai straniu – era „un spirit scânteietor, rafinat, bunătate sufletească, delicateţe şi mult, mult bun simţ”.

În Capitolul V, aflăm despre „Prima întâlnire” – a celor doi viitori îndrăgostiţi. Realizarea monumentului funerar pentru Sarmiza-Augusta îi adună pe sculptor şi pe scriitor sub acelaşi acoperiş, la mansardă, la „prepeleac”, atelierul artistului, prilej de amintiri şi nostalgii. Totodată autorul dezvăluie şi taine din laboratorul intim de creaţie al său şi al sculptorului.

Întâlnirea cu Augusta are un iz de romanţ, de novelă clasică, pentru că nici unul nu-l place pe celălalt şi fiecare vrea să bată în retragere. Naratorul povesteşte: „Doar ochii strălucitori,, gri-verzui, luminaţi din interior de un suflu ardent, puneau o tentă de culoare pe acel chip, ca pe un tablou parcă nefinisat.” Dialogurile sclipitoare şi uşor ironice dintre cei doi, dau savoare acţiunii.

Cartea de faţă are toate ingredientele unui roman clasic, cu elemente moderne, scris foarte bine, în stil cezarpetrescian, şi un suport psihologic foarte minuţios alcătuit. Fiecare replică  din dialog este comentată în aparte de autor, parcă vrând să traducă şi spaţiile dintre cuvinte şi tăcerile aşternute între interlocutori. Un asemenea gen de scriere ar putea agasa pe un tânăr cititor al zilelor noastre, obişnuit cu stilul  telegrafic, abreviat al SMS-urilor, fără nici un fel de punctuaţie,  anunţuri albe, laconice şi replici pe messenger de genul: „cf?” (ce faci?); „bn” (bine); „ms” (mersi); „lr” (la revedere); „k” (bine); etc, ca să nu obosească prea mult mintea şi mâna. Limbajul limitat şi stereotip folosit de majoritatea internauţilor e de natură să deprime pentru că, în loc de sentimente, sunt postate mascote caraghioase care nu semnifică nimic, ori semnifică ceva cât se poate de limitat, frizând grotescul şi absurdul. Oamenii nu mai au timp să construiască fraze. Nici măcar propoziţii. Nici măcar cuvinte. Le sunt suficiente două litere, uneori chiar una. Şi cu asta comunicarea s-a terminat. Nu mai au ce-şi spune.

Cu atât mai mult, cartea domnului Nicolae Zainea Vornicoff este o restituire necesară, o întoarcere nostalgică la stilul clasic al literaturii epice, aş putea spune, stilul baroc ori roccocco, cu înflorituri stilistice şi cu bogate nuanţe picturistice (dacă ar exista astfel de stiluri în literatură).

Oricum, e o plăcere pentru că te face să trăieşti atmosfera de altădată, a boemiei bucureştene, a vacanţelor la munte ori în Deltă, să guşti din deliciile unei conversaţii inteligente care poate fi infinit mai folositoare şi mai instructivă decât orice altă distracţie, decât un film horror ori un thriller în care predomină efectele speciale cât mai spectaculoase, mai zgomotoase şi mai demenţiale, şi nu descrierile de natură şi dialogurile ori analizele psihologice ori filozofice.

Important e să se găsească modalitatea de a convinge un cititor să lectureze, fie şi primul capitol al cărţii.

În plus, sculptorul Alexandru (Sandu) – este un personaj deosebit de interesant, pitoresc, un om căruia, abia îi aştepţi intrarea în  pagină (în scenă!) şi nu te saturi de replicile lui ironico-amuzante. E un personaj autentic, un adevărat „caracter” pe care autorul l-a împodobit cu toate însuşirile, şi bune şi rele. El e viu prin aceasta şi e prototipul artistului bucureştean din veacul XX care întruchipează cu fidelitate şarmanta şi stilata în acelaşi timp, boemie artistică.

Deşi absentă, Augusta este conturată  foarte bine atât fizic, cât  şi psihologic şi este alături de toate personajele cărţii, în preajma lor, aproape că-i simţi respiraţia.

Autorul doreşte să sublinieze codul etico-moral al întâlnirilor de odinioară dintre un bărbat şi o femeie, codul bunelor maniere care astăzi s-au uitat cu desăvârşire, fiind considerate vetuste, eticheta nu era încălcată cu nici un preţ, modul de adresabilitate releva o educaţie solidă, sănătoasă şi un bun simţ desăvârşite. Măcar prin contrast, tinerii ar putea să afle  acest lucru, deşi nu ştiu cât ar mai putea fi luat în considerare şi însuşit ca mod de comportament. Şi aici, triumviratul: familie-şcoală-biserică, ar putea avea un cuvânt hotărâtor de spus în educaţia tinerilor, care şi-au pierdut demult busola şi rătăcesc din confuzie în confuzie, alergând după false modele.

Nicolae Zainea introduce cu tact în naraţiune şi istoria acelui bătrân Hadrian, personaj autentic, brăilean, o poveste de viaţă extraordinară, care se dovedeşte a fi bunicul celor două fete gemene.

Recompunerea poveştii de dragoste dintre Nicu Vornicu şi Sarmiza-Augusta, se face în atelierul sculptorului, cu fiori nostalgici pentru cei doi bărbaţi care acum doreau s-o reînvie în memorie, din frânturi de conversaţii, mici întâmplări, mai mult sau mai puţin hazlii, dar toate, de un farmec aparte, ca tot ceea ce ţinea de această misterioasă femeie care făcuse parte din vieţile lor:  a autorului, în chip de iubită, a sculptorului în postura de elevă silitoare şi talentată la Şcoala de Arte, iar mai apoi ca şi prietenă care se confesa maestrului său.

Ei retrăiesc cu ochii minţii momentele semnificative legate de ea. Autorul caută înţelesul adânc al destinului tragic al Augustei  care deocamdată e învăluit într-un mister de nepătruns,  dar şi motivul pentru care ea a ales, deliberat, un asemenea sfârşit. Firul iubirii lor, curmat din cauze necunoscute, îi adânceşte şi mai mult regretele şi nedumeririle.

Autorul face incursiuni în trecut, la fel cum ar face incizii, fără anestezie, pe inimă.

În casa din Vatra Luminoasă, unde locuise Augusta până la sfârşit, scriitorul îşi aminteşte de clipele minunate petrecute împreună şi de faptul că se cununaseră la lumina lunii la izvor, moment de o frumuseţe tulburătoare: „Uite cum facem: la miezul nopţii, mergem la izvor, ne botezăm reciproc şi ne şi cununăm. Când eu am să fiu preot şi tu mireasă, când tu o să fii preoteasă, iar eu mire. Ne aşezăm câte o coroniţă din flori de câmp pe cap şi, după ritual, o să fim soţ şi soţie pe veci. Astfel vom fi iertaţi de păcatele prezente şi viitoare.

I-a plăcut ideea şi am îndeplinit ritualul botezului sacru şi al  cununiei  la lumina lunii şi cu acordul stelelor care clipeau şi care ne-au fost nuni şi martori. A fost ultima noapte petrecută la „odaie”. Atunci i-am ales numele Augusta.”

Să  nu uităm că ne aflăm pe plaiurile mioritice.

Nicolae Zainea posedă o artă a portretizărilor, de parcă  ar fi pictor. El alcătuieşte tablouri din cuvinte, ale personajelor sale, prinzându-le alura în nuanţele cele mai intime şi caracterizându-i perfect, aşa cum face cu doctorul Ghenea, cu Augusta, cu Alex. Ba le şi alcătuieşte şi câte un portret psihologic de mare profunzime şi acurateţe.

Reconstituirea trecutului comun a necesitat  o trudă anevoioasă şi, mai ales dureroasă pentru narator. Fenomene stranii se petrec, legate de persoana femeii iubite. Ea îi apare sub diferite întruchipări şi-i vorbeşte, ceea ce-l face să creadă că imaginaţia îi joacă feste.

Aflăm că Augusta are o soră geamănă – chiar în persoana Hadrianei, care încercase să se sinucidă, aruncându-se de pe un pod şi rămăsese infirmă pe viaţă.

Lucrurile iau o întorsătură  de policier când şi sora Augustei, Hadriana, dispare imediat după înmormântarea acesteia.

Printr-o răsturnare de situaţie spectaculoasă, după un suspens destul de lung, aflăm că Sarmiza a avut un copil cu Nicu Vornicu, prunc care a fost înfiat de doctorul Ghenea la naştere. Ca-n filme. O ciudată încrucişare a destinelor. Ghenea a cerut-o în căsătorie pe Samiza (Augusta) iar Nicolae Vornicu s-a căsătorit cu Ileana – fosta soţie a lui Ghenea.   Farsele sorţii.

Mister. Fenomene neelucidate, năluci, statui din lut care vorbesc, suflete reîncarnate în porumbiţe albe, coincidenţe stranii, întreaga paletă a elementelor  unei cărţi poliţiste de factură realistico-fantastică.

De la mama celor două gemene, Sarmiza şi Getusa,  grecoaica Patras, Nicu Vornicu află  că Sarmisa avea puteri miraculoase încă de copil, comunica de la distanţă cu unele persoane, ridica obiecte doar cu puterea voinţei şi a privirii, transmitea gânduri sau vise. Suntem în plin paranormal. Până la urmă se dovedeşte că mama gemenelor este fiica exoticei grecoaice, soţia cerşetorului Hadrian (fost avocat) care se aruncase de pe pod şi rămăsese infirm pe viaţă. Fapte cât se poate de bizare.

Încet încet din umbre se desluşesc câteva luminiţe firave.

Vestea că Bogdan este fiul lui şi al Sarmizei, are darul de a-l face fericit pe Nicolae Vornicu: „Indiferent ce nume purta, relaţia cu Sarmiza-Augusta lăsase urme palpabile. Ea nu murise, era vie prin Bogdan şi amintirea ei va fi mereu prezentă datorită lui”.

Faptul că şi Getusa-Hadriana  a avut  aceeaşi tentativă  de sinucidere, aruncându-se de pe acelaşi pod, la fel ca Hadrian, în urmă cu 50 de ani, şi au rămas amândoi infirmi,  este de natură să uimească şi să tulbure peste măsură. Ciclul nenorocirilor se continuă cu moartea prin sinucidere a Sarmisei-Augusta, singura care a dus până la capăt gestul necugetat.

Fenomene din ce în ce mai stranii se petrec în casa unde locuise Augusta din Vatra Luminoasă. Sora ei primeşte un bilet chiar…de la defunctă în care aceasta îi spune că o aşteaptă la o anumită adresă care se dovedeşte a fi chiar poarta cimitirului. Stupefacţia este  pe măsură.  În aceeaşi noapte  Hadrianei în apare pe braţ un semn  roşiatic, pe braţ,  în formă de viţă de vie, acelaşi semn pe care îl purtase Augusta toată viaţa, încă de la naştere. Ajunşi la cimitir, doctorul şi Nicu Vornicu  rămân şi mai uimiţi când constată că pe mormânt era o altă cruce pe care scria: Haiducu Getusa. Legătura spirituală dintre cele două gemene este foarte puternică şi ea se prelungeşte  şi după moarte. Ele comunică telepatic ori prin vise, încă din tinereţe. Iar în momentul când Sarmiza îşi dă ultima suflare, sora ei geamănă, aflându-se în avion spre Lausanne, leşină, apoi suferă de  moarte clinică. Şi peste toate, se adevereşte faptul că Hadriana este de atunci, amnezică. Umbrele trecutului îşi întind tentaculele, precum o caracatiţă.

Convingerea Hadrianei este că a murit o dată cu sora ei, dar, din cauze misterioase, ea s-a întors pe pământ iar Sarmiza a rămas acolo sus, ori, şi mai straniu, că a revenit cu biletul „dus-întors” al Sarmizei.

Însă lovitura de teatru dată de autor se află la sfârşitul romanului, când el reiterează iubirea avută pentru Sarmiza-Augusta, cu Hadriana-Getusa.

O şansă ca persoana pierdută  să nu fi plecat de tot.

Şi faptul că naratorul are nevoie de un răgaz în care să se reculeagă după moartea Augustei şi să scrie cartea, iar finalul rămâne în suspense, este de natură să sporească interesul cititorului.

O carte cu final deschis. Fiecare îşi poate alege varianta favorită.

Fie că Nicu Vornicu se întoarce la Hadriana, fie că  drumurile lor se despart, viaţa va merge mai departe cu mistere, cu îndoieli, confuzii, întâmplări neprevăzute, drame, bucurii, împliniri.

O carte care mi s-a lipit de inimă. Nu numai pentru faptul că  am avut privilegiul să cunosc unele personaje, dar fiindcă  mi-a  iscat în suflet o duioasă  nostalgie pentru cărţile copilăriei, tinereţii, maturităţii mele, cele în care mă regăseam, cel puţin într-unul din personaje şi care doream să nu se mai sfârşească, să-mi prelungească acea stare de bine, de confort spiritual şi chiar de plăcere, ce nu se pot înlocui cu nimic altceva.

Nicolae Zainea ar putea fi un monografist redutabil pentru că  ştie să radiografieze foarte amănunţit locurile pe unde trece şi le cunoaşte istoricul, aşezarea geografică, legendele care circulă  despre ele.  Nu numai Vrancea îi este familiară, ci şi Timişoara, Sibiul, Bucureştiul, Brăila şi  alte locuri de care este legat sufleteşte, fiecare cu istoria lui afectivă, legată de persoane şi întâmplări. El descrie în stil balzacian, nu numai arhitectura construcţiilor, dar şi interioarele, cu lux de amănunte. Şi mai este un maestru al coincidenţelor stranii şi al paradoxurilor.   În sfârşit, cartea e plină de o poezie nostalgică, gen  lied romantic, elegie continuă, plânset cu ochiul larg închis, suspin de remuşcare şi dor nesfârşit după fiinţa iubită.

Jurnalul Augustei este cu adevărat captivant, pentru că  el relevă cu fidelitate adevărata personalitate a acestei femei de excepţie şi aruncă o rază  de lumină în încâlceala destinelor eroilor principali.

Cartea „În aşteptarea Augustei” – cu titlu atât de inspirat este un roman  remarcabil, alcătuit cu minuţiozitate într-un timp suficient de lung pentru a fi considerat reuşit şi este o bucurie pentru cititor de a-l parcurge şi de a afla în el o poveste de viaţă. Şi nu una oarecare, ci una adevărată.

CEZARINA ADAMESCU

18 martie 2010

__________________

22 Iulie 2010 – Victoriţa Duţu: „Spaţii“ – Versuri despre „veşnicia coborâtă printr-un cânt”, Editura Muzeului Literaturii Român (Octavian Curpaş)

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr.

Premiul Internaţional de poezie   „NAJI  NAAMAN”

Victorița Duțu s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Licenţiată a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în logică şi hermeneutică, aceasta este în prezent, profesor titluar de matematică, la un colegiu din Bucureşti. După placheta de versuri “Spaţii” urmează volumele “Cuvintele”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, “Singurătatea tatălui” şi “Izvoarele vieţii”.

Pe lângă literatură  şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura. Despre această pasiune, poeta afirmă:  “Pictoriţa din mine consideră că trebuie să picteze şi să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : ”să te privesti în inimă şi apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este aşezată lumina cerului şi apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca şi rugăciunea, ca şi visul, ca şi puterea şi forţa vieţii. Prin această întoarcere ochii devin curaţi şi poţi să vezi Adevărul, Calea şi Viaţa.”

Anul 2009 i-a adus autoarei o importantă realizare – Premiul Internaţional de poezie   „NAJI  NAAMAN”. În opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că reprezintă darul lui Dumnezeu şi reflectă curăţia oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conştientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic,  Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a  merge înainte, orice ar fi.

„… trebuie/ Să devin/ Eu …”

“Consider că mergem prea repede şi nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindeşte pe umerii noştri”, afirma Victoriţa Duţu. În „Cerc”, poemul cu care se deschide volumul „Spaţii”, autoarea încearcă să privească cerul, într-o încercare de revenire la obârşie, care este de fapt, întoarcerea spre Dumnezeu. Versurile oglindesc universul spiritual al autoarei prin viziuni răsturnate, tragice, ale neputinţei ce se transformă în negaţie, într-o decădere a cunoaşterii biblice, de la începuturi. Trecerea la ideea de zbor, de aripă se face încet.  „Era în aripa mea/ Ochiul ce mă durea./ Zburam cu aripile strânse,/ Zburam cu capul plecat,/ Zburam cu mâinile-ntinse/ În zări…/ Spre El…” În aceeaşi poezie, natura, imaginea lumii exterioare au rolul de a face să izbucnească deschideri ale interiorului, tributare introspecţiei. Contactul cu natura este în primul rând vizual, iar plasticitatea cuvintelor emoţionează. „Ruptură de deal/ Şi muchii de sferă/ Vin spre mine/ Şi m-alungă-n larg./ Hei, oglindă a mării…/ Nu mă primi !!/ Nu mă primi !!”

Spiritul inadaptabil, superior prin gândire al poetei, are conştiinţa lucidă a deşertăciunii. Geniul trăieşte nemulţumirea, în raport cu planul existenţial. În „Poarta ce s-a deschis”, autoarea merge mai departe, până la sondarea straturilor subconştientului şi conştientului. „Dacă ar fi să adorm,/ M-aş gândi,/ Că mă voi trezi cândva,/ Departe în timp,/ În conştiinţa mea,/ Dar mie mi-e frică s-adorm,/ Mi-e frică să mă las/ Într-un somn adânc,/ Mi-e frică de/ Uitare.” Autoarea notează cu minuţiozitate gesturi, atitudini, emoţii, frământări, folosind cuvinte ce sugerează durerea şi expresii ce conferă o profundă pregnanţă lirismului,. „Spre cevaul din mine,/ Şi vântul îmi spulberă pletele,/ Şi glasul cântat/ Mă trezeşte din vis,/ Amintindu-mi,/ Că trebuie/ Să devin/ Eu …” („Ceva”) sau „Ochiul din aripa mea/ Ce mă durea , plângea.” (“Cerc”)

“Gândul pur”

De altfel, referindu-se la sine, Victoriţa Duţu spunea: “Totul încerc să îndrept către Dumnezeu. El este singurul care este şi toată creaţia Lui poartă pecetea Sfintei Treimi, adică şi noi. Nu e frumos, că omul a primit poruncă de la Dumnezeu să fie fericit?“ Iată cum redă poeta această fericire: „Totul cântă şi tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Înveşmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Şi mă-nvârt,/ Şi dansez/ În cântec de clopot.” („Ceva”) Natura, oamenii şi sacrul dau mărturie despre armonia desăvârşită a căutării şi evocă patimile şi năzuinţele unui suflet însetat de lumină şi mântuire. „Trebuie/ Să ajung/ La/ Gândul pur,/ La/ Gândul pur…/ Cuvintele mele/ Au încetat să mai fie./ Totul îmi cântă/ În  privire şi glas./ Eu plutesc în muzica din mine,/ Şi privesc,/ Şi privesc/ Şi mă-nalţ,/ Şi mă-nalţ/ Şi nu mai ştiu …” (“Ceva”)

„Flacăra deveni rotundă”

În poemele Victoriţiei Duţu, nostalgia pământului se împleteşte cu mesajele cerului. Versurile ei vorbesc despre împăcare, despre miracolul dragostei pure, despre armonie. Peisajul interior face posibil ca ideea şi sentimentul să prindă forme. Poeta iubeşte tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi se ancorează permanent în credinţă, ca în poemul „Culori”. „Mă-nvârt într-un picior,/ Mă-nvârt/ Şi ploaia cade/ Deasupra mea,/ Spălându-mi/ Praful/ De pe haine./ Hainele subţiri/ Şi florile/ Primesc binecuvântarea/ Luminii./ Privesc spre cer,/ Primindu-mi/ Sărutul ploii” sau în “Cerc”, unde cercul devine simbolul perfecţiunii. „O jumătate de flacără/ Ardea în jos peste flori./ Crengile se scurgeau în flăcări/ Pe pămâtul arzând./ Ardea pământul mereu,/ Vulcanic ardeau stelele,/ Visele…visele…/ Cealaltă jumătate de flacără zbura./ Aripi creşteau prin locurile/ Unde ea ardea pământul,/ Aripi creşteau cu faţa spre lună/ Aripi creşteau/ Pe acolo pe unde zbura/ Şi-n nebunia ei mare se izbi/ De cealaltă jumătate a ei./ Luă foc tot pământul/ Şi-n  această ardere de jertfă/ Flacăra deveni rotundă.” Arderea de jertfă ne trimite cu gândul la  actul religios, la părăsirea zonei profanului şi întoarcerea la sacralitate.

„În cântec de clopot”

„E o dualitate pe care o trăiesc zilnic şi cred că fiecare dintre noi trăieşte aşa prin ascunsul din noi. O parte din mine a ţâşnit în sus, către cer, şi cealaltă e rostogolită în bolovanii călcaţi de paşii oamenilor, indiferenţi la mersul lumii şi al lor”, se confesează poeta. În stihurile Victoriţei Duţu, firescul gândului şi naturaleţea expresiei dau valoare conduitei morale a creştinului, conduită din care face parte şi rugăciunea. „Rugăciune/ Clopot/ Rugăciune/ Dangăt/ Bate clopotul/ Sună clopotul/ Rugăciune/ Rugăciune.” Sacrificiul dureros şi sfânt al Celui din Veşnicii, simbol al forţei morale şi fizice, se regăseşte în dangătul clopotului în faţa cerului. Sunetul clopotului evocă ispita înfrântă, doborârea păcatului, conferind versurilor un sens special, o semnificaţie morală deosebită. Asemenea unui cântec solemn ce trimite în sufletul cititorului emoţii tulburătoare, dangătul de clopot evocă moartea pe cruce a Mântuitorului, care devine astfel, prototipul crezului creştin. „Totul cântă şi tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Înveşmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Şi mă-nvârt,/ Şi dansez/ În cântec de clopot.” (“Ceva”) De asemenea, lumânarea este evocată ca simbol al iluminării, al avansării sub îndrumarea divină pe calea la capătul căreia sufletul dobândeşte liniştea absolută. „Lumânare/ Călăuză de drum/ Lumânarea/ Ce lumină/ Drumul…” („Cerc”)

„Totul trece./ Totul rămâne…”

Dispoziţia sufletească a poetei, imposibilitatea de a trăi indiferenţa şi  detaşarea contemplativă indică faptul că izvorul de apă vie din suflet, iubirea şi devotamentul aflate în luptă cu răul şi egoismul, cu ambiţiile ce stăpânesc lumea, vor învinge. „Lumea/ Nu e decât/ Un amalgam/ De simboluri/ Absurde./ Veşnicia/ Coboară/ Printr-un cânt,/ Ce a încetat/ Să mai fie / Cuvânt.” („Poarta ce s-a deschis”) Ispita, răul pot fi biruite prin demnitate umană, prin hrănirea din  pâinea Evangheliilor. Sufletul poetei este frământat de conştiinţa tragică a păcatului originar, de realitatea propriei impurităţi şi tinde spre o lume albă, pură. Victoriţa Duţu ne invită la naşterea din nou a tot ceea ce este humă, a lutului, la puritatea ce triumfă asupra păcatului, la lumina ce domină întunericul, la raiul ce înfrânge iadul, la echilibrul ce biruie tentaţia. „Stau/ În întunericul de catran/ Al încăperii mele/ Şi aştept/ Răsăritul soarelui./ Văd cum întunericul/ Se luminează încet,/ Dar sigur./ Semnalul cocoşului/ Anunţă sosirea zorilor,/ Ca o trâmbiţă puternică/ De lumină/ În întunericul ce-şi revarsă/ Chipul în/ Oglinda/ Din odaia mea.” („Culori”)

Confesiunea lirică, jocul pictural al luminilor şi umbrelor, încărcătura metaforică, poetizarea unor imagini biblice, abordarea unor teme precum suferinţa, binele, răul, divinitatea aduc accente dramatice în „Spaţiile” Victoriţei Duţu. Spontaneitatea, firescul, inocenţa, sentimentul de înstrăinare, opţiunea între real şi ideal vorbesc pe de o parte, despre neputinţa omenească de a-şi depăşi limitele în zborul spre înalt, iar pe de altă parte, despre libertatea lăuntrică. „E veşnică această/ Contradicţie,/ Ce ne frământă/ Paşii şi gândirea,/ Ne-apropie,/ Ne desparte/ Şi iaraşi ne aruncă-n/ Orizonturi depărtate.” („Poarta ce s-a deschis”) Autoarea cântă universalitatea trecerii, a curgerii, a efemerului raportate la eternitate. „Munţii răscoală munţii,/ Timpul răscoală vremea,/ Locul aşteaptă să vină sfârşitul,/ Omul aşteaptă să vină iubirea./ Totul trece./ Totul rămâne.” („Poarta ce s-a deschis”)

Aşteptarea

Durerea este văzută  de Victoriţa Duţu ca un debut al frumuseţii, al luminii. „Ochii vin spre mine/ Şi genele mă dor,/ Mă doare tot,/ Inclusiv/ Bolta cerească/ A visului meu.” (“Culori”) Lucrurile ce o înconjoară nu sunt reudse la simple elemente de decor, nu sunt dematerializate. De fapt, abstractizarea îi este străină poetei. În stihurile Victoriţei Duţu, dorinţa de materialitate rămâne covârşitoare şi trădează o puternică şi vie curiozitate intelectuală. „Privesc mereu/ La o poartă galbenă,/ Deschisă/ Dar nu o pot trece,/ Pentru că sunt/ Prea mult afară/ Şi prea puţin/ Înlăuntru” (“Culori”) sau „Puterea/ De a găsi,/ De a găsi lucrurile din afară,/ De a le descoperi esenţa,/ Esenţa din lăuntru. ” („Poarta ce s-a deschis”)

Motivul aşteptării, specific romanticilor, folosit şi de Eminescu, este preluat de Victoriţa Duţu în „Culori”. Impresia de ireal, de vis, imaginiea vizuală a porţii mereu deschise vorbesc despre iluziile pierdute, despre imposibilitatea împlinirii idealului în această lume imperfectă şi ostilă, despre inadaptabilitatea celui ce vrea „o altă lume”. „Aşteptarea/ Îmi răstoarnă gândurile,/ Devin o altă fiinţă,/ Cu o altă minte,/ Ce-mi ascunde/ Propriile mele gânduri./ Mi-e frică/ De poarta/ Mereu deschisă,/ Pe care nu intră nimeni.”

Culoarea dă forţă  şi dramatism versurilor sale. Simţul estetic superior, viziunea stărilor pure, contrastele au la bază ideea obţinerii adevărului, a cunoaşterii paradisiace. Cromatica Victoriţei Duţu denotă fantezie şi exuberanţă. „Apele lacului/ La început luminoase/ Şi apoi revărsate/ Spre albastru,/ Înconjurat de verde,/ Ce merge spre galben,/ Galben ce urcă/ Spre violet/ Şi apoi/ Spre albastru.” („Culori”)

„Noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare”

„…Pământul este creat de Dumnezeu şi poartă pecetea Sfintei Treimi… Şi m-am gândit la cele trei săgeţi de lumină care poartă în ele pecetea treiului,  Ele ce ating devine lumină , putere, energie, forţă, culoare , sens. Sunt două sfere exterioare, una în întuneric, care abia se vede, şi cealaltă lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este nouă arătată şi dăruita nouă spre cunoaştere, şi cealaltă parte care se ascunde, pentru că Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare”, spunea Victoriţa Duţu.  În lumina acestor cuvinte, poeta ne invită pe noi, călătorii în lumea poeziei, să găsim intrarea într-un univers în care totul se descrie prin spaţii.  Nu ne rămâne decât să trecem pragul şi să ne bucurăm de imagini estetice de un lirism dens şi luminos. „Poarta/ E larg deschisă/ Pentru călători/ Dar asta e intrarea…” (“Culori”)

OCTAVIAN CURPAŞ

Phoenix, Arizona

__________________

21 Iulie 2010 – Mariana Strungă: „Alb din marele ascuns“, Editura Eurostampa, Timişoara 2009 (Mariana Gurza)

În volumul Marianei Strungă, „ALB DIN MARELE ASCUNS”, apărut la Editura Eurostampa, Timişoara 2009, cuvântul triumfă, „Dincolo de viată,/dincolo de moarte,/ aburi de lumină/urcă dinspre soarte”.

Volumul de vesuri al poetei, de o sensibilitate covârşitoare, cuprinde trei cicluri : „Cantată sibilină” , „Rouă astrală” şi „Alb din marele ascuns”.

Ca o „Atlantidă scufundată” respiră în lumină, „şi din cuvânt-lumina avidă”, dorind să înalţe o nouă Atlantidă. Caută visătoare clipa  vieţii pentru a reînvia eterna iubire.

Autoarea „se altoieşte mereu” cu „Visul, Clipa, Dorul, Gândul”, îşi poartă „voalul

de-amărăciune” dorind să stăvilească „urgia lumii”.

Şi ca un val reverberând,/mor spre-a renaşte din Cuvantul/Poemelor, ca Visul, Gandul…

Poeta Mariana Strungă ne avertizează : “Nu mă iubiţi, cu tot ce doare,/Eu sunt cătuşa lucitoare,/Ce adună-ntruna, prin cuvânt,/Destine, vise, dor şi gând…” >>>>

Lacrimează prin cuvânt odată cu cerul, “rezideşte viaţa, moartea niciodată!”.Visele poetei sunt “sfere rotunde”, mereu în căutarea cuvântului tainic, “dorul de dor, viaţa,/cantată sibilină”.Smerită îngenunchează în faţa Celui de Sus, mesajul religios fiind prezent în poemele autoarei..”Mă-nchin Păstorului,/ acum, şi pururi

O înclinaţie spre astral, unde îşi ascultă sufletul “vibrând şi-n veşnicie”. Cu pleopele încearcă să “deschidă zările terestre”, sorbind cu buzele “licărul din cântec”, rătăceste prin galaxie şi tot ce atinge “devine poezie”.

Pentru autoare, “universal fără margini/ e-o retină-n oscilare” şi “viitorul lumii/ e acelaşi cu trecutul”.Descoperim pe langă poeme filozofice şi poeme creştine.Profunzimea versului te cucereşte.

Poeta Mariana Strungă de o sensibilitate dezarmantă, plină de iubire şi freamăt sufletesc, meditativă privind viaţa, dezamăgită de mersul lumii, merită să fie citită.

Mesajul religios devine captivant.”Doamne, trupul meu, fântână,/Tainei Tale i se-nchină!…”Doamne, doar Cuvântul Tău,/E Lumină-n templul meu!”

MARIANA GURZA
___________

CUVÂNTUL TRIUMFĂ
Dincolo de viaţi,

dincolo de moarte,

Abur de lumină

urcă  dinspre soarte

Vise se-ntretaie,

gânduri se dezic,

Întrupând în forme,

Totul din Nimic.

Abur de lumină

urcă  Totu-n parte

Mut ori surd e viul,

aspirat din moarte.

Roate se-nvârteşte

prin Cuvânt, Mesia,

Cu aburii vieţii

renaşte vecia.

Roată, clopot, roată,

şi-ncă-o dată roată

Cuvântul triumfă,

moartea, niciodată.
___________

DOAMNE, DOAR CUVÂNTUL TĂU
Doamne, trupul meu, fântână,

Tainele Tale i se-nchină!

Doamne, ochiul meu, izvor,

Se dăruie tuturor!

Doamne, gura-mi labirint,

Spune tuturor ce simt!

Iar picioare, umblătoare,

Îngenunghe-ascultătoare.

Doamne, doar Cuvântul Tău,

E Lumină-n templul meu!
___________

ŞI DIN CUVÂNT – LUMINĂ AVIDĂ
Sunt Atlantida scufundată…

ca ea şi eu am fost odată…

Deşi respir şi ştiu că sunt

lumină-n noapte de cuvânt,

Ma simt risipă-n clipa sumbră

alunecând precum o umbră,

Prin visele ce ne aspiră,

şi în genune ne respiră.

M-ascund în flama fără  foc,

dar nu-mi găsesc niciunde loc,

Nici printre stele, nici în lut…

şi-atunci o iau de la-nceput…

Mi-e gândul greu şi mâna grea

şi nu mai ştiu, cum aş putea

Să stăvilesc urgia lumii,

să ies din dinastia humii,

Să ies din iadul estival,

să trec de zidul de cristal,

De aparenţe şi de stele

în echilibru fără vele,

Fără-amintiri şi fără gând,

în armonia luminând.

Din tot ce-a fost sau n-a mai fost,

clipei de viaţă să-i dau rost,

Să reînviu din foc şi fum

iubirea, migrator parfum,

Şi din cuvânt, lumină-avidă

să înalţ o nouă Atlantidă.

(Mariana Strungă-poeme din vol. ALB DIN MARELE ASCUNS, apărut la Editura Eurostampa, Timişoara 2009)

_____________

20 Iulie 2010 – Luminiţa Zaharia: „Băiatul cu cărţile”, Editura Eminescu, Bucureşti, 2009 (Cezarina Adamescu)
Recent am primit, graţie unei bune prietene, cartea de poeme a Luminiţei Zaharia, „Băiatul cu cărţile”, apărută la Editura Eminescu. Mărturisesc că am avut o plăcută revelaţie şi o surpriză de proporţii deşi, pe Luminiţa am mai întâlnit-o deseori pe reţelele literare on-line,  ori în revistele de cultură ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Un volum destul de consistent şi edificator în ceea ce priveşte poezia tânără, dar, în acelaşi timp o carte cât se poate de originală, pentru că această poetă nu e  în trend, ea  nu străbate  nici o plajă lirică la modă, deşi scrie poezie modernă.

Luminţa Zaharia, după propria mărturisire, „nu se aliniază”, nu se pliază, nu se mulează pe nici o altă direcţie existentă deja în poezie. Ea are teribilul orgoliu de a rămâne ea însăşi.

mi s-a spus: / aliniază-te dacă vrei să exişti / învaţă de la tinerii ăştia injurios geniali/ cum mătură ei cu realitatea frustă / uliţa prăfuită a vechilor trubaduri / poezia ca şi antimateria dragii mei/ numai după infarct viaţa îşi câştigă / un sens / poezia modernă seamănă cu precipitarea / (i)spăşită la un psiholog/ îndrăgostit şi el de psihologia modernă/  şi care ha îţi dă brânci în hipnoză / pe un pat de fachir”(mă aliniez).

Ea îşi propune sieşi un drum nebătut de picior de om ori de altă vietate. Un drum pe care, doar făpturile înaripate l-ar putea survola. Cu sau fără voia noastră. Ea a publicat acum o carte „nescrisă încă, doar întrevăzută”.

Luminiţa Zaharia  scrie, aşa cum spunea Nichita, cu sine însăşi. E adepta hemografiei, deşi nu e complet conştientă de acest fapt. Scrierea cu sine însăşi  nu e scriere. E ardere. E scânteie pe zăpadă. E urmă lăsată pe val. E siajul delfinului.   E „leac de vise rele / pentru copilul zburător în stele”. (Băiatul cu cărţile).

De fapt, nu Luminiţa Zaharia trebuie să-şi scrie cartea, ci băiatul cu cărţile, acest personaj ciudat care tezaurizează tot atâtea vieţi câte poveşti sunt în cărţile lui, doar el ar putea să-i scrie cartea, „cu fiinţa toată strânsă-n palme”, privind-o „straniu, fără glas”, pentru că asemenea poveste nu a mai întâlnit.

Pornind de la aceste premise care constituie scheletul viu al cărţii, Luminiţa Zaharia coase în filigran, cuvinte pentru marea broderie a lumii. O  viaţă expusă pe o tapiserie uriaşă  în care regăsim iubirea desăvârşită ce „nu poate învăţa bucuria/ copil dislexic pururi înlăcrimat”. În care aflăm că „bucuria fărâmiţează/ durerea adună/ memoria durerii / stăvilar pâraielor cristaline” (Numele tău).

Poeta însă mai vrea să creadă că iubirea învinge gravitaţia // cum ar fi să afli/ secretul iubirii / acolo sub cel mai înalt munte/ pe cel mai liber cer / în carnea zăpezii neprivite/ de teama orbirii / nici de blajinii îngeri ai muntelui / acolo / numai acolo / neprihănite degete au scris / numele tău” (Numele tău).

Luminiţa Zaharia lasă şuvoiul gândurilor şi al sentimentelor să  o inunde, să curgă liber, în cascadă, în torente de mângâiere, în intarsii cu vise-n durerile facerii, în neutralitatea mătăsoasă a unui crin presat lângă obrazul păsării poemului. Nu se fereşte de lungimi, de cezură, de ritm ori  măsură, de canoanele clasice, lasă rima întâmplătoare să spintece pagina-n două, după meandrele sufleteşti. Poezia ei e curgere fără stavile, fără zăgazuri, ea sfărâmă zăpoare şi duce cu sine-n aval imagini unice, şi pe apa, uneori învolburată de tăcere, plutesc pescăruşi, cormorani şi, de cele mai multe ori, lebede. Melancolii funciare o cotropesc şi o posedă cu graţie: „azi / un pas mai îndelung decât ieri/ glezna tot mai mlădie pentru zbor/ (şi iarba n-a mai tremurat) / mâine încheietura mâinii stângi va rezista/ sub sărutul tău îndorurat melancolie / şi pâinea cea de toate zilele / în noapte mă va învia” (treizeci de secunde şi o felie de pâine).

În trecerea prea adânc ştirbită de Timp, „O clipă de răgaz” – semnifică eternul vremelnic, e clipa de graţie în care ţi se adună sub tâmple viaţa – cu toate lucrurile efemere, clipă în care poţi „să ştergi de praf al sufletului tom/ în care-ai scris cândva cuvinte rare” (O clipă de răgaz).

E clipa blajină când poţi „riscându-ţi amintirea să-ţi desfereci/ şuvoaiele albastre de lumină,/ reînviind pe orice loc grădină./ Tu, grădinar cuminte de biserici” (O clipă de răgaz). E clipa ce premerge veşnicia, de aceea poeta cere: „Aş vrea să ai şi tu,/ măcar o seară, / o clipă de răgaz, zbârlită,-n care,/ să ai curajul  gândurilor tale/ şi din domolul aer ce te-mbracă/  să explodezi în seve şi-n petale, / să-l naşti pe Sigur dintr-un simplu Dacă/ şi-n gesturi curajoase până-la capăt/ cu izbucniri pasional totale / riscându-ţi carnea gri pân’ la atom/ şi-njunghiind cuvântul Preatârziu,/ aş vrea să ai şi tu, ca orice om,/ o clipă mică, de răgaz, în care…/ Tu, omul meu adevărat şi viu!” (O clipă de răgaz).

Este de netăgăduit că poetul, prin personajele sale, prin toate imaginile şi stările altora, îşi trăieşte propriile experienţele. El se dedublează şi se multiplică, aidoma unui actor care interpretează zeci de personaje şi se „îmbracă” în pielea acestora. Altminteri nu ar fi atât de intense trăirile. Empatizarea cu alţii îl ajută să-şi cunoască propriile stări şi sentimente. Poetul poate avea zeci de chipuri şi în acelaşi timp unul singur. Într-aceasta constă miracolul şi mirajul poeziei. Te multiplici ca să rămâi întreg, tu însuţi. Cum altfel ar putea pătrunde în gândurile altora?

Luminiţa Zaharia are darul de a asculta cu luare aminte respirarea cuvântului, poezia lui eufonică, foşnetul mătăsos al veşmântului său, o alergare cu vântu-n urechi prin stepa rusească,  cu tălpile goale prin câmpiile elizee, o fugă despletită printre şuviţele ploii de iunie. De câte feluri poate fi solitudinea? Dar moartea izvorâtă o dată cu naşterea, din parcă fiinţa ei nelumită?  Sunt întrebări fără răspuns.

Am întrebat copilul aproape-adormit/ în poala femeii de lut şi de iască/ în câte feluri vrea ea/ să-l mai poarte în trup, / în câte-alte feluri să-l nască…// (…)// Am întrebat alba floare-de-colţ / de pe versantul cel mai abrupt/ al candorii/ în câte feluri călătorii o rup,/ în câte feluri / o vindecă norii…/ Am întrebat blânda rază de soare / în câte feluri mă poate orbi…” (În câte feluri).

O voce care are ceva de spus. Clară, distinctă, limpede. O voce de care se va auzi, deşi acum doar şopteşte. Deşi  spune despre sine cu umor şi autoironie: „cum mi-a venit marea iubire / când toată rezerva de estrogen se epuizase/ în van / şi câte şi mai câte realităţi întru infarctus poeticus / ar mai fi / de nu s-ar mai povesti // ei ce ziceţi / fraţilor / confraţilor / derutaţilor /  mă aliniez uşor?! / la urma urmei nu are de ce să-mi fie ruşine / sunt o băbuţă de mare / viitor” (Mă aliniez).

Acelaşi ton  de subtilă autoironie răzbate şi-n poemul O femeie sublimă (inspirată de mine însămi, în timp ce scriam pe tablă,/ de o sută de ori, <Sunt cel mai singur om de pe pământ>”) Mă trec prin fiinţe blândă, cu visurile mele, / nu las în ele soare, nici umbră, nici sechele./ De-atâta goliciune, nu port oglinzi în casă / şi oameni plini mă strigă <fantomă graţioasă>./ Am mulţi prieteni bloggeri neprinşi în carne-oase/ şi-un album gol-goluţ de amintiri frumoase./ Nu-i nimeni să m-atingă în timp ce mă iubeşte,/ cu ţepi de-arici mă-ngândur, desuuri-solzi / de peşte/. Un zeu care nu crede în cvadraturi de cercuri/ m-a programat iubirii, nătângul, într-o miercuri./ Să fie totul grabnic, o parafă eternă, / aşa că intru-n  Guinness cu cea mai udă pernă./ Mă uit în neozoic senzuală şi cochetă – / din underworld, iubitul mă vrea numai poetă./ Metempsihoţii zilei traduc tomografia:/ tumora-nsingurării mi-era chiar Poezia! / Ca să mă vindec iute, plecând ne-nsingurată,/ extermin poezia bucată cu bucată./ Ştiu, veţi suna cerberici la unu unu doi / poate fi (nici că-mi pasă) oricare dintre voi./ Am un minut fantastic până or să mă prindă /  de nesingurătate – cu mine în oglindă./ Răgaz neperisabil, atotvisat, post-crimă / să mă rescriu, pe tablă: <o femeie sublimă>”.

Stând parcă în fragil echilibru la marginea abisului existenţial, poeta se sprijină pe cuvinte, singurele care sunt în stare s-o rezeme de prezent, dar mai ales, de viitor.

În pofida faptului că şi cuvântul uneori e înşelător, ea şi l-a ales temelie, umăr  şi tâmplă de sprijin: „Am crezut că, transformat în cuvânt,/ totul va durea mai încet./ Am crezut că omul cel mai străpuns de viaţă/ şi moarte, / cu venele profan reînnodate,/ spre-a se salva, s-ar proclama poet./ Am crezut în simplitatea lui eşti şi-a lui sunt / independent de gene şi de soarte, / aşa cum plantele în absolută libertate / îşi suflă râzând seminţele-n vânt./ Am crezut într-o lume perfectă şi dreaptă / ca-n visul din copilărie./ Am crezut că totul e permis când puritatea / te-ndreaptă / din egoistul eu spre generosul ţie./ Am crezut sincer că viaţa e sublimă / de când ne-avem. Că eu, că tu…/ Am crezut că povestea noastră stă scrisă pe zid, / în lumină./ Nu era, nu?// Acum, caut cuvinte vindecătoare./ Acupunctura lor îmi sparge nerv cu nerv, / aproape, dragul meu, că ucide.” (Cuvinte).

La poeta Luminiţa Zaharia iubirea cunoaşte meandre şi rătăciri ca-n labirinturi vegetale, trebuie să cutreieri mult ca s-o afli, cu totul alta de cum te-ai fi aşteptat, orizontul e  hăăăt! la kilometri distanţă, ieşirea e tot aşa de greu de găsit. Aproape sunt  numai dorinţa, chemarea, aşteptarea, dezamăgirea, coşmarul cu ochii  larg închişi, copleşitoarele deziluzii stivuite frumos, pe stelaje îmbrăcate în staniol, iluminate feeric. Ingredientele nu mai dau gust  sentimentului, gustarea e fadă. Unde e ademenirea aceea dulce şi frumos colorată? Balon  spart cu praştia de un cupidon obraznic, care acum  dă cu tifla:

Jocul răvăşitor al iubirii./ Lupta letală, / corp la corp, / dansul viu, / ameţitoare, hora…” (Vino).

În mod cu totul surprinzător, la Luminiţa Zaharia, dragostea şi singurătatea fac un singur corpus, ele nu se pot delimita, alcătuiesc o singură fiinţă (de fapt înjumătăţită) – iar timpul (mai convenţional ca oricând) se împarte, firesc în „înainte de tine” şi „odată cu tine”, însă, delimitările par a nu fi în favoarea iubirii.

Singurătatea era un somn fără vise / înainte de tine./ Cuvintele speranţă, deznădejde,/ fericire sau moarte / nu se inventaseră. Şi nici oglinzi. / Viaţa, o autostradă/ pe care rulam cu viteză constantă / fără o pietricică sub talpă, / fără vreun orizont întrezărit./ Inima nu învăţase să bată / acum-mâine-ieri-niciodată./ Termometrul nu se clintea, / mâinile nu tremurau. Şi nici glasul. / Un lac senin de singurătate, / înaintea ta.” (Aproape liber).

Tabloul doi al scenariului  iubirii începe hotărât: „Azi totul s-a schimbat, / odată cu tine./ În avataruri cred. În resurecţii./ Cu unghiile râcâi varul chiliei / din suflet, adevărul să-l dezrobesc./ Voi apuca primăvara? / Visele mele poartă toate/ chipurile tale, / îngerul dansează cu demonul, corp la corp, / extazul şi armonia sunt amanţi siamezi.”(Aproape liber).

La răscrucea dintre „înainte de tine” şi „odată cu tine”, totul se răstoarnă, inclusiv timpul: „Timpul  s-a prăbuşit în sine, / pierzându-şi măsura./ Uite culorile, compunându-se / în mişcătoare peisaje alpestre./ Uite fisura albastră a unei lumi./ Uite sunetele, amestecându-se îndrăgostite / într-un cântec de axel fernando./ Şi uite-mă, încap în bobocul de nu-mă-uita./ Toate, doar pentru tine.” (Aproape liber).

Iubirea operează mutaţii fantastice, ea rotunjeşte până şi singurătatea: „Acum, de-abia acum,/ singurătatea mea e rotundă”. (Aproape liber).

Ea, doar ea, iubirea poate rodi cuvinte în mărul abia înmugurit şi-n cartea închipuită în doi: „Zeul a spus: / niciodată nu e târziu, / mărul e de-abia-nmugurit./ Se rupe-n cer un mal mlădiu./ Sfinte-nfloriri de necuvinte ning / într-adevărul peste noi./ Carte nescrisă / carte interzisă / închipuită în doi…”(Carte nescrisă).

În întreg universul său liric, iubirea nu e niciodată la timpul prezent, ea e doar amintirea, nostalgia, regretul,  hiperboreea, paradisul pierdut, închipuirea, himera îngemănată cu aşteptarea, sora geamănă a visului cu ochii larg închişi înspre sine.

Cândva, am fost doi./ Doi în unul, / să economisim, în pregătirea noii vieţi,/ aerul lumii…/ Cândva, eram câmpia şi dealul înmănuncheate/ blajin/ visând cu patimă acelaşi munte./ Acelaşi amânat de-a pururi munte…// Dar un picior, nu-mi aduc aminte al cui, / s-a rănit, / un alt suflet s-a cutremurat sub spaima-nnoirii,/ palmele lipite s-au desprins cu un tunet coclit – / eu am căzut în triunghiul bermudelor, / tu – în dizgraţia zeilor. / Fragilă te-ai dovedit, veşnicie!” (Primum non nocere).

În clipa de faţă, doar visul rămas treaz, mai îndrăzneşte să spere. „Cineva, acum, mă visează, / doar în vis aş îndrăzni să renasc din cenuşă./ Să privesc trează-n ochi ce-am iubit.”(Doamna cu luna).

De fapt, Poezia conduce la iubire, la starea aceea de bine propice creaţiei, ori Iubirea conduce la Poezie, precum la Lumina lui Hristos: „departe / departe / departe / curgere-n alb pe albastre coline// îngăduie iubirii să mă poarte / şi-n cea mai fermecată sfântă noapte / când lumina lui Hristos peste lumi va cădea / poezia mă va aduce la tine…(Departe).

Multe poeme sunt în stil clasic,  cu imagini limpezi, pline de mustul delicios al rimei, cu sintagme şi metafore spontane, aglutinându-se în eufonii fără cusur. Aşa sunt, de pildă: „De iubire”; „Aştept”: „aştept să-mi sari în faţă la pagina nouă / în ziua care-n suflet nu mai trece / să mă prinzi ferm cu braţele-amândouă / când clipele din mine dau să plece // să mă înveţi rămânerea, stagnarea/ netrecerea şi tot ce stă frumos / complice-n nemurirea ta cu marea / soldat lăsat la vatră de prea-curajos // arunc în aer porumbei amnezici / şi ei îţi duc scrisoarea mea aiurea / în coji de stea în ziduri de biserici / unde-i aşteaptă îngeri cu securea // tu, din culcuşul tău săpat în stâncă / unde-ai mutat şi raiul şi asceza / cu ochii morţii, mă contempli încă / şi mă străpungi, rebel, cu antiteza // eu te mai cer lumeştilor descinderi / te mai ademenesc înspre albastru / iau lecţii despre agăţări şi prinderi / să nu mă las sedusă-ntru dezastru //da, încă simt în tine că se poate / că stâncii tu i-ai întregit tăria / strânge-mă-n pumn, avar, şi peste toate / învaţă-mă, cu forţa, bucuria” (Aştept).

Un poem emblematic este „Întineresc şi nimeni nu observă” – în care iubirea e adăpost împotriva coşmarurilor şi poate învinge toate obstacolele: „Tu, tu şi numai tu / îndrăgostită de umerii tăi sfidând noaptea polară / mai credeam în decantarea tandreţii./ Aşa cum la adăpostul inimii tale coşmarul / nu avea putere / să se impună şi adormeam surâzând / până la prima mângâiere./ Se petrecea în mine. Se cânta.// Dar cine poate opri doar pentru sine / mereu ilegala eternitate? / Tu, tu şi numai tu / ecoul prelungit în tenebrele amputării./ Azi ca niciodată, mâine ca nicăieri.//

Întineresc şi nimeni nu observă./ (…) Mâine, când voi fi copil,/ ca un copil te voi săruta pe obraz / şi tu mă vei mângâia protector şi îndoliat / pe creştetul / muntelui, acolo unde temerari absurzi/ vor găsi, şi nu vor şti că se află în faţa unor / victorioase istorii în aşteptare, / urme de cărţi pe zăpadă…”

Poemele Luminiţei Zaharia sunt, toate, confesiuni, intime, şoptite, îngânate la ceas de vecernii, cu glas domol. Ea nu revendică nimic, nu-şi permite decât şoapta, ruga, tăcerea, gestul semnificativ. Cine trebuie să înţeleagă, negreşit, va înţelege.

Poeta spune: „Ce obosită sunt, / vin dup-o iarnă grea / şi mi se pare că ispăşesc postum / ce n-am dorit, ce n-am visat…” (…) În coaja goală a visului mi se face târziu.” (Un tramvai numit dorinţă) – parafrază la celebra piesă de teatru a lui Tennesse Williams.

În  Poetul Luminiţa Zaharia scoate în evidenţă fuga omului de sine şi mai ales, faptul că, de oricine se poate fugi, numai de propria ta fiinţă, de propriul suflet, nu.

întorci capul cu 180 de grade / toţi te aclamă rânjind / toţi în afară de mine/ umbra ta // nu ai unde să fugi / (…) // magician poet / exilat în sine / de sine / ce tristă e umbra ta // aproape că zâmbeşti.”

În acelaşi poem, autoarea avansează şi versuri panseistice, precum: „ai putea oricând să cazi îngreunat de / nemărginire cum eşti / în libertatea absolută a secundei// nu risca orice-ar fi / libertatea e un tărâm fără umbră” (Excelent spus!).

Şi altele de acest gen: „doar în noapte se mai îngăduie aşteptări / de o viaţă” (Poetul).

Luminiţa Zaharia nu se recunoaşte vinovată decât „de prea multă iubire” în această lume în care iubirea e din ce în ce mai rar întâlnită, fiind înlocuită cu sentimente calculate, efemere şi nesincere. La o eventuală judecată ea ar fi condamnată pentru că: „Ai răsturnat balanţa firii, / ai inventat, contra Noastră,/ iubireafărăpăcat.”

De aceea, poeta spune: „Între cer şi adânc osândită, / la ora plecării de pe străinul Pământ, / de prea multă iubire vinovată,/ mă retrag în cuvânt.”

Şi iată că tot Cuvântul îi rămâne adăpost şi rugă, pavăză  şi Paradis,   împlinire, rost şi devenire, făclie şi capăt de drum unde se întrezăreşte Lumina cea adevărată.

Poeziei i-a slujit supusă, dăruindu-i întreaga suflare. Dar, după ani şi ani, ea spune, la fel cum spunea prorocul Ieremia: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit”: „Nici matematician n-am ajuns, / poezia m-a-nvins, ofensată.// Am vrut atunci să scriu poemul suprem / cum nu a fost şi nu va fi în sfere / de la facerea lumilor pân’ la sfârşit./ Dar m-am lăsat sedusă de himere./ Am vrut să fiu imaterială, abstract-diafană, / aşa candid, nepământesc dedată la poezii! / Nici asta nu mi-a reuşit / m-a-nvins, până la urmă viaţa gri.” (Peste douăzeci de ani).

Faptul că autoarea se recunoaşte, cu smerenie, învinsă, e un lucru bun. Nimeni nu a reuşit să stăpânească pe deplin Himera.

Un laitmotiv  specific poeziei Luminiţei Zaharia este iubirea pentru Poet, aflat în diferite ipostaze, când prieten,  când frumos adorator, când iubit, când străin, plecat departe, când necunoscut, o iubire ideală, neîmplinită, aşteptată zadarnic, o iubire ce s-ar dori desăvârşită şi împărtăşită, cum numai un poet poate să dăruie, dar n-o face, pentru că, în mod paradoxal, el totdeauna iubeşte pe altcineva, aşa cum se întâmplă în realitate, în şirul iubirilor părelnice şi înşelătoare.  Ca-n celebrele Legi ale lui Murphy, din care o lege nouă s-ar naşte chiar aici, în această pagină: Dacă iubeşti pe cineva, sigur persoana aceea va iubi pe altcineva, care va iubi la rândul său pe altcineva, iubit de altcineva şi tot aşa, la nesfârşit.  Fiecare îşi dăruieşte inima cuiva,  dar  niciodată cui trebuie, lupii se învârtesc în cerc muşcându-şi cozile unul altuia, ori în jurul lor înşişi auto devorându-se cu lăcomie şi satisfacţie, bucătură cu bucătură.

Luminiţa a învăţat a supune cuvântul voinţei sale, a deprins să-l facă ascultător şi blând, ea acum sculptează cuvântul şi acesta nu geme şi nici nu strigă, se lasă modelat de mâinile catifelate care cândva au plămădit acel amestec de inefabil în retortele inimii sale. Statuia cuvântului prinde viaţă sub mâinile dibace, sub privirea maternă a poetei, sub zâmbetul ei  purificat de orice vină.  În atelier, rămâne-va pururi, creaţia, copilul din flori al poetei, carne şi sânge din propriul ei trup, spirit din Spiritul Marelui Creator, suflare de duh ce se înalţă spre oameni.

Pygmalion îşi adoră opera, fiindcă e muiată în sudoarea şi sângele său.

De aceea, aidoma  sculptorului,  autoarea spune: „Mă simţi, când te sărut sfios pe gând,/ când te înfăş, copil născut de mine,/ în ierburi magice, în fir de dor?…(Eu sunt iubirea ta).

Există  şi situaţii Când iubirea vine prea târziu, şi, după o viaţă de aşteptare obositoare, aproape că n-o recunoşti: „Ai aşteptat-o-n poarta vieţii / ca un copil Circul mare, în urbe, / ai desenat pe Pământ un cerc magic -/ mişcări tectonice l-au sfâşiat / în neînţelese, fantastice curbe. // (…) //Pe tipsii de argint ai aşteptat-o cu pâine şi sare / doar-doar s-o lăsa-nduplecată,/ ai pornit într-o călătorie primejdioasă pe mare, / ai escaladat munţii cu nesfârşită răbdare, / ai înfruntat explozii solare…”/ Te-ai născut, pentru ea, înc-o dată / lepădându-ţi vechea piele pe o plajă pustie, / ţi-ai smuls platoşa inimii, însângerată, / ai sacrificat tot, în cinstea Ei, / ţi-ai tăiat furios, fără anestezie, / degetul arătător, să nu mai arate în van / orice punct zărit la orizontul speranţei // ai căutat-o în chilii înfrigurate de sfinţi, an de an, / pe dealuri unde puteai respira veşnicia, /  i-ai ţesut hamac din visele tale albastre / şi i-ai pus drept umbrar Poezia//  (…) // …iubirea a venit, târându-şi greu / picioarele înţepenite de bătrâneţe şi boală, / n-ai recunoscut-o nicicum / şcolar repetent la inutila şcoală:/  <Cine să fie cerşetoarea asta rătăcită pe drum / ce vrea apă vie, de parc-am fi în poveste?!>/ Şi copilul frumos din fotografia / pe care ţi-o întinde, plângând,/ cum să mai afli, în clipa asta de scrum, / cine este?…// Când iubirea vine prea târziu / încearcă să râzi, nu e-absurd, nu e greu,/ pune-ţi lesa la loc, / intră în cuşcă, / nu încerca să dezlegi / ce-a legat Dumnezeu”. Un poem remarcabil care se pliază pe sufletul multor alte persoane.

Şi Sfântului Augustin îi era teamă că n-o să fie găsit, la întâlnirea cu Dumnezeu, de aceea spunea în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce.”

Cu frică şi cutremur să stăm în aşteptare. Să fim gata. Să fim pregătiţi şi să pornim, cu mâinile îngenuncheate a rugă, prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice..

Mesajul Luminiţei Zaharia este, în cele din urmă, unul de speranţă, pentru că, la finalul volumului ea spune: „Pentru fiecare bărbat / există o singură femeie. / O va afla, ca pe-o cenuşăreasă, / trecând prin toate femeile lumii / măsurându-le cu mâinile / umerii goi…/ Şi numai umerii unei femei / numai umerii unei singure femei / vor încăpea exact / în căuşul obosit de căutare/ şi aceea va fi femeia / aceea va fi Femeia / aceea va fi Ea…// Nu-i târziu / aşezaţi-vă mâinile mirate / pe uitaţii umeri de femei…/ aşa încât mirarea şi uitarea / să nască minuni.// Şi iubirea, pentru întâia oară / de la Facerea Lumii, / se va descătuşa / se va-mplini / va triumfa / cinstească-se sfânt prima venire a ei / facă-se voia sa.” (Cântecul umerilor uitaţi).

Fiecare poem al Luminiţei Zaharia ascunde o poveste de viaţă. O poveste frumoasă şi tristă. O poveste cu tâlc. O poveste pe care doar Poetul iubit de poetă o poate întruchipa din fantasmele sale. O poveste pe care o râvnim cu toţii, dar nu găsim cuvintele s-o plăsmuim ca şi când ar fi a noastră. Numai a noastră.

CEZARINA ADAMESCU,

13 martie 2010

_______________

19 Iulie 2010 – Emil Istocescu: „Folcloristul Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea“ (Al. Florin Ţene)

Istoricul literar Emil Istocescu , după publicarea cărţilor:”Gib I.Mihăescu-Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei”,(1970),”Marin Sorescu-La Lilieci-Exegeză. Deschidere hermeneutică”,(în colaborare cu Teodora Albu) şi Marin Sorescu în scrisori”, (în colaborare cu George Sorescu), şi a zecilor de studii şi articole despre Gib I.Mihăescu, este din nou în librării cu studiul “Folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea”, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2009, ce cuprinde etape şi ipostaze inedite despre “ilustrul preot-învăţător Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa, fondatorul revistei de folclor”Izvoraşul”, susţinută cu o tenacitate exemplară, în toată perioada interbelică, şi emeritul profesor şi cercetător drăgăşenean Emil Istocescu, folclorist şi istoric literar, specializat în studiul operei con-orăşeanului său, prozatorul Gib Mihăescu”(“O rază de civilizaţie” de Conf.univ.dr.Ioan St.Lazăr).

Lucrarea structurată în două capitole:”Studiu introductiv “, cu două subcapitole, ”Corespondenţă”,cu încă două subcapitole, “Epilog”,”Anexe” şi “Indice de nume”se deschide cu Cuvânt introductiv de Ioan St.Lazăr şi o Motivare preliminară semnată de Autor, în care se precizează că acest studiu a fost gândit”ca un omagiu aniversar cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la apariţa ,la 1 iunie 1919,a periodicului Izvoraşul, revistă de muzică, artă naţională, folclor şi teatru sătesc, cu sediul în localitatea mehedinţeană Bistriţa, revistă care a apărut cu regularitate timp de 21 de ani şi jumătate, având ca director pe preotul Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa”.

Specializat în istoria literaturii şi folclor, apoi în teoria folclorului, Emil Istocescu ştie să îmbine într-o sinteză, bine structurată, cercetarea fenomenului cultural din perioada 15 septembrie 1895-1992, cât a trăit marele folclorist, cu analiza documentelor şi aducerea lor la lumina tiparului, inclusiv cu speculaţiile interpretative a fondului spiritual al epoci. Cercetând culegerile de folclor , teatru sătesc, folclorul muzical promovat de revista “Izvorşul”, subintitulată şi “Opaiţul satelor”, distinsul profesor Emil Istocescu face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza rolul folcloristului Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa în promovarea culturii populare, a etnografiei, a cântecelor populare şi tradiţiile româneşti ,(despre care Al.Vlahuţă spunea”acolo e un suflet mare, care cere lumină, acolo-i puterea şi  viitorul nostru”), mai ales cele din zona de sud, în contextul când Ţara se unise şi exista necesitatea cunoaşterii “nestematelor” creaţiei populare în “România dodolaţă“.

Meritul revistei”Izvoraşul”, printre cele menţionate mai sus , a fost că a polarizat în jurul ei folclorişti renumiţi, printre care, pr.T.Bălăşel, ce a corespondat o perioadă însemnată de timp cu Spiru C.Haret, Gh.Fira, Ion.N Popescu, învăţător din Ştefăneşti-Vâlcea, Gh.Bobei, C.Danilescu, I.I.Alexandrescu, Nicolăescu-Plopşor, Gh.F.Ciauşanu, I.I.Buligan Delagorj, Costică Ciobanu-Pleniţa. În acest context  autorul aminteşte colecţia “Folclor din Oltenia şi Muntenia”(1967) apărută la Editura pentru Literatură în care a fost publicată o selecţie din culegerile de folclor ale lui Teodor Bălăşel, conţinând 644 piese, unde prefaţatorii Gheorghe Alexe şi Vasile D.Nicolescu aminteşte de prefaţa lui N.Iorga,la volumul iniţial, în care sublinia:”A recomanda opera de o viaţă întreagă a neobositului cercetător în domeniul vieţii populare din Oltenia de nord-est, vechiul meu prieten, părintele Teodor Bălăşel, e un lucru de prisos.Nimeni nu cunoaşte mai bine aceste părţi de străveche tradiţie şi de viaţă populară, rămasă aşa de curată şi în vremurile de azi.”

Un subcapitol destul de consitent este rezervat legăturilor de colaborare dintre Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa şi folclorişti vâlceni, după al doile război mondial. Printre aceştia se numără Vartolomei Todeci, din Vaideeni, Marin Brânaru şi Emil Istocescu, din Drăgăşani, Maria Stoian din comuna Măciuca, Aurelian Didicescu din Voiceşti, Dumitru D.Tiţa din Bărbăteşti şi mulţi alţii. Pe  o parte din aceştia i-am cunoscut în localităţile lor, la masa lor de lucru , iar despre unele din lucrările lor am scris de-alungul timpului.

Capitolul II.Corespondenţă ,cuprinde scrisorile lui Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa cu Emil Istocescu şi Marin Brânaru din Drăgăşani, din perioada 1969-1983. Aceast schimb intelectual de hrisoave a debutat, aşa cum aminteşte autorul acestei cărţi, odată cu centenarul naşterii lui Teodor Bălăşel care s-a ţinut pe data de 23 noiembrie 1969, la Rm.Vâlcea. Prima scrisoare este datată ; Drăgăşani, 25.XI .`969, expediată de profesorul Emil Istocescu către Gh.N.Dumitrescu –Bistriţa , unde vorbeşte, printre altele, de Cercul de folclor al elevilor din Drăgăşani , pe care îl conduce, precizând programul acestuia în cadrul sărbătoririi, în 13 şi 14 decembrie ,a semicentenarului Liceului Teoretic din Drăgăşani.

Prezenta carte ne descoperă în Emil Istocescu un cercetător neobosit în domeniul istoriei literare, un arhivist dotat cu acea curiozitate ce contribuie la reconstituirea evenimentelor şi a epocii cu ajutorul documentelor de la Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale şi din arhiva personală.Cartea conţinând scrisori, documente , reproduceri după reviste şi fotografii, comentarii, analize,  ale autorului referitoare la documente, evenimente ale timpului, este o cercetare extrem de temeinică şi de organizată a rolului promovării folclorului şi conservarea lui în relaţia dintre folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu –Bistriţa şi folcloriştii din bazinul etnofolcloric al Vâlcii. Această lucrare cu caracter compozit, îl reprezintă fidel pe Emil Istocescu,( fiind şi un epistolar cum rar se mai găseşte în vremea internetului), a cărei atracţie pentru istoria literară, în varietatea ei deplină, este cultivată cu metodă. Serios fără morozitate, sistematic fără ticuri, bine informat, istoricul literar este un glosar subtil şi maliţios, cu o plăcere a scrisului şi a descoperirii documentelor cu ajutorul derulării invers a evenimentelor. Sensul ne mărturisit al investigaţiilor e de a contura o schiţă de fenomenologie etnofolclorică născută în jurul unor mari folclorişti .

Cartea lui Emil Istocescu este o contribuţie substanţială la istoria culturii din zona de sud-vest a ţării şi un omagiu adus culegătorilor de folclor din jurul periodicului “Izvoraşul”.

AL.FLORIN ŢENE

______________

16 Iulie 2010 – Elena Buică, „Oglindiri“, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009 (Cezarina Adamescu)

Există un timp al memoriei şi al  spiritului neamului nostru. El este cel adevărat, cel care rămâne încrustat în scoarţa cerebrală. Celălalt, timpul fizic, nu este decât relativ. Şi spre acest timp al memoriei îşi îndreaptă atenţia scriitoarea de faţă.

„Scrisul este  pentru mine, singura cale care duce spre lumină” – spune Elena Buică în cartea sa „Oglindiri”.

Un titlu atât de sugestiv, nu te poate duce cu gândul decât că, în cartea cu pricina, desigur ai să te regăseşti într-o oarecare măsură. Şi nu e de mirare pentru că scriitorul, atunci când aşterne ceva pe hârtie, trăieşte atâtea vieţi, câte personaje zămisleşte în ipostaza de creator. Şi fiecare dintre ele, îşi cere dreptul legitim la viaţă, are o personalitate, este un UNICAT. Aşadar, am pornit de la gândul că mă voi regăsi în cartea Elenei Buică şi într-adevăr, aşa a fost. M-am transpus, i-am trăit destinul, m-am încărcat cu toate bucuriile şi emoţiile unei persoane care acum, nu are mai mare bucurie decât aceea DE A SE DĂRUI. Dăruindu-ne nouă, fărâme din fiinţa sa generoasă, demnă, iubitoare de oameni, de ţara şi de limba ei, păstrătoare de sfinte tradiţii şi de icoane dragi în suflet. Elena Buică este o persoană admirabilă. Ca mulţi alţi scriitori care s-au îndepărtat de ţară, ea nu trăieşte decât pentru a-i reînvia tradiţia şi de a-i păstra integritatea în sufletul său. Ea-şi poartă România, întreagă, ca pe un diamant în suflet, în inimă, în sânge, în carne, n-a părăsit-o niciodată şi, ca dovadă, ea se reîntoarce mereu în Teleormanul ei drag, în comuna Ţigăneşti unde a văzut lumina dintâi şi le nemureşte în  scrierile sale. Le dă viaţă, le dă suflul său, le apără de toţi denigratorii şi e gata să-şi dea măsura iubirii ei, într-o PROFESIUNE DE CREDINŢĂ LITERARĂ, exemplară.

Românca din Teleorman ne dă lecţii de românitate, lecţii de civism şi patriotism, de iubire de neam şi de istorie. A studiat şi predat o viaţă întreagă Limba şi Literatura Română, a învăţat generaţii întregi despre frumuseţea graiului românesc. Acum, îşi învaţă nepoţii cu aceeaşi iubire faţă de tradiţie şi de grai.

Ea-şi continuă, departe de ţară, opera de înălţare a Limbii şi Literaturii Române, la rang de Stindard şi icoană sfântă. A ales să le slujească în acelaşi spirit de pietate şi evlavie. Ca şi un alt mare român, aflat în Australia, Ioan Miclău, ea şi-a făcut un cult din valorificarea tradiţiilor culturale româneşti şi nu scapă nici un prilej în acest nobil scop. Ioan Miclău, aflat la Cringila, a înfiinţat o bibliotecă românească în propria sa casă, intitulată sugestiv „Mihai Eminescu”. Editează o revistă care poartă numele „Iosif Vulcan”. Cinsteşte şi omagiază toate personalităţile româneşti în fiecare an, prin tot ceea ce face. Dar mai mult decât atât, păstrează legătura cu românii, le întreţine spiritul cu hrană din cuvinte şi imagini româneşti, din Istoria neamului. El ţine pe masa de lucru, alături de steagul australian, steagul românesc şi alături de portretul lui Iosif Vulcan, pe cel al lui Mihai Eminescu şi  al cărturarului de excepţie Prof. dr. Artur Silvestri.

În scrierile sale evocă ţinuturi şi întâmplări din ţara lui.

Elena Buică, scriitoarea care călătoreşte peste tot în lume, care a trecut prin Marele Canion, a colindat continente, a străbătut mări şi oceane,  nu uită niciodată de Ţigăneştiul ei natal, de întâmplări care i-au mângâiat copilăria şi pe care le reînvie acum, în scrierile sale. Faptul că au trecut aproape 70 de ani de când s-au întâmplat, nu constituie pentru Elena Buică un impediment. Amintirile sunt la fel de vii ca odinioară. Ea se recunoaşte copil, pe uliţele satului natal, mergând cu colindul, cu steaua, ciocnind ouă de Paşti, ori mergând la horă.

Ceea ce face în cărţile sale nu constituie decât Restituiri ale memoriei sale, ale memoriei altora, ale trăirilor peste care nu se va aşterne niciodată uitarea, pentru că ea le sculptează în plămada sufletească, în memoria sa şi le dă suflul ei cald ca să le reînvie, precum  sculptorul care reînvie statuia, rodul mâinilor sale, cu dragostea lui.

Nici piatra nu rămâne străină şi rece în faţa unui asemenea torent de iubire. Elena Buică mărturiseşte cu sinceritate: „În orice scriere, într-un fel anume, vă aduc lângă mine şi dialogăm. Conversez cu cei de acum, dar şi cu cei care vor veni după ce eu nu voi mai fi decât spiritul ascuns printre rândurile cărţilor mele”. O frumoasă profesiune de credinţă literară este şi aceasta: „Astfel, mi-am deschis sufletul şi lumea poate să umble slobodă prin el. Scriu ca sã nu fiu singurã, din nevoia de iubire, sã mã leg de lume, sã-mi prelungesc prezenţa printre oamenii din viitor, o  fragilã mãrturie cã am existat.”

Şi mai spune Elena Buică în prefaţa cărţii sale:

„Retrãirile aşternute pe hârtie sunt pentru mine un fel de joacã a minţii fãcutã cu bucurie, deşi nu tocmai uşoarã, dar îmi place fiindcã este stimulatoare şi genereazã energii creatoare. Când scriu simt un val de trãire nouã. Mã încântã puterea muzicalã a cuvintelor şi a imaginilor create prin cuvinte. E un exerciţiu al puterii de a mã transfera, de a crea armonie din cuvinte, de a le da viaţã şi culoare”.

Dar, nu lipsită de oarecare doză de umor şi fină autoironie, Elena Buică adaugă: “Dar scriu şi pentru faptul cã pe creier este un punct al scrisului, care are un fel de mâncãrime şi trebuie sã ajung acolo cu scãrpiniciul.”

Şi după ce stabileşte motivaţiile,  hazlii sau cât se poate de serioase, Elena Buică ne face părtaşi ai trăirilor sale interioare şi exterioare, suntem martorii ei fortuiţi ori nu, la alchimia care se produce în propriul laborator de creaţie. Ea-şi retrăieşte amintirile, şi îşi revendică necesitatea lor, pentru că, cel fel de om ar fi acela fără amintiri?

“Dumnezeu ne-a dat şi aceastã mare minune, amintirea. Nimeni şi niciodatã nu-şi scoate din minte amintirile scumpe şi dragi, adevãrate comori de trãiri care înseamnã frumosul, iubirea, fiinţa, viaţa, adicã totul. Amintirile seamãnã adesea cu ilustratele de demult, la care îţi arunci ochii din când în când, atras de vraja închisã în ele şi te laşi rostogolit în starea de bucurie şi trãire profundã ca în momentul trãit atunci, dacã nu chiar şi mai profund. Te laşi sedus de amintirile cu parfum narcotic ce te îmbie sã-ţi desluşeşti memoria îndepãrtatã. Au uneori calitãţi terapeutice, un fel de pansament alinãtor peste rãni usturãtoare.”

Departe de a fi o fire introvertită, interiorizată, Elena Buică invocă  amintirile, fie în   colocviile cu cei vii,  fie cu cei care au plecat, ori în solilocvii intime: “Nu este bucurie dacã nu o împãrtãşeşti cu cei cãrora te-ai adresat. Cartea se împlineşte prin lecturã, ca o încoronare a ei. Numai atunci este deplina ei finalizare, când autorul colaboreazã lãuntric şi intim, într-un discurs interior cu cititorul. Îi am în vedere chiar şi pe acei prieteni care s-au înãlţat în lumea seninului deplin, fiindcã şi cu ei pot comunica într-un anume fel. Nu existã nicio oprelişte a gândului care se înalţã pânã la ei şi gândurile trimise lor se întorc la mine cu un rãspuns, ca un ecou, conform firii lor pãmântene de odinioarã. Cuvintele sunt pentru mine un fel de scarã pe care pot urca oricât de sus, sau în viitor, pot coborî pânã în adâncuri, chiar şi la acelea ale sufletului nostru.”

A urca şi a coborî scări exterioare şi interioare, nu e un lucru tocmai la îndemână. Acest lucru presupune şi curaj şi puterea fiecăruia de a-şi menţine propriul echilibru. Dar astfel, poţi lua contact cu tine, poţi ajunge să te cunoşti mai bine şi să-ţi împlineşti destinul: „am vrut sã fiu un om în inima cãruia sã cânte viorile, sã strãluceascã florile în culori proaspete, sã rãsune trilurile pasãrilor, sã fie luminã, cãldurã şi bunãtate, sã fie cerul senin în care sã pluteascã îngerul pãcii şi al dragostei”.

Nu este om să nu se întrebe la un moment dat: Cine sunt eu? Ce rost am, de ce am venit pe pământ şi încotro mă îndrept? Astfel de întrebări şi le-a pus şi Elena Buică. Răspunsurile le-a găsit în mare măsură, dar alte nedumeriri au rămas fără rezolvare. Dezlegarea lor poate fi la îndemâna cititorilor, care iau hăţurile cuvintelor şi mână mustangii poveştilor spre tărâmuri mirifice, aşa cum le dictează propriile preferinţe şi înclinaţii. „Mi-am răsfoit memoria” – spune simplu Elena Buică.

Scrierile Elenei Buică sunt, aşa cum singură şi le-a numit: „Crâmpeie de viaţă”, trecute  „Prin sita memoriei” – dar şi un „Gând purtat de dor”- spre meleagul, niciodată uitat al Teleormanului.

Eroii ei sunt oameni simpli, oameni de brazdă, trăind după legea străbună,  „cu familii trainice, cu casele neîncuiate când plecau de acasã, folosind saluturi lungi când li se încrucişau drumurile <Maicã, sãnãtate şi numai bine sã-ţi dea bunul Dumnezeu dupã inima pe care o ai>, oameni care se armonizau cu pulsul cerului, de pe vremea când lumea era mai aproape de cum o zidise Creatorul”.

Scriitoarea îşi începe cartea cu capitolul “Puncte de vedere, în care prima proză este “De vorbă cu oamenii” capitol axat pe unele peregrinări avute în ţară şi cunştinţa cu oamenii de la sat. “Fiecare om îşi ticluieşte gândurile în înţelesurile lor cele mai adânci, izvorâte aparent doar dintr-o sursă de banalităţi. Din câteva cuvinte  poţi să desprinzi semnificaţii rafinate ale celui cu urechea deschisă afară şi cu ochiul întors în interior, spre spiritualitatea sa şi îţi lasă deschisă poarta spre un regat interior. Pentru că m-am născut şi am copilărit la ţară, am învăţat de la oamenii din sat să îmi plec urechea la vorbele pline de semnificaţii ale ţăranilor care îsi trag seva din duhul arhaic, să preţuiesc viaţa lor trăită mai aproape de firesc şi cu o anume cuminţenie, adeseori mai bine cumpănită decât a oraşenilor puşi mereu pe grabă.”

Şi aici se relevă unul din harurile scriitorului care trebuie să stea cu urechea ciulită spre afară, dar cu ochiul întors spre interior, pentru a analiza stările lăuntrice ale celuilalt şi a le trece prin propriul filtru, transfigurate artistic.

În permanenţă, scriitoarea pune faţă în faţă timpul de azi cu cel dedemult şi situaţiile pe măsura acestora. Povestaşă, dar şi culegătoare de poveşti de la oameni, Elena Buică s-a încărcat cu memoria altora, căpătând în felul acesta experienţă cât se poate de bogată. Ţăranul, din fiecare întâmplare trage învăţăminte şi culege o lecţie de viaţă. Pentru el, nimic nu e întâmplător, ci cu rost, cu temei, iar dacă e păcălit, nu se miră şi nu regretă pentru că se consideră tot el în câştig. A câştigat o experienţă de viaţă.

“Pentru mine – spune autoarea – este un permanent izvor de bucurie să mă plimb în timpul memoriei şi al spiritului neamului nostru. Îmi place tot ceea ce s-a păstrat mai valoros în cultura populară, tot ce aparţine de tradiţie, de cânt, de joc, de rostire bogată, de datini şi obiceiuri”.

E adevărat că situaţia românilor s-a schimbat mult, că  s-a răsturnat tabela valorilor în detrimentul oamenilor cinstiţi  şi curaţi sufleteşte, aşa cum, îndeobşte, au rămas în mare parte, cei de la sat.

Dar scriitoarea are o putere de înţelegere uriaşă şi ea reţine aspectele plăcute şi caracterul admirabil al unor persoane întâlnite. Ea conchide în finalul eseului său : «Indiferent în ce fel sunt oamenii, buni sau răi, au fost şi rămân pentru mine un miracol al vieţii, de care sunt iremediabil atrasă. Scrierile mele, desigur, că aici îşi găsesc sursa, în dorinţa aceasta de a comunica cu semenii”.

Şi în al doilea eseu, intitulat tot “Puncte de vedere II” Elena Buică nu încetează a se mira de reacţiile oamenilor  puşi în faţa unui act de cultură. Scriitoarea caută să justifice astfel de atitudini în felul următor: “Nu ştiu a câta oară mi-am amintit că sunt şi oameni care şi-au pierdut abilitatea judecătilor echilibrate urând sau detestând adevărul, sau că unii oameni te urăsc numai pentru că nu eşti ca ei. De departe simţi în ei apa îngroşată a sufletului.”

Ecouri şi reacţii la scrierile sale, au avut darul s-o motiveze în următoarele creaţii. “Scrierile mele sunt ridicate pe suport biografic. Poate că sunt şi stângăcii, căci accesul spre tine însuţi nu este întotdeauna lesnicios. N-am pretenţii de geniu, dar am scris cu multă dragoste şi stăruinţă.” Reacţii dintre cele mai diverse sunt în măsură să o uimească. Dar ea notează cu delicateţe:  “Şi câte alte neguri nu mi-au căzut pe cap…  Dar partea luminoasă îşi aştepta rândul.”

Autoarea presară mai departe „Crâmpeie de viaţă canadiană”. Ea radiografiază realitatea la scară mică, aşa cum ochii săi o vede şi simţurile îi dictează. De pildă,  bazinul de înot,, spune ea,  „îmi oferă un fel de fereastră prin care să privesc imagini care ilustrează la scară mică lumea în care trăim, cea canadiană. Aici simţi torsul firesc al lumii canadiene, redusă la dimensiunile acestui spaţiu, căci firescul developării activităţilor mărunte ale zilei închide în el însăşi substanţa vieţii, fără să ne dăm seama. Când ne vin vizitatori din România, neapărat îi aduc şi la bazinul de înot, prilej să le arăt ca într-o oglindă fragmente din viaţa canadiană în plină desfăşurare.” Totul se află sub semnul bunei organizări, a grijii pentru om, pentru a-i da posibilitatea să se relaxeze, să se simtă bine.

„La bazinul de înot înţelegi mai bine cum se face educaţia copiilor  şi chiar a maturilor, fără ceartă, fără enervări, ci doar prin organizare şi supraveghere şi mai rar cu câte o atenţionare verbală dar făcută cu tact, cu vorbă bună şi caldă, cu zâmbetul pe buze”.

Autoarea subliniază aceste aspecte ale civilizaţiei canadiene, nu în contrast cu cele ale României post revoluţionare, dar în spirit de admiraţie şi respect. Şi mai ales în ideea că am putea învăţa ceva de la alte civilizaţii, în  dezvoltarea noastră materială şi spirituală, în schimbarea mentalităţii şi în accederea la o înaltă treaptă de civilizaţie:

„Şirul îndelungat al anilor de democraţie din Canada a făcut posibil temeinicia  bunelor moravuri,  mult mai stricte decât în zona noastră balcanică unde atâtea slăbiciuni omeneşti sunt luate drept fireşti. Aici trăieşti altfel ideea că nici un om nu este mai valoros decât altul. Că eşti gras, bătrân, handicapat, alb, negru, maroniu sau roşu, că nu vezi sau n-auzi bine, că ai un handicap fizic sau psihic, nici un motiv nu îţi creează sentimentul de inferioritate. Retrăieşti un sentiment pe care parcă-l uitaseşi, acela că te scalzi în apele tale. Nu poţi conversa lejer în engleză? Nu-i nimic, interlocutorul nu îţi râde în nas sau în colţul gurii, nu îi înfloreşte zeflemeaua pe buze. Tot el te scuză blând: “it`s OK”, şi continuă cu bunăvoinţă, “mi-e suficient că zâmbeşti şi eu înţeleg ce vrei să spui”. N-am întâlnit aici în vreun fel lipsa de respect, mai ales cea care să ducă la impertinenţa neruşinată, amestecată cu aroganţa idiotului sau a proastei creşteri, cu atât mai puţin  persistenţa urii ireductibile, nici măcar oameni cu ardei pe limba. N-am văzut oameni agitaţi, cu gesturi de dirijori electrocutaţi, ori oameni preocupaţi numai de gândul cum să scape de frecuşurile fără noimă ale zilei, ori de instabilitatea principiilor semenilor lor. Sunt şi aici greutăţi şi suferinţe, ca peste tot în lume, dar oamenii nu le flutură în văzul celor din jur. Îşi păstrează ţinuta demnă fără ostentaţie şi cu zâmbetul pe buze ca o încredere în reuşită. Ieşi din bazin nu numai cu trupul scăldat în ape limpezi, ci şi cu sufletul spălat de zgura gândurilor neliniştitoare.”

Ochiul vigilent al reporterei şi scriitoarei Elena Buică înregistrează  realitatea în fibra ei intimă.

Elena Buică trece în textul următor la  însemnări din viaţa personală şi anume la „Rolul de bunică”, eu i-aş spune „Meseria de bunică” pentru că şi aceasta se deprinde, la fel ca şi aceea de mamă.

Pornind de la clipa fericită a naşterii nepoţelei sale, autoarea se străduieşte să retrăiască alături de micuţa nepoată, toate vârstele, uitând de vârsta ei de acum. E şi acest rol, un fel de vocaţie pentru că te solicită şi îţi dă sentimentul împlinirii tale ca om.

„Prin nepoţi, toate capătă prospeţime, culoare, sens şi bucurie de a trăi.  Ei te împing îndărăt de-a lungul generaţiilor şi iei viaţa de la început, prin ei se redeschide viitorul. Întâmplările din viaţa mea aveau parcă sunetul stins, ca trecut prin vată, iar lumina lor era estompată. Acum, când ploaia de afară mă apasă rece şi posacă, prezenţa Marei o face dintr-odată argintată şi luminoasă. Recepţionez altfel scurgerea timpului, simt mai acut precaritatea existenţei şi o trăiesc altfel. Nepoţii te duc spre noi descoperiri, spre noi începuturi şi fiecare zi este o nouă mirare, adesea la chemarea ca un ordin spus cu căldură : “Buni, vino să vezi, vino să vezi cum au “bobocit” florile, vino sa vezi…!”. Poţi urmări cu încântare lumea întreagă pe chipul lor.”

Miracolul retrăirii maternităţii într-un sens plenar, o face pe scriitoarea Elena Buică să-şi considere rolul pe deplin împlinit.

Povestea boabelor de ricin răsădite-n grădină îi aduce scriitoarei în minte consideraţiuni despre firea omenească şi la cât de diferiţi sunt oamenii între ei.

Este semnificativ faptul că Elena Buică ştie să extragă  din fiecare întâmplare şi fapt al vieţii, o pildă, o învăţătură de viaţă, şi într-aceasta constă adevărata valoare a scrisului său. Pentru că mulţi autori înşiră cuvinte fără înţeles şi la sfârşit constaţi că nu ai rămas cu nimic.

Cu un  şarm de neîntrecut, autoarea ilustrează în „Viaţa ca o uluire” acest aspect pilduitor şi plin de semnificaţii  al scrisului său, devenit necesitate imperioasă. Întrebându-se în clipele de răgaz ale nopţii, care au fost momentele cele mai semnificative din propria viaţă, ea spune: „…am luat la rând toate treptele prin care am trecut. Adevărate piese de teatru,  fiecare cu decorurile ei, cu actorii, luminile, regizorii şi textul etapei respective”.

Trecându-şi  în revistă principalele etape ale vieţii, de la copilărie, adolescenţă, cu regulile sale pe care trebuie să le desluşeşti şi să le selectezi, intrarea în viaţa propriu-zisă, cu înălţări şi prăbuşiri, ipostaza de familistă, de om împlinit pe plan social şi profesional autoarea ajunge şi etapa actuală, „cea  a strămutării într-o altă lume, cu alte orânduiri ale vieţii decât cele cunoscute, cu decorul total schimbat. Este o alergare  pe orizontală prin excursiile şi vacanţele făcute în colţuri de lume nesperate până nu cu mulţi ani în urmă, dar şi o coborâre în zonele înţelesurilor mai adânci ale vieţii. Noutăţile din Canada, din Hawaii, Republica Dominicană, Florida şi prin multe alte locuri, cu multe şi foarte diferite surprize, le-am primit cu înţelesurile de la înălţimea vârstei şi a experienţei de viaţă, oricât erau de  diferite de tot ceea ce cunoşteam”.

Ar fi fost firesc ca etapa aceasta să fie cea mai rodnică, dar scriitoarea mărturiseşte că, etapa  de început a existenţei sale pe cont propriu din comuna Ineu, a fost cea mai reprezentativă pentru calitatea sa de om.

„Mi se părea că trăiesc pe alt tărâm. Era o completă uluire. Parcă visam. Nici graiul oamenilor nu-l înţelegeam, parcă îmi luase Dumnezeu şi auzul. Nu numai vocabularul era mult diferit de cel din sudul ţării, dar şi construcţia frazelor, intonaţia, sunete necunoscute de mine, iar uneori dădeau şi un înţeles diferit cuvintelor uzuale. Se punea pe atunci mare accent pe munca de lămurire de la om la om. Am fost trimisă în sat să lămuresc oamenii să voteze noua constituţie a ţării.”

Autoarea îşi povesteşte experienţa sa, nu fără umor. Tradiţiile din această parte a ţării, mult deosebite de celelalte regiuni, au darul să se întipărească în mintea scriitoarei pentru totdeauna. Astăzi, toate sensurile de atunci s-au răsturnat şi s-au răstălmăcit în altele noi. Nimeni şi nimic nu a rămas la fel, dar autoarea caută cu disperare urmele întâmplărilor de atunci.

“Dintre toate etapele de viaţă, cea mai “încâlcită”, cea de pe vremea când am luat viaţa pe proprie răspundere, mi se pare cea mai vie etapă din viaţa mea, trăită atunci ca o adevărată uluire. Nu sunt nici acum întotdeauna cu picioarele pe pământ şi nu încetez nici acum  să mă mir când constat că iar îmi fuge pământul de sub picioare. Strămutată într-o lume complet nouă, este lesne de înţeles că se găsesc multe asemănări cu lumea de atunci, complet nouă pentru mine, numai că diferă ceva foarte important – vârsta la care recepţionezi.”

Elena Buică nu se dă în lături nici de la satiră, ori pamflet în scrierile sale, aşa cum e vorba în proza: „Parvenirea-i boală grea”.

Cu un fin simţ ironic, autoarea scoate în evidenţă acest defect al omului, dobândit la un moment dat, graţie împrejurărilor vieţii şi nu datorită meritelor personale. Când vorbeşti despre parvenitism, gândul imediat te duce la personajul lui Nicolae Filimon, Dinu Păturică, din „Ciocoii vechi şi noi”. Dar, parvenitismul în zilele noastre a atins cote inimaginabile şi el este mult mai persuasiv şi mai pervers decât cel al celebrului personaj. Şi autoarea vine cu exemple în acest sens.

Gândul autoarei se întoarce şi la „Clopoţelul sărbătorilor de iarnă” – reînviind întâmplări şi tradiţii păstrate în copilăria sa natală, când aceste sărbători erau ţinute la mare rang, cu pietate şi mare frică de Dumnezeu.

„Şi gândul mă duce şi în vremurile când cântam colindele cu zăbala în gură, în timpul unor cumplite zvârcoliri ale istoriei, dar şi mai apoi, când dădeam farmec acestor zile în oraş, în Bucureşti, chiar daca nu prea semănau cu cele din copilăria noastră. Era tulburător de frumoasă forfota oamenilor plecaţi la cumpărături în ajun, ritmul bătătorului pe covoarele atârnate pe bara de la capătul blocului, mirosul ameţitor al brazilor din pieţe, ori aromele mâncărurilor tradiţionale care năvăleau pe scările blocului. Răsună frumos bătutul bocancilor ca să scuture zăpada după ce oamenii intrau în holul blocului aducându-ţi un val de aer rece şi proaspăt. Aducea un surâs pe feţele noastre schimbul de vorbe frumoase şi de farfurii cu mâncare între vecine, ori invitaţiile la un vinişor sau o ţuiculiţă fiartă, ori o prăjiturică după o reţetă specială, mândria gospodinelor, aflate într-o întrecere tacită care le antrena onoarea, deplin convinse că tradiţia trebuia să se mai îmbogăţească odată cu scurgerea anilor. După ce ne încălzeam bine, dădeam glas colindelor, mai în surdină sau mai cu ceva curaj în ultimii ani de restricţie.

Ţinând să fie o a doua mamă tot la fel de bună pentru noi, cei care ne-am născut a doua oară, ca şi mama cea dintâi, Canada ne oferă  şi ea farmecul acestor sărbători. Risipa de lumini şi de podoabe întâlnite peste tot ne dă sentimentul de desprindere de toate cele rele plutind spre o lume plină de încântare. Şi aici sună la fel de limpede clopoţelul bucuriilor pe care le trăim din plin, împletite cu nostalgii de care nici nu vrem şi nici nu ne putem desprinde. »

Scriitoarea are şi intervenţii ocazionate de diferite evenimente, cum e cel aniversar al Coralei „Armonia” – prilej cu care îi aduce un frumos omagiu.

O problemă spinoasă pe care o atinge în aceste scrieri publicistice, adunate cu sârg între copertele cărţii „Oglindiri” – este „Conflictul dintre generaţii”. Autoarea descrie succint, prin personajul pe care şi l-a ales drept exemplu, un astfel de conflict în care capul familiei – bunicul – avea cuvântul hotărâtor în familie şi nimeni nu îndrăznea să i se opună. Atitudine care s-a mai schimbat pe parcurs, după ce acesta a îmbătrânit şi şi-a pierdut fiul, iar nepoţica, a reuşit să-l „îmbuneze” în sensul că bătrânul a început să ţină cont şi de persoanele din jur. Nu fără nostalgia însă, a vremurilor când cuvântul său era literă de lege pentru toţi şi nimeni nu sufla în faţa lui: „iar bunicul reaşează şi acum părerile despre lume după alte rânduieli mai noi, deşi trăieşte puternic nostalgia vremurilor de altădată, murmurând pentru sine: “eh, pe vremea mea, era altfel”.

Autoarea  nu uită să cinstească şi ziua femeii, realizând o paralelă între sărbătoarea românească şi cea canadiană. Elena Buică subliniază un adevăr important: „Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus rămâne, incontestabil, cea de mamă,   aşa cum mai presus de toate este Fecioara–Mamă, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vieţii, este paşnica rodire a omenirii, fără de care lumea n-ar mai fi.” (…) Pentru ca în finalul tabletei sale, să spună: “Aşadar, pe lângă rolul social substanţial, femeia rămâne mereu un cântec de lumină, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei şi toate ninsorile iernii”.

Despre “Nunţile din Canada” – autoarea povesteşte în amănunţime, în paralel cu tradiţiile româneşti de logodnă şi nuntă, care s-au mai păstrat la sate, în special în Ţigăneşti, dar şi, tradiţiile musulmane, hinduse ori canadiene privind acest important eveniment din viaţa omului, evenimente la car participă autoarea.

În “Exerciţiu de imaginaţie” – Elena Buică – îi aduce  în prim plan pe scriitorii clasici români şi se închipuie contemporană cu ei dar şi, punându-i în ipostaza creatorului de azi. Este un text foarte frumos şi un adevărat exerciţiu de imaginaţie:

“Pe Eminescu îl văd tânăr, păstrându-şi frumoasa înfăţişare, cu ţinuta vestimentară îngrijită, cu o sănătate viguroasă, ziarist, la fel de îndrăgostit de Veronica, devenită soţie. Ar scrie poezii în noi forme în care străluceşte genialitatea, păstrându-şi viu imperiul forţei interioare, cu trăiri incandescente irepetabile. În satire, ca şi în articolele din presă, îmi imaginez răsărind chipuri schimonosite de ură, de resemnare, de neputinţă, ori stând mereu cu băţul deasupra bălţii. Politicienii noştri, cu multele lor metehne, spectaculos îmbogăţiţi şi făcători de legi hoţeşti, ar fi o ţintă predilectă. Invocaţia lui Ţepeş şi-ar găsi alte forme mult îmbogăţite căci exemplele s-au însutit faţă de vremea lui.  Cu sinele sau înalt, cu vastitatea minţii sclipitoare, ar putea prezenta o largă paletă de oameni loviţi spectaculos de hoţie, gata de atacuri acide, necruţătoare, cu izbucniri ca de turbare. Pentru cei oropsiţi ar fi un neînfricat apărător nu numai prin poezii, ci şi pe tărâm social. Poeziile lui de iubire ne-ar reaminti că putem fi şi fericiţi.

Pe Veronica Micle mi-o imaginez tot seducătoare prin frumuseţea şi ţinuta ei, păstrându-şi rafinamentul doamnelor din lumea bună şi la fel de devotată Eminilui ei iubit căruia îi dedică şi ea poezii de dragoste. Mi-o închipui bibliotecară şi implicată în treburile de binefacere şi un fel de prinţesă a inimilor noastre, ca prinţesa Diana.

Pe Ion Creangă îl văd purtând blugi şi îmbrăcându-se de la magazinele second-hand, ca o replică dată scorţoşilor care strălucesc pe dinafară şi sunt nulităţi în interior. Mi-l închipui tot învăţător sau poate profesor de religie şi student pentru completarea studiilor. În graiul popular şi cu umor, ne-ar povesti despre prefacerile lumii de la sate, despre ifosele odraslelor de bani gata, depre felul cum este prostită populaţia derutată de noile prefaceri, mergând la vot ca să aleagă politicienii care se înhamă la căruţa ţării pe care s-o ducă de râpă. Lipsa de moralitate, cine ştie ce năstruşnică “Poveste a poveştilor” i-ar inspira.

Pe I. L. Caragiale, îl văd purtând o pălărie de cowboy, preocupat de restaurantul “Gambrinus”, devenit “La mătuşa Momoloaia” recunoscător pentru averea lăsată. Despre scris…“Grea misie”căci nu poate să scrie după câte subiecte îi sar în cale. Pixul ar sfârâi aşternând fraze usturătoare, cu aceeaşi viziune satirică de subtext. Teatrele din ţară, dar şi din străinătate, ar prezenta comediile lui cu biletele vândute cu o jumătate de an înainte. Ar fi chemaţi pe scena actorii trecuti de mult la pensie ca să întruchipeze politicienii care nu vor să iasă de pe scena politică, ori oameni făcuţi parcă numai din adrenalină, gesticulând bezmetic, femei defilând prin lume în ţinută sumară, sexy. O văd pe Tamara Buciuceanu întruchipând o  femeie de serviciu, jucând rolul omului descumpănit, care nu înţelege sensul lumii din care face parte. Caragiale ar  pune în scenă o lume în care orice lucru, oricat de grav, poate deveni o başcălie, iar tragedia poate fi o comedie tristă şi amară. Ne-ar reaminti o frumoasă lecţie pe care am şi uitat-o, că poţi să fii sarcastic cu bonomie, maliţios cu amabilitate, zeflemist cu calm superior, tăios cu zâmbet suav, muşcător cu politeţe.

Ce dor ne este de Caragiale ca să  ne aducă în viaţa noastră  râsul ca terapie! Să vindece pe cei buni de tristeţi, de acreală  continuă şi de nervozitate.

Arghezi cred că ar înflori. N-ar mai prididi cu scrisul pamfletelor. Cu acelaşi spirit dinamic, cu o privire largă asupra evenimentelor, într-o nouă serie a “Biletelor de papagal”, ar folosi cuvinte-ciomag cu care ar mai îndoi spinările politicienilor hoţi şi aroganţi, plini de trufie zmintită, în permanentă goană bezmetică după bani. Ar arde cu cuvinte acide abjecţia lăsată liberă. Întors în universul de la Mărtişor, ne-ar întoarce faţa spre frumuseţile simple ale naturii.

Pe Alecsandri îl văd scriind un vodevil al căpătuielii, cu oameni care se dau în stambă, o “Coana Chiriţa” cu metehnele zilelor noastre. Ar umple scena cu multe personaje întruchipând pe îmbogăţiţii care nu ştiu să-şi poarte cu eleganţă bogăţia, inculţi şi agramaţi, incapabili să producă ceva onorabil sau demn de admiraţie, dar care ştiu să demoleze orice fel de valoare. I-ar pune în scenă  pe cei dominaţi de mizerie morală, de îngâmfare, sau pe cei care îşi molfăie ura şi frustrarea fiindcă lucrurile nu ies aşa cum vor ei. O bună sursă i-ar putea fi emisiunile TV care prezintă ore întregi discuţii delirante, declaraţii ţâfnoase, vorbitul la grămadă, turuind vijelios, ori uşurinţa, seninătatea, dezinvoltura şi aroganţa cu care politicienii spun inepţii, unii mereu iritaţi şi puşi pe harţă, fără jenă de ridicol, ca-ntr-un fel de bâlci. Poate ca i-ar pune să danseze pe ritmul unor manele.”

Anumite reflecţii despre epoca internetului şi a convieţuirii rapide şi nervoase, cu tulburări şi sincope, cu răsturnări de situaţii, face autoarea în „Generozităţi înfrânte”.

Nici ”Întâmplările cu animale” nu lipsesc din amintirile autoarei şi ele fac farmecul, nu numai al copiilor, dar şi al adulţilor prin candoarea şi gingăşia lor.

Anumite reflecţii despre scurgerea timpului, pe îndelete, „cu saţ”, cu răbdare şi îngăduinţă, face autoarea în proza: „Percepţia timpului”

Tradiţiile ţării de adopţie, Canada, cum este cea a Zilei Recunoştinţei – Thanksgiving Day – sunt descrise cu mult şarm în proza: „Curcanul şi amintirile”. Sărbătoarea, care este una de familie în America şi Canada, şi se ţine în jurul mesei, unde se adună toţi ai casei la tradiţionalul curcan rumenit, îi prilejuieşte autoarei retrăirea unor momente din copilărie şi tinereţe mai ales cea în care, un curcan, agăţat de frânghii în closetul de la ţară, avea să fie furat noaptea şi familia a rămas de sărbători fără tradiţionalul curcan.

O altă tradiţie existentă pe pământul american este cea de Halloween” şi Elena Buică  aduce în carte informaţii din folclorul pământului nord-american legat de această ciudată zi, legendele care circulă pe seama acestei sărbători şi faptul că fiecare copil umblă mascat, din casă în casă,  unde capătă dulciuri, prilej de sărbătoare şi de cadouri pentru toţi.

Un prilej de emoţie artistică este şi amintirea când teatrul „Tudor Muşatescu” din Toronto a pus în scenă piesa „O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, reînviind lumea Bucureştiului de altădată. Cu o regie de excepţie şi o direcţiune remarcabilă, ca să nu mai vorbim de distribuţie, amintirea punerii în scenă a piesei şi spectacolul jucat în preajma sărbătorilor, au fost pentru autoare un bun prilej de reflecţie asupra dramaturgiei  româneşti şi personajelor caragialianeşti, atât de actuale.

Autoarea are şi „Un cuvânt pentru oamenii cuvintelor alese” – referindu-se, de data aceasta la INTERMUNDUS MEDIA şi la mentorul acesteia, Prof. Dr. Artur Silvestri,

„Astăzi fac mai des drumul dus-întors pe poteca de suflet aşternută între aici şi acolo, între Toronto şi Bucureşti, fiindcă nu poţi să te sustragi farmecului chemării locului ivirii pe pământ pentru a participa la unele momente importante, cum este şi cel  din această zi. Nevoia de a-ţi simţi semenii aproape ocupă un loc important în viaţa fiecărui om. Mi-a făcut această înlesnire INTERMUNDUS MEDIA, prin efortul susţinut al domnului Artur Silvestri. Astfel, după deschiderea făcută la “Observatorul” în Toronto, scrierile mele au prins aripi în zborul către cei pentru care am ostenit a scrie, căci Intermundus Media are preocuparea constantă de a include în circuitul cultural o seamă de nume, idei, evenimente şi stări de suflet ale românilor din toate colţurile lumii.   Şi de aici, iată-mă la următorul pas, cel al păşirii în Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti”

În lupta cu prefacerile, nu tocmai fericite ale societăţii, scriitoarea are puterea să spună: „Eu am ales. De-a lungul vieţii, trecând prin atâtea prefaceri, am ajuns la concluzia că trebuie să-i mulţumesc trecutului pentru că m-a modelat, indiferent cum a fost el, cu bune, cu rele şi că m-a învăţat să accept schimbarea pe care o consider cheia înaintării în viaţă, asemenea unor adevăruri noi, vechi de când lumea, ori cum zice genialul nostru poet: “Toate-s vechi şi nouă toate”.

În rugăciunile mele repet cuvintele St. Francisc de Assisi <Doamne dă-mi liniştea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb lucrurile pe care pot să le schimb, şi înţelepciunea să văd diferenţa între ele>”.

Cinstitoare a tradiţiilor româneşti, Elena Buică are în carte o intervenţie sugestivă intitulată: „DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E” – cu referire la cuvintele adresate Corintenilor de către Sfântul Apostol Pavel în prima lui scrisoare. Şi de aici, un  frumos elogiu adus iubirii, cea care este una din cele trei virtuţi creştine, alături de credinţă şi speranţă.

Capitolul al II-lea al cărţii, intitulat: „Frumoasele vacanţe” se axează pe călătoriile autoarei împreună cu familia, pe mai multe continente. Autoarea dă „O raită prin Washington” prezentându-ne principalele puncte turistice şi atracţii de aici, prilej cu care înfăţişează, pe lângă arhitectura oraşului, tradiţiile şi curiozităţile lui, apoi dă o fugă în Carolina de Sud, la Myrtle Beach, la fel de bine documentată şi îndrăgostită de turism, se opreşte la New York, în Manhattan, apoi în   ATLANTIC  CITY la Tropicana Resort Casino, în sfârşit la Niagara, la Miami, poposeşte la Rezervaţia de crocodili din Florida,  după aceea în Buffalo, ne descrie splendoarea Ottawei iarna, toate acestea, însoţite de imagini foto, de întâmplări hazlii, nostime şi de distracţie. Cu generozitate, Elena Buică ne face părtaşi la unele peripeţii şi chiar „aventuri” în locuri periculoase, dar, de fiecare dată, totul se termină cu bine.

Cine iubeşte călătoriile are un bun prilej de a se delecta cu aceste note de călătorie ale Elenei Buică.

Partea a treia şi ultima a cărţii sale este dedicată unor personalităţi de prestigiu pe care autoarea le-a cunoscut şi pe care le admiră, ori care sunt evocate  cu căldură. Printre ele se află: Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, regretatul sculptor Nicapetre, evocarea omului de excepţie Prof. Dr. Artur Silvestri, creatorul acelei Românii Tainice,  căruia îi închină mai multe articole, Rodica Elena Lupu, scriitoare şi editoare, în persoana căreia, Elena Buică vede „Mâna destinului” Eugen Verman „Culai”, Ovidiu Creangă „(Inventator, terapeut şi scriitor fără zăbavă), poetul Valeriu Cercel, trăitor şi el în străinătate.

Elena Buică face şi unele aprecieri critice asupra operelor unor autori precum: Poeziile Veronicai Pavel Lerner”; Elisabeta Iosif – “Globul de cristal” – povestiri fantastice, despre Scrierile profesorului Dr. Victor Stoleru, un eseu despre talentatul artist Alexandru Tomescu, intitulat: „Să ştii să priveşti”, despre Maria Cecilia Nicu în studiulO mie o sută de ani”.

Ultima parte a lucrării se axează pe literatura satirico-umoristică, Epigrame şi Catrene foarte apreciate în cercurile umoristice şi în revistele de profil.

În încheiere, sunt adunate câteva referinţe critice asupra operei Elenei Buică.

Volumul beneficiază de ilustraţii color, este bine îngrijit şi redactat la Editura Anamarol, al cărei editor este Rodica Elena Lupu.

Prin cărţile sale, Elena Buică, scriitoare de origine română, dovedeşte harul şi măiestria cu care a fost înzestrată, dar şi o tărie de caracter, avută de o veritabilă păstrătoare a tradiţiilor româneşti, prin aceasta, ducând faima României, în toate colţurile lumii.

CEZARINA ADAMESCU

9 martie 2010

_______________

15 Iulie 2010 – Ioan Barbu: „Italia, pământul de acasă“, Editura Conphys 2010 (Dan Brudaşcu)

Recent, a avut loc, la Cluj-Napoca, lansarea cărţii  Italia, pământul de acasă, care îl are ca autor pe ziaristul şi scriitorul vâlcean Ioan Barbu. Autorul, cu o carte de vizită impresionantă, este, pe lângă un condeier remarcabil, şi un veritabil globe trotter, mereu preocupat să vadă şi să cunoască locuri şi oameni, să stabilească noi contacte, să pună bazele unor relaţii de colaborare în interes naţional.

Recenta lucrare, apărută la Editura Conphys, în anul 2010, poate fi considerată, până la un punct, şi un jurnal de călătorie, autorul consemnând impresii ale voiajurilor şi întâlnirilor avute în Italia. În acelaşi timp, ea cuprinde şi extrem de interesante şi pertinente date şi informaţii de natură istorică, dar şi de istorie literară, având în vedere textele (publicate iniţial în revista noastră Cetatea culturală) despre Leopardi şi Eminescu.

Ioan Barbu parcurge, în Cetatea Eternă, o serie de locuri strâns legate de istoria poporului român, începând cu celebra Columnă traiană şi se bucură la întâlnirea cu istoria străveche a locurilor vizitate. Într-un alt text este preocupat de prezenţa ortodoxismului în Roma şi evocă, din această perspectivă, relaţiile, de natură religioasă, dintre spaţiul românesc şi cel peninsular.

Al III-lea capitol al acestei extrem de incitante cărţi este consacrat marelui luptător revoluţionar francmason Nicolae Bălcescu[1], cu un destin tragic, îngropat, „fără cruce”, cum spune autorul, în cimitirul săracilor din Palermo. El parcurge, în acest sens, o serie de texte edificatoare ce consemnează decesul marelui patriot român, încercând să facă lumină în acest tragic caz[2].

Ioan Barbu este unul din foarte puţinii autori străini care a fost primit şi a purtat fructuoase discuţii cu contesa Anna Leopardi, una din urmaşele celebrului poet romantic italian. De aceea el nu numai că încearcă să-şi invite cititorii „în fabuloasa lume leopardiană”, dar recurge şi la un exerciţiu comparatist dintre creaţia poetică leopardiană şi cea eminesciană sau de istorie literară în încercarea de a aduce noi date referitoare la Eminescu în Italia. Totodată, el recurge şi la iniţiative de ordin civic, încurajând nu doar realizarea unui parteneriat şi înfrăţiri între Mica Romă – Blajul românesc şi Recanati („sub steaua lui Eminescu”), azi declarat „oraşul Poeziei – oraş european”, gazda unui celebru concurs internaţional de poezie, care pe viitor va fi organizat, alternativ, şi în România. Sunt subliniate, în acest capitol mai amplu, şi alte posibile acţiuni viitoare, pentru că, autentic umanist, Ioan Barbu îşi doreşte „veşnic, între ţările noastre: „Pax vobiscum!”.

Recurgând la o serie de lucrări şi studii de referinţă ale marelui istoric şi savant Nicolae Iorga, Ioan Barbu, evocă şi alte legături istorice importante, contacte şi proiecte de cooperare politică, militară sau comercială dintre spaţiul italian şi cel românesc din cele mai vechi timpuri[3]. El nu uită să evidenţie implicarea şi contribuţia voievozilor români de a apăra Creştinătatea occidentală împotriva pericolului otoman, neamul românilor fiind o adevărată păvază „în calea puhoaielor otomane”[4]

Nu cu titlu de reproş, ci doar ca o simplă constatare, trebuie să subliniem, totuşi, că autorului i-au scăpat acţiunile aşa zis misionare iniţiate de cercurile catolice italiene în principatele româneşti de la gurile Dunării, ca şi rolul destabilizator al acestora în unele momente decisive pentru destinul poporului român. Am adăuga aici şi atitudinea tolerantă, adesea chiar stimulatoare, a Sfântului Scaun faţă de politica agresivă, absurdă şi deznaţionalizantă a ocupanţilor unguri în teritoriile din Ungaria şi Transilvania locuite de români, inclusiv prin tolerarea, la începutul sec. al XX-lea, a înfiinţării unei aşa zise Episcopii greco-catolice maghiare, un nesperat instrument mai degrabă politic decât eclesiastic în mâinile autorităţilor dualiste budapestane în procesul lor de maghiarizare forţată, abuzivă şi excesivă, a românilor greco-catolici trăitori în acest spaţiu.

Sunt, desigur subliniat şi contribuţiile însemnate în plan doctrinar ale aşazişilor „călugări sciţi din Dobrogea”, Ioan Casian şi Dionisie Exiguul, la îmbogăţirea literaturii religioase şi inclusiv la stabilirea calendarului azi în vigoare la nivelul întregii lumi creştine.

Cartea conţine şi un text semnat de un fost diplomat român în Italia, din care nu lipsesc numeroase informaţii cvasi-inedite.

Finalul acestei cărţi deosebite îl reprezintă un fel de postfaţă, intitulată „O viziune amplă”, semnată de regretatul dascăl şi om de cultură George Lăzărescu, care evidenţiază multe din meritele incontestabile ale autorului vâlcean.

Lucrarea conţine şi un extrem de inspirat album, cu imagini reprezentative din locurile vizitate de neobositul autor vâlcean.

În întregul ei, cartea degajă sentimentele de iubire autentică nutrite de autor faţă de locurile şi oamenii întâlniţi, respectul său faţă de valorile cultural-spirituale pe care acestea le reprezintă.

E o carte cu totul deosebită care oferă cititorilor ei informaţii diverse şi numeroase, extrem de utile înţelegerii complexităţii relaţiilor străvechi dintre spaţiul peninsular şi cel locuit de neamul românesc.

DAN BRUDAŞCU

_________________

14 Iulie 2010 – Mircea Vulcănescu, „Bunul Dumnezeu cotidian“, studiu despre religie, ediţie de Marin Diaconu, Ed Humanitas (Petre Bucinschi)

În perioada ultimilor ani ne bucurăm de apariţia multor cărţi, de precizat că nu toate au şi valoare din punct de vedere literar, dar cele care au astfel de valoare aşa-zis „scoase în faţă”, în întâmpinarea cititorilor iubitori de valoare literară autentică. Ei bine, a apărut o carte a unui laic, o carte de teologie foarte ciudată care amestecă politologia, istoria mentalităţilor cu teologia: Mircea Vulcănescu, „Bunul Dumnezeu cotidian”, studiu despre religie, ediţie de Marin Diaconu, apărută la Humanitas. Este pentru  prima dată când cineva adună toate preocupările teologale ale lui Mircea Vulcănescu, un om care până acum a fost important pentru noi numai pe latura generaţiei 27, numai pe latura intereselor lui faţă de romanitate, dimensiunea românească este foarte prezentă la el iar noi am fost interesaţi de suma de ispite pe care le au românii în sufletul lor, identificate de Vulcănescu: ispita dacică, ispita romană, ispita turcă, evreiască, elină, etc.

Găsim şi câteva texte care adună conferinţe, articole, studii, arătând şi preocupările lui faţă de existenţialismul precreştin, faţă de neotomism, faţă de tot ce înseamnă relaţiile între iudaism, catolicism, ortodoxie, sunt multe lucruri de dogmă teologală pe care numai doxologii trebuie să le lucreze. Se profilează două mari studii aici: creştinism-creştinătate, iudaism şi iudei: Eram în epoca în care, după cum se ştie, Mihail Sebastian a făcut prin prefaţa lui Nae Ionescu la romanul ”De 2000 de ani”, un scandal enorm în epocă, nu atât la modul rasist-intergeneraţionist cât şi la modul spiritual; dialogul între doxologii nu a fost pus până acum în valoare iar în al-II-lea rând un text absolut fundamental pentru criza vieţii religioase de la noi de astăzi, sunt gânduri despre starea bisericii româneşti în statul laic.

Foarte interesant este cum vede el că statul nu trebuie să se amestece în viaţa bisericii, întotdeauna când a făcut-o nu a făcut decât mai mult rău, pentru că statul nu face decât să nască anti-putere din partea puterii bisericeşti. Mai întâlnim un text interesant despre relaţia dintre mozaism şi creştinism în care, în mod paradoxal şi semnificativ, creştinismul ajunge să se roage pentru starea mozaismului, spune el: „Sfârşitul suferinţei evreilor în veac şi sfârşitul veacului de astăzi atârnă de intensitatea rugăciunii creştinilor, de pocăinţa lor, de înfrângerea cerbiciei iudeilor şi pe deasupra de Dumnezeu.

Un text interesant este şi revizuirea de conştiinţă (cuvinte pentru generaţia 27) în care Mircea Vulcănescu arată şi pentru ortodocşii noştri de astăzi ce spune el: „Nici dictatura, nici naţionalismul nu ne poate fi nouă semne ale absolutului de care avem nevoie, dar nici relativismul de altă dată nu mai este cu putinţă pentru noi, având totul de început, nouă, românilor, ne trebuie plan şi criterii de verificare  a materialului, în locul diletantismului relativist al celor care, având de toate, făceau un sport inexistent din inexistenţa ca atare. Fiindcă sunt din 1940 reprezintă nişte pagini foarte şocante acum faţă de ceea ce avea să fie.

Sper din suflet ca toate aceste texte să ducă la un bun dialog pentru că  fiecărui text din această carte îi trebuie o pritocire cât se poate de atentă.
PETRE BUCINSCHI


[1] Acest capitol este sub forma unui interviu acordat de Ioan Barbu  dramaturgului vâlcean Doru Moţoc, autor al unei piese de teatru consacrate marelui luptător paşotist.

[2] La lansarea de la Cluj-Napoca a cărţii sale, având în vedere interesul său pentru relaţiile româno-italiene, i-am sugerat autorului ca în demersurile lui viitoare să încerce să facă lumină şi într-un alt caz, la fel de important pentru istoria noastră naţională. Este vorba despre Ştefan Vancea, primul cardinal praenest al Ungarie, numit de Papă în anul 1268, despre care unii autori susţin că ar fi celebrul şi controversatul Anonymus. Născut în Maramureş, în satul Onceşti, avansează, datorită calităţilor sale excepţionale, în ierarhia eclesiastică, fiind primul cardinal de origine română din istoria Bisericii catolice. Mai mult, el a fost numit şi vicerege al Croaţiei, teritoriu intrat în componenţa statului maghiar medieval. Înaltele cinuri eclesiale şi nobiliare avute au stârnit mari invidii în rândul nobilimii maghiare, care nu puteau ierta şi nici tolera ca un valah să ocupe cele mai importante demnităţi în stat. Datorită acutizării conflictelor şi creşterii riscurilor de ordin personal, Ştefan Vancea se auto-exilează la Roma, sub protecţia directă a Sfântului Scaun, unde va muri în condiţii şi la o dată neelucidate până în prezent. Cercetarea arhivelor Vaticanului şi ale marilor biblioteci italiene ar putea face lumină în acest caz, inclusiv dacă, într-adevăr Ştefan Vancea a fost cu adevărat cronicarul Anonymus, cel care dă încă atâtea bătăi de cap revizioniştilor extremişti şi revanşarzi de la Budapesta şi de aiurea. I-am sugerat aşadar lui Ioan Barbu ca, în viitor, să aibă în vedere şi acest subiect incitant, dar extrem de complex.

[3] Ioan Barbu este de părere că debutul, în această privinţă ar fi anul 1210, când se consemnează „prezenţa negustorilor genovezi şi veneţieni la area Neagră … cu întregul ei cortegiu de consecinţe benefice” (op. cit., p. 123)

[4] Ibidem, op. cit., p. 123.

_________________

13 Iulie 2010 – Rodica Lăzărescu: „Lectura – sub presiunea canonului?“ , Editura Gabriel 2005, Bucureşti, 2010 (Adrian Botez)

Pe 20 aprilie 2010, la Colegiul  Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, au avut loc lucrările Simpozionului Internaţional, Ediţia a III-a: Lectura – sub presiunea canonului? Referatele prezentate, cu această ocazie, la cele patru secţiuni ale Simpozionului (Secţiunea ICanon/Anticanon/Dincolo de canon; Secţiunea a II-aLectura – între bucurie şi obligaţie; Secţiunea a III-aPrimii paşi spre lectură; Secţiunea a IV-aBibliotecă, internet sau televizor?) au fost culese cu hărnicie şi judicios organizate şi echilibrate, într-o carte, de către doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU.

Toţi autorii referatelor sunt profesori/pedagogi, dascăli şi bibliotecari (dimpreună, FORMATORI DE SUFLETE!), cu lungi „stagii” de îngenunchere la Altarul Revelator al Cărţii. Adică, îngrijoraţi că învăţământul mondial şi naţional actual hiperbolizează maladiv latura informativă a educaţiei şcolare (creând premizele apariţiei unor generaţii de „roboţei” şi de monştri gelatinoşi, „tobă” de informaţie haotică, neselectată valoric, paralizantă intelectual – dar complet lipsiţi de afecte, de empathie şi de un spirit de discernere activă şi reactivă, în cadrul Cetăţii sub Asediu!) – şi eludează aproape complet latura moral-formativă din educaţia tinerilor intraţi în „tocătorul de suflete, voinţe şi minţi” al şcolii, până la nivelul la care se poate bănui o strategie a deformării şi imoralităţii, infiltrată, pe căi cu totul „neortodoxe” (de către liderii sociali şi politici ai lumii), în zona învăţământului.

A înlocui Biblioteca, cu televizorul sau cu Internetul – e totuna cu a înlocui Biserica, cu crâşma: „Sufletul bibliotecii este un cuantum de suflete ale celor care îi trec pragul. Biblioteca este un spaţiu însufleţit. Şi aşa trebuie să rămână!” – afirmă, pe bună dreptate şi cu mare acuitate, doamna bibliotecar Georgeta Tenea (cf. Biblioteca – un spaţiu însufleţit, p. 349).

Din fericire, cine este lucid şi citeşte, cu răbdare, consemnatele luări de cuvânt, are satisfacţia de a se afla în faţa unor alegaţii extrem de curajoase, chiar tăioase, în care Adevărul este rostit cu gura întreagă. Căci numai aşa se mai poate îndrepta, măcar câte ceva, din ceea ce au stricat, unul după altul, miniştrii postdecembrişti ai… Educaţiei”!

Secţiunea I conţine 41 de referate, Secţiunea a II-a conţine 32 de referate, Secţiunea a III-a conţine 21 de referate, iar Secţiunea a IV-a conţine 33 de referate. Total: 127 luări de atitudine, faţă de realitatea Duhului Românesc, la momentul 2010. În loc de Prefaţă, inventiva coordonatoare a plasat referatul dlui conf. univ. dr. Valeriu Marinescu: De ce să [mai] citească tinerii de astăzi…: „În primul rând, tinerii ar trebui să [mai] citească   din nevoia de cunoaştere (…) În al doilea rând, întrucât au vocaţie euristică – a descoperirii. Apoi, pentru că specia umană are vocaţia desăvârşirii (…). De frică, nu protestăm decât timid împotriva faptului că, de doi ani, adevăraţii scriitori numiţi <<canonici>> – au fost daţi afară de la proba orală a examenului de bacalaureat, iar la proba scrisă, subiectele formulate din operele lor au o importanţă minimă (…). Artistul are puterea să scoată din sine starea sufletească. (…) Călinescu socoteşte că <<a înţelege înseamnă a recunoaşte că, dacă am fi executat noi opera, am fi urmat norma artistului>> (…). Acestea sunt realităţile de la care cred că trebuie să pornim discuţiile în cadrul simpozionului nostru. Totodată, acestea sunt realităţile cu care trebuie să ne luptăm (s.n.), în calitatea noastră de educatori, a căror misiune este perfecţionarea, desăvârşirea fiinţei umane iar în loc de Postfaţă, este postat, în mod deosebit de inspirat, referatul dlui insp. prof. dr. Dan Gabriel Onţeluş: Despre lectură: „Deprimantă apare (…) imposibilitatea şcolii de a mai schimba lucrurile. Când evaluarea instituţiilor de învăţământ se face exclusiv după criterii financiar-contabile, discuţia despre <<criza lecturii>> cade în ridicol. Când modele mediatizate devin maneliştii şi piţipoancele, atunci savanţii şi artiştii le apar copiilor drept nişte ciudaţi (s.n.). (…) Dar dacă această educaţie provoacă, prin efectele sale perverse, în sec. al XX-lea, două conflagraţii mondiale şi două regimuri totalitare criminale, iar în sec. al XXI-lea, relativism cultural şi banalizarea răului şi a păcatului, atunci cum mai este posibilă optimizarea cotidianului prin citit? În acest context, cât de simpatică apare moda textelor citite cu ajutorul programului PowerPoint al firmei Microsoft!… Avem aici o ilustrare perfectă a îmbinării dintre comoditate şi superficialitate, specifică lumii de azi. Estetica şi argumentarea, mijloace prăfuite ale umanismului – sunt înlocuite prin design inspirat şi litere boldite, în stil Times New Roman!.. .(…) Dincolo de imperialismul vizual, sub semnul căruia trăim (…), bucuria lecturii trebuie să fie, invariabil, un deziderat al autoformării oricărei persoane. (…) În pofida obstacolelor şi a iraţionalului din noi şi din afara noastră, lectura este calea afirmării consecvente a nobilei umanităţi. Oricât de insidioasă ar fi obsesia acumulării şi consumului, farmecul parcurgerii unei pagini de poezie eminesciană, a unui roman dostoievskian ori a unui text de popularizare a ştiinţei nu poate fi înlocuit cu altceva (s.n.)”.

Credem că, după aceste citate, nu este nevoie să insistăm asupra valorii acestei cărţi şi a unicităţii ei, în peisajul cultural românesc actual (cel puţin noi nu ştim să existe  în România, scris pe hârtie şi „înrămat” între coperţi, un ARSENAL DE DUH mai important, mai vast şi mai expresiv-sintetizant al pericolelor care izbucnesc, când de ici, când de colo, dar în cadrul unui „spectacol” bine coordonat, dat de Forţele Socio-Terestre ale Entropiei Spirituale). Cartea aceasta are valoarea, eficienţa şi impactul revelatoriu al unui veritabil manual de „artilerie/balistică spirituală umano-divină”, manual de combatere a lumii antispirituale de azi, în care s-au constituit referatele acestui Simpozion – pentru a spera la victoria Spiritului Umano-Divin de mâine. Această plăsmuire sintetică despre primejdii de moarte ale sufletului şi nădejdi îndumnezeite vine la un timp  atât de potrivit, încât credem a se asemăna cu şi a potenţa într-însa, oarecum („mutatis mutandis”…), valenţele metafizice ale rugilor de exorcizare, datorate Sfântului Vasile cel Mare…

…Deci, o idee extrem de valoroasă şi generoasă conţine însăşi iniţiativa Colegiului Naţional „Ion Creangă”, a organizatorilor şi coordonatorilor, de a fi gazdele şi stimulii unui astfel de Simpozion, cu tema de dezbatere centrată pe criza contemporană a lecturii, în faţa ofensivei, deosebit de agresive şi cu rezultate dezastruoase (mai ales din partea televiziunii şi a Internetului), asupra mentalului uman, în special asupra tinerilor/copiilor. Iar a face publice îngrijorările, precum şi soluţiile benefic-ameliorative, venite din partea şi exprimate de către nişte autentici specialişti ai lecturii (profesorii şi bibliotecarii, de liceu şi universitari) – acest fapt se constituie chiar într-un capitol cvasi-eroic (în aceste vremi) din războiul contra tembelismului, pasivităţii/pasivizării vinovate, inoculate de către cei care sunt responsabili (în guvernele ţărilor lumii!) de formarea unor generaţii umane vii, activ-reactive, responsabile, inovatoare şi sănătoase (din toate punctele de vedere, dar, în special, sănătoase spiritual!), generaţii care să nu poarte stigmatul involuţiei Duhului, ci să se dovedească demne de numele de „om/umanitate terestră”, de origine şi esenţă divină.

Trăim, azi, printre ruinele produse de atât de contraproductivele idei ale postmodernismului şi ale „liberalismului” libertin, ale pozitivismului/tehnicismului ucigător de suflete, toate aceste năpaste fiind combinate cu fixaţia mentală periculoasă, a „progresului tehnic continuu”. Adică, a dezumanizării şi vidării de sacral a omului. Şi una dintre principalele vini ale acestor curente de gândire (de fapt, de destructurare a gândirii!) este escamotarea Legii, a Necesităţii de Organizare, ca factori vitalişti şi vitalizatori. Alături, fireşte, de vina rupturii, aparent ireversibile, dintre CULTURĂ şi CULT!!!

Canonul” este, de fapt, ceea ce fizica numeşte ca fiind „starea de neg-entropie”. Împotrivirea faţă de haos şi acceptarea condiţiilor păstrării Luminii-Logos Ordonator. Deci, o şansă dată omului de a-şi reaminti esenţa divină a făpturii sale.

Evident, „canonul” trebuie stabilit prin referinţă axiologică foarte profund responsabilă. Cel/cei care „presează”, în şcoală, prin Programe, manuale, lecţii, pentru a afirma un anume „canon” structurant fiinţial, trebuie să fie deplin conştient/conştienţi că poate/pot, în egală măsură, să formeze, prin propunerea unor modele canonice pozitive, generaţii de oameni întregi şi vii spiritual, sau să de-formeze/degenereze, grav şi ireversibil, generaţiile de duhuri fragile, prin propunerea, în cadrul „canonului”, a unor modele pernicioase, sub-culturale/anti-culturale şi destructuratoare de spirit. Este deosebit de dificil de evaluat valoarea propusă de vreun „canon”, atâta timp cât societatea umană contemporană s-a secularizat şi mercantilizat excesiv: în lipsa unui reper stabil, DIVINITATEA, variabilele „canonului” sunt/devin periculos de multe, instabile, josnic-negociabile şi, deci, extrem de relative: în pendularea lor spirituală tot mai largă, chiar şi cei mai buni, chiar şi pedagogii animaţi de cele mai bune intenţii, pot pierde din vedere ESENŢA – deci, se pot, deseori, înşela… ŞI POT UCIDE, ÎN LOC DE A EDUCA!

Da, rezultatele înşelării lor (aducătoare de grave, ucigaşe/sinucigaşe erezii ale Fiiţei/fiinţării!), chiar non-voite, pot distruge umanitatea întreagă, cu tot cu planeta Terra!

…Spre exemplu, una este să propui şi chiar, persuasiv, să impui „Canonul Eminescu” (generativ întru Divin şi călăuzitor de Neam) şi cu efecte perfect inverse (catastrofale, din punctul de vedere al formării spirituale a tinerilor din România!) se va solda propunerea şi impunerea (prin decizia imperativă sau insidioasă… depinde de „momentul lui Iuda”! – venită din partea unor aşa-zise „autorităţi culturale”, de soiul lui Nicolae Manolescu sau Alex Ştefănescu…) „canoanelor”, grav-degenerative de Logos şi Neam, tip „Mihai Gălăţanu”, „Ioana Bradea”, „Ovidiu Verdeş” sau „Mihail Vakulovski”…

Vom încheia acest semnal (dat în legătură cu apariţia, în România, a unei cărţi de excepţie, în care sunt reunite forţele de apărare şi atac ale celor mai avizate Duhuri de intelectuali (români din România şi români din Basarabia/„Republica Moldova” forţe şi personalităţi avizate din punct de vedere al sensului cuvintelor „educaţie”, „grijă faţă de viitorul Neamului Duhuri profund şi autentic veghetoare  asupra destinului generaţiilor tinere, care va trebui să nu irosească ceea ce umanitatea întreagă a strâns, printr-o evoluţie spirituală extrem de anevoioasă, timp de mii de ani) cu un citat, deosebit de inspirat şi de grav, cu energii interioare bine temperate, din referatul Lectură sau studiu? (cf. p. 249), al cercetătorului bucureştean George Liviu Teleoacă: „Cataclismele istoriei (…) ne-au smuls pământul nostru, ne-au smuls grâul, mierea şi aurul nostru, am dat tribut de copii pentru a deveni ieniceri, iar astăzi ne sunt absorbiţi absolvenţii cei mai dotaţi şi riscăm să pierdem totul, dacă mai stăm cu capul în pământ, privind la ceea ce spun unii şi alţii despre noi (…). În jurul nostru s-a ţesut un păienjeniş de neadevăruri care trebuie şi poate fi înlăturat (…). Parcă ne jenăm să le spunem tinerilor adevărul, deşi legătura dintre politicianismul ruinător şi derizoriul în cultură a fost demonstrată, cu peste o mie de ani în urmă, de Const. Rădulescu-Motru”.

Nu, n-avem timp să mai greşim, nici să mai şovăim, amânăm, tândălim pe Calea Lactee sau să mai tolerăm Minciuna!

Cei cărora li se adresează azi, în primul rând,  cartea coordonată de doamna RODICA LĂZĂRESCU (remarcăm, cu superlative, iniţiativa domniei sale, prin care a focalizat „flăcările” Ideii Soteriologice, plutitoare printre paginile volumului!) adică TINERII, dar şi părinţii şi educatorii lor, prea puţin conştienţi şi responsabili… vor deveni, mult prea curând, dacă nu veghem (câţi vom mai fi rămas treji… şi numărul mare de luări de poziţie/atitudine, dintre paginile cărţii, nu dovedesc altceva decât că guvernanţii ţării şi ai lumii privesc în cu totul altă parte, decât ar trebui căci prin privirea „inversată”, faţă de cea de azi, ar putea aduce Binele şi Eliberarea Spirituală a României şi Terrei!) – …vor deveni, aceşti aparent şi/sau încă, poate, inocenţi tineri enorme stive de bombe nuclerare amorsate, care vor spulbera până şi amintirea unei fiinţe terestre, pe care un Dumnezeu a numit-o, într-un imemorial „cândva”, cică: „om”…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

________________

12 Iulie 2010 – Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat“, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009 (Const. Miu)

Paginile care alcătuiesc volumul postum – Artur Silvestri,” Frumuserţea lumii cunoscute. Zile zile de neuitat„ –, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2009, reprezintă „notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie” (p. 6), socotite de către autor „l’esquisse d’un livre” – schiţa unei viitoare cărţi.

Cine parcurge paginile acestui album (aşa cum l-a gândit şi alcătuit Mariana Brăescu Silvestri) va putea lesne sesiza o adevărată poetică a uimirii autorului, la vederea şi revederea unei botanici şi a unei faune ştiute, care în ultimele două luni ale vieţii sale capătă dimensiuni şi culori stranii.

Bunăoară, revăzut după multă vreme, Parcul Cişmigiu pare o altfel de realitate – una ca de fotografie estompată de patina timpului. (cf. p. 36). Vegetaţia sălbatică lasă impresia de alt timp, „care să pună însăşi existenţa oraşului în paranteză” (p. 36).

De reţinut că poetica uimirii este indisolubil legată de o estetică a privirii. Aceasta este detectabilă în anumite momente ale zilei. Elocvente sunt notaţiile care poartă titlul Trandafirul roşu. Privitorul observă/ descrie cu mare atenţie fiinţarea acestei plante, care îl uimeşte, în evoluţia ei misterioasă: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuiam în aceste zile dădea semne că urmează să înflorească (…) Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie (…), după-amiază, îmi păruse deodată ofilit, cum stătea cu petalele desfăcute în arşiţa zilei mediteraneene (…) Dar seara, (…) când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor, biruitor (…), în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios.” (s. n., p. 8).

Uimirea este şi mai puternică, atunci când memoria afectivă reface imaginea ultimei flori a toamnei – o muşcată mov: „Cea dintâi imagine pe care o am refăcut-o azi în memorie a venit dintr-un fel de uimire produsă de dimineaţă (…) cu cât eram mai atent, cu atât firava ei alcătuire mi se părea şi mai neverosimilă (…) Pata de culoare mişcând uşurel (…) era (…) un semn straniu, o prezenţă în sine tristă, căci venise pe lume tocmai când totul se îndreaptă către extincţie, o elegie de o clipă.” (s. n., p. 52). O secvenţă redată tot prin intermediul memoriei afective aduce în prim-plan dublul vegetal, cu valoare premonitorie. Adresarea cu vorbe blajine brăduţului din grădina de la Corbeanca este un dialog cu sinele: „În timpul cât am fost departe în această vară, m-am gândit la copăcelul din grădina de la Corbeanca, un brăduţ plăpând (…), chinuit de secetă şi de arşiţă nemiloasă (…) Toată vara m-am rugat de el să nu cedeze, i-am vorbit, l-am mângâiat şi l-am încurajat, şoptindu-i cuvinte bune ca să-l fac să se mobilizeze, să lupte şi să biruiască. Veneam când şi când de la Bucureşti (…), îl priveam cu nădejde şi mă apropiam de el, vorbindu-i necontenit, uneori cântat, dar întotdeauna cu emoţie (…) Când am plecat la celălalt capăt al continentului, m-am gândit cu jale că n-am să-l mai văd, când am să revin, iar când m-am întors, am tot amânat să aflu că ireparabilul s-a produs. Astăzi, am ajuns la Paradisul Verde; m-am oprit la intrarea casei şi am tăcut multe minute, fiindcă nu mai am pentru cine să vorbesc.” (s. n. , p. 62).

Dar poetica privirii vizează şi fenomene meteo. Vizualul secondat de maniera descriptivă este aidoma tehnicii folosite de către Geo Bogza în surprinderea dezlănţuirii stihiilor. Şi în acest caz, descriptivul se află în relaţie directă cu momentele zilei: „Priviţi la doar câtevca ceasuri după zori, munţii pitici din regiunile înconjurătoare (…) apăreau misterioşi şi îndepărtaţi din pâcla fumurie a dimineţii înnourate (…) Se anunţa o zi răcoroasă, poate şi o ploaie de dupăamiază care ar fi făcut bine în seceta prelungită ce uscase aproape orice vegetaţie neîngrijită de om. Dar pe la amiază, norii se împrăştiaseră aproape cu totul şi numai către orizont se mai vedeau, sub forma unor fuioare albe…” (s. n. , p. 12).  În alt loc – Lumini de dincolo de nori – „orarul afectiv” este subsumat manierei descriptive. Timpul naraţiunii se suprapune timpului acţiunii stihiilor. De aici şi impresia de straniu: „Ziua începuse calm, cu înnorări rapide şi însoriri tot atât de repezi, dar spre seară apăruseră în depărtări norii cenuşii. Arătau neliniştitor şi straniu, dar abia când se lăsase seara şi ajunsesem aproape de oraş pe o ploaie sălbatică, izbucnise brusc, ne-am dat seama că fusese o simplă apariţie scenografică. Apoi, ore în şir, pe tot orizontul înconjurător, a urmat cel mai neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată. Părea că îndărătul norilor se desfăşoară un război de uriaşi, ale cărui lumini scurte (…) dădeau numai o vagă impresie asupra celor ce se desfăşurau acolo cu adevărat.” (s. n. , p. 16). Cititorul care cunoaşte proza scurtă a lui Sartur Silvestri – cea din volumele APOCALYPSIS cum figuris şi Perpetuum mobile poate remarca aceeaşi predispoziţie a autorului pentru scene/ descrieri în care predomină straniul. De asemenea, prozele din volumele amintite şi notaţiile din volumul postum vădesc o anumită percepţie temporală (Artur Silvestri se referise la acest aspect în Cuvânt înainte la ediţia princeps a volumului Perpetuum mobile): una exterioară (în volumul de faţă ne-am oprit la fazele zilei, în „ritualul” privirii) şi alta interioară – ora interioară/ afectivă, când dominant devine straniul.

Acestea sunt cele mai semnificative manifestări ale frumuseţii lumii cunoscute – una stranie –, pe care Artur Silvestri o înfăţişează  potenţialului cititor, prin intermediul unei ingenioase poetici a uimirii, dublate de estetica privirii.

Prof. dr. CONST. MIU

______________

09 Iulie 2010 – Menuţ Maximinian: „Cornel Pop şi rugăciunea cântată“, Ed. Eikon, Cuj-Napoca, 2010 (Vasile Găurean)

Totdeauna am fost de părere că este util să cunoaştem şi să ne preţuim valorile, personalităţile care trăiesc printre noi. Întâi ca un omagiu adus lor, iar apoi ca un exemplu pentru vieţile noastre. Pe acest traiect spiritual se înscrie cartea a tânărului publicist şi scriitor menţionat în titlu, după trei „şedinţe” confesive cu subiectul opului domniei sale. Acum, reputatul dirijor bistriţean priveşte –prin această lucrare- parcursul propriei vieţi, de la altitudinea frumoasei vârste de 70 de ani şi o face cu legitimă satisfacţie şi mândrie.
Intuim că prezentul demers al dlui. Menuţ Maximinian este rezultat al unei „subterane” colaborări între factorii de decizie culturală de la nivelul judeţului -recte preotul şi scriitorul Ioan Pintea, ce prefaţează elogios cartea- şi ceilalţi factori la vedere, rezultând un beneficiu absolut remarcabil pentru cititori.
Întreaga viaţă a prof. şi arhidiaconului Cornel Pop a fost, aşa cum spune –frumos şi adevărat- în prefaţă confratele preot Ioan Pintea, „o ofrandă adusă muzicii corale româneşti”. Închizând ultima filă a cărţii, cititorul tânăr cu deosebire şi mai puţin martor al vremilor trecute se va convinge că aici, în nordul transilvan a trăit un mare dirijor, o personalitate muzicală excepţională şi mai ales un Om cu un înalt simţ al datoriei. Lectorul va putea afla cu amănunte geneza societăţii corale „Andrei Mureşanu” şi prodigioasa ei activitate sub conducerea maestrului, a sutelor de coruri pe care le-a condus precum un sculptor ce preface marmura în operă de artă. Este şocantă mărturisirea domniei sale că a preferat „vocile sănătoase”, -ţărăneşti-muncitoreşti, nealterate de sindromul modelor, pentru a le da strălucire şi biruinţă la cele mai prestigioase concursuri naţionale şi internaţionale. În artă, geniul înseamnă conştiinţa că piatra, lemnul, marmura, tabloul sau omul trebuie ridicate până la un nivel calitativ care să-l satisfacă pe artist. De aceea, calitatea umană prin care maestrul Cornel Pop a ridicat simple coruri la nivelul maximei frumuseţi artistice a fost RIGOAREA. Deşi a activat cu deosebire în judeţul nostru, dl. Cornel Pop îmi aduce aminte de mari dirijori români şi străini, care şi ei au strălucit prin aceeaşi unică virtute, RIGOAREA, însă deosebiţi prin locul unde au trăit: Leonard Bernstein, Arthuro Toscanini, Herbert von Karajan, Sergiu Celibidache. Ei insistau până când orchestra ilustra toate armonicele conform conceptului lor despre artă. Aceasta cerea disciplină, voinţă, pasiune, tenacitate. Perseverenţă, de la dirijor întâi, apoi de la fieare instrumentist al orchestrei. Până la cununile de lauri, marii dirijori sau antrenori sportivi îşi îndrumă şi îşi ceartă cu asprime „ucenicii”. (Venind de la celebra orchestră a Filarmonicii din Viena la cea berlineză, Sergiu Celibidache îi dojenea supărat pe instrumentişti:”Mă, voi cântaţi mai rău decât cei din Viena!”. Oare nu tot aşa făcea Jose Mourinho, Dan Petrescu ori Bela Karoly pentru a face din oameni obişnuiţi stele?)
Un loc aparte din întreaga activitate a maestrului este rezervată de către autorul cărţii activităţii corale religioase a arhidiaconului Cornel Pop. Câte coruri, câte participări ilustre, câtă trudă pe acest tărâm, cu deosebire după 1989, nu pot închide întrânsele smeritele cuvinte! Ce glorie este a sluji pe Dumnezeu, Împăratul istoriei şi al veacurilor! Şi încă frumos este a-i face şi pe alţii slujitori ai lui Dumnezeu, să le dăltuieşti cu migală glasurile spre a înălţa cântare îngerească în dumnezeieştile lăcaşuri. O cântare frumoasă sensibilizează sufletul, dă aripi şi te poate aduce mai aproape de Dumnezeu. Există cazuri faimoase. Cuvântul, muzica religioasă şi icoana sunt vectori de comunicare cu divinitatea. Nu lipsesc în carte prilejurile de observaţie melancolică asupra declinului energic al activităţilor corale, într-o societate care şi-a degradat de altfel toate valorile (economia, cultura, armata, iubirea, familia).
Menuţ Maximinian redă cu talent şi remarcabile detalii parcursul vieţii maestrului, născut într-o familie de gospodari evlavioşi din Corni, comuna Bicaz, ce au transmis şi celor cinci fii ai lor comoara dragostei de Dumnezeu, din care coboară toate virtuţile oamenilor mari. Nu e de mirare că în oraşul Bistriţa slujeşte lui Dumnezeu fratele arhidiaconului CORNEL Pop şi părintele LUCIAN Pop de la Biserica „Doctorii fără de arginţi…” a Spitalului-sanatoriu TBC, unul din cei mai dragi preoţi sufletului meu şi despre care am scris elogios nu de mult. Cuvântul conteneşte cu sfială din drumul său, lăsând cititorului plăcerea să descopere o remarcabilă personalitate muzicală a spaţiului nord-transilvan, căruia merită să-i arătăm preţuirea noastră. Un binemeritat cuvânt de preţuire autorului cărţii care a reuşit să închidă în paginile volumului său refelexe majore ale unei vieţi artistice exemplare. Şi neobositului preot şi scriitor Ioan Pintea. Călduroase fekicitări tuturor factorilor care au făcut posibil acest gest cultural.

VASILE GĂUREAN

_________________

07 Iulie 2010 – Ion Urdă: „Solie cu pană de înger“, Editura Corvin, Deva (Adrian Botez)

Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.

Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme; 4- Delincvent de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole, majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia Corvina/Nova Provincia Corvina).

De la început menţionăm că poezia cu vers liber este, aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea sincer (nu şi puternic…) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând…”(Postapocaliptică 1, p. 36).

Câtă este poezie, în acest volum – este a unui om care se străduieşte, din răsputeri, să trăiască în mijlocul acestor vremi, dar sentimentul rătăcirii existenţiale (pustiitoare de Duh) şi al unei (parţial) asumate singurătăţi dar, mai ales, cel exasperant, al răcelii părăsirii, care îl domină şi-l face pradă Iluziei/Auto-Iluziei (visul nu e, ca la romantici, semnul Revelaţiei!), pe Poet, în cele din urmă:  „Tot rătăcind prin stele cu sufletul pustiu/(…) Şi-aştepţi cu-nfrigurare o rază, o clipire/Dar steaua-i tot mai rece şi tot mai depărtată/Iar tu, asteroidul de piatră îngheţată,/Tot rătăceşti prin stele visând la nemurire” (cf. Pelerin, p. 7). „Pelerinajul” prin stele, ca şi „visul nemuririi”(cu valenţe, însă, expresioniste!) şi „steauasingurătăţii – sunt motive romantic-eminesciene evidente (amintind, îndepărtat, dar insistent, de Povestea magului călător în stele…). Ion Urdă – un neo-romantic/neo-eminescian, rătăcit într-o lume apocaliptic de mercantilă. Un elegiac tot mai rar tandru şi idilic („dar nu vei greşi mult/ dacă vei răspunde:/-Să iubim florile!” – cf. Remarcă, p. 27) – dar tot mai des şi cumplit năpădit de exasperări ale limitei, un romantic tot mai adânc „infectat” de expresionism: „…La marginea lumii / iubirea/ e tot mai tentată/ de gânduri sinucigaşe…” (cf. Preapocaliptică, p. 15).

Şi „apocalipsele”-viziunile terminale ale acestui cosmos, abundă, cu destulă vigoare a imaginii, în acest volum – fie că se numesc Preapocaliptică, fie Postapocaliptică ( 1 şi 2): „…Sfere buimace dansau printre valuri/pe nisipul de la marginea mării/Din când în când/câte o trombă de apă / se ridica, stâlp argintiu,/către ceruri, zvârlind /peste plajă fosilele/zilei tunetului (…) Tot mai adesea stihiile/îşi dezlănţuie puteri/bestiale/ sub aripa preaîntunecatului/arhistrateg al haosului” (cf. Preapocaliptică, p. 15); „Era mult după vremea/când răgetul fiarei/cuprinsese pământul//Trecuseră ani/ de la ziua ne-ziuă/înflorită din mugurii/nopţii în care//trilul privighetorii/încremenise în umbra/ încrustată în stâncă…” (cf. Postapocaliptică 1, p. 35). De la Dumnezeu-Bocitorul-Doinitorul, se ajunge la exasperarea sugestiei înfrângerii Planului Divin, al acceptării Morţii-consecinţă-a-Păcatului – şi sugestie a confuziei (din pricina oboselii monstruoase a luptei metafizice), dintre conştientizarea  soteriologică a păcatului – şi acceptarea Păcatului, ca…”binecuvântare” a unei false şi întru dezertarea Duhului – linişti-liniştiri:

La fereastra sufletului,/ca o binecuvântare,/rânjetul morţii…” (Postapocaliptică 2, p. 39). De aceea, afirmăm că lipseşte (sau sunt momente când se diminuează drastic forţa poetică vaticinară), din „panoplia” romantică a poetului Ion Urdă, autenticul vizionarism (de tip „chateaubriand”-ist, „hugo”-lian sau chiar eminescian), cel al „nebuniei întru Hristos” – singurul care ar asigura constanţa metafizică a ritmului luptei Duhului cu lumea. Scăzând  „fanatismul” romantic, îşi face loc sumbrul disperării/nebuniei terne, fără soluţii ontologice, sumbrul de tip expresionist, care nu mai atribuie funcţii soteriologice Artei: „…ochiul cu-ncetul adună/O fixă putere nebună/Şi totul e negru, pustiu/Când, singur, în noapte, mai scriu…” (cf. Disperare, p. 43); „O anticameră goală/pe unde, cândva,/forfoteau speranţe…” (cf. Mi-e sufletul o anticameră, p. 47).Urmează, firesc, schizofrenia-frângerea „între durere şi-adevăr” (Stau frânt…, p. 55).Cvasi-aleatoriu, în condiţii stabilite „de dincolo”, revine puritatea soteriologică, „clinchetul de clopoţel” al speranţei (cf. Colecţionarul de suflete, p. 57). Dar până şi îngerii nu sunt fideli şi constanţi în misiunea divină… – nu sunt ”correctness political”, faţă de Dumnezeu şi de om (îl „sapă”, la rădăcina-Creaţie!):  „-De ce nu vezi, Doamne,/cum te sapă la rădăcină îngerii?” (cf. De ce nu vrei să vezi, Doamne…, p. 61).

Poetul, în genere, are facultăţile extrasenzoriale de excepţie, prin care să simtă trepidaţiile luptei spirituale cosmice, pentru a impune victoria Iubirii şi a alunga demonii lumii interioare, care subminează serafiizâmbetul, cu valenţe duble, demoniace şi serafice, fiind întru lucrare a confuziei Duhului – singura metodă eficace de exorcizare a  Iubitei-Iubirii, convulsionată între demoniacele confuzii fiind, conform Poetului (de-acum!), Versul-Arta (uneori…nu mereu! – poate că şi patima – marcă a infernalizării, şi giulgiul/îngropăciunea/zidirea, dau un semn anti-manolic, în sensul „soluţiei/soluţionării ILUZORII” – real-deconstructive, inhibitorii de lume!): „Sub chipul cast, serafic de-angelică făptură/stă zâmbetul demonic, al patimei izvor./(…) Cu pagina pe care îmi încrustez cuvântul/drept giulgi de-ngropăciune te voi zidi în vers” (cf. Exorcizare – elegie romantică, p. 29).

Cu excepţia izbutitei (din punct de vedere estetic şi vizionar) şi frumoasei balade „doinaşiene”, Legenda corvină – şi a 1-2 „cugetări” ( „Căutăm mereu/în viaţă/fericirea/şi abia la sfârşit,/ ne dăm seama/ că ea a stat, cuminte,/în cel mai ascuns/cotlon al inimii,/ aşteptând/să fie băgată în seamă…” – cf. Pseudo cugetări, p. 71), părţile a II-a şi a III-a, Alte poeme şi Poeme pentru cei dragi, sunt dovada unui om de mare caracter şi prieten admirabil – dar au o dominantă prea personal-intimistă, encomiastică, pentru a dezvolta şi suficiente valenţe estetice, spre a le face remarcabile.

În schimb, articolele din secţiunea/partea a IV-a (Delincvent de opinie – cronici, eseuri, publicistică) sunt vii, abordând domenii ale contemporanului, în care noi am înlocuit existenţa reală cu şabloanele – ba chiar sunt, pe alocuri, strălucitoare, prin ideatică, bun-simţ şi logică panoramico-istoricizantă. De o generozitate rarissimă, în Revelaţia  Ideii. Chiar de n-om fi toţi de acord cu ele toate, trebuie să fim de acord cu noi înşine, că aceste frânturi de magmă spirituală ne incită la viaţa-retrezirea Duhului – Prezentului şi Veşniciei, egal!Ne putem purifica mistuind în arderea creaţei orgolii şi vanităţi, dăruind fără a cere nimic în schimb” (cf. Atunci vom fi flacără…, p. 91); „Este evident că, prin pierderea limbajului universal, oamenii au pierdut mai mult decât posibilitatea de a se înţelege, şi-au pierdut aspiraţia spre divinitate (…) Iată de ce turnul Babel poate fi interpretat drept punctul de plecare a tot ce înseamnă egoism, orgoliu şi individualism, pierderea contactului cu semenii, atrofierea simţului colectivităţii ” (Despre „babilonie”, p. 100); „Orice extensie prin atribuirea de semnificaţii acestei sărbători (n.n.: 1 Mai) o va denatura, aruncând-o în arena propagandei şi disputelor politice, aservund-o <<internaţionalismului>>, doctrină care a făcut destul rău în lume şi care, paradoxal, din forma sa proletară, acum, cu o altă semnificaţie, <<globalizarea>>, tinde să devină financiară, economică, militară, cu efectele cunoscute deja în lume, de subjugare totală a naţiunilor mici şi sărace” (cf. Substituirea simbolurilor şi pericolul semnificaţiilor, p. 115).  Şi, apoteotic, secţiunea a IV-a se încheie cu definirea AUTENTICULUI intelectual al zilelor noastre, în care se afirmă, răspicat, că misiunea şi responsabilitatea/responsabilizarea „intelighenţiei” şi elitelor spirituale, peste tot în lume, ar trebui să crească (în rang spiritual) – de-a dreptul exponenţial: „Pentru că un adevărat intelectual de elită trebuie, în opinia mea, să constituie, pentru societate, un real model de comportament social şi un catalizator al reacţiilor de dezinfecţie şi dezintoxicare socială” (cf. Despre intelectuali).

Din punctul nostru de vedere, şansele ca poezia lui Ion Urdă să se impună, în lumea contemporană, dominată de grosolănie, indiferenţă, iresponsabilitate şi laşitate – nu sunt prea mari: este o poezie prea delicată, dar şi suficient de instabilă-„dezaxată”, la nivelul forţei trăirii religioase şi a vaticinarului-vizionarismului poetic, pentru ca să…”viieze”, printre brutele şi monştrii sociali. În schimb, „proza” sa eseistico-jurnalistică, atât de tăioasă, atât de decis şi expresiv-ideatică, are toate şansele să facă chiar…”şcoală”, să coaguleze „ucenici-cetăţeni/oameni ai Cetăţii”, cu care Ion Urdă să împărtăşească, precum Hristos la Cina de Taină, armele de combatere a şabloanelor (de gândire, de simţire-amintire-anamneză), deci de combatere a morţii spirirtuale.

ADRIAN BOTEZ

_____________

08 Iulie 2010 – „Şiragul  mărgaritarului“ sau  Hronicul Împăraţilor creştini ai Bizanţului“ (Ioan Miclău)

Va rog sa primiti aceasta veste intocmai cum glasue anuntul de mai sus.

Am obtinut 3 exemplare din aceasta carte, carte  inedita ce ajunge sub lumina tiparului pentru prima data pe pamant european. In respect pentru relatia dintre Autori si Cititori, eu doar amintesc cu uimire cat de alese sunt caile Divine, astfel, aceasta carte sa apara nu in vreo metropola mare a lumii, ci intr-un sat romanesc din tinutul Mehedintului, la Malovat, Editura “Cuget Romanesc”, 2009.

Cartea “Siragul Margaritarului”sau  Hronicul Imparatilor crestini ai Bizantului”, este     intradevar un “sirag de margaritare” intins pe multe veacuri, adunat si pastrat de numerosi iubitori a  istoriei crestinismului ortodox.

Deci pentru o buna prezentare a cartii, redam din  studiul introductiv al cartii, studiu realizat de Pr. Prof.Dr.Al. Stanciulescu Barda:

“Actuala lucrare reprezinta un nou cronograf bizantin, care, prin stradania Domnului Dr. Dumitru Chican, vede acum pentru prima data lumina tiparului pe pamant european. Domnia sa a considerat ca diplomatul poate sa realizeze mai mult decat o activitate diplomatica propriu-zisa intr-o tara straina. In cazul de fata Siria.

Dansul nu a putut rezista vocatiei si pregatirii sale intelectuale, ci, in putinul timp liber a mers in arhivele siriene si, printre alte nestemate ale culturii vechi, a gasit si manuscrisul pe care-l publicam in cartea de fata. Nu s-a multumit numai cu truda indelungata a traducerii din limba araba veche in limba romana, ci textul l-a insotit de un aparat critic competent, ce ne scoate mai bine la lumina valorile din cumprinsul cronografului, dar si vocatia de istoric a traducatorului. Fapta Domnului Dr. Dumitru Chican este un act de certa probietate stiintifica si un exemplu care ar putea fi urmat si de alti diplomati si oameni capabili, care merg in strainatate si pot  sa realizeze alte lucrari de acest gen.

Siragul Margaritarului este un castig pentru istoria Bizantului si a lumii bizantine medievale, pentru  istoria Bisericii Ortodaxe si a popoarelor vecine si mai departate in spatiu de imperiu. Despre el se poate, fara indoiala, scrie foarte mult si speram ca asemenea exegeti nu vor intarzia sa vina. Este o bucurie imensa de a sti ca aceasta lucrare vede astazi lumina tiparului pentru prima data in lume aici, intr-un sat din Mehedinti. Ii multumim lui Dumnezeu pentru tot si pentru toate. Domnului Ambasador Dumitru Chican pentru colaborare si speram ca ne va mai incredinta in viitor si alte asemenea nestemate sa le dam publicitatii.

Pr.Prof.Dr. Al.Stanciulescu-Barda

Cartea  are o Prefata scrisa de Dl.Dr.Dumitru Chican, in care se cuprinde o desfasurare a sistemului muncii domniei sale, ajungerea la sursele arhivale, marea dorinta pentru a traduce in limba romaneasca, ceea ce gasea, si, in sfarsit hotararea de a le da publicitatii spre pastrare si documentare. Aceasta Prefata se cuprinde de la pag.5 la pag.10, a cartii. Intreaga carte consista din 321 pagini, inclusiv fotografii in culori, cu imagini de epoca, etc.

Cartea mai cuprinde un citat a lui MACARIE, Patriarhul Antiohiei, care de fapt a tradus din limba greaca in limba araba aceasta carte scrisa de Matei al Ciprului, caci in multe locuri a fost gazduita, din fericire fara a se pierde, aceasta carte intitulata si Hronicul Imparatilor crestini ai Bizantului.

Redam si acest citat al Patriarhului MACARIE, (pag.4) pentru a fi inteles mai bine acest “Sirag al Margaritarului”: “…Cercetatea cartilor mare folos aduce si nesmintita indreptaciune. Si la fel si cetitul acestei carti, a carei podoaba am vazut-o si am sorbit-o si eu, netrebnicul Macarie, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Antiochiei si al Intregului Rasarit. Ce aceasta s-a petrecut la zilele de am stat Mitropolit la Alep si la Sahba, avand eu multa sarguinta

spre cercetarea stirilor despre intaii domni ai crestinitatii si, asisderea, nazuind a scrie cu mana mea de cum au fost domniile lor. Iara cu spor mi-a sporit multumirea, ca in carte am aflat implinirea dorintei mai vartos decat ravna ce ravnisem si de asteptarea ce asteptasem.

… Si talmacirea a fost scrisa cu slove alese prin osardia fiului nostru, arhidiaconul Paul din Alep, la anul una mie sapte sute optzeci si sase de la intruparea Domnului Nostru Iisus Hristos. Si am botezat cartea Siragul margaritarului sau de hronicul imparatilor crestini ai Bizantului.

Patriarhul Macarios III Al-Za’im

Cartea poate fi si cumparata la adresa, Parohiei Ortodoxe Romane, Malovat, Mehedinti. Pr. Prof.Dr.Al.Stanciulescu-Barda, pt.cei doritori.

Bibliotecar; IOAN MICLĂU – Asteptam cititorii.

________________

06 Iulie 2010 – Stan. M. Andrei; „Flori de gând”, postfaţă de Constantin Dimofte, Editura Mongabit, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Izvorâtă  parcă dintr-o euritmie cosmică, poezia lui Stan M. Andrei vine de undeva, din primele pagini ale Genezei, când toate cele create erau bune şi omul nu căzuse în, ceea ce teologii numesc îndeobşte, felix culpa”.

Având sugestii eufonice şi un ritm interior fără cusur, chiar dacă  e scrisă în vers alb,  poezia lui Stan M. Andrei urmăreşte, chiar fără o intenţionalitate explicită, o libertate intrinsecă, mai mult decât libertatea exterioară, având conotaţii biblice şi „acel ceva plăpând”, care face  farmecul lirismului de tip orfic.

Aş  zice că este extrasă din propriul paradis de dinainte de cădere. În aşteptarea parcă, a şarpelui, omul primordial se plimbă nestingherit pe alei, „în răcoarea serii” şi uneori stă de vorbă cu Dumnezeu.

Paradigma cunoaşterii este începutul discernământului între bine şi (ne)bine. „Abia acum/ sufletul are o axă/ şi se-nvârte în jurul ei/ căutându-şi echilibrul” („Izbânda”).

În ”timp schivnicit”, lovit de furia valurilor, poetul încearcă o coborâre în adâncul de sus, echivalentă cu o călătorie iniţiatică spre luminişul fiinţial.  O, dara prea fragedă e luntrea acelui trup, risipindu-se în lumina unei raze. În timp ce omul se nevoieşte să-şi ridice râvnita cetate pământeană, cu ochii mereu năzuind „spre tronul Înalt”, spre zarea împânzită de curcubee unde pasc cerbi aripaţi, acolo, în „sărbătoarea dumnezeiască a culorilor”, „luând suişu-n răspăr”, sau poate „în vis/ turnat curmeziş/ mai murmură izvorul”, iar „fulgerele toamnei/ nu-s secătuite de culoare” („În cerc şi-n spirală”).

Numai pe o „eşarfă de aur” însă, se poate produce „căderea în dor”, precum li-i dor toamna gutuilor, „de iarba uscată şi arsă”.

În retortele gândului se produc alchimii nebănuite, reflex al unor stări de veghe, anxietăţi, reculegeri, revigorări, trezviri şi iar căderi în abisurile visării, recompuneri de sentimente ca sub o velă  întinsă peste marea de alb.

Sub regatul de alb”- sufletul se află „ca pruncul în scutec” („În regatul albului”).

Din baia de alb care-l ilumină-leoarcă, alb scufundat în alb absolut, poetul face „saltul de căprioară/ spre stâncile singuratice/ ale muntelui” („În regatul albului”).

S-ar zice că nici un poet nu e mai îndrăgostit de alb şi de verde ca Stan M. Andrei. Alături de azur, acestea sunt culorile fundamentale care-l tutelează, care-l fascinează şi cărora li se supune.

Într-o coborâre înaltă, se poate doar înainta „spre zări/ iscusind” („Coborâre înaltă”).

E vremea culesului „Din potire de crin,/ numai fire de alb/ şi fărâmi de lumină” („Meşterul”).

Aidoma meşterului „ce-şi umple mâinile/ de filigranul/ râvnit/ în ucenicie” – Poetul – „În lacrimă-ncinsă/ îşi cântă lucrarea./ Cu inima-i ţese/ luciri argintii./ Şi gându-ncovoaie/ pe linia curbă./ Şi mâna urmează/ trasee de vis şi de lut” (…) „ Şi iarăşi mai ars/ în mâna-i ce frige/ şi-n dor/ ne-mpăcat” („Meşterul”).

„Mucenic/ pentru luminăe poetul, strângând în candela de suflet „picături/ de lumină aburindă.// Fiori de străluminări.// Sub licărul ei/ descântul prinde vrajă”. Doar el, „părăsind nopţi adunate,/ pizmaşe şi reci/ ieşind din hrube-adânci/ cu mucegai pe pereţi,/ un colţ de ferigă/ urcând muntele” („În candela de suflet”) – are capacitatea de a empatiza cu natura. „Mă u-u-u-i-i în pădure!…// Îmi place/ să mă las uitata/ printre trunchiurile/ înverzite/ şi cu vârfurile-n alergare.// Nu ştiu de ce iau forma/ unui arbore/ cu tulpina plesnită-n crăpături/ şi cu crengile tinere,/ tinere-/ Frunzele se leagănă-n/ zicere,/ aducând/ ghers umilit/ peste fire doinit.// Frunză/ peste frunză,/ iată-mi cartea!// E în undă!…” („Arbore”).

Esenţele sale intelective sunt : inteligenţa elaborativă, anticipativă, virtutea spiritualităţii, un simţ estetic bazat pe principii morale sănătoase. Spiritul său genuin, biruitor sau biruit, „se mântuie-ntr-o pasăre/ albă” care „zboară în cumpănă./ Zboară până când penele/ prin a se albăstri uşor.// Schivnicindu-se,/ îşi face cu aripa( chilie/ în tâmpla cerului/. Înăuntru/ sau în afară/ atinge sfere/ nevăzute decât în vis” („Neîncăputul de vatră”).

În continuă întrecere pentru „o bucată de cer”, după repetate-ncercări – poetul are „numai dorul,/ fragment în rostogolire,/ caută lame lucii de gând/ să taie/ doar un pătrat/ în întregul jinduit.// o ramă pentru portretul/ care-nalţă viaţa” („Numai dorul”).

Într-o continuă „procesiune/ spre altarul/ cunoaşterii” -, „nepătruns/ ne imensă mirare” – precum un însetat care oboseşte „aruncându-şi ochii/ în sus şi-n jos,/ în jos şi-n sus/ să afle gustul/ apelor intens albastre” – doar acolo stă Omul, între izvor şi cer „ ca două braţe/ rotindu-se/ în arc adunat” („Înspre altar”).

Aflându-se, în chip edenic, în „respiraţie comună” cu natura, cu făpturile,  cu cerul şi apa, cu toate elementele primordiale, iar frumuseţea acestei comuniuni, sub razele soarelui oblăduitor care se coboară şi peste cel drept şi peste cel nedrept, ia forma aerului dragostei, armoniei, păcii veşnice.

Dar vin uneori „nedemne furtuni”, şi-n liniştea serii coboară „scâncetul unui gând”, „încercuindu-mă vicios/ în spaţiul de laur/ cernit” („În spaţiul de laur”).

E nevoie de un cântec neauzit, care să astâmpere inima tremurândă  după lumile visate, dara pentru că în ape tulburi, nu coboară Înaltul şi „sufletul umilit/ se-aruncă disperat/ în deltă”, omul jinduieşte spaţiul fiinţial „unde înfloare albul” şi unde „nu se vede mâlul”, căci doar acolo : „Mă pipăie Domnul pe creştet!” – spune atât de inspirat autorul în ”Cântecul din deltă”.

Emblematică  pentru conştiinţa lui de ţăran, ajuns la oraş, dar care nu-şi tăgăduieşte rădăcinile, ci poartă încă „desenul pământului/ de-acasă/ în palme” – este poezia „”În palme şi-n suflet”.

Luăm cu noi în metropole, picioarele rătăcite, le purtăm obosit sau neobosit, în patru zări, îndurerându-ne până la bucurie, prin răscruci, descumpănite, prin „catifeaua fierbinte a prafului”, prelins prin clepsidrele dorului, la fel şi palmele şi auzul şi privirile, dar mai ales, vorbele, ducându-le cu noi spre niciunde, „Numai sufletul îl lăsăm acasă, să umple golul/ cu lumina din zori/ a pământului reavăn.” („În palme şi-n suflet”).

În străinele văi, pline de contururi neclare, albastrul dintâi se împuţinează, până devine un zbor alb tremurat în cerul de cântec.

În deplină comuniune cu natura, aşa cum am mai subliniat, aidoma unui salcâm care îşi adună sevele-n tăcere, sufletul consumat, dăruit, risipit în marea de alb, se bucură suspinând, căutându-şi verdele, tot în pământul trudit al sinelui, atins de grindinile de orice fel care se abat asupra lui.

Stan M. Andrei ajunge, chiar dacă nu-şi propune implicit, la esenţe, pentru că sufletul său genuin îl conduce la acestea, cu forţa desăvârşirii : „Inima,/ vatra.// Gândurile,/ lemnele încinse de flăcările vieţii.// Sufletul,/ cenuşarul.// Din altar,/ pe altar/ şi pentru altar/ lumină! („Lumina”).

El încearcă să-şi recupereze candoarea, chiar dacă valurile îl poartă pe cărări de pulberi unduitoare.

Uimit încă de culoare, rămas cu ochii la fluturi, el se aşează smerit „în faţa/ aripei curate/ a începutului de zbor/ în sfântă adoraţie.”

În iubire, doar mireasma de busuioc răscoleşte simţurile. Şi-n răcoarea parfumată a primului măr, îmbrăţişările dor până la albăstrimea privirii..

Din imnul scandat spre biruinţa iubirii, nu va rămâne „un spic secerat”, ci după căzutul în rod, „fragedul lăstar”, care cere la rândul lui, înnoire.

Cu inima ca un izvor cuprins de duhul mării şi ochiul smerit în care creşte lumina, aidoma salcâmului care „adună lângă el/ toată câmpia./ Dumică zările/ şi simte/ fiorul dezmărginirii” – Poetul, sub dulcele alb al adierii de sus, îşi făureşte „din loc în loc,/ ghimpi/ pentru însângerarea/ stricătorilor de linişte” („Fiorul dezmărginirii”).

Fibra lui cea tare, nefrântă în trăsnet şi vaier de vânt, deşi aplecată în rostogoliri disperare, îşi clădeşte sevele în înalt. „Şi/ ciucuri, ciucuri,/ însemnul biruinţei/ flutură alb” – prefăcut în dulce râvnit. („”Fibra de salcâm”).

Urmaş  al plugarului cel adevărat, „sub ochii răi/ şi veşnic ameninţători”, Stan M. Andrei a rămas „aceeaşi cuminţenie a pământului/ şi drept credincios/ al aceluiaşi început.” („Nu l-a-ncântat povestea”).

Sub cerul privirii albastre/ a înălţat/ trunchiul stăruinţei/ în tot ce-i alb.” („Întruna).

„El/ plugarul cel dintotdeauna”, care „se-nstăpâneşte/ pe-nălţimea dulce a câmpiei/ să are, fără plată,/ şi-ogoarele văzduhului” („Pe-nălţimea câmpiei”).

Doar lui, urmaş al plugarului cel adevărat, „lumina/ îi pune cunună” ( un alt fel de aură) pe fruntea/ mirosind a grâu ne-ncins.// De aici,/ de pe-acest vârf,/ pe un tot de aleluia,/ se rostogoleşte-n mântuire/ pe crucea brazdei/ care creşte spice.” („Pe-nălţimea câmpiei”).

Poet solar, oarecum bucolic, cu rădăcini telurice, adânc înfipte în glia – Mater Alma, Stan M. Andrei are-n genom, sămânţa neamului oropsit şi biruitor de înălţimi, smerit în măreţia lui ancestrală, adunate-n trăiri, coame de gând, înduioşând văzduhul cu lumina care „îi toarnă/ pe frunte/ mirul său/ purificator.” („Răsplata”).

Este cununa, aura, care îl va înnimba pentru toate strădaniile sale, născătoare de prunci duhovniceşti, acum şi în cele din urmă.

Galaţi, Armindeni, 2009

CEZARINA ADAMESCU

_______________

05 Iulie 2010 – Ioana Andrei: „Răstignire în amintiri“, Editura Andrew, Focşani, 2009 (Al. Florin Ţene)

Romantismul din poemele Ioanei Andrei frisonate de un realism având rădăcinile în amintiri este liantul unificator al celor 30 de poeme din volumul”Răstignire în amintiri”,apărut la Editura ANDREW,Focşani,2009,cu o prefaţă de Irimie Străuţ.

În acest volum ,având un titlu simptomatic, descoperim un amestec de trăiri în amintire, pe de o parte, şi de o discursivitate îmbibată de seva realităţii.Poemele au o cantativitate ce dă cursivitate textului, iar ideile încărcate de imaginile părinţilor, a animalelor care s-au încrucişat cu copilăria poetei, sau conflictele stârnite de refuzul intrării ţăranilor în CAP-uri ,contribuie la rotunjirea ritmurilor sempiterne în efervescenţa lor subterană .E o poezie a transparenţelor ,în care putem presimţi şi o amintire numenalului, o reproducere lirică de real, de iubire faţă de părinţi:”Bătrână şi timidă,/Cu lacrimă în geană,/Mă aşteptai adesea/În poarta şcolii,mamă.(Mama).Despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică, lirica aceasta aminteşte de rafinamentul unui Wallace Stevens, mai puţin construcţia stilistică având elemente de baladă populară.Eul liric este suspendat de reţeaua imaginii, anihilat de aspectul sticlos al metaforei:”Mi-am ridicat privirea către cer/Şi l-am privit în ochii lui albaştri./Aşteptam să-şi închidă pleoapele/Să-şi plouă lacrimile,/Să-mi ude obrazul,/Să-mi spele necazul/De o mie de ani,/logodit cu mine.(Iluzie).

Unele poeme sunt electrizate de curenţii spiritului, chiar dacă senzaţia de spontaneitate caldă nu dispare. Acest fenomen îl descoperim în acele poeme care desfăşoară o gesticulaţie acuzatoare, cum este în poemul”Corbii”.Înţelească ca hârţuire stilizată a realului, ca incitare a malignităţii, ca un blestem:”Blestemaţii zărilor!/Blestemaţii zeilor!/Mai bine mă duc/Să mor,corbilor!(Corbii).

Gustul,uneori,pentru fantezism nu este o trăsătură generală, pentru că ludicul este pe jumătate expulzat.Metafora este distribuită cu grije.Jucăuşenia din versuri,vezi poeziile Moţăilă, Iedul, Bombonica, este o formă de exprimare a eului care înoată euforic spre zenitul trăirilor.

Ioana Andrei rămâne o poetă a viziunilor solare, uraniene, în care freamătul amintirilor fuzuionează cu senzorialul şi elanul magic al cunoaşterii.

AL.FLORIN ŢENE

______________

02 Iulie 2010 – George Anca: „Partea nimănui“, Semănătorul, Editura Online, 2010 (Cezarina Adamescu)

Personalitatea lui George Anca nu mai are, de câteva decenii bune, nevoie de nici o recomandare.  El este prezent în Dicţionarele de cultură ale lumii, ca poet, traducător, doctor în filologie, eminescolog, eseist, om cu o copleşitoare erudiţie care duce faima României şi  a valorilor ei în lume.Ca şi  Mircea Eliade, George Anca este specializat în indianistică şi a  construit de-a lungul vremii o operă vastă, „de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant” aşa cum îl prezintă Editura SEMĂNĂTORUL. Este preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.

George Anca este autorul unor „studii, eseuri, prezentări la nenumărate conferinţe din ţară şi din străinătate (India, SUA, Franţa, Anglia, Italia, Portugalia, Rusia, Germania, China, Corea, Malta, Trinidad Tobago, Tailanda, Israel, Argentina). George Anca este menţionat în dicţionare de referinţă (Who’s Who in Romania, Who’s Who in the World, World of Learning, The Encyclopaedia of Distinguished Leadership etc.) şi în bibliografii locale şi internaţionale precum şi pe pagini web” – aflăm din aceeaşi sursă.

Am fost un pic din toţi/ cei ce m-au adus la/ reanimare” – afirmă George Anca în poemul „Partea nimănui” – dovadă a prezenţei ubicue a creatorului în viaţa fiecărui personaj ori făcând parte din integritatea lumii, ca voce distinctă care anunţă veştile în cetate. Că oamenii nu pleacă urechea, e limpede, cine a luat aminte la avertismentele Înaintemergătorului care  vestea sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că, se împlinise vremea când Mesia trebuia să coboare să ne îndumnezeiască? Pe câţi i-a găsit cu candelele aprinse? Câţi şi-au cumpărat ulei şi au stat de veghe ca să nu fie surprinşi  fără lumină la venirea Mirelui?     Şi câţi au putut pătrunde în sala de oaspeţi la Nunta Mielului?

Poemele inedite ale lui George Anca din recentul volum,  socotite de însuşi autor, „partea nimănui” – din întregul – al tuturor, „fiecare cu frumuseţea lui” – par „tablouri abstracte în original” într-un decor unde sunt treji şi veghează „doar chiparoşii / pădure dintr-un foc // negru zdrenţuind / buclele aerului” (Cămila).

Motivul chiparosului mediteraneean apare frecvent ca simbol al frumuseţii, parfumului dar şi al oboselii, chipului fanat şi vânzolit de nelinişti, aflat „pe ultim urcuş” (coborâş) din „fundul pământului” acolo unde azvârlim lucrurile şi ne abandonăm în: „singurătatea acestor / priviri către Provenţa / cu ochii lui Van Gogh / chiparos de păduri”.

Mânia, angoasa, exasperarea existenţială, acel „mal-de-vivre” de care suferă sufletele care nu-şi găsesc locul nicăieri,   dezesperarea  „deprimă împrejurimi”,  învăluind „cerul şi pământul / cu nebunie cu tot”.

Din timp în timp, autorul strecoară subliminal panseuri, punctând discursul liric: „doar ştii bunicule / că lumea e a celor cu bani” (Cămila) şi nu numai atât, presară adevăruri cotidiene, dovadă că este atins şi îi pasă: „nimeni nu lucrează / pentru ţară / spitalul decorat / cu picturile pacienţilor” (Cămila). Ori: „nu s-o mai putea propti / vorba pe cuvânt / nici pe jurământ” (Partea gării);cum te naşti începi să mori”, ori frânturi de rugăciuni: dă Doamne frumuseţii/din moarte arta vieţii”.

Autorul îşi mărturiseşte empatia cu poetul anemonelor Vincent, destinul şi un pat de spital îi leagă spiritual: „pictor avatar campestru / fluviul feţelor lui Crist / chiparosul stejar / clocotul grâului // clopoţit de maci” folosind metafore picturale de o negrăită prospeţime şi culoare: „tu ori săditorul tău // plus pictorul avatar / semănând grâului / spitalul Ceahlăului / nu l-om picta // din uscate culori / mai o şănţuire / a sărutului înflorit / nunţile norilor // pe grâna chiparosului / încotro s-o apucăm / de-am fi macii / mocăniţa neagră // sunt chiar în fereastra / spitalului / perdele însorite / trezia spulber // viziunii / în munţi obscurizaţi / în chiparos înjunghiind / aripa îngerească // spre hohotul bolgiilor / respirăm aerul nebunului / anul tabloului /  urmat de prefissi notizen// când mi-ar mai / trebui timp / de somn după drum” (Cămila).

Munţii, miriştea, zarea, lanul, grăunţele, „lumina măghiran” , dar şi frumosul natural ori cel artistic zămislit de minţi şi mâini creatoare sunt categoriile şi elementele de care se foloseşte autorul în discursul său.

Cuvinte sonore şi insonore, muzicale şi mai puţin melodioase  („ocultare”;  „zgrăbunţă”; „magog”), constituie cărămizile edificiului poetic pe care George Anca îl clădeşte pentru noi, atent, nu neapărat la materialele de construcţie, cât la scopul final al monumentului spiritual. Uneori este greu de urmărit ideea, prin labirintul etimologic atât de divers al poetului: „stau renilor de saniu / a luneca terţine / străluci năluci de staniu / pe locul fără cine // sandala pe mandala / de-a morii alandala / mai calce capitala // Salerno pe închise / Provenţa la Remy se / în aer porolise” (Mă aflu în uraniu) – deşi poemul începe foarte frumos: „mă aflu în uraniu / deposedat de sine / ori scaldul fără craniu / la mai închise mine”.

Fie că eufonia nu întotdeauna este perfectă, fie că autorul posedă un spirit ludic şi îi place să se joace inventând şi reinventând cuvinte sub imperiul rimei, suntem scoşi uneori în afara spaţiului liric, în favoarea universului abstract, cu excedent de neologisme ori de cuvinte al căror înţeles se lasă cu greu descifrat, dar nu lipsit de o oarecare eleganţă stilistică şi de relevanţă „mă ţin: mă ţin de Pârscov Avignon /medievalelor speranţe / din merele spre bastion / la paradisuri coate stanţe // de nici myssorian amvon / Khalil n-ar rotunji libanţe / mi-oi avatar daimonion / picta van goghienei Franţe // lăsăm pe Rhone cocardă / cu norii să ne ardă / secerătură bardă // am fi îndoitura / pe pască ura gura / demonilor asura”. Mărturisesc că a fost destul de greu să mă ţin, gâfâind, alergând cu sufletul la gură, după ideea propriu-zisă, care se lasă prinsă anevoie.

Limbajul dada ar fi o palidă  amintire-n oglindă,  pentru că  în acele experimente construite pe jocul dibace al silabelor, al vocalelor în alternanţă cu consoanele, cu asonanţele şi cu rimele repetitive,  se creea o anumită muzicalitate şi un ritm susţinut al versurilor, cu bătaie pe anumite sunete-cheie.

Autorul are strofe cu monorimă: „scăpate expectaţii: scăpate expectaţii / cu doctorul scăpaţii / prieten de libaţii / liberţi agonizaţii // uitaţi-vă afară / zvârliţi-vă pe scară / din cerişte scărară / pe jarişte de vară” – pentru ca terţinele finale să aducă un suflu nou şi să formeze ideea de sonet iniţial: „o oră îmi mai dară / carenţei din patern / comandă sonetară // moi ţarine pe stern / de-a grâul să răsară / părintelui etern” (Scăpate expectaţii).

Aceleaşi  sonuri de un lirism distorsionat şi în „Premersă călăuză”:

„premersă călăuză / aripile pe duză / ori îngera lehuză / premeargă-ne ecluză // parcată parcă morii / secaţi şi sicomorii / secante mendatorii / în loc de iluzorii // şi un Khalil Gibran / Van Gogh american / român myssorian // aleargă-se algie / pictată profeţie / perspectivată ţie”.

Jocuri lingvistice frecvente  cu invenţii cel puţin ciudate: „trăim pe ace negre /  culcându-ne pe zegre / trezindu-ne în pegre” (Persoana); dar şi verbe precum: a se maradona, a soneta, de-a grâul; a dodia; a perspectiva; adverbe pe măsura acestor verbe: igrasiate, premersă, o şănţuire, munţi obscurizaţi; comandă sonetară, aromire montană;  secerătură bardă, etc., substantive precum: saniu, libanţe, somnambulanţe, duză; natră, ş.a.

Metafore cum sunt: „trezia spulber”; „hohotul bolgiilor”; „străluci năluci de staniu”; „sandala de mandala/ de-a morii alandala”; „în aer porolise”; „mi-oi avatar daimonion”; „myssorian amvon”; „cerişte scărară” (frumos!) „premeargă-ne ecluză”; „secante mendatorii”; „aleargă-se algie” „infanticidului intifada” ; (eventual abracadabra!); „mântuind smântei cârstei”;„durerându-ne Graal”ş.a. – toate acestea  implică un bagaj lingvistic încărcat de preţiozităţi.

Iată  că întâlnim şi o poezie monorimă: „zbate-te: zbate-te mă zbat /

galben şi palat / moalelui ouat / de la scăpătat // nu m-ai sonetat / că  m-ai săgetat / nu m-ai săgetat / că  m-ai dodiat // trece-mă terţină / râului de vină / păcii salamină //chiparosul altul / numelui cu psaltul / tăietorul daltu-l”.

În monorimă se desfăşoară şi poezia: nici cu Hanuman: nici cu Hanuman pe cai / nici duhovnic să nu ai / rădăcină coborai / c-a venit luna lui mai // pajişte te întindeai /baladă te călăreai / din peisaj reieşeai / şi că bine îţi păreai // sant cu sânt întrevedeai / cerurile spălăceai / pentru norii de pe plai // într-o vale nemai rai / că pietroiul jerăgai / nu mai sfârâie alai”.

În  acelaşi mod decurg şi versurile: „sărăriul saru-l / piperul mărarul // trec de caraulă / paşterea sătulă / peştera abulă // nu mai profetul / buhaiul procletul / tatăl pe încetul/ 2009” (Nu-mi pot permite).

De asemenea, în poezia „încrucişări cromozomiale”- autorul uzitează acelaşi soi de limbaj  „contondent” – aşa cum se exprimă într-un vers: încrucişări cromozomiale: şi mă târâi hazard / în bafta haosului / când va cleveti clavecin // origami ne la timpul / vederii ori magii / vă pot găzdui necopilăreşte / seara ca la teatru // şi ce-o supravieţui / vouă vederea nonfrunză / pe-al vântului liber / şi nord coborât // de ne ştiusem glia / glina contondentă / şatra disparentă / mardeală mai la vale”.

Poezii experiment din zona postmodernismului, foarte bine cotate în cercurile elitiste ale diasporei, mai puţin înţelese (ori deloc) de către iubitorii de poezie clasică, înregimentată-n canoane şi tehnici de teoria versificaţiei, uneori, ele scapă de sub controlul prozodiei şi propun un alt fel de discurs poetic, inedit, dar care, din nefericire, nu stârneşte emoţii estetice, tocmai din pricina limbajului încărcat de neologisme, de tautologii, alcătuiri de dragul rimei. Nu e de mirare, aşadar, că şi ideea iniţială sucombă ori se disipează pe parcurs, sufocată de grija pentru aglutinarea într-o unică eufonie.

Cu toate acestea, din versurile lui George Anca răzbat şi miresme de alomiră, parfumuri exotice  de mirt, metafore proaspete, sintagme inedite: „zăpadă colindată”; „în strana amarului”;”cărăuşi insomniei”; „lava Etnei şarpe-nfloară / sângele piatră izvoară”; „zarurilor ecuate”; „busuioc tufan furtunatic”, ş.a.

Un obicei insolit: amestecul de cuvinte străine (de regulă, englezeşti) – în etimoniul românesc, nu e de natură să dea forţă expresivă versului, ci mai mult îl încarcă. Ex. „doctrinele le faci oraţii / awakening and knout”, „earth song peştera câmpenească”; like you with India unlike you I am not Indian / v-aţi dat pe mâna mea moleşindu-vă cadavrul” ;(de farisei); „glumiseţi you don’t worry cântă / şi muezinului salam alef / nu mă desbântui somnului gherghef / desen pe plastic nicio trântă” (Copilule); „cu adevărat go west”; „death of phytoplankton” ş.a.  ori franţuzeşti: „corale de l’ecole”; „non rien de rien / au long de l’ennui // oui la musique oui la musique / la vie est tres bien faite / dovadă că nu sunt / Hamlet Ofelia îmi / trimite cântece franţuzeşti”; „concentration noir ochi invers”.

Dar chiar şi expresii italieneşti, amestecate printre cuvinte româneşti, că tot suntem ţări latine şi se poartă: „pe o tristeţe tutto e male”.

Pluriligvismul adoptat ca manieră de scriere nu este ceva rău în sine, cu amendamentul că sintagma în limba străină trebuie să sublinize şi să aducă un plus de expresivitate textului în limba maternă.

O poezie rotundă în ideatica sa este cea numită: „când aşchii: când aşchii din Brâncuşi vor zvânta nisipul fluxului / a ne povesti manuscrisul visat între două sculpturi / de val încet-încet n-am mai pluti în noapte ne va / mântui Hristos cu tine-n strană aurora înspăimântaţilor // eucalipţi apocalipţi versaţi vers verso studiu în soare / de ieri ştiusei petrecania de motociclist la vaiet / şi dimineaţa altuia grăbită orbirii tot ciclopi / în frunte ochi de entorse feluri de răpire nu e pictura // aşa neagră vânător de draci pe urechea nopţii de piron / ca de Crăciun tamil alun cunoaştere necunoaştere / vedere nevedere te uiţi în soare se uită în tine soarele / închideţi înt-un pământ de clipă instantaneitatea // luminii parcă ai asculta diferenţa zilelor valurilor / o moară vaporul tuşeşte vechime consolată de revers / n-ai desena obişnuinţe într-o singurătate veşnică / de-ţi deduci fiinţa dintr-o distracţie impusă”. Se remarcă şi aici  repetiţia şi folosirea aceleiaşi rădăcini semantice: versaţi, vers, verso, etc.

Indianist, mare admirator al lui Eliade, George Anca, în scrierile sale alterioare oferă o gamă largă de volume despre cultura şi civilizaţia indo-europeană,  şi despre tradiţia hindusă, Poeme indiene, cărţi intitulate: „Upasonhind”; „Ek shanti”; „Ardhanaswara”; „Mantre”; „Norul vestitor” (Kalidasa); „Gitagovinda (Jayadeva); „Balada Calcuttei”; dar şi „Sonete thailandeze”; „Orientopoetica”; „Malta versus Trinidad”; „Milarepa”; „Transbudhvana”; „New York Ramayana”; „Cenuşa lui Eliade”; „Târgovişte-India”,  şi acestea sunt doar câteva din cărţile apărute între 1968 şi 2008 dar şi proză pentru cei ce gustă din nestematele culturii indiene: „The Buddha”; „Buddha şi colonelul”; „Sanskritikon”; „Digital Kali”,  şi multe alte cărţi apărute între 1970 şi  2007 dar şi cărţi de teatru, printre care piesa „Astă seară se joacă Noica” – piesă de notorietate scrisă în 2008. O serie de cărţi de eseuri stau mărturie a culturii enciclopedice a autorului: „Baudelaire şi poeţii români”; „Indoeminescology”; „Haos, temniţă şi exil”; „Lumea fără coloana lui Brâncuşi”; „Ion Iuga în India”; „Beauty and Prison”; „From Thaivilasa to Cosmic Library” ;  „Ramayanic Ahimsa”;  „Aesthetic Anthropology”;

„In search of Joy”; „Literary Anthropology”; „Glose despre ahimsa” ;

„Exerciţii de antropologie” cea mai recentă, în  2009, care dovedesc copleştoarea cultură a intelectualului român George Anca şi modelele sale ontice şi spirituale: Noica, Brâncuşi, Eminescu, Eliade, Nichita, Vasile Voiculescu, Eugenio Montale, Pindar, Leopardi, Balzac, Blaga, Heorodot şi alţii la care autorul face referiri livreşti numeroase.

Spirit neliniştit, cercetător şi inventiv, George Anca nu se mărgineşte la modelele create în adolescenţă, ci, cultivându-şi maeştri, doreşte să-i depăşească, aducându-i în actualitate şi continuându-le, peste timp, opera, ca o prelungire a spiritului  acestora.

Cu toată depărtarea lui de ţinutul natal, George Anca nu conteneşte să-şi reînvie amintirile prin scris, să-şi retrăiască în felul său trecutul şi de cele mai multe ori să se reîntoarcă în chip spiritual, pe meleagul natal, adăpându-se din seva mustoasă a tradiţiilor şi datinilor româneşti şi  înveşnicindu-le prin scrisul său: „în orizontul iminent: în orizontul iminent cine să mai sune sara pe deal / din isola supravalahă dulce popor-pierdere-de-sine / citeşte adunarea muzei meduzei maicii domnului / andaluzei bine că m-am aşezat altfel cădeam în arhaic // natura fiinţei aquavificată mi-ar spune taci din gură ascultă / fericirea mării netezeşte-i valurile maica le va naşte / la nesfârşit să-i verticalizeze dantela ba nimicul / îmbrăţişează-l mă pomenesc luându-mă în dodii //

secetă  verde milarepian apără de inferenţa bon / adormise mării şi adio tuturor fiinţelor de dinainte / adormirea muzei şi adio viselor de pe urmă / de nu mi se împletiră vieţile pe dinăuntru-i”.

George Anca se confsează în felul său, hârtiei, spunând: „complicate căile nescrisului / ascunderea în iureşul necombatant chirăiala de împrumut / şi ruşine euforia ne rufăie dacă n-am mai rupt dacă // nu voi mai rupe aura dacă n-am mai oftat dacă ţie / nu-ţi găseşti cuiele palmelor a doua oară anta santa / femeile văd ce n-au mai văzut uită-te după Leda /sarea vieţii cu sarea morţii sarea pământului cu sarea cerului” (Stai şi gândeşte-te).

De fapt, George Anca îşi consumă neliniştile şi frământările, dar şi ispitele carnale şi sufleteşti într-o lume în care ideea neînţelesului devine tot mai pregnantă şi înstrăinarea umană ia proporţii ca după cataclismele nucleare: „o oră şi încă o oră apoi sfârşirea imprimantei în amprentare / frica de moarte inversă n-ajunge frica de teroare // chinul cărnii transubstanţiat în sunetele pământului sfânt / al omului petrecut din om dumnezeu din întuneric /cinstirea întunericului dumnezeiesc de sânge / făclier în ultimă pâlpâire ca-n ziua dintâi // prin valurile Mediteranei înot înainte de temniţă / tineri de nu muriseră de nu-şi aşteptau reînchiderea / dacă se întâmplă haiku de se întâmplă să văluri / a sângelui ţintă săgetată n-o plânge până nu se // sculptează afinitate până la Iisus Hristos / şi de acolo psalmist regi strânşi în chingile pustiei / poeţi râşniţi în ziduri comuniste o poezie / mai frumoasă ca bucuriile libertăţii o consolare // a anonimatului o ieşire din religie o ajungere de sine / în veci tainică şi duşmănită o îndumnezeire în iad / acum voi înota în sângele poeţilor din puşcărie / mă numesc Natanail n-am nici o altă cunoştinţă”.(Porumbeilor negri).

Teluric şi celest se înfruntă într-o arenă care se numeşte viaţă umană şi în acest câmp de luptă,  arareori  învinge cerescul, vorba lui Nichita Stănescu: „Iar pământescul/ Mănâncă de foame cerescul”. Înrobit de pământesc, poetul îşi oferă „oasele drept verighetă”, dar sufletul zboară şi nu se lasă prizonier limitelor spaţiale ori temporale.

Când vorbeşte despre sine, George Anca o face fără nici un fel de înflorituri, fără menajamente, cu o sinceritate dezarmantă:  „despre mine: despre mine voi deveni vampirul răsfăţat al silabelor / globulelor vocalelor picurilor consoanelor gândurilor / stingere-ungere nu-mi doresc mântuirea / scăldându-mă în zădărnicia durerilor trecute // cerul boltit şi acolo şi aici şi atunci şi acum / rar durerea îngânând gemete de tortură şi de visare / nu mai zic de foame nu mai zic de sete nu mai zic de fete / nu mai zic brâncuşe valuri sfârtec jucăuşe tăcere mâini galere”.

George Anca e conştient că destinul poetic este unul singular şi de neînţeles, de aceea spune: „de ne-ar omorî govinda altfel stradă de o // străbătusem sigiliu eliadesc neîmbătrâniţilor stejari / nu-mi prădui Ariadna pădurea ce mi s-o scrie / ne vină macii înroşească rămânerea de sine / cap unu se rescrie raptul scrisului supt vampiri pe bani // îl întreb dacă a mai rămas vreo naţie decât a transcriptorilor / se uită la mine şi nu mă vede de poeme la comandă / teiul nucul mă calule cu şaretă miresele la putere / ne-am reveni în păreri riturile fireturile ne-om fi şi închipuind // şi-aşa călcaţi în picioare de călcaţii lui Mamona / ne-om usca în bătaie le întoarcem spatele în goană / ca Bali lui Rama ori Siegfried numai aşa ne pot ucide / scăpăm şi noi se vede că salvarea pielii scrise” (Păcat de înghesuială). După cum se vede, nici arhaismele ori regionalismele nu lipsesc din lirica lui George Anca. Ex. sucălită, „strehareţ hurez / vieţuitorez” ; „muşunoaie omului”; „Gorovei nelăcurit” ş.a.

Pretexte pentru amintiri profane, amintiri de juneţe, sfintele amintiri de acasă, dau farmec prezentului şi te hrănesc şi te adapă cu seva lor luminiscentă, cu parfumul lor vetust, cu simplitatea şi naturaleţea traiului fără  griji majore, fără încrâncenări de prisos. Acestea sunt poemele  inedite din volumul de faţă, la care se adaugă experimentele lingvistice pe care autorul a considerat că trebuie să le consemneze, ca faze de lucru în diferitele ipostaze şi perioade de creaţie.

Autorul scrie şi poeme-n distih: naosului cumul: naosului cumul / toarcem smirnei fumul // că pe naţii saltă alţii / cât să ne mai cânte psalţii // ce mai americănime / în Berceni la Big la nime // columbe eunuce /la malul arhiduce // ale tale linii line / nelipsite zilei sine // karma carmina retrans / nepăcatului avans / nota do cât I adore you / domicil obligatoriu // viaţa numai indiscreţii / de moarte fără disecţii / n-am schimbat corabia / mălaiul şi sabia // între Hegel şi Ganesh / manuscrisul din cireş // spadasinul saltinbanc /su’ peruci Missir cu ankh”

Iată  şi anumite jocuri de cuvinte care, deşi par absconse, au o muzicalitate aparte: „la o rariţă: la o rariţă durum / rânda pe rindea aum // Sita Rama jerba / l’herbe a paşte cerb a / cercui acerba / de o brazdă cer ba // îndărăt din armonie / racule şi Românie / străvezime nimerie // nici pe aripile vogii / ca în ploaie dogii yogii // cu Vlădoianu bucuri / puşcăriaşe cucuri // năpăd trăita pradă ardă / în coarnele fără cocardă / Provenţa ne mai mare sardă / la dealul celălalt în gardă // negoţ triaj minutul / îmi scapătă şi cnutul / latinizat Alutul /

anglo-saxon părutul // la Trevi devi Evei evi / la câte şcoli pe drog elevi / or creşte revărsaţi pe ţevi”.

E normal ca autorul să clameze reîntoarcerea la armonia iniţială, după ce, în urma căderii dintâi, totul devenise haos. Condiţia însă, este să se respecte condiţiile şi mai ales, convenienţele.

În aceeaşi manieră este construit şi poemul: ”Cât om mai rămâne: cât om mai rămâne om / mane padme hum genom // rugul altui paraclis /Durga iezi ţapi Dionis / dinţii focului abis //  (…) // logos agon talion / în al cincilea salon // haiduc hidalgo caii / în San Francisco ia-i-i // pe Chhatra la Miranda / tot discutăm comanda”, etc.

Autorul  versifică şi în stil popular, nu fără un oarecare umor neaoş: „la moară la Făgădău / în armată la bulău / să ne ferească de rău / Tărâţa Râşca Rarău// Dragomirna Putna Suce / viţa Moldoviţa nu ce / Voroneţ Probota cuce / Slatina cel Nou aduce // Piatra Tăieturii coş n-a / Todireni Bogdana Coşna // Arşiţei Orata Humor / în întunecime nu m-or / întreba de rai să nu mor// (…) // la mijloc de schituri goale / să mai spargem nişte oale / Dunăre la canarale / îmbucate baclavale // rând hindus la Săvârşin / de rimează aum amin / dinspre Turnu-Severin / Dorohoiului mezin //mezanin epitalam / calmei şarle mangalam / hoţilor că de haram / horelor pe după hram //mi-ai grăit gură uscată / mărul boy că para fată // uşă-n uşă auroră / joc de karmă de cu horă // în coclaur adipos / îţi voi spune de folos / al spetiţilor Hristos // la tine-n bagabonţie / ca la mine-n Bărăţie // vei vedea că voi traduce / Basarabia pe cruce // din acest moment dicteu / mi l-aş potrivi resteu // ne dorirăm Parma schimnic / băuturilor din timnic // tată muzicalitate / zarurilor ecuate // prin împărătătură / a ne plimba natură // de clară ne declară /în aer de pe scară / ori urcă ori coboară / de cum ne răsuflară / de cum ne respirară / de cum ne inspirară / e cum ne expirară / rit ară măritară / ori Sita brazdă mară / din pomul oglinjoară / ori kalpavriksha doară  / că ne întârziară / nu se prezentară / din a lor contrară / vacile ne cară / soarele spre vară”.

Dar acestea par „Cânticele ţigăneşti” cu un limbaj eteroclit şi frust ale lui Miron Radu Paraschivescu, ori actualele manele care rimează asonant şi mieriu pentru a-şi îmbia clienţii afumaţi de licori bachice.

Şi iarăşi experimente ludice care sună în coadă: „plasma psalmului isopul duhului / pironiţi din aspră vechime /păreri împărţite ca pomana / parcări pe cadavrul de lemn câinesc // aere în înconjurul bisericilor /respiraţia luminată / cerneli în cerneri cernişoare / urmând în grup a nu muri” (Pe dinainte).

Totul este învăluit însă într-un fum siniliu şi vetust, cu parfum de cetină, ceea ce sporeşte nostalgia şi dorul de întoarcere, mai ales pentru:  „sărbători părinţi duşmani martiri / cui nu i-ar fi plăcută învierea // pe nerecunoaşterea înviatului / samsara odiată şi în replică / bucuria morţii vieux capitain / leal calabalâc de naftalină // să ne răcorească Antarctica lină / cămaşă neagră peste patimi / religiozitatea nedeclarabilă sieşi / amintirea carismei pe valeriană”. (Pe dinainte).

E ciudat şi aproape fascinant acest amalgam, acest melanj subtil între limbajul elevat, heteroclit şi cel aproape trivial, al mahalalelor cântat cu voluptate de artiştii vremii, un fel de repertoriu semnat vocal: Cristian Vasile şi Jean Moscopol, amestecat cu Zavaidoc şi cu, mai modernul şi rafinatul Gică Petrescu, „cânticele de petrecanie” – din vestitele cârciumioare de la şosea.

În poemul „Cealaltă vreme”  autorul îşi exprimă simţământul religios în sintagme tulburătoare: „serpentină de candelabre”; „învârtirea crucii coroană albă a  ochilor”; „gutui în floare cruci de oameni”; morţi liberi stinşi de stinsul lumânării” etc: „cealaltă vreme a vieţii noastre / Kabir Tulsi busuioc tufan furtunatic / treaba voastră când mă chemaţi / în susul muzicii dumnezeul părinţilor noştri // biserici nezugrăvite aici nici catapeteasmă / aruncând arginţii în templu s-a dus şi s-a spânzurat / de-au cumpărat ţarina sângelui pentru străini / serpentină de candelabre dă-le lor răzvrătirea // învârtirea crucii coroană albă ochilor / ne închinăm patimilor tale fericirile / pe Ilie îl strigă acesta slavă sabactani / izbăveşte-mă de vărsare de sânge // “să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini” / din blestemul legii întăreşte credinţa / n-a rămas inimă să nu fie mişcată / şi vizitaţi un paralitic şi-l întoarceţi // şi i-a privit pe toţi în ochi / n-aţi putut o clipă să privegheaţi / cele şapte cuvântări de pe cruce / în ziua a şasea om măr căpăţână // trădat de oameni pus în temniţă / de va mai scăpa şi primăvara asta cu viaţă / aprinsei lumânare lui Isus şi (ne)mântuiţilor lui / gutui în floare cruci de oameni // nădejdea tuturor marginilor pământului / morţi liberi stinşi de stinsul lumânării / ocean aprins înconjur bisericii pământului / neampli să nu tulburaţi morţii clopot”.

Autorul are obişnuinţa numirii cu precizie şi fidelitate maximă a locaţiilor şi a persoanelor alături de care a petrecut  anumite momente din viaţa sa. El e aidoma unui cronicar, a unui scrib anonim care consemnează evenimentele, datându-le, în funcţie de urmele pe care acestea le-au lăsat pe răbojul memoriei. El este un minuţios în această privinţă. vin ele narcisele: vin ele narcisele şi bătrânica moarte le va vinde / bucovineanul matematic mai mult în mintea mea / cum nici între Boian şi Prigoreni de-al nostru / bustul lui taică-meu pe pământ // toţi ne avem pe unde ne şi născusem / ziua morţii şi ziua naşterii una / topos cu topos om cu om / mai va reîncarnarea sceptrului // prosternat în codrii Cosminului / rar o dată pe an măcar pe săptămână / săgeată dinspre amintirea divină / rugăciunea altruismelor nule”.

Găsim la George Anca în acest bazar sentimental unde se întâmplă lucruri fabuloase şi unde el însuşi este un personaj care joacă rolul altor personaje care l-au marcat: „flori ochelari de soare / adio ţărănime muncitoare / nici Ion nici Moromete pe ogoare / ale puşcăriilor fuioare // algele negre pictează / fantomele oceanelor pictori / copiii zidesc biserici de / nisip pe plajă ca să // trezească marea la credinţă / personajele la alegerea / actorilor respectivi / care fac şi regia // sunt singurul personaj / în această cămaşă / a acestui actor îmbrăcat / într-o rugăciune budhistă // îmi pare rău de Van Gogh / îmi pare rău de mine / îmi pare rău de voi / în schimbul vostru // eu aş fi şi actorul / până a doua umbră / a doua zi al doilea / înec euharistic // numără-mă pumnului / înverzeşte-mă ritm / din limba clopotului / din toată viaţa mea” (Soarele destrucţiei).

Incantaţii budhiste alături de versificări în ritm baladesc ori de doină  curată românească dau un plus de originalitate poemelor lui George Anca:

„pas de pescăruş: pas de pescăruş Nana şi Victor / să-l pună pe muzică / şi să-l cânte prin lume / brazda egal Sita / Sita pescăruş terase / Sita Rama Rama rase / Eminescu şi Vivekananda / poetul şi călugărul / au murit la 39 de ani // am înotat pentru / tata paralizat / cu degetele în aum / tatăl nostru în sanscrită / lebăda căzută dintre / constelaţii pe încinsul nisip / şi pentru leproşi înotasem // în stropii Gangelui / pescăruşi euxini / pescăruş pe nume / câine vulpe strigă / sălciile pluta / tânguie-se ploaie / mare n-ai cuvinte / că te părăsim / nu ne luaşi la goană / sau ne înecaşi / se adapă ciocul / frunzele de-a caii / sare contractată / ocnele departe / bine de explozii / gineri şi vulcani / camilo pardosul / constelaţie”.

Acest fapt iese şi mai bine în evidenţă în poemul: „de-o viaţă: de-o viaţă depresia scade / în respectul neantului urmaş / dă-te mai încolo brade / avionule crush / astfel şi imnul trăiască / ocupă-te înconjur cnuta / pe arbore iască / sub flacără sputa / de-aş fi prozodie / de-ai fi zoprodie / cine-ar mai fi doină / dorului de moină / amestecată infidelitate / popoarelor de frate”. A se observa jocul iscusit de cuvinte: prozodie-zoprodie, „coraiul / Focşanii elidaiul” ş.a.

Predilecţia autorului pentru anagramare, pentru criptografie ori aritmograme este evidentă. El mânuieşte cuvintele şi le întoarce în fel şi  chip, de la cap şi de la coadă şi de la mijloc şi obţine  efecte sonore inedite.

Iată  şi o strofă perfectă: „m-am uitat după tine şi nu mai erai / pe sparta cahlă stropul / transfiguratei nimfe / din sângele ariei”.

Cu toate acestea, construcţiile rezultate sunt uneori greu de pronunţat şi mai ales, de reţinut, şi de aceea, nu obţin efectul sonor scontat: „Etruria orbită în prelung apus’c’ / buzzatticii Tartariei patani / conclavul tot te piere magii / ţi-i târâie în lanţ caleşti / şi dracu’ fără de adagii / şi racii fierţi prea româneşti //

precum scrie Eminescu şi citise Minunescu / dansate carnavaluri cu morţii nespuşi / intransmisibilitatea onoarei / pedanterie bârfă ghetto / catalepsie ocolită cu sârmă / îngânduraţi-vă cât mai târziu /piezele dădură din coadă / death of phytoplankton / sfârşit de viaţă început de regret / nimicul insultat de păcătoşenii.”

Limba nu trebuie forţată şi nu trebuie făcut abuz de asemena metode, doar trebuie „siluită delicat”, inventată şi reinventată într-un sens constructiv, plăcut şi pe înţeles.

Un exemplu concludent de cum ştie George Anca să „mânuiască” limba este şi acesta: „ave Avesta: ave Avesta aiurea America / ban bine banca Bucureşti / cal coral Caracal Caracalla / dar dor dur Dnepropetrovsk // este espadrila eben Erasm / fag fire foaie Fiorentina / golan gură guru gargară / har-aba-bură Hector hectar hectic // Istru Iordan Indus îndoială / jugăr jegos jar jambier / kir Kant Keops kalokagathon / lapte lunetă luntre lunară//

mei moara măcăne-ne moartea / noian noaptea Niagara neagră / orb om ostracizat oroare / pian pean pirandă Pindar // rare rele rar rău Rin Ron Rila / sud siamez şerpaş sihastru / teandrie Tutankamon tulnic tenteze / ulm unt umoare uniune // vest viu volubil veveriţă / xantipă xenofobă xilofonul / Yaounde yes y Yemen yankeilor / zar zilnic zid zonă zare // wolfram Wolfgang Wulfila”

Aceasta este o fantezie alfabetică fără substrat ideatic.

Dar unde e rolul dictonului? Se  urmăreşte eufonia şi alăturarea arbitrară a unor cuvinte care  încep cu aceeaşi literă?  Langajul rebusistic, abreviat, contorsionat, cu definiţii sumare  ori lacunare?

Greu de spus, greu de închipuit.

Dincolo de toate acestea însă, poezia lui George Anca rămâne un reper esenţial pentru lirica post modernistă, pentru îndrăzneala de a forţa limbajul ca să obţină efecte cât mai speciale. Când însă curge după firul roşu al ideii, fără meandre, izvorul ei este limpede, curat, muzical, profund, aproape sacral. Iată un exemplu de poezie cât se poate de sugestivă din punctul de vedere al imaginii şi armoniei lingvistice, care se apropie de perfecţiunea melosului popular: „ceaţă ceaţă neguraţă / ia-te mai de dimineaţă / mai de noapte zorilor / pe pagina florilor / transcrierea norilor / mama domnişorilor / noaptea franctirorior / pe-a neîmbătărilor / ce mai zile joci copile / pe-ale nopţii bogomile / paisprezece cântece / curăţenii pântece / clasa-a doua de bunic / nu îţi aminteşti nimic” (Ceaţă, ceaţă).

Şi la fel de sugestivă este şi poezia: „te ştiu: te ştiu de la el / trei de-o ardeleană / vedele carmel / anului în cană // cana galilee / si move e pur / puranele deie / upapompadour / şterşi monadic robii-s / cu program în oră / dar ora pro nobis / ciacoră cocoră // purice pe burtă / somnul aer tot / Toto se îmburtă / linsului pe bot // mângâierea norilor / albilor albiilor / peste orbul ochilor / profilul meduzelor // copiii geamurilor / mai în susul munţilor / triorul comenzilor / iar văzutul vedelor // mai mulţii picturilor / monştrii aşteptărilor / obsesisme zărilor / vârfuri cordul corzilor // albastrul comorilor / văilor plutirilor”.

Şi ce frumos sună aceste versuri: „în rece dodie / înfloriseră teii / răcoarea sfâşie / suavitatea înserării / cuprindere de aprindere / pretimpurii părăsiri / perfecţiunea ignorării” (La ce ce-am crede).

Şi nu s-ar crede că autorul poate scrie şi poezie science-fiction. Dar iată dovada: „cubul cosmic: cubul cosmic dispăruse / nu numai cheile dar şi uşa / întredeschsă cu cheile în ea / Usha zeiţa zorilor sanscriţi / sterilitate muzicalizată / intercalare sinergetică / vioara Emiliani albinele / cercelate pe flori mov / nu mai e de băut nici ipohondrie / lucrurile merg mai bine / săptămâna scurtată cu un cap / intră în cornul de yak”.

Amestec de transcendent şi contingent, real-imaginar, fabulos şi transcripţie abstractă impregnată de coordonate spaţio-temporale şi precizări despre persoane nominale, tot ce însumează poemele lui George Anca este rezultatul unei maturităţi artistice, a unei dăruiri totale faţă de cultura şi civilizaţia universală şi rodul  stors al sufletescului pe care-l împarte cu dărnicie astăzi şi acum, de aproape jumătate de veac, pentru încă un veac sau pentru mai multe.

CEZARINA ADAMESCU

13 MAI 2010

_______________

01 Iulie 2010 – Victoriţa Duţu: „Spaţii“, Editura Muzeului Literaturii Române (Octavian Curpaş)

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr.

Premiul Internaţional de poezie   „NAJI  NAAMAN”

Victoriţa Duţu s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Licenţiată a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în logică şi hermeneutică, aceasta este în prezent, profesor titluar de matematică, la un colegiu din Bucureşti. După placheta de versuri “Spaţii” urmează volumele “Cuvintele”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, “Singurătatea tatălui” şi “Izvoarele vieţii”.

Pe lângă literatură  şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura. Despre această pasiune, poeta afirmă:  “Pictoriţa din mine consideră că trebuie să picteze şi să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : ”să te privesti în inimă şi apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este aşezată lumina cerului şi apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca şi rugăciunea, ca şi visul, ca şi puterea şi forţa vieţii. Prin această întoarcere ochii devin curaţi şi poţi să vezi Adevărul, Calea şi Viaţa.”

Anul 2009 i-a adus autoarei o importantă realizare – Premiul Internaţional de poezie   „NAJI  NAAMAN”. În opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că reprezintă darul lui Dumnezeu şi reflectă curăţia oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conştientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic,  Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a  merge înainte, orice ar fi.

„… trebuie/ Să devin/ Eu …”

“Consider că mergem prea repede şi nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindeşte pe umerii noştri”, afirma Victoriţa Duţu. În „Cerc”, poemul cu care se deschide volumul „Spaţii”, autoarea încearcă să privească cerul, într-o încercare de revenire la obârşie, care este de fapt, întoarcerea spre Dumnezeu. Versurile oglindesc universul spiritual al autoarei prin viziuni răsturnate, tragice, ale neputinţei ce se transformă în negaţie, într-o decădere a cunoaşterii biblice, de la începuturi. Trecerea la ideea de zbor, de aripă se face încet.  „Era în aripa mea/ Ochiul ce mă durea./ Zburam cu aripile strânse,/ Zburam cu capul plecat,/ Zburam cu mâinile-ntinse/ În zări…/ Spre El…” În aceeaşi poezie, natura, imaginea lumii exterioare au rolul de a face să izbucnească deschideri ale interiorului, tributare introspecţiei. Contactul cu natura este în primul rând vizual, iar plasticitatea cuvintelor emoţionează. „Ruptură de deal/ Şi muchii de sferă/ Vin spre mine/ Şi m-alungă-n larg./ Hei, oglindă a mării…/ Nu mă primi !!/ Nu mă primi !!”

Spiritul inadaptabil, superior prin gândire al poetei, are conştiinţa lucidă a deşertăciunii. Geniul trăieşte nemulţumirea, în raport cu planul existenţial. În „Poarta ce s-a deschis”, autoarea merge mai departe, până la sondarea straturilor subconştientului şi conştientului. „Dacă ar fi să adorm,/ M-aş gândi,/ Că mă voi trezi cândva,/ Departe în timp,/ În conştiinţa mea,/ Dar mie mi-e frică s-adorm,/ Mi-e frică să mă las/ Într-un somn adânc,/ Mi-e frică de/ Uitare.” Autoarea notează cu minuţiozitate gesturi, atitudini, emoţii, frământări, folosind cuvinte ce sugerează durerea şi expresii ce conferă o profundă pregnanţă lirismului,. „Spre cevaul din mine,/ Şi vântul îmi spulberă pletele,/ Şi glasul cântat/ Mă trezeşte din vis,/ Amintindu-mi,/ Că trebuie/ Să devin/ Eu …” („Ceva”) sau „Ochiul din aripa mea/ Ce mă durea , plângea.” (“Cerc”)

“Gândul pur”

De altfel, referindu-se la sine, Victoriţa Duţu spunea: “Totul încerc să îndrept către Dumnezeu. El este singurul care este şi toată creaţia Lui poartă pecetea Sfintei Treimi, adică şi noi. Nu e frumos, că omul a primit poruncă de la Dumnezeu să fie fericit?“ Iată cum redă poeta această fericire: „Totul cântă şi tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Înveşmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Şi mă-nvârt,/ Şi dansez/ În cântec de clopot.” („Ceva”) Natura, oamenii şi sacrul dau mărturie despre armonia desăvârşită a căutării şi evocă patimile şi năzuinţele unui suflet însetat de lumină şi mântuire. „Trebuie/ Să ajung/ La/ Gândul pur,/ La/ Gândul pur…/ Cuvintele mele/ Au încetat să mai fie./ Totul îmi cântă/ În  privire şi glas./ Eu plutesc în muzica din mine,/ Şi privesc,/ Şi privesc/ Şi mă-nalţ,/ Şi mă-nalţ/ Şi nu mai ştiu …” (“Ceva”)

„Flacăra deveni rotundă”

În poemele Victoriţiei Duţu, nostalgia pământului se împleteşte cu mesajele cerului. Versurile ei vorbesc despre împăcare, despre miracolul dragostei pure, despre armonie. Peisajul interior face posibil ca ideea şi sentimentul să prindă forme. Poeta iubeşte tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi se ancorează permanent în credinţă, ca în poemul „Culori”. „Mă-nvârt într-un picior,/ Mă-nvârt/ Şi ploaia cade/ Deasupra mea,/ Spălându-mi/ Praful/ De pe haine./ Hainele subţiri/ Şi florile/ Primesc binecuvântarea/ Luminii./ Privesc spre cer,/ Primindu-mi/ Sărutul ploii” sau în “Cerc”, unde cercul devine simbolul perfecţiunii. „O jumătate de flacără/ Ardea în jos peste flori./ Crengile se scurgeau în flăcări/ Pe pămâtul arzând./ Ardea pământul mereu,/ Vulcanic ardeau stelele,/ Visele…visele…/ Cealaltă jumătate de flacără zbura./ Aripi creşteau prin locurile/ Unde ea ardea pământul,/ Aripi creşteau cu faţa spre lună/ Aripi creşteau/ Pe acolo pe unde zbura/ Şi-n nebunia ei mare se izbi/ De cealaltă jumătate a ei./ Luă foc tot pământul/ Şi-n  această ardere de jertfă/ Flacăra deveni rotundă.” Arderea de jertfă ne trimite cu gândul la  actul religios, la părăsirea zonei profanului şi întoarcerea la sacralitate.

„În cântec de clopot”

„E o dualitate pe care o trăiesc zilnic şi cred că fiecare dintre noi trăieşte aşa prin ascunsul din noi. O parte din mine a ţâşnit în sus, către cer, şi cealaltă e rostogolită în bolovanii călcaţi de paşii oamenilor, indiferenţi la mersul lumii şi al lor”, se confesează poeta. În stihurile Victoriţei Duţu, firescul gândului şi naturaleţea expresiei dau valoare conduitei morale a creştinului, conduită din care face parte şi rugăciunea. „Rugăciune/ Clopot/ Rugăciune/ Dangăt/ Bate clopotul/ Sună clopotul/ Rugăciune/ Rugăciune.” Sacrificiul dureros şi sfânt al Celui din Veşnicii, simbol al forţei morale şi fizice, se regăseşte în dangătul clopotului în faţa cerului. Sunetul clopotului evocă ispita înfrântă, doborârea păcatului, conferind versurilor un sens special, o semnificaţie morală deosebită. Asemenea unui cântec solemn ce trimite în sufletul cititorului emoţii tulburătoare, dangătul de clopot evocă moartea pe cruce a Mântuitorului, care devine astfel, prototipul crezului creştin. „Totul cântă şi tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Înveşmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Şi mă-nvârt,/ Şi dansez/ În cântec de clopot.” (“Ceva”) De asemenea, lumânarea este evocată ca simbol al iluminării, al avansării sub îndrumarea divină pe calea la capătul căreia sufletul dobândeşte liniştea absolută. „Lumânare/ Călăuză de drum/ Lumânarea/ Ce lumină/ Drumul…” („Cerc”)

„Totul trece./ Totul rămâne…”

Dispoziţia sufletească a poetei, imposibilitatea de a trăi indiferenţa şi  detaşarea contemplativă indică faptul că izvorul de apă vie din suflet, iubirea şi devotamentul aflate în luptă cu răul şi egoismul, cu ambiţiile ce stăpânesc lumea, vor învinge. „Lumea/ Nu e decât/ Un amalgam/ De simboluri/ Absurde./ Veşnicia/ Coboară/ Printr-un cânt,/ Ce a încetat/ Să mai fie / Cuvânt.” („Poarta ce s-a deschis”) Ispita, răul pot fi biruite prin demnitate umană, prin hrănirea din  pâinea Evangheliilor. Sufletul poetei este frământat de conştiinţa tragică a păcatului originar, de realitatea propriei impurităţi şi tinde spre o lume albă, pură. Victoriţa Duţu ne invită la naşterea din nou a tot ceea ce este humă, a lutului, la puritatea ce triumfă asupra păcatului, la lumina ce domină întunericul, la raiul ce înfrânge iadul, la echilibrul ce biruie tentaţia. „Stau/ În întunericul de catran/ Al încăperii mele/ Şi aştept/ Răsăritul soarelui./ Văd cum întunericul/ Se luminează încet,/ Dar sigur./ Semnalul cocoşului/ Anunţă sosirea zorilor,/ Ca o trâmbiţă puternică/ De lumină/ În întunericul ce-şi revarsă/ Chipul în/ Oglinda/ Din odaia mea.” („Culori”)

Confesiunea lirică, jocul pictural al luminilor şi umbrelor, încărcătura metaforică, poetizarea unor imagini biblice, abordarea unor teme precum suferinţa, binele, răul, divinitatea aduc accente dramatice în „Spaţiile” Victoriţei Duţu. Spontaneitatea, firescul, inocenţa, sentimentul de înstrăinare, opţiunea între real şi ideal vorbesc pe de o parte, despre neputinţa omenească de a-şi depăşi limitele în zborul spre înalt, iar pe de altă parte, despre libertatea lăuntrică. „E veşnică această/ Contradicţie,/ Ce ne frământă/ Paşii şi gândirea,/ Ne-apropie,/ Ne desparte/ Şi iaraşi ne aruncă-n/ Orizonturi depărtate.” („Poarta ce s-a deschis”) Autoarea cântă universalitatea trecerii, a curgerii, a efemerului raportate la eternitate. „Munţii răscoală munţii,/ Timpul răscoală vremea,/ Locul aşteaptă să vină sfârşitul,/ Omul aşteaptă să vină iubirea./ Totul trece./ Totul rămâne.” („Poarta ce s-a deschis”)

Aşteptarea

Durerea este văzută  de Victoriţa Duţu ca un debut al frumuseţii, al luminii. „Ochii vin spre mine/ Şi genele mă dor,/ Mă doare tot,/ Inclusiv/ Bolta cerească/ A visului meu.” (“Culori”) Lucrurile ce o înconjoară nu sunt reudse la simple elemente de decor, nu sunt dematerializate. De fapt, abstractizarea îi este străină poetei. În stihurile Victoriţei Duţu, dorinţa de materialitate rămâne covârşitoare şi trădează o puternică şi vie curiozitate intelectuală. „Privesc mereu/ La o poartă galbenă,/ Deschisă/ Dar nu o pot trece,/ Pentru că sunt/ Prea mult afară/ Şi prea puţin/ Înlăuntru” (“Culori”) sau „Puterea/ De a găsi,/ De a găsi lucrurile din afară,/ De a le descoperi esenţa,/ Esenţa din lăuntru. ” („Poarta ce s-a deschis”)

Motivul aşteptării, specific romanticilor, folosit şi de Eminescu, este preluat de Victoriţa Duţu în „Culori”. Impresia de ireal, de vis, imaginiea vizuală a porţii mereu deschise vorbesc despre iluziile pierdute, despre imposibilitatea împlinirii idealului în această lume imperfectă şi ostilă, despre inadaptabilitatea celui ce vrea „o altă lume”. „Aşteptarea/ Îmi răstoarnă gândurile,/ Devin o altă fiinţă,/ Cu o altă minte,/ Ce-mi ascunde/ Propriile mele gânduri./ Mi-e frică/ De poarta/ Mereu deschisă,/ Pe care nu intră nimeni.”

Culoarea dă forţă  şi dramatism versurilor sale. Simţul estetic superior, viziunea stărilor pure, contrastele au la bază ideea obţinerii adevărului, a cunoaşterii paradisiace. Cromatica Victoriţei Duţu denotă fantezie şi exuberanţă. „Apele lacului/ La început luminoase/ Şi apoi revărsate/ Spre albastru,/ Înconjurat de verde,/ Ce merge spre galben,/ Galben ce urcă/ Spre violet/ Şi apoi/ Spre albastru.” („Culori”)

„Noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare”

„…Pământul este creat de Dumnezeu şi poartă pecetea Sfintei Treimi… Şi m-am gândit la cele trei săgeţi de lumină care poartă în ele pecetea treiului,  Ele ce ating devine lumină , putere, energie, forţă, culoare , sens. Sunt două sfere exterioare, una în întuneric, care abia se vede, şi cealaltă lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este nouă arătată şi dăruita nouă spre cunoaştere, şi cealaltă parte care se ascunde, pentru că Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare”, spunea Victoriţa Duţu.  În lumina acestor cuvinte, poeta ne invită pe noi, călătorii în lumea poeziei, să găsim intrarea într-un univers în care totul se descrie prin spaţii.  Nu ne rămâne decât să trecem pragul şi să ne bucurăm de imagini estetice de un lirism dens şi luminos. „Poarta/ E larg deschisă/ Pentru călători/ Dar asta e intrarea…” (“Culori”)

OCTAVIAN CURPAŞ

Phoenix, Arizona

//

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s