31 Iulie 2008 – Ilie Mândricel: „Chemarea clopotelor scufundate“, Editura Vega, Buzău (Gheorghe Postelnicu)

Autor a peste 50 de studii şi comunicări de istorie a culturii, învăţământului şi spiritualităţii locale, neobosit căutător prin arhive şi biblioteci (Mihai Mâncu) a tipărit „Vestigiile rupestre din munţii Buzăului” (1980) şi „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate” (2002). Din cele mai vechi timpuri, pe Valea Buzăului crucile s-au făcut din piatră, fiind încrustate cu litere chirilice şi cu semne ciudate, cum e acea mână a cioplitorului, în care profesorul Ilie MÂNDRICEL vede un îndemn la hărnicie şi neodihnă. În cel mai frumos capitol al cărţii „Chemarea clopotelor scufundate”, face un elogiu al mâinii, citând din Martin Heidegger, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu. Titlul ne trimite gândul la clopotele care s-ar fi scufundat odată cu schitul Sf. Dumitru în urma unui cutremur, şi care cheamă la cunoaşterea trecutului şi la credinţă. Lucrarea este rodul cercetării unui mare volum de documente vechi. Aparatul ştiinţific este bogat. Sunt 1427 note de subsol. Autorul a adus la lumină informaţii referitoare la cei mai vechi cunoscători şi utilizatori ai scrisului în zona Bozioru, centrul triunghiului vestigiilor rupestre: logofeţi, copişti, dascăli, învăţători, cioplitori. „Din istorie sau din legendă strămoşii ne vorbesc despre credinţa lor statornică, rugându-ne să nu-i uităm. Chemarea clopotelor scufundate este pentru cei de azi îndemn spre cunoaşterea trecutului şi chemare la credinţă în Dumnezeu”, afirmă Ilie MÂNDRICEL în „Argumentul” lucrării sale.

GHEORGHE POSTELNICU

_________________________

30 Iulie 2008 – Virgil Diaconu: „Destinul poeziei moderne“, Editura Brumar, 2008 (Al. Florin Ţene)

Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei.

Virgil Diaconu este un fin observator al fenomenului literar contemporan,un critic obiectiv dar şi un iubitor de literatură care jubilează în faţa efluviilor artisticeşti pe care poezia le dă pe faţă,însă este neiertător cu, aşa zisa, poezie pornografică, care nu este nici pe departe poezie.Analistul cufundat prin plonjeu în”baia literaturii contemporane”descoperă fenomenele din adâncul literaturii şi rămâne surprins de peisajul descoperit.Fenomenul aisbergului este expus cu toate consecinţele sale.In cea ce nu vede este multă mizerie care îl oripilează.Ce este deasupra în lumina cuvântului străluceşte amăgind cititorul.Acurateţea comentarului trage întotdeauna după ea şi o acuitate a observaţiei.Orizontul poeziei este abordat frontal,în toate aspectele,ajungându-se la concluzia că:..poezia de mâine va cunoaşte şi ea întrupări autentice şi întrupări eşuate,aşa cum s-a întâmplat cu poezia din toate timpurile şi cum se întâmplă cu poezia de azi.Chiar dacă,uneori,criticul este un dilematic el rămâne,totuşi,un observator obiectiv.

Judecăţile sunt rapide şi,în formulări fericite,criticul pune cu uşurinţă etichete,impecabil caligrafiate.Intuiţia mecanismului poetic e întodeauna tradusă în termeni pregnanţi şi sugestivi.

În Conţinutul literaturii socialiste de masă criticul dă “masca” jos a unor poeţi ca :Mihai Beniuc,A.E.Baconsky,Ana Blandiana,Radu Cârneci,Dan Rotaru,Eugen Jebeleanu ,care au “cântat”şi au făcut “jocul”vremurilor roşii.de aici şi concluzia că majoritatea scriitorilor care au avut funcţii importante în coordonarea culturii(redactori şefi de reviste,directori de teatre,inspectori culturali,etc.) au fost colaboratori ai regimului şi ai securităţii.

Autorul volumului Destinul poeziei moderne se remarcă prin extraordinarul élan sociologic pus în scrutarea realităţii fenomenului literar românesc.Virgil Diaconu e,ca Lucian Alexiu,un voluptos al limbajului artistic,trăgând în fraze concrete nota specifică a unui fenomen literar(vezi:problema generaţiilor) a cutărui poet,nuanţând textul până la transparenţa pură a adevărului şi circumscriind cu uşurinţă genul proxim al poeziei prin analogii.

Critica foiletonistă a lui Virgil Diaconu exercită o funcţie,pe care Valentin F.Mihăescu a numit-o funcţie de provocare,şi are mereu grijă să-şi împartă observaţia între respectul civilizat şi adevărul crud al subteranelor literaturii române.Scrisul său,formă superioară de analiză,are echilibrul şi strălucirea unui analist bine temperat.

AL.FLORIN ŢENE

_______________________

29 Iulie 2008 – Luminiţa Scotnotis, „Trandafirul negru“, Ed. Pim, Iaşi, 2007 (Daniel Dragomirescu)

Spaţiul vasluian n-a dus şi nu duce lipsă de poeţi. Ion Iancu Lefter, Ion Enache, Ion Alexandru Angheluş, Simion Bogdănescu, Cristian Simionescu, Marian Constandache, Ioan Baban, Ion Gheorghe Pricop, dar şi Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon într-o anumită măsură, ori mai tinerii lor confraţi Ancelin Roseti, Leonard Ciureanu, Mihai Apostu, Dorin Cozan – şi, desigur, nu numai ei – atestă că această zonă, în ciuda modestei sale stări economice (sau poate tocmai de aceea), se dovedeşte a fi un mediu prielnic creaţiei poetice, spre deosebire de alte locuri din ţară, mai prospere din punct de vedere economic, unde spiritul materialist-pragmatic tinde să reducă la zero manifestările de viaţă spirituală.

Loc prin care şi-a purtat paşii cândva Eminescu, Vasluiul a mai scos de curând la iveală o prietenă a muzei Erato: Luminiţa Scotnotis. Volumul său de versuri, „Trandafirul negru” (Ed. Pim, Iaşi, 2007, cu o prefaţă de Ioan Baban), are valoarea unei diplome de capacitate pe care sunt înscrise note bune şi afirmă o nouă voce poetică. Iar faptul că autoarea, cu nume de rezonanţă elină dar de obârşie bănăţeană, şi-a găsit drept loc de afirmare acest colţ de ţară este şi el destul de grăitor: aici, spre deosebire de Timişoara ori Salonic, poezia funcţionează mai bine decât economia.

Miza şi mesajul cărţii se conturează cu suficientă claritatate de la prima lectură. Dragostea, Viaţa, Moartea, Creaţia poetică, Maternitatea şi Visarea constituie, în mod evident, temele predilecte ale autoarei, care oscilează cu o anumită lejeritate între formele mai vechi şi mai noi ale poeziei. Mai precis, ea dovedeşte un cert ataşament pentru canonul tradiţional-clasic şi o anumită deschidere către poezia modernistă şi neomodernistă, rămânând reticentă doar în faţa canonului postmodernist. În accepţia sa, creaţia lirică nu poate fi decât un spaţiu privilegiat al confesiunii, în care poetul îşi poate comunica cu francheţe trăirile, stările sufleteşti, gândurile şi sentimentele şi unde nu mai rămâne destul loc pentru jocuri, parodii, pastişe ori simulacre. Experimentul şi căutarea cu orice preţ a originalităţii nu o tentează prea mult pe autoare, în schimb ea este sensibilă la modele de prestigiu din lirica românească a secolului XX. Ecouri blagiene pot fi recunoscute în astfel de versuri: „Pe drumul meu către apus / În vechea şezătoare / M-aşteaptă timpul ce e scurs / De-a clipei înserare” ( „Cărarea către infinit”). Tot atât de adevărat este că poeta practică pe alocuri, cu destulă abilitate, jocul de cuvinte dublat de semnificaţii, aşa cum se poate remarca în versurile oximoronice, cu valoare hiperbolizantă: „Prea dulce e amarul din dragostea sublimă / Prea cald este şi frigul ce inima-mi alină / Prea neagră e lumina din mintea mea felină” („Nu ştiu”).

În cuprinsul volumului, erosul apare asumat integral, într-o manieră neoromantică, din care nu lipsesc accentele patetice (respinse vehement de către avangardişti şi de către urmaşii lor postmodernişti): „Am să te-aştept în fiecare seară / Şi zece vieţi tot nu mi-ar fi de-ajuns / Căci te iubesc la fel ca-ntâia oară” („Iubire fără margini”). Acestui gen de discurs liric îi sunt contrapuse texte concepute pe un ton mai lucid şi mai sarcastic, unele cu valoare aforistică: „În neant se reîntorc iubirile de-o seară / Născute din greşeală, sub negru văl de patimi” („Sub semnul întrebării”). O reflexivitate de inspiraţie existenţialistă planează peste versurile din volum, elementul metafizic de natură religioasă fiind substituit cu o mitologie a Erosului, respectiv cu o metafizică a însuşi actului Creaţiei poetice. Doar pe alocuri zvâcneşte discret, în aceste versuri, câte o aripă de înger, în rest autoarea se confruntă cu frământările specifice omului contemporan, sortit să vieţuiască şi el, precum tragicul Iona din piesa lui Marin Sorescu, cum poate într-un „ermetic univers”, şi mult prea conştient de limitele sale individuale şi generice. Aşa cum îi stă bine unui autor de azi, textele autoreferenţiale nu lipsesc nici ele din repertoriu, având chiar o anumită recurenţă, semn evident că poeta este mereu conştientă şi preocupată de actul creaţiei, nicidecum o versificatoare naivă: „Sunt patriot convins / În ţara lui Celest / Cu dreptul de-a visa / Şi drept să construiesc, / Pictând cuvinte mute / Pe albul din hârtii…” („Cetăţean de drept”).

Privită în ansamblu, cartea de debut a Luminiţei Scotnotis certifică o reală vocaţie literară, care se cuvine urmată în continuare şi reconfirmată prin noi cărţi de versuri.

14 martie 2008

DANIEL DRAGOMIRESCU

________________________

28 Iulie 2008 – Dumitru Dumitraşcu: „Labirintul artei – convorbiri de atelier“, Editura Fundaţiei Culturale „Forum” Cluj (Al. Florin Ţene)

Urmăream de-a lungul ultimelor două decenii interesantele interviuri cu artiştii plastici, realizate de Dumitru Dumitraşcu, un mare iubitor de artă, el însuşi pictor, publicate în revistele „Steaua” şi „Tribuna”, şi iată că aceste mărturii de atelier au fost publicate de Editura Fundaţiei Culturale „Forum” Cluj, 1998, între coperţile unei cărţi intitulate sugestiv Labirintul artei – convorbiri de atelier.

Medicul, profesorul şi omul de ştiinţă Dumitru Dumitraşcu, autorul cărţilor „Trepte spre ştiinţă”, Editura Dacia, 1974, Medicina între miracol şi dezamăgire”, Editura Dacia, 1986, inscripţii, Editura Litera, 1989, „Triumful lui Icar” – eseu despre autoformare Editura Didactică şi Pedagogică Akademos, 1994, reuneşte în „Labirintul artei” 16 interviuri cu tot atâţia pictori şi sculptori. Cartea este o rază de lumină în labirintul creaţiei plastice pentru a ne însori mai bine mesajul ei.

Dumitru Dumitraşcu recuperează şi în aceeaşi măsură pătrunde adânc în intimitatea gândurilor artistului, prin întrebări subtile şi complementare, sincere şi la obiect ce stârnesc apetitul destăinuirii.

Arta care de-a lungul istoriei milenare a omenirii reflectată trăirile şi existenţa, înfrumuseţând-o, este un miracol al îndumnezeirii omului.

Autorul, în cuvântul, Către cititor, subliniază că arta ne poartă într-un univers paralel, un univers la alegere, mai aproape de idealul fiecăruia”. Ea ne ajută să coagulăm, sunetele interioare pentru a înţelege mai bine trecerea noastră prin această lume.

Cartea se deschide cu interviul luat pictorului Gheorghe Apostu care, sondând şi studiind legendele, baladele şi cântecele bătrâneşti, iconografiază timpul în oameni de care se apropie cu sfiiciune pentru a recrea lumea şi a se manifesta aşa cum este ea”.

„Pictura şi poezia se întâlnesc şi se sprijină reciproc” la Teodor Botiş, Ele se urmează, se interferează, coagulând o anumită tensiune prin ritmuri i prin dozarea elementelor componente”.

„Lupta cu răul nu poate înceta la Marcel Chimoagă care, prin gravurile sale, aşa cum mărturiseşte, satisfac mai din plin nevoia de volum”.

Aviditatea după peisaj, goana după vibraţiile luminii sunt la Aurel Ciupe ca apa şi aerul. Descoperirea materialului este primul element al creaţiei, după care acesta îţi dictează tabloul”.

Jocurile de culoare, lumină şi umbre, au născut metaforele. Imprimarea culorii la Alexandru Cristea este o modalitate de exprimare în care descoperim şi redescoperim nostalgia necunoscutului ce rămâne perpetuu în noi.

Căutarea echilibrului şi trăinicia este pentru Vasile Crişan o şansă spre frumuseţea subiectivă şi niciodată întreagă.

Arta Gavril Gavrilaş este un modelator al spiritului, un transmiţător al elementelor de cunoaştere, de cea mai diversă natură.

Sculpturile lui Eugen Gocan exprimă fascinaţia pentru patina vremii unde cuminţenia pământului este efectul evanghelizării trăirilor interioare, în schimb pictoriţa Iulia Hălăucescu, din Moldova are convingerea că atât timp cât există artă, să nu ne temem pentru omenire”. Acuarelele acestea sunt o descoperire a sinelui.

Sentimentele ţâşnesc firesc la sculpturile lui Constantin Lucaci, ele difuzează în jur armonie, iar la pictorul Alexandru Mohy arta este iubire, căutare, mişcare şi putere de exprimare.

Frumuseţea sufletului emană din sculpturile lui Vasile Rus Botin, iar pentru Ioan Sbârciu pictura este mai aproape de filosofia decât de muzică.

Setea de cunoaştere, de a învăţa mereu are o importanţă vitală la Ioan Sima, în schimb la Paul Sima trăirile spiritului sunt expresia momentului.

Experienţa primordială este modul la care se întoarce mereu pictorul Liviu Suhar.

Fluiditatea întrebărilor, ştiinţa subtilităţii, tehnica intertextualităţii sunt doar câteva elemente folosite cu talent de către Dumitru Dumitraşcu în „Labirintul artei, ceea ce ne face să afirmăm că autorul are o percepţie educată a artei. Labirintul artei rămâne un document al căutărilor artiştilor intervievaţi, care sunt, chinurile lui Neasus, unde atât întrebările, cât şi răspunsurile sunt fuziuni ale unor arderi interioare.

AL. FLORIN ŢENE

_______________________

25 Iulie 2008 – Allora Albulescu – „Patimile pianinei“, Editura Nouă, Bucureşti, 2007 (Const. Miu)

Placheta de versuri semnată de Allora Albulescu – Patimile pianinei, Editura Nouă, Bucureşti, 2007 8scoasă sub egida Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) – evidenţiază un aspect mai puţin abordat de postmodernişti: ironia înţelegătoare faţă de teroarea banalului cotidian, care duce la depersonalizarea individului.

De altfel, aceasta este şi problematica abordată cu mijloacele poeticului, în cartea mai sus amintită. Allora Albulescu surprinde aici, cu minuţiozitate, fazele premergătoare depersonalizării, starea ca atare şi atitudinea eu-lui poetic. Bunăoară, în Stare premergătoare, pierderea identităţii e văzută ca o acţiune egalitaristă: „Mi-aşez trăsăturile feţei/ şi circumvoluţiunile minţii/ să semene cu ale lor,/ îmi sincronizez dinţii/ cu clănţănitul comun/ din mijlocul pieţei/ (…) Mă descotorosesc de propria identitate/ ca de un înveliş străin…” (p. 9). Citind cu atenţie acest fragment, suntem tentaţi să credem că acţiunea venită din partea eu-lui poetic este voluntară şi liber aleasă, nu impusă. Dovadă registrul verbal – două verbe relevă, fără echivoc, acest aspect: „sincronizez” şi „mă descotorosesc”. Ne-am fi aşteptat la o acţiune de frondă faţă de această tendinţă generală…

Dez-egotizarea (cum inspirat îşi intitulează poeta o creaţie) vizează habitudinea ca manifestare a resemnării – atitudine pasivă urmărită de păpuşari, căci cei care acţionează ca la comandă sunt biete marionete: „Te-nveţi cu gândul/ că nu ţi se mai spune/ pe nume sau că/ numele tău/ s-a desensualizat,/ s-a desenzualizat,/ că nu-l mai ai/ sau nu-i mai aparţii” (Jertfă pentru vină, p. 18). Să reţinem că la nivel gramatical, ideea pierderii identităţii este marcată prin folosirea acelui tu impersonal, de care vorbeşte Tatiana Slama Cazacu. Habitudinea înseamnă şi practicarea unei religii a banalului, repertoriul fiind în vogă: „…obişnuiam să ne adunăm/ În jurul samovarului/ (…) Sporovăind cu câte un vecin/ (…) Despre viitorul spectaculos/ Al lumilor de-apoi,/ Despre coloana sonoră a realului/ (…) Radiaţi cu teama că trăim/ În scenariul altcuiva?” (Starea de a fi, p. 10).

Gâlceava privighetorii oarbe cu lumea arată o fiinţă care de astă dată ia atitudine faţă de hiatusul existenţial, relevat în această creaţie prin intermediul unor întrebări retorice, structurate pe antinomia eu/ voi – semn evident că poeta nu acceptă resemnarea: „Ce caut eu amestecată/ în zaţul cafelei/ din ceştile voastre/ în care aruncaţi/ chiştoace de vorbe?/ (…) Ce ştiţi voi despre/ durerea mea/ jumătate dreaptă,/ despre gleznele/ de căprioară ale rimelor/ ce mă hăituiesc/ printre cântecele de leagăn/ ale mamei?” (p. 28, 29).

Poeta se vede nevoită să suporte cu stoicism teroarea materiei, concretizată în obiectele casnice: „Din nou toate lucrurile lucrează/ împotriva mea,/ de parcă le-aş fi/ pricină de poticnire,/ obiectele mă bârfesc pe la colţuri,/ uitându-se urât, cu priviri ascuţite/ (…) şi gura lacomă a frigiderului/ şi a plitei mereu încinse/ în cuptorele iadului,/ şi ochiul aragazului nesăţios,/ şi indecentele uşi de şifonier goale/ din care hainele s-au strămutat/ în lumi cu molii mult mai bune…” (Persecuţia gândacilor de bucătărie, p. 30).

Idiosincrazii romanţate afişează ostentativ ironia înţelegătoare – singura modalitate de contracarare a banalului cotidian care terorizează spiritul: „zâmbiţi,/ vă rog,/ nu uitaţi,/ ţineţi-vă departe/ de boli/ boli,/ nu vă permiteţi/ nici un pic de moarte,/ nu cumva/ să-ndrăzniţi/ să clănţăniţi,/ să icniţi,/ să oftaţi,/ să respiraţi,/ să alunecaţi/ pe-o coajă de banană,/ de la etajul trei/ al fanteziei !” (p. 34, 35).

CONST. MIU

_______________

24 Iulie 2008 – Mircea Popa: „Spania descoperită de români“, Ed. Dacia din Cluj-Napoca (Maria Vaida)

Constatăm cu bucurie că în ultima vreme sunt tot mai frecvente volumele care aduc un aport considerabil la întărirea relaţiilor dintre culturile ţărilor romanice, fapt ce prilejuieşte o mai bună cunoaştere a popoarelor lumii, vorbitoare de limbi romanice, iubitoare şi producătoare de valori umaniste. Criticul şi istoricul literar, prof. dr. Mircea Popa (după ce anul trecut a scos volumul Sub semnul Franţei la Editura Eurograph) a publicat în acest an, 2007, la Ed. Dacia din Cluj-Napoca, un volum antologic de proză intitulat: Spania descoperită de români. După cum se menţionează şi pe prima filă, cartea a apărut cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Român, în colecţia Discobolul a prestigioasei edituri clujene, aspect notabil privind preocupările acestei instituţii de cultură. În literatura română, interesul pentru cultura spaniolă se manifestă de timpuriu, prin Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, aflăm din Prefaţa cărţii semnată de coordonator, istoricul şi criticul literar Mircea Popa, ale cărui cercetări au schimbat nişte graniţe în periodizarea literaturii române din epoca veche. Este regretabil însă faptul că nici o instituţie cu putere de decizie nu a hotărât introducerea preţioaselor descoperiri ale domniei sale în manualele şcolare, spre folosul nostru al tuturor.

După opinia competentă a coordonatorului acestei interesante antologii, există două căi de expresie a promovării cunoaşterii dintre cele două popoare, român şi spaniol: prima este calea livrescă, aceasta facilitând o cunoaştere indirectă, iar cealaltă, considerată o cale directă, se materializează prin călătorii sau sejururi în spaţiul iberic ale unor scriitori români fascinaţi de misterul maurilor. Din prima categorie, cea livrescă, fac parte, după cum reiese din studiul reputatului critic, un şir de scriitori români, începând cu N. Costin, fără a-i introduce în prezenta antologie pe unii care nu au fost oameni de cultură, dar care au scria despre Spania. Aflăm că, după traducerea Ceasornicului principilor sau despre viaţa împăratului M. Aureliu realizată de fiul cronicarului umanist Miron Costin, a urmat Critil şi Andronic, „un romanţ” tradus în româneşte, al scriitorului Balthasar Gracian, din păcate fără să ştim numele traducătorului, iar apoi Selestina, „poveste ispaniolească” rămasă în manuscrisele academice cu nr. 452 şi 474, prelucrare atribuită lui Costache Negruzzi. Serdarul Barbu Tempeanu traduce în 1839 Întâmplările lui Lazarilă Torma(El Lazzarillor de Tormes), dar şi acesta rămâne în manuscris, deci aria de circulaţie a operei este foarte restrânsă.

Mai norocoasă este capodopera Don Quijote a lui Cervantes, tradusă de Ion Heliade Rădulescu în 1840 şi publicată în revista Curierul de ambe sexe, cu o prezentare a scriitorului Miguel de Cervantes Saavedra (a cărui viaţă a fost chiar mai aventuroasă decât a vestitului său hidalgo) şi un Prolog realizat de scriitorul român care înţelege valoarea inestimabilă a operei traduse. Romanul este apoi tipărit de scriitorul paşoptist în două volume. Prin publicarea în presă şi tipărire se obţine extinderea ariei de informare în toate provinciile româneşti, dar mai ales la Bucureşti. Este rândul altor intelectuali români din secolul al XIX-lea să aibă preocupări hispaniste, de data aceasta obţinute pe cale directă, prin călătorii (Mihail Kogălniceanu, 1846; Vasile Alecsandri, 1953), sau studii la Universitatea din Madrid (Andrei Vizanti, Ştefan Vârgolici, 1865-1868). O altă lucrare, semnată de de Ion Codru-Drăguşanu, Peregrinul transilvan este trimisă Academiei Spaniole din Madrid, prin intermediul „lingvistului Pedro Felipe Monlau, care era familiarizat cu limba noastră şi care a subliniat latinitatea şi frumuseţea acestei lucrări, făcând numeroase referiri la materialul lingvistic furnizat de cartea lui Drăguşanu. Ion Codru Drăguşanu este astfel cel dintâi scriitor român prezentat şi recomandat de Academia Real Espagnola, ceea ce nu e un merit de trecut cu vederea.”

Scriitorul Mihail Kogălniceanu este inclus în antologie cu lucrarea Notes sur l Espagne, 1846 (din iunie până în septembrie), profesorul Mircea Popa considerând că un popor poate fi cunoscut prin surprinderea sa în intimitatea directă şi nefalsificată, chiar frapantă uneori. Mărturisirea mentorului Daciei literare este încântătoare: „Crează-mă, am o simpatie pentru Espana, o iubesc ca ţara mea, îi sunt foarte îndurător pentru metehnile sale. În toată scrierea m-am ferit de personalităţi. Este un popor cu mari virtuţi”. Se adeveresc aici afirmaţiile coordonatorului, cum că Spania este un univers fascinant, iar lucrarea de faţă este o pildă vie a acestui adevăr, confirmând, dacă mai era necesar, utilitatea acestei antologii.

Foarte interesantă ni se pare relatarea lui Vasile Alecsandri, care se referă la întâlnirea sa cu scriitorul francez Prosper Merimee, tovarăşul său de călătorie prin Cadix, Sevilla, Cordova, Grenada. Discutând despre familiile de gitanos de pe dealurile din faţa Alhambrei, francezul descoperă că poetul rus Puşkin a introdus în poemul Ţiganii un cântec popular românesc, despre care francezul crezuse că este al rusului. Replica este de-a dreptul comică: „Diable de Pouchkine! L-am admirat 15 ani cu un giuvaer străin la gât.” Acelaşi autor român, în volumul Călătorie în Africa, menţionează: „Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut şi mai comod este fără îndoială malposta […] Malposta nu primeşte decât doi călători, fiind menită a duce corespondenţa cu cea mai mare repeziciune; ea face tot drumul în fuga cailor, zi şi noapte, fără a se opri nicăieri mai mult de cinci minute.” Spaniolul de azi, cred că va face mare haz de acest tip de călătorie arhaică, cu poştalionul… Un alt motiv, umorul, pentru care cartea se citeşte cu plăcere, alături de diversitatea stilurilor pe care le îmbină specificitatea autorilor antologaţi.

Poetul pătimirii noastre suferă în Spania din cauza lipsei de vegetaţie. De aceea lui i se par triste toate oraşele hispanice:”Pământul galben sterp.”; Până la Valladolid- în ţara asta nu se poate cânta: Frunză verde fiindcă nu este. Nici o semănătură.; Trist- părăsit…case crăpate- balcoane luminate de câte o pereche de ochi negri, ochii spaniolelor.; Aspect trist. Pe la colţuri cerşetori- în Prado dorm lungiţi o mulţime. Oameni leneşi. Lumea de altfel gentilă, cum se cade. Solemni. Vestita politeţă spaniolă.; Şiret sufletul arab. Monumentalitatea rezultată din efecte optice.; Totul făcut din ghips. Nu-i marmură. Aceeaşi şiretenie arabă- de-a salva totul prin mijloace optice.; Spania e distrusă de popi. Bietul popor cu fantazia lui meridională inundată de strălucirea argintului şi de culoarea praporelor- când va face o revoluţie”? Octavian Goga priveşte cu ochi critic toate aspectele care-l surprind neplăcut, la vremea aceea. Stilul telegrafic denotă dispoziţia sufletească, tristeţea, dar şi graba notaţiei făcute între două trenuri. Ce-ar spune oare azi despre evoluţia poporului spaniol care a renăscut din cenuşă ca pasărea Phoenix?! Şi ce comparaţie se poate face azi, când mii şi mii de români au plecat să lucreze în Spania, s-au stabilit acolo pentru că aici nu aveau aceleaşi oportunităţi. O, visătorule, prietene, frate…

Selecţia textelor este un pariu câştigat deja de către criticul clujean, al cărui „ochi” e format similar structurii ochiului de greier, care permite vederea complexă şi centrată pe obiect. Deţine profesorul Mircea Popa un al treilea ochi, în frunte, ca zeul Shiva, ce-i facilitează o viziune de ansamblu asupra literaturii astfel că desface ca un joc de puzzle operele unor scriitori pentru a le re-crea prin diversităţi poziţionale ? Se pare că da, iar imaginea nou-creată are valoare de palimpsest, lectorul descoperind sub prima „pictură”, cea mai recentă, alta şi alta, mai veche şi mai preţioasă decât prima, autorii fiind: Nicolae Iorga (O mică ţară latină: Catalonia, Două conferinţe despre Catalonia, Câteva ore în Spania), Mihai Ralea (Memorial. Note de drum din Spania), Al. Popescu- Telega (Oraşe spaniole), Romulus Cioflec (Cutreierând Spania), Liviu Rebreanu (Itinerar spaniol), Marin Tican Rumano (Spania, azi), Geo Bogza (Obrazuri spaniole), Adrian Marino (Ole, Espana!), Valentin Silvestru (1000 de ore în Spania), Ion Vianu (Un episod catalan). Sunt doar câteva nume din care criticul a selectat opere integrale sau fragmente excepţionale, referitoare la Spania.

Din toate acestea, ca dintr-o imagine de mozaic arab se conturează o Spanie de suflet, un popor care-şi merită nobleţea şi ştie cum să şi-o poarte. Dovadă este oglindirea imaginii culturii hispanice în ochii călătorului român prin spaţiul iberic. Confirmată de observaţia istoricului Nicolae Iorga: „Cum nu e nimic turbulent şi dezmăţat, nimic trufaş şi sfidător în atâta omenime care se mişcă grăbită din loc în loc(…) tot aşa nu e nimic nervos, iritat, mânat din urmă de şfichiul grabei. Oameni de o desăvârşită cuviinţă mergând până la amabilităţile care aiurea de mult a ieşit din modă. Şi aspectul însuşi al acestor oameni de treabă (…) e atrăgător prin varietatea lui.”( vezi p. 121, N. Iorga, III.Barcelona). Aşa sunt oamenii. Iar locurile sunt mirifice: „Măslini foarte verzi, smochini pletoşi, arbuşti lăsaţi pe vine în ţărâna sfărâmicioasă. Pini umbroşi. Chiparoşi de un verde închis, cu o coroană prelungă şi atât de deasă, încât razele n-o străbat. Casele albe îţi ustură privirea.”(vezi p. 328, Valentin Silvestru, 1000 de ore în Spania).Cartea profesorului Mircea Popa este o admirabilă invitaţie la voiaj prin spaţiul iberic. Ole! Ola! Sau cum spunea domnia sa: „Când viaţa ne-o lovi din faţă / Şi nu vom şti cum riposta / Un singur lucru ne rămâne: / Castelele din Spania…”Mulţumim, domnule profesor, pentru că ne oferiţi această Spanie de suflet! Antologia aceasta ar merita, cu siguranţă, o ediţie bilingvă la care să aibă acces şi lectorul spaniol…

MARIA VAIDA

Mircea Popa, Sub semnul Franţei, Ed. Eurograph, Cluj-Napoca, 2006, colecţia „Arcade”, 315 p.

Mircea Popa (coordonator), Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2007,colecţia „Discobolul”, 359 p.

Andrei Vizanti, Breve noticia la Historia de la Rumania.Thesis sostenida por A. Vizanti en el acto de recibier el grado de licenciado en la Facultad de Filosofia y Letras, Madrid, 1868

Ştefan Vârgolici, Minunata poveste a iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha în Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2007, p. 8

Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 9

Mihail Kogălniceanu, Notes sur l Espagne, 1846, în Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 42.

V. Alecsandri, în Mircea Popa, Spania descoperită de români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 99

Ibidem, p. 105

Ibidem, p.112- 118.

_________________

23 Iulie 2008 – Ticu Leontescu: „Iaşii în… Haiku”, Editura Marineasa, Timişoara, 2007 (Florin Contrea)

Poetul TICU LEONTESCU ne oferă în placheta sa de versuri: „Iaşii în… haiku”, (Editura Marineasa, Timişoara, 2007), o viziune esenţială a unui „topos” istoric şi cultural de excepţie. Nu pot decât să confirm ceea ce EUGEN DORCESCU afirmă pe ultima copertă a volumului, despre acest: „ … poet discret şi delicat. El are… simţământul empiric… intuiţia şi conştiinţa scripturistic educată, a ceea ce înseamnă temeinicie, perenitate şi valoare”.

Autorul a ales aici un gen poetic de sorginte extrem orientală, în formă fixă, dar totuşi, uşor adaptat limbii şi culturii noastre. Pe undeva el se apropie de aforism, dar şi de pastelurile lui Vasile Alexandri, care, ce-i drept – sunt mai amplificate, – dar cam în acelaşi registru stilistic.

Prozatorul nipon Natsume Soseki scria undeva despre poezia numită „haiku”, precum că ar fi o poezie fixă, în cinci silabe şi două teme poetice obligatorii: trecerea timpului şi cel puţin, un singur element de natură. Poetul identifică în mediul său înconjurător un „genius loci” – (după afirmaţia lui Ernst Robert Curtius) – sacru, esenţial, – pe care îl transpune în versuri pe un manuscris caligrafiat. Cititorul avizat, procedează invers: prin intermediul cuvintelor poetului se reîntoarce cu sufletul şi se integrează exact în acel „genius loci” iniţial, ales de poet.

Ticu Leontescu gravitând cu trenul între Timişoara şi Iaşi, – capitală a spaţiului nostru moldav, alege – spre a le evoca, – ecouri, momente, locuri şi personalităţi cu statut de emblemă istorică şi spirituală. De exemplu: Voievodul Dimitrie Cantemir, „Ca el – cărturar,/ mai rar. Un encicloped – / Erasmus de… Iaşi” Este evocat aici cu sensibilitate şi emoţie un destin unic, o erudiţie de invidiat şi un întemeietor de mare literatură.

Ca într-un film istoric ni se perindă apoi, prin faţa ochilor noştri fermecaţi, „Rădvane, caleşti, / feţe sfinte, feţi domneşti – /princiare nunţi”, în curtea mânăstirii „Sfântul Nicolae Domnesc”; pentru ca mai apoi, în poemul „Schitul Tărâţă”, scriitorul să se simtă; „Ca un surghiunit, / Doamne-n Tine mă ascund / precum într-un… schit.”

Măiestria poetului este deplină mai ales în găsirea celor mai… „potrivite” slove şi cuvinte în funcţie de tema aleasă, de crearea unei atmosfere poetice elevate, adecvate acelui loc ideal, unic şi inconfundabil pe care şi l-a ales, şi de realizarea unei armonii depline între imagine – (de remarcat splendida evocare grafică semnată de Mirela Cosovanu), – vers şi… muzică interioară.

Cu modestie şi râvnă de bijutier, scriitorul dezvoltă, într-un spaţiu aparent restrâns, o structură vastă şi – paradoxal spunând, – chiar „grandioasă”. Ca exemplu: „Anticar (iat)”; „Modest, dar cochet – / teatru de… buzunar şi / umor – plin carul.”

După anterioarele sale volume de poezie: Răstignită iubirea şi Plâns transfigurat apărute la aceeaşi Editură timişoreană, Marineasa, în anii 2004 şi 2005, după premiul „Dosoftei” la Festivalul Internaţional de Creaţie literară religioasă „Lumină lină”, Timişoara, la 14 septembrie 2006, prezentul volum reprezintă încă o treaptă întru consolidarea măiestriei sale poetice de înaltă calitate artistică.

Această enciclopedie poetică esenţială ne întăreşte sufleteşte acum şi aici, în acest spaţiu şi timp istoric zbuciumat de tot felul de seisme şi vijelii pe care – iată, – suntem cu toţii sortiţi a le străbate. Pentru amatorul de poezie de calitate, este un prilej de aleasă bucurie, pe care o aşteaptă de multă vreme.

FLORIN CONTREA

___________________

22 Iulie 2008 – Vasile Ghica: „Nasc şi la Tecuci oameni”, Editura PIM, Iaşi, 2008 (Corneliu Stoica)

Să elaborezi un dicţionar al personalităţilor unei unităţi teritorial-administrative ca municipiul Tecuci nu este deloc uşor. Chiar dacă ştim că oraşul acesta de pe malul Bârladului, atestat documentar la 1 septembrie 1435, nu este atât de mare şi populaţia sa nu depăşeşte numeric pe cea a cartierului gălăţean „Dunărea”, de pildă. Scriitorul Vasile Ghica nu s-a mulţumit însă numai la perimetrul Tecuciului, urbe cu o viaţă cultural-artistică destul de bogată şi cu intelectuali foarte inimoşi, el a avut în vedere localităţile fostului judeţ Tecuci. Pe lângă nativii acestor aşezări, după cum însuşi mărturiseşte, i-a avut în atenţie „şi pe cei care şi-au legat temporar destinul de aceste locuri”. Aşa s-a ivit cartea „Nasc şi la Tecuci oameni”, titlu care îl parafrazează pe Miron Costin. Ea cuprinde articole dedicate unui număr de peste 400 de personalităţi manifestate în diferite domenii: învăţământ, cultură, literatură, artă plastică, muzică, teatru, publicistică, medicină, armată, justiţie, ştiinţă, biserică, tehnică, sport etc. „Nu ne-am putut opri numai asupra personalităţilor de prim-rang, notează Vasile Ghica în Prefaţă, ci asupra acelor destine care au reuşit să facă ceva mai mult decât semenii lor, considerând că niciun strop din împlinirile acestor oameni nu merită să intre în uitare. Încercăm, de aceea, să le urcăm izbânzile, la vedere, pe soclul meritat, animaţi de speranţa unor germinări viitoare în sufletele şi în minţile celor ce vor veni”.

Ce l-a îndemnat pe Vasile Ghica să elaboreze acest dicţionar enciclopedic? Scriitor cu un bogat palmares editorial (în fişa sa am numărat nu mai puţin de 15 volume publicate de literatură pedagogică, beletristică, aforisme), bun cunoscător al valorilor pe care zona de sud a Moldovei le-a dat în decursul timpului, el a simţit că „pentru omul zilelor noastre cultura nu mai este o prioritate”, că „ţinta absolută a pragmatismului actual este confortul şi consumul de bunuri materiale şi instinctuale”, că „spiritul rămâne un moft în bătaia tuturor ironiilor”, că „este preferat divertismentul de proastă calitate propagat furibund de media comercială”, că „desacralizarea, demitizarea, sexualitatea, drogurile, violenţa, robotizarea şi alte «corigenţe» ale epocii conduc spre alienare”. Toate acestea nu puteau să-i producă unui intelectual rafinat ca Vasile Ghica decât frisoane, nelinişti, conştientizând că mai ales pentru tinerii de azi şi de mâine valorile ţinutului în care trăiesc rămân undeva în umbră, se pierd în negurile uitării şi ignoranţei. De aici iniţiativa de a alcătui un dicţionar enciclopedic, sperând să-i poată „convinge, într-o oarecare măsură, pe tineri că pe aceste meleaguri au bătut inimi mari, au ţâşnit minţi strălucite, s-au edificat cariere geografice de excepţie, că au existat şi există încă valori, că ar fi regretabil dacă, între aceste repere morale şi generaţia tânără de astăzi, s-ar instala o zonă aridă, o neantizare generată de neînţelegerea sensului vieţii, de nepăsare şi de lene”.

Pornind de la astfel de realităţi, de la propriile idei nobile, bine justificate, Vasile Ghica a scris o carte pe măsură. În „Nasc şi la Tecuci oameni” găsim informaţii foarte utile pentru cunoaşterea celor peste 400 de personalităţi: date de identitate, studii, domeniul în care s-au manifestat, activitatea desfăşurată, faptele ce caracterizează profilul individual al fiecăruia, lucrări de specialitate, opera realizată, performanţe personale, premii şi distincţii, referinţe critice, bibliografie etc. Parcurgând filă cu filă întâlnim nume celebre, precum Costache Conachi, Costache Negri, Calistrat Hogaş, Anghel Saligny, Smaranda Brăescu, Gheorghe Petraşcu, Victor Ion Popa, Iorgu Iordan, Tudor Pamfile, Hortensia Papadat-Bengescu, Vasile Pârvan, Anghel Rugină, Pamfil Şeicaru, Ştefan Petică, George Apostu etc., dar cele mai multe le descoperim acum pentru prima oară sau le redescoperim într-un context nou. Chiar un cunoscător avizat al culturii naţionale are surpriza faptului inedit sau constată că unele nume pe care le cunoştea aparţin arealului geografic al Tecuciului. Foarte multe articole dedicate protagoniştilor cărţii sânt însoţite de fotografia fiecăruia, astfel că cititorul, parcurgând textul, are în faţă şi imaginea vizuală a celui în cauză.

Demersul întreprins de profesorul-scriitor Vasile Ghica, prin elaborarea şi tipărirea pe cheltuiala proprie a acestei lucrări de o însemnată valoare, merită toate laudele. Dicţionarul său este o apariţie editorială de referinţă nu numai pentru cultura locală, ci şi pentru cea naţională, un instrument de lucru foarte util, pe care-l pot utiliza atât specialiştii, cât şi elevii, dascălii, oamenii simpli şi toţi cei care doresc să ştie care este contribuţia ţinutului Tecuci la patrimoniul spiritual al României şi, de ce nu, al mapamondului.

CORNELIU STOICA

__________________

21 Iulie 2008 – DAN BRUDAŞCU: „VOICES OF CONTEMPORARY ROMANIAN POETS“, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007 (Victoria Milescu)

Între numeroasele culegeri şi antologii alcătuite pe cele mai diverse criterii se află şi Voices of Contemporary Romanian Poets, o antologie de poezie română contemporană, selecţia şi traducerea integrală şi exclusiv în limba engleză fiind semnate de Dan Brudaşcu, poet, prozator, jurnalist, editor, traducător, om politic, un neobosit şi ardent susţinător şi promotor al valorilor culturii româneşti peste hotare. Dan Brudaşcu din Cluj-Napoca poate fi considerat una dintre cele mai avizate persoane în selectarea şi traducerea în engleză a poeziei româneşti având o bună cunoaştere asupra poeziei mondiale căci în decurs de ani a tradus în limba română peste 8oo de poeţi din întreaga lume. Traducând creaţiile unor poeţi români într-o limbă de circulaţie universală, le-a mărit suprafaţa de receptare arătând că avem o poezie valoroasă, cu un glas distinct în marele concert globalizant.

Antologia cuprinde 185 de poeţi diferiţi ca vârstă, stil, şcoală literară, derulându-se în ordine alfabetică, acoperind aproape toate zonele ţării. Unii sunt mai cunoscuţi, alţii mai puţin cunoscuţi, iar câţiva dintre ei nu mai sunt printre noi. Selecţia ilustrează, potrivit intenţiilor antologatorului, evoluţia poeziei româneşti oferind mostre reprezentative pentru lirica ultimelor decade ale secolului XX şi prima decadă a secolului al XXI-lea. Nu ştim cât de mare este impactul unor astfel de eforturi individuale de exportare a poeziei noastre de azi, dar ele aduc în discuţie din nou problema traducerii sistematice şi organizate a literaturii române sub egida unor instituţii abilitate cu resurse profesionale şi financiare adecvate. Traducerile sporadice şi la nivel de individ reprezintă un lucru salutar dar insuficient, căci România este o ţară bogată din punct de vedere literar, şi, aşa cum şi-a propus să demonstreze şi Dan Brudaşcu în antologia sa, în România există poezie, o poezie ce poate sta fără inhibiţii în faţa lumii întregi. Da, poezie mai există încă.

Nota redacţiei:

Antologia Voices of conteporary Romanian poets a fost, până acum, prezentată la Târgurile internaţionale de carte din Frankfurt (Germania), Milano (Italia) şi Calcutta (India). De asemenea, ea a fost solicitată şi difuzată în SUA, Canada, Germania, Italia, Elveţia, Suedia, Marea Britanie, Franţa, Israel, Coreea de Sud. Se află deja în fondurile bibliotecilor naţionale sau ale unor universităţi renumite din ţările menţionate. Deci eforturile de câţiva ani ale traducătorului, dr. Dan Brudaşcu, Honorary Adjunct Professor al Universităţii Districtului Columbia (S.U.A.), nu sunt deloc zadarnice, cititori din întreaga lume putând cunoaşte o parte însemnată a poeziei româneşti a ultimilor patru decenii prin intermediul versiunilor reralizate de el.

Deşi ar fi un instrument util de promovare peste hotare a imaginii poeziei româneşti contemporane, nici Ministerul de Externe, nici cel al Culturii, sau alte instituţii, care sunt plătite în acest scop, dar care se ocupă de cu totul alte lucruri, nu au manifestat vreun interes, oricât de mic, faţă de acest volum antologic. Probabil pentru faptul că traducătorul nu face parte din nici una din coteriile literare sau politice la putere, nu este nici homosexual, nici francmason, nici membru al vreunei alte organizaţii secrete agreate de potentaţii politici sau literarari actuali.

Deloc descurajat de reacţia ostilă, inclusiv la nivelul unor filiale ale Uniunii Scriitorilor, traducătorul, alături de doi importanţi poeţi sud coreeni, a realizat o selecţie de poeţi români contemporani ale căror creaţii sunt cuprinse într-o antologie ce va apare, în cursul lunii iulie 2008, în limba coreeană, la Seul.

VICTORIA MILESCU

______________________

18 Iulie 2008 – CONSTANTIN GHINIŢĂ, „EVANGHELIA DUPĂ CONSTANTIN GHINIŢĂ“, Editura Rafet (Cezarina Adamescu)

Având ca început un micro eseu semnificativ intitulat Însetat, sufletul nostru – cu un moto arhicunoscut, la fel de edificator ca şi textul însuşi: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie;/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” – această deuteroevanghelie a lui Constantin Ghiniţă, cu un titlu atât de promiţător şi provocator în sine, ca orice text spiritual, cu trimiteri biblice, dar adânc înfipt în teluric, ceea ce-i conferă substanţă epică -, este, la o primă aruncare de priviri, cel puţin curioasă. S-a spus demult că, sacrul şi profanul coexistă în fiecare fiinţă ori spaţiu înconjurător, că sunt legate cu un cordon invizibil, ca un joc cu frânghia întinsă la maximum, unde, la fiecare capăt, o mulţime de inşi trag cu disperare, în partea lor. Şi frânghia alunecă precum butucul pe scoc, trăgând, după forţa gravitaţiei înspre pământul de unde a fost smuls. Astfel, partea de ceresc din pământesc îşi revendică dreptul şi, vorba lui Nichita: ”iar pământescul mănâncă de foame cerescul”.

Cum să tragi o linie fermă de demarcaţie între ele? Când suntem făcuţi deopotrivă, din suflet şi trup, şi suntem, de asemenea, un permanent teatru de operaţiuni, spaţiu de dispută, dacă nu chiar luptă încrâncenată între ele? Cine poate măsura cu terezia, în afară de Dumnezeu, cât pământesc şi cât ceresc există în noi, şi mai ales, cine înclină balanţa: omul, ”diavolul sau bunul Dumnezeu?”

A opera inserţii în real, cu uneltele metarealului, acest lucru încearcă să-l facă poetul Constantin Ghiniţă într-o superbă şi temerară încercare de a-şi/ de a ne desluşi semnificantul din semnificat, de a descoperi cu sau fără ansă, izvorul freatic din sufletul fiecăruia, proiectându-ne, spiritual, într-o lume, cât se poate de materială. O lume care parcă se naşte din nou, pe ruinele celei vechi, o dată cu sfârşitul bătrânului mileniu şi cu aura noului, pe puntea subţire dintre veacuri, dintre noapte şi zi, dintre clipe.

Ca un veritabil acrobat vulnerabil, ajuns la picioarele scrânciobului, cât se poate de prins în iureşul, în vârtejul alunecării, Constantin Ghiniţă se ridică şi, precum paltinul, încearcă să refacă imaginea unui vis sfărâmat: acela al Libertăţii, care, o dată câştigată, omul n-a mai ştiut cum s-o gestioneze. Ceva atât de nou, după perioada de buimăcire de dinainte, are darul să-l sperie, cel puţin. Şi nu puţini au fost (şi sunt) acei care, în dorinţa de a se redescoperi ca oameni, şi-au pierdut identitatea.

O, dacă am avea curajul, puterea lăuntrică sau dorinţa de a rămâne noi înşine, indiferent de convulsiile inerente ale istoriei!

Omul însă, ajunge să se plece-aplece precum trestia pascaliană, la orice adiere de zefir, ba mai mult, să se dea după vânt şi furtuni. Şi asta fiindcă, demult, tare demult, rădăcinile lui sunt putrede şi înfipte în pământ sterp, neroditor şi crăpat pe alocuri. Cum să astupi craterele fără să cazi în ele?

Autorul aduce în prim plan, idei de bun simţ, demne de un civism autentic, practicant şi nu doar manifest şi bun de scos ochii celor din jur.

Uneori într-un limbaj vehement, dar justificat (o, sfânta mânie îndreptăţită!) îşi spune punctul de vedere ferm şi răspicat.

Şi aşează, ori măcar încearcă să aşeze lucrurile în matca şi pe făgaşul lor.

Dar ce te faci, când lucrurile au luat-o deja razna, scăpând din frâiele Istoriei sau ale imensului şi perfidului şi zdrobitorului instrument de conducere?

Punctul său de vedere este, fără îndoială, cel al unui om de bun simţ, îndeobşte, un adevărat român, îndrăgostit nebuneşte şi iremediabil de ţară. Iar sfânta nelegiuire de a încerca, fie şi cu mijloace omeneşti, să o apere de urgiile veacului, este luată în derâdere şi catalogată drept patriotism desuet, vetust, anacronic, impracticabil. Cine mai are nevoie astăzi de patriotism, când lumea ne este larg deschisă?

Şi totuşi, filonul patriotic existent în fiecare din noi, dacă ar fi să fim sinceri

pe deplin, nu se poate să nu dea semne de înfiorare în faţa uriaşelor schimbări, nu numai de structură, de ideologie, ci şi de mentalitate. Deşi se spune că mentalităţile se schimbă mai anevoie, iată că unii şi le schimbă peste noapte, după vânt sau după vânturi.

Vorbind despre ”acest dumnezeiesc sentiment al reintegrării sufletului nostru în sufletul ei însetat de noi, patriotismul – de care unora le este ruşine -, simţi că autorul vibrează din toate fibrele sale intime, transmiţând emoţia cititorului.

Şi în acest ”noian de incertitudini”, autorul încearcă ”salvarea unicului sentiment ce nu se mai poate liberaliza: DRAGOSTEA DE ŢARĂ.

În faţa datoriei de a fi oameni, de a fi Prieteni, de a fi mai buni,” – autorul face apel la simţul realităţii, pierdut între timp, de către cei mai mulţi.

În altă tabletă Cârtcotaşii, autorul atrage atenţia asupra ”şubrezirii relaţiilor dintre oameni, la degradarea, din cât există, a stării de civilizaţie”.

Categoriile de Frumos şi Bine, de Suflet, Prietenie, Recunoştinţă, Iubire sunt ignorate, ori rău înţelese.

Este scos în evidenţă portretul moral al „cârcotaşului”, ”un personaj pervers” care nu face altceva decât să atrofieze şi bruma de bună înţelegere între oameni.” ”Indiferent, nepăsător, crud” acesta ”se automutilează mutilând”.

Constantin Ghiniţă trage semnalul împotriva ”cârcotaşului” care ”trece printre noi”.

Până la urmă, distruşi şi surpaţi în ei înşişi ei ”devin infirmii societăţii”.

În tableta Atunci va veni sfârşitul, pornind de la pericopa biblică în care Mesia anunţă semnele veacurilor şi ale escatologiei, autorul scoate în evidenţă din nou, tendinţa oamenilor care ”furaţi prea uşor de ”miasmele poleite” ce fac horă de iele în jurul nostru, nu poate duce decât la unul din marile păcate ale prezentului, Nerecunoştinţa.”

Plecând de la cazuri reale, Constantin Ghiniţă, prin pilde şi sfaturi de bun simţ, caută să îndrepte atenţia de la cele materiale, la cele ale spiritului şi mai ales să scoată în relief floarea atât de rară a recunoştinţei faţă de binele făcut de cineva, care trebuie răsplătit tot cu bine, ceea ce constituie, conform învăţăturilor lui Hristos, Legea de Aur a creştinismului, Legea de har a Iubirii, deasupra deasuprelor legii.

Unele tablete au în vedere starea politică a naţiunii post revoluţionare, la un moment dat al Istoriei aşa cum este Nota de plată.

Sărăcie, involuţie, grad redus de civilizaţie, răutăţi şi duşmănie, suflete chinuite de un sistem demn de milă şi jale. Fiecare pentru el! Atât auzi în jur şi orbii de noi ne însingurăm şi mai mult, ne îndepărtăm unii de alţii şi ne tăiem zilnic legăturile dintre noi şi cele cu Dumnezeu.”

Semnale despre aceste tare ale societăţii ”cu alte şi alte nenorociri care ne bat într-una la uşă, o sumă uriaşă de dezamăgiri ce nu fac altceva decât să usuce şi ultima brumă de speranţă.” ”Ehei, Românie, pasăre Phoenix…” – încheie autorul tableta cu un surâs amărui răsărit în colţurile gurii.

Apelând la înţelepciunea chinezească drept moto şi la citate din Andrei Pleşu – (”cunoaşterea nu e legitimă, decât dacă ţine cont de Dumnezeu. Dimpotrivă, cunoaşterea autonomă, ”liberă”, profană, e vinovastă şi, ca atare morală. Nu există cunoaştere valabilă fără Dumnezeu” – autorul a abordat ideea introducerii unor ore de religie în şcoală – care, spunea el, ar putea fi salutară. Pentru că, aşa cum spunea Ioan Alexandru ”Cuvântul Adevărului renaşte sufleteşte fiinţa poporului românesc.”

Problema ar fi introducerea în şcoli şi a unor noţiuni de pudoare şi ruşine.

Dragostea – îşi continuă autorul pledoaria pro vita – este începutul lumii, sâmburele vieţii pe care Iisus îl descoperă tuturor prin jertfa Sa, cel mai frumos cântec al Omului, şi aşa cum Binele dacă-l faci cuiva nu trebuie strigat, la fel Iubirii îi trebuie intimitate şi pudoare, frumuseţea veşnică a descoperirii.”

Şi – încheie autorul pledoaria pentru păstrarea cinstei, pudoarei şi ruşinii – cu îndemnul: ”Lăsaţi copiii să se trezească în razele soarelui şi să adoarmă în Lumină”.

În tableta Fecioara Maria ieşind din icoană autorul evocă plin de emoţie figura unei fetiţe de 9-10 ani, ”un înger creşetor” care în ingenuitatea ei, cerşind la uşa bisericii pâinea cea de toate zilele, spune că visează ”cai şi flori”.

”Într-o noapte am visat raiul, aşa cred eu, că era raiul, adică un loc frumos unde zburau nişte mămici cu aripi albe pe umeri. M-au mângâiat şi mi-au dat o grămadă de bunătăţi.” ”Fericiţi cei săraci în spirit” spusese Iisus Hristos pe Muntele Fericirilor – că a lor va fi Împărăţia Cerurilor” (Mt. 5, 1-11).

Povestind visul cu Maica Domnului ieşind din icoană, ”ca şi cum cineva i-ar fi deschis uşa”, după ce-i promite că într-o zi va fi un înger ”şi nu va mai şti nici de foame, nici de sete, nici de cei care o bat şi o alungă” fetiţa spune:

Eram tare fericită, pentru prima dată şi nu-mi doream decât să mă fac odată înger şi să intru în icoană…”

Această emoţionantă şi mică poveste, ar trebui consemnată, după părerea noastră, în manualele de religie. Şi autorul, cu lacrima strivită-n Cuvânt, ne-o dă drept pildă de iubire faţă de aproapele.

Altă tabletă spirituală, intitulată Despre pâine şi suflet se referă la ”golful din suflet”. Aici – spune autorul, – unde din viitor, ne vin semnale disperate pentru a salva Acum ceea ce Mâine s-ar putea să devină Nimic…”

Cu un umor subţire un fel de migdală amăruie topârceniană, autorul citează un ”Fragment dintr-un text nedatat, tradus de nişte bătrâni ce nu voiau încă, să plece de Acasă” – ”Corespondenţi voluntari trimişi în Lăuntrul Uman, confirmă temerile Agorei, prin transmiterea unor rapoarte destul de îngrijorătoare în care se anunţă o slabă producţie de grâu în majoritatea teritoriilor. Ţinându-se cont de ultima Derivă, s-a preconizat o lungă perioadă de timp de trecere spre vericalitate, dar, în ciuda promisiunilor făcute de Marele For, toate circuitele au intrat în alertă, sângele rătăceşte bolnav de tristeţe, Nepătrunsul Gol este plin de haos iar Paznicul umblă cherchelit, vorbind în dodii şi creând panică”.

Citând dintr-un fals fragment – şi oferind şi un dicţionar pentru decriptarea sintagmelor cheie, apelând la texte clasice din John Fowless (Magicianul) şi la Psalmul 42, 1,2: ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Doamne. Însetat e Sufletul meu spre Dumnezeul cel viu: Când voi veni şi mă voi arăta feţii lui Dumnezeu?” – autorul îşi dezvăluie părerile proprii, punând în gura unui cerşetor aceste cuvinte: ”Mă gândesc tot mai des, cât de buni ar trebui să fim ca să populăm stepa sufletului, ce cucereşte pe zi ce trece tot mai mult spaţiu în noi?”

Cuvinte. Păreri. Judecăţi. Despre suflet: ”Sufletul unei lumi care sângerează în strigăt” – (cuvintele unui tânăr de 16 ani) – spune autorul. Pentru ca, imediat să citeze un mare scriitor – Eduardo Galeano, într-un fragment memorabil: ”Sparg oul acesta şi se naşte Femeia, şi se naşte Bărbatul. Şi împreună vor trăi şi vor muri. Dar se vor naşte din nou. Se vor naşte şi vor muri din nou şi încă o dată se vor naşte. Şi nu vor înceta niciodată să se nască, pentru că Moartea e minciună”.

Pornind de la un citat veterotestamentar din Isaia LIX, 2-3 pe care şi-l alege drept moto, despre fărădelegile oamenilor care ”s-au făcut zid de despărţire între noi şi Dumnezeul vostru”, Constantin Ghiniţă – aduce în prim plan problema Păcii şi a formelor ei care au stat la baza existenţei umane.

De fapt, – spune autorul – pacea există în fiecare lucru”. Şi de aici, un frumos fragment poetic – pretext pentru a-şi expune ideile: ”Luaţi aminte câtă pace se revarsă o dată cu răsăritul Soarelui, câtă pace se leagănă o dată cu valurile mării sau în aerul muntelui răvăşit de aromele florilor şi vântului adormit prin fâneţe, câtă pace porneşte precum corăbiile din lanurile de grâu, când te scalzi în privirea copiilor, ori prinzi cuvintele perechilor de îndrăgostiţi ce-ţi trec prin suflet păsări ale iubirii, câtă pace pluteşte peste frunţile aureolate de gânduri şi idei nobile sau se ridică din palmele bătătorite de sfânta trudă – sărbătoare din adânc mulţumire şi bucurie de a trăi – câtă dragoste, Doamne, coborând din ceruri peste prag şi masă şi somn în dreptate săvârşindu-se toate ale noastre spre marea căutare şi laudă a Păcii!”

Dar, în mod paradoxal, constată autorul, ”Chiar dacă poate ciudat şi nedrept, pacea rămâne mai departe o stare de luptă pentru apărarea ei şi a dreptului fiecărui om de a se bucura de roadele ei.”

Şi – conchide Constantin Ghiniţă: ”dacă noi nu ne splălăm sufletul şi nu ne descălţăm de gânduri pătimaşe şi egoiste (…) – atunci Pacea nu va rămâne decât o Pasăre frumoasă, închisă în colivie însă, de unde cântecul ei va fi o revărsare tristă şi dureroasă peste rănile Istoriei şi nădejdile Oamenilor.”

O frumoasă pledoarie Despre Judecată şi Îngăduinţă având drept moto, un fragment din Prima Scrisoare a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, pretext pentru demascarea corupţiei, a tendinţei de înavuţire rapidă, a ranchiunei care ”au inundat dintr-o dată monstruos de repede piaţa umană, această Agoră(…)”

Scriitorul încheie cu o rugăciune: ”Doamne, fie-ţi milă de noi, ajută-ne să ieşim la mal… dă-ne un semn din mila şi dragostea Ta, astfel nu vom ajunge, de fapt, nu vom mai ajunge nicăieri, nici măcar să ne bucurăm de copiii noştri care ne privesc îmbătrâniţi de prevestiri.”

Un alt micro eseu este Despre împăcare – cu un citat din Ioan XV, 9-10, face apel la bucuria de a ne ierta unul altuia rănile vechi şi a ne dezlega de păcat, de a ne deschide larg casele şi sufletul pentru ca Mântuitorul să poată intra cu dragoste şi adevărată Lumină.

În sfârşit, Poetul Constantin Ghiniţă face şi o pledoarie pro domo pentru Poezia, ca o pasăre Phoenix.

Răspunzând unor scrisori la rubrica sa, autorul îşi expune cu generozitate şi sinceritate crezul său poetic.

În Floarea Ruşinii – autorul îşi alege ca pretext această floare uitată pe care, spun Bătrânii, nu a mai văzut-o nimeni. ”Dragostea a fost şi trebuie să fie sfântă!”

Poetul face apel la ”păstrarea demnităţii propriei persoane”.

Despre Recunoştinţă – un alt micro eseu aduce în discuţie, cum reiese din titlu –virtutea recunoştinţei care ”întruneşte, sau ar trebui să întrunească, toate atributele de la care pleacă sau de la care vin acţiunile noastre de care ne facem vinovaţi sau ne umplem cu lumină.”

Pornind de la Prima Poruncă din Decalog: ”Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tă şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, asemenea ei: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” autorul relevă faptul că ”nu poţi ajunge la Dumnezeu dacă nu ajungi la tine, întâi” – idee notabilă.

Descoperindu-te, luminând ungherele cele mai ascunse ale sufletului, spălând zilnic gândurile şi stând strajă faptelor tale, depărtând de la tine tot ce este urât – din ceea ce mai rămâne frumos şi trainic – vei reuşi să împrimăvărezi inima, cină curată în adevărul Luminii rostindu-ţi ţie şi aproapelui tău Drum devenind către viaţa veşnică”.

Idei generoase şi ample, precum Despre bucurie; Dramele democraţiei, Despre Iubire; Sarea şi mierea pământului, despre Semnele veacului; Despre Sacrificiul pentru Ţară, despre Darurile Sărăciei, despre Păstorii cei buni; despre Drumul Crucii şi despre Pericolul îndepărtării de credinţa strămoşilor, evocarea şi omagierea celor care şi Ei au dorit să fie liberi; Despre Dreptate, Pace şi Bucurie, Despre Pilda cu Întoarcerea obrazului; în sfârşit Despre Patrie, Despre Învrăjbire; Despre Făţărnicie, ca şi teme culturale precum Zodia Eminescu; Despre Prietenie şi Despre România – „Grădina Maicii Domnului”; Despre Optimism; Despre Fericire; Despre Virtutea Iubirii de semeni; Despre Iertare ( cu un moto din Rudyard Kipling –Dacă…) – despre Dragostea pentru Acasă; Despre Muncă; Despre Dumnezeu şi Poezie, în care este citată o distinsă şi mare personalitate românească: Petre Ţuţea; Despre Soartă şi Şansă; Despre Munciună; Despre nevinovata specie umană precum şi multe altele, sunt adevărate pretexte pentru omelii, tratate în aceeaşi manieră, elocventă dar discretă în acelaşi timp, în care sfaturile, poveţele, adevărurile ce decurg din citate, pătrund prin încheietura sufletului cu inima şi le fac să vibreze.

Lăsăm cititorilor plăcerea şi bunăvoinţa de a le pregusta, aşa cum merită, şi, garantăm că se vor îmbogăţi spiritual, pe măsura efortului de a le pune în practică.

Aceste tablete morale reuşesc să aprindă o luminiţă, să tragă un semnal de alarmă asupra mersului societăţii şi, în chip deosebit, asupra degradării conştiinţei.

Şi nu e lucru puţin. Până la urmă, Evanghelia aceasta inedită, cu un titlu uşor peiorativ, se constituie într-un Cod de conştiinţă morală şi civică demn de luat în seamă şi de urmat, îndeobşte, dacă n-am fi atât de orgolioşi să recunoaştem că am greşit şi că nu suntem pe calea cea Luminoasă care ne conduce la Singurul Adevăr şi Bine – la Iisus Hristos, Domnul nostru.

De fapt, cartea Domnului Constantin Ghiniţă este o radiografiere a societăţii, pe o plajă de câţiva ani, a societăţii româneşti cu bune şi rele, şi un îndemn la veghere permanentă, ca nu cumva să alunecăm de pe treptele istoriei în abisul fără de fund al osândei veşnice.

O carte mărturie. O carte documernt a unui român despre starea României post revoluţionare. O carte a unui creştin. Care nu a uitat şi nu doreşte să uite cu nici un preţ de valorile creştin, de virtuţile teologale, cele trei, dintre care, cea mai de preţ, rămâne Iubirea. (1 Cor.13).

Aceste micro eseuri spirtuale, reduse la dimensiunea unor tablete diurne, pot servi tuturor drept oglindă şi spaţiu de meditare pentru azi şi, mai ales, pentru mâine.

Frumuseţea ideilor şi sentimentelor acestui Poet, transpuse în formă – chiar dacă redusă – impusă de spaţiul editorial al unui cotidian – respiră parfumul de mosc al virtuţilor creştineşti atât de ignorate şi călcate picioarele veacului de atâţia oameni. Poate că aceste semnale ( de undeva, din Înalt?) transformă Evanghelia… într-o carte folositoare de suflet, un fel de golesciene „Povăţuiri pentru buna cuviinţă”. Şi nu e lucru puţin, dimpotrivă.

20 iunie 2008

CEZARINA ADAMESCU

___________________

17 Iulie 2008 – TITI DAMIAN: „UMBRA“, Editura Omega, Buzău, 2008 (Gheorghe Postelnicu)

Debutând în 2005 cu romanul „FAGUL”, „cronică de familie dintr-un sat de munte buzoian în timpul faimoasei colectivizări” (Tudor Cicu), remarcat pentru „maniera originală în care pune în relaţie realitatea dură cu stoicismul personajelor, totul pe un fond liric şi tragic, istoric şi mitologic” (Passionaria Stoicescu), prozatorul Titi DAMIAN vine cu o nouă carte, înrudindu-se, de data asta, cu Gib Mihăescu şi Anton Holban prin introspecţia propriului suflet, prin ştiinţa construcţiei şi prin conotaţiile date întâmplărilor (Florentin Popescu).

În acest volum, mai mult ca în cel dintâi, formaţia didactică îl influenţează sensibil pe autor. Satul, şcoala, familia există atât cât permite experienţa sa care proiectează artistic abateri mai mari sau mai mici ale naturii umane, moralizând discret. Descriind cu fineţe modurile rudimentare de gândire, le integrează în vitalitatea precară a unei perioade istorice monstruoase. Oamenii simpli devin interesanţi. Supraîncărcarea epicului cu prea multe semnificaţii duce uneori la neutralizarea emoţiei. Proză de echilibru potenţată prin retorism, prin imnuri închinate frumuseţii spaţiului montan al Văii Buzăului şi prin nostalgia punctului de plecare ţărănesc, ea dă impresia unui jurnal uşor deghizat, având la temelie raportul grandios dintre om şi destin.

GHEORGHE POSTELNICU

_____________________

16 Iulie 2008 – TUDOR OPRIŞ: „SONETELE IUBIRII FĂRĂ MOARTE“, Editura Univers ştiinţific, 2007 (Florin Contrea)

Editura bucureşteană Univers ştiinţific dăruieşte publicului amator de poezie clasică un volum semnat Tudor Opriş cu titlul: Sonetele iubirii fără moarte apărut în anul 2007. Cleopatra Lorinţiu afirmă în Prefaţă, că dintre toţi autorii de sonete din literatura română, „măcar 10-15 au reţinut atenţia istoriei literare”, iar autorul de care vorbim este unul dintre aceştia. Dintre argumentele alese, sunt menţionate: „o nouă viziune… muzicalitatea versurilor, specific românească… bogăţia şi expresivitatea lexicului… îndrăznelile metaforice şi eleganţa discursului liric”.

Despre tematica versurilor, recenzentul Pavel Perfil spune că acestea „dau expresie filigranată Erosului cel fără vârstă”, Ioan Mazilu-Crângaşu afirmă că ele „surprind prin prospeţimea şi modernitatea scriiturii”. Ştefan Augustin Doinaş notează în 2002 că „tensiunea emoţională şi originalitatea ideilor metaforizate… prefac fiecare piesă într-o adevărată bijuterie lirică”, autorul Tudor Opriş fiind un adept „al sonetului petrarchist şi eminescian”, căruia îi conferă „o strălucire modernă adecvată sensibilităţii şi muzicalităţii specific româneşti”. În fine, Radu Cârneci constată în metrica sonetelor sale: „o surprinzătoare acurateţe şi forţă de comunicare şi emoţionare”.

Mic poem în formă fixă, cu reguli extrem de precise, de un rafinament stilistic accesibil doar celor iniţiaţi, sonetul poate fi apreciat la adevărata sa valoare numai după o lectură atentă şi reluată în mai multe rânduri, mai ales în stări sufleteşti favorabile meditaţiei la problemele esenţiale ale vieţii.

Un prim capitol al cărţii conţine sonete ce au ca temă centrală Predestinarea. Alegem din primele două versuri ale sonetului un fragment adresat celei menite să-i fie alături în lupta neostenită pentru a-şi împlini destinul:

„Din miile de Eve de pe glob

Pe tine te-am ales…”

Soarta a făcut ca această alegere să fie pentru poet prilej de trăiri copleşitoare dar şi de nelinişte şi zbucium mistuitor. De aici rezultă întrebări fără răspuns, precum în Iscodiri:

„O, cine mi-eşti tu, stranie făptură… ?”

Răspunsul posibil ne poartă dincolo de domeniul inefabil al sentimentului (Mă-ntreb cu teamă:

„Tu, legănare între da şi nu,

Balans între dorinţă şi mirare.”

… până în lumea mirifică a naturii în ipostaza sa ideală, (Creanga de Aur I):

„Din Arborele lumii, fără moarte,

O Creangă de-Aur la mijloc se arată,

O creangă nepereche, minunată

Menită fructul nostru să ni-l poarte.”

Peisajul interior se arată a fi frământat de furtuni şi viscole anevoie de suportat. Aspiraţia spre înălţime rămâne ca un ideal ce poate fi atins doar după o trudnică şi stăruitoare ascensiune precum ar fi aceea pe muntele himalaian Chomolumna:

„Mă caţăr greu pe drepţii tăi pereţi,

Mă prind de praguri dure de-ametist,

Cad, mă ridic plângând şi iar insist

Zărind de-asupra vulturii măreţi.” (Urcuş himalaian)

Ca un autentic explorator al sufletului eu-l poetic nu pregetă a căuta comorile neştiute în adâncuri submarine precum în poezia intitulată Imersie:

„În străvezimea sufletului tău

Culegător de perle mă afund

Şi-alunec spre nămolul din străfund

Ca să-ţi cunosc miraculosul hău.”

Viziunea autorului despre existenţă este vastă, inepuizabilă, precum şi capacitatea sa de a trăi cu intensitate maximă un sentiment de o forţă copleşitoare. Miraculosul hău al adâncului de mare ascunde nestemate şi mărgăritare care, vai, îşi păstrează frumuseţea ireală doar în interiorul spaţiului lor vital, scoase la suprafaţă îşi pierd instantaneu tot farmecul şi strălucirea originară. Într-o altă creaţie poetică de acest tip, Pururea scafandru, poetul dezvoltă imaginea metaforică prezentând peisajul marin contemplat drept o miraculoasă oglindă care mai mult ocultează decât reflectă enigma sufletului feminin:

„Eşti marea mea de fiecare zi,

Vast peisaj ce mi se-ntinde-n faţă,

Oglindă fremătândă de viaţă

Ce nu o văd şi n-o pot auzi.”

Timpul necruţător îşi arată din plin puterea, alegând bietului muritor o existenţă din ce în ce mai chinuitoare pe măsură ce-i desfăşoară firul sorţii în rotocoale mereu mai subţiri şi mai firave. Este momentul când eroii poeziilor se apropie de locul unde tărâmurile se despart:

„Vei trece astăzi pragul ce desparte

Tărâmul trandafirului suav

De un regat întunecat şi grav

Chemându-ne necruţător spre moarte.” (Maturitate)

Creanga de aur, din care acum se desprinde stingheră o frunză de arţar, va suferi transformări inevitabile, pe măsură ce secundele, minutele, orele, zilele, lunile şi anii, se vor adăuda pe răboj:

Şi-ncet-încet făptura din poeme

Se va usca şi închirci precum

O frunză de arţar căzând pe drum.

Doar sufletul meu, darnic miez solar,

Înfruntă spaima gâdelui orar

Şi lui mă dărui dincolo de vreme…

Un alt capitol intitulat semeţ Înfruntând miturile, reia şi interpretează creator teme şi motive literare care şi-au câştigat în timp, celebritatea, dar le reinterpretează ţinând seama de propriile trăiri şi experienţe existenţiale. Este de remarcat măiestria cu care se regândeşte în context actual un mit transfigurat in versuri de neuitat de Mihai Eminescu: Reabilitarea Luceafărului:

„El, duh etern şi inimă uscată,

Ea, fremătând de-o viaţă trecătoare,

Zadarnic se chemau din depărtare

Să-şi împreune soarta refuzată.”

Trecând acum la ultima dintre nestematele în versuri ale acestui plin de har poet, din poezia Frumuseţea amurgului reţinem un gând care concentrează în el întreaga substanţă ideatică şi emoţională a cărţii:

„Superb îmi e amurgul omenesc

Ţinând în braţe baierele zării…

Şi dacă devorat de întuneric

O să dispar în grotele uitării

O să rămână-n urma mea feeric

Precum lumina peste valul mării

Făptura ta strălimpede şi clară

Crescând din magma mea crepusculară.”

Ne este imposibil să credem că o creaţie poetică, dar şi ştiinţifică, de o asemenea amplitudine şi forţă estetică, cum este aceasta, – ar putea cumva să dispară în „grotele uitării”. Chiar dacă societatea vremii noastre este mereu mai înclinată, în graba sa de a-şi croi un „viitor cât mai fascinant” pe plan mai ales material, – să-şi neglijeze, chiar să-şi uite, voit, – valorile, – totuşi, sunt destui aceia care se pot opune cu succes acestei tendinţe. Opera poetului academician Tudor Opriş, care în îndelungata şi prestigioasa sa existenţă a adus strălucire şi biologiei, şi bionicii, şi pedagogiei, şi mai ales, artei poetice, va rămâne – precum şi tema sa poetică preferată: „iubirea fără moarte” în eternitate.

FLORIN CONTREA

__________________

15 Iulie 2008 – IOAN DAN BĂLAN: „LEGENDE ROMÂNEŞTI“, Vol. 2, Zona Retezat, Vâlcan, Parâng, Şurean (Isidor Chicet)

Multe, dacă nu cumva chiar majoritatea acestor legende personalizează, istoric, denumirile de munţi, dealuri, poieni, păduri, izvoare, pâraie sau diferite locuri. Toate numele ar pleca, de fapt, de la diverse personaje umane sau supranaturale, nemailăsând astfel loc unor decodări sau explicaţii toponimice, situaţie în care istoria este mai puternică decât geografia locurilor. (…)

Toate legendele excelează în poetic şi bogate descrieri ale naturii, unele chiar în manieră sadoveniană. Pe alocuri se simte că autorul este mai mult poet, decât prozator.

(…)Trebuie să preţuim aceste legende, care ne reamintesc o dată în plus de măreţia şi taina unui spaţiu nu numai geografic, ci şi spiritual, în tentativa înţelegerii relaţiei omului cu natura, legătură sfântă şi definitorie pentru sufletul românesc…

Ioan Dan Bălan este un scriitor important, care a depăşit, demult, faza localismului, astfel încât opera lui este percepută la nivel naţional şi va rămâne în timp…

ISIDOR CHICET

________________

14 Iulie 2008 – VIRGIL DIACONU: „DESTINUL POEZIEI MODERNE“, Editura Brumar, 2008 (Al. Florin Ţene)

Intrasigenţa de foiletonist pe care Virgil Diaconu o arată în noua sa carte Destinul poeziei moderne,Editura Brumar,2008,ne dezvăluie faptul că poetul devenit critic şi commentator al poeziei moderne,nu este alceva decât un melancholic al textului scris.Fiinţa criticului în bătălia pentru destinul literaturii se vede, şi percepem spiritual critic şi inteligenţa acestuia ce par însufleţite de un suflu misterios,precum Balmung şi Durandal.

Incă de la primele pagini autorul disecă competent,printr-o analiză pertinentă,cele două culturi paralele:cultura înaltă şi cultura de masă.Evidenţiind faptul că ce le diferenţiază este valoarea:vorbim despre cultura înaltă pentru că ea produce opere de valoare,iar despre cultura joasă pentru că ea produce opere modest valoric.În aceastâ perspectivă sunt abordate,în cele trei capitole ale cărţii,problemele strigente ale literaturii şi în special ale poeziei contemporane,în contextul integrării europene.De altfel,impresia de implicare în fenomenul literar,de mărturisire continuă e foarte puternică în critica şi eseurile lui Virgil Diaconu.Nota apăsat obiectivă,cu rapeluri ale memoriei şi racorduri la viaţa activă literară,produce,prin acumulări bine dozate,un adevărat foiletonism al comentariului,un scenariu al realtării sprijinit pe referinţe livreşti şi elemente de istorie literară.

Partea teoretică de la începutul cărţii ne confirmă faptul că autorul este stăpân pe instrumentele sale,dovadă atacul frontal pentru a ilumina pe dinăuntru adevărul,atât despre generaţiile literare care luptă-vai!-pentru puterea literară.Şi prin asta ca luptă pentru propriul destin,dar şi pentru desvăluirea scriitorilor colaboraţionişti cu un regim criminal-comunist,care astăzi se autoproclamă democraţi,şi unii,chiar,dizidenţi.Nume din care nu lipsesc Radu Cârneci şi Ana Blandiana.

Lupta generaţiilor este văzută ca o efemeră iluzie care se limitează doar la a intra în dicţionarul generaţiei.

Virgil Diaconu este un fin observator al fenomenului literar contemporan,un critic obiectiv dar şi un iubitor de literatură care jubilează în faţa efluviilor artisticeşti pe care poezia le dă pe faţă,însă este neiertător cu, aşa zisa, poezie pornografică, care nu este nici pe departe poezie.Analistul cufundat prin plonjeu în”baia literaturii contemporane”descoperă fenomenele din adâncul literaturii şi rămâne surprins de peisajul descoperit.Fenomenul aisbergului este expus cu toate consecinţele sale.In cea ce nu vede este multă mizerie care îl oripilează.Ce este deasupra în lumina cuvântului străluceşte amăgind cititorul.Acurateţea comentarului trage întotdeauna după ea şi o acuitate a observaţiei.Orizontul poeziei este abordat frontal,în toate aspectele,ajungându-se la concluzia că:..poezia de mâine va cunoaşte şi ea întrupări autentice şi întrupări eşuate,aşa cum s-a întâmplat cu poezia din toate timpurile şi cum se întâmplă cu poezia de azi.Chiar dacă,uneori,criticul este un dilematic el rămâne,totuşi,un observator obiectiv.

Judecăţile sunt rapide şi,în formulări fericite,criticul pune cu uşurinţă etichete,impecabil caligrafiate.Intuiţia mecanismului poetic e întodeauna tradusă în termeni pregnanţi şi sugestivi.

În Conţinutul literaturii socialiste de masă criticul dă “masca” jos a unor poeţi ca :Mihai Beniuc,A.E.Baconsky,Ana Blandiana,Radu Cârneci,Dan Rotaru,Eugen Jebeleanu ,care au “cântat”şi au făcut “jocul”vremurilor roşii.de aici şi concluzia că majoritatea scriitorilor care au avut funcţii importante în coordonarea culturii(redactori şefi de reviste,directori de teatre,inspectori culturali,etc.) au fost colaboratori ai regimului şi ai securităţii.

Autorul volumului Destinul poeziei moderne se remarcă prin extraordinarul élan sociologic pus în scrutarea realităţii fenomenului literar românesc.Virgil Diaconu e,ca Lucian Alexiu,un voluptos al limbajului artistic,trăgând în fraze concrete nota specifică a unui fenomen literar(vezi:problema generaţiilor) a cutărui poet,nuanţând textul până la transparenţa pură a adevărului şi circumscriind cu uşurinţă genul proxim al poeziei prin analogii.

Critica foiletonistă a lui Virgil Diaconu exercită o funcţie,pe care Valentin F.Mihăescu a numit-o funcţie de provocare,şi are mereu grijă să-şi împartă observaţia între respectul civilizat şi adevărul crud al subteranelor literaturii române.Scrisul său,formă superioară de analiză,are echilibrul şi strălucirea unui analist bine temperat.

AL.FLORIN ŢENE

___________________

11 Iulie 2008 – ADRIAN BOTEZ: „RUGURI – ROMÂNIA SUB ASEDIU“, Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2008 (Ionel Necula)

Rar mi s-a întâmplat să întâlnesc un spirit mai prolific, mai neobosit şi cu mai multă propensie pentru optimizarea aptitudinilor sale cărturăreşti, decât Adrian Botez – care scrie mult şi fără concesii, în ce priveşte probitatea, calitatea, valoarea.

Lucrările sale, fie poetice, fie eseistice sau publicistice – intrigă şi complexează pe mulţi intelectuali, cu pretenţii scriitoriceşti.

Prolificitatea sa calofilă se decontează dintr-un fond plenitudinar de achiziţii, dar şi dintr-un zbucium interior, de om responsabil, care asistă la toate derapajele acestei lumi şi-ncearcă să dea seama de vraiştile care-l tot împresoară, din toate direcţiile.

Adrian Botez ştie că nu stă în puterea unui om să schimbe lumea, dar măcar încearcă s-o facă mai bună, s-o repună într-o devenire normală, luând ca repere natura cu legile ei veşnice şi Predica de pe Munte.

Cum să nu-l iubesc şi să nu mă simt bine în preajma lui? Rar am întâlnit un om care să folosească timpul mai cu folos decât el. M-a fascinat mai ales râvna sa în creaţie, lejeritatea cu care se distribuie pe mai multe planuri şi încearcă mai multe oportunităţi labirintice, pentru a-şi revărsa focul interior, care-l arde în adânc şi-l obligă să rămână „în priză” şi în permanentă dispoziţie epistemică.

Recunosc că lucrarea sa mai recentă, Ruguri – România sub asediu (Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2008) m-a pus în încurcătură, pentru că îl ştiam bine ancorat în universul eminescian şi-aşteptam de la el şi alte exegeze, sporitoare de învăţătură românească. Adrian Botez a scris, printre altele, două volume masive despre Eminescu – şi izbânzile sale îl situează, deja, printre eminescologii de frunte ai acestei răspântii de veacuri şi de dezmăţ ostensibil, când ne găsim tot mai greu cadenţa şi reperele optimale. Recursul la Eminescu este şi o invitaţie la statornicii şi la fundamente îndelung verificate, cele care ne-au nervurizat trecerea noastră prin istorie şi prin lume şi a conferit identitate spiritului românesc. Nu spun că poziţionările sale mă găsesc totdeauna într-o poziţie partizanală, dar explorările sale eminesciene, acribia şi sistemul argumentaţiei, logica gândului, pusă într-o excelentă partitură eseistică – trebuie apreciate fără rezerve.

De ceva vreme, Grupul Şcolar „Gheorghe Balş”, din Adjud, unde autorul nostru funcţionează ca profesor, editează publicaţia Contraatac (revistă de educaţie, cultură, literatură, literatură şi atitudine – pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice) – în colaborare cu revistele electronice ARP, ale dlui Artur Silvestri – publicaţie în care autorul îşi exersează calităţile de publicist nevrotic şi laborios, luând atitudine faţă de toate insanităţile vieţii de zi cu zi şi acoperind o mare parte din spaţiul revistei cu reacţiile sale nevralgice. Verbul său, totdeauna spumos, fastuos şi cu funcţii sanitare – răsfrânge un evantai larg de atitudini salubrizante şi chiar lasă impresia „omului de pază” la problemele democraţiei şi la toate dezabuzările care macină etnia românească.

Cartea despre care mi-am propus să vorbesc în aceste rânduri adună o parte din publicistica sa risipită în revista Contraatac (probabil şi în alte publicaţii, în primul rând cele aparţinând ARP/Artur Silvestri) – o ordonează în 7 diviziuni tematice şi o pune la dispoziţia cititorilor, pentru a se consterna şi ei de toate tribulaţiile care ne pândesc.

Prima dintre ele este consacrată religiei şi Bisericii noastre Ortodoxe, care s-a împovărat cu probleme aşa de grave, încât reclamă o atitudine fermă, clară şi decomplexată, din partea tuturor celor ce pretind că fac de veghe la problemele naţiei. Este Adrian Botez împotriva reparării schismei, petrecute la 1054? Dac-am înţeles bine, autorul doreşte refacerea unităţii creştine originare/iniţiale, dar cu eforturi conjugate şi, bineînţeles, cu concesii din partea ambelor direcţii – şi nu doar din partea Bisericii Ortodoxe. Or, dac-ar fi să luăm recentul conclav de la Ravenna, se pare că toate discuţiile conciliatoare încep de la recunoaşterea autorităţii şi infailibilităţii papale, ceea ce înseamnă, deja, o serioasă concesie, din partea Bisericii Ortodoxe. Sigur că lucrurile sunt discutabile. Are Biserica Ortodoxă o autoritate care să concureze cu cea a Suveranului Pontif?

Ce probleme mai dezvoltă Adrian Botez? Că noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost ales de către masonii infiltraţi în cadrul Colegiului Electoral Bisericesc; probabil că autorul creditează lista lui Cosmin Guşă, care cuprinde numele a 13 masoni, infiltraţi în Adunarea Naţională Electorală Bisericească – dar problema este delicată. Nu am o idiosincrazie anume faţă de masonerie, ba cred că în lume este loc pentru orice fel de organizaţie, dacă respectă legile şi reglementările în vigoare. Dar cred că e bine, folosind o paradigmă a bătrânului cronicar Miron Coston, ca în partea duhovniciei noastre, peste credinţele noastre bătrâne – să nu se întindă. Din acest punct de vedere, admit şi eu că hotărârea Sfântului Sinod, din 1937, trebuie respectată în litera şi spiritul ei, ba chiar c-ar trebui întărită şi cu alte sancţiuni, împotriva celor ce ne-au înşelat buna-credinţă şi ne-au făcut să-i credităm ca membri în AN.E.B. De fapt, toţi masonii – clerici şi mireni – strecuraţi în componenţa autorităţii ecleziastice, au încălcat hotărârile Sf. Sinod din 1937 – şi trebuie să suporte consecinţele ANATHEMEI, aşa cum a fost formulată în hotărârea sinodală amintită.

Opinii interesante şi bovarice dispecerează Adrian Botez şi în legătură cu organizaţia Opus Dei – o „adevărată armată creştină, care nu poartă uniformă, ci costume şi cravată” (p. 16) şi care cuprinde în componenţa ei politicieni, miniştri, cărturari, avocaşi şi ziarişti de notorietate, care-şi propun, chipurile, să aducă „fericirea, prosperitatea şi pacea pe pământ” (p. 16). Este ceea ce Florian Bichir denumea, într-un articol din Evenimentul zilei – „Mafia lui Dumnezeu”. Prezenţa fostului prim-ministru al României, Radu Vasile, în interiorul acestor structuri, alături de alşţi intelectuali şi prelaţi, este un indiciu că a penetrat spornic şi în mediul spiritual românesc. Faptul că, într-o vreme, această organizaţie a finanţat mişcarea sindicală a Solidarităţii, condusă de Lech Walesa, nu justifică continuitatea ei şi după căderea comunismului. Caracterul ei tainic, ascuns, secret – o aduce în apropierea masoneriei şi degajă o anumită suspiciune.

Oricum, această primă diviziune a lucrării lui Adrian Botez răsfrânge toate problemele care tulbură, în prezent, Biserica noastră Ortodoxă.

Capitolul care ar trebui să confere fundamentul teoretic al întregii sale abordări problematice este cel intitulat Patrie şi Neam Metafizic – o viziune apropiată de cercetările lui Constantin Amăriuţei, din Letopiseţul metafizic al Ţării Româneşti. Îmi place să cred că autorul va dezvolta această partitură, până la identificarea elementelor ce conferă specificitate modului românesc de fiinţare.

Prin toate depoziţiile sale, Adrian Botez „face de cap limpede”, la problemele României – care nu sunt nici puţine şi nici neimportante. Multe lucruri merg prost în această ţară şi autorul simte nevoia să se poziţioneze civic, responsabil – şi cu conştiinţa datoriei nefisurată de zgomotoasele declaraţii şi promisiuni politice. Cu frisoane de fiinţă agresată în cadrul etniei sale, ar dori, fireşte, o vectorizare a devenirii româneşti, în sensul destinului său, aşa cum s-a irizat din vechime. Pentru asta, însă, ar trebui gândită o rezolvare a problemei ţiganilor, ar trebui să ne securizăm mai bine fondul nostru autohton de principii sănătoase, pentru a nu fi agresate de tăvălugul globalizării, ar trebui să ne vindecăm de cancerul comunismului nivelator şi să completăm Raportul Tismăneanu, cu numele celor MINIM 101 ziarişti străini de etnia românească, care au făcut propagandă comunistă, să instituim o „toleranţă ZERO”, faţă de toate atacurile antispirituale şi antiidentitare, să recuperăm comunităţile româneşti înstrăinate, cum ar fi cea a aromânilor, care a dat atâtea personalităţi de prestigiu spiritului românesc.

Într-o ţară ca a noastră, aflată în bătaia tuturor şmecheriilor, în care legea nu este lege, moralitatea o himeră, iar politica un pretext pentru „mânării” şi îmbogăţiri imediate – ar trebui, conchide autorul – să ne repliem în cadrul reperelor vechi, cele ce-au călăuzit neamul dintotdeauna şi ne-au ajutat să trecem peste toate vămile istoriei, ne-au călăuzit în toate momentele grele şi ne-au întărit în dârzenia de a ne păstra nealterată fiinţa naţională. Trebuie, mai spune Adrian Botez, „să găsim un punct de sprijin înlăuntrul nostru, pentru a ne încumeta la reformarea mentalului, în vederea exprimării lui într-o lume ameliorată, atât material, cât, mai ales, moral-spiritual” (p. 188). Îmi place această precizare finală – pentru că, în ansamblul ei, cartea induce ideea că toată devălmăşia noastră de azi se decontează din prioritatea „acordată material-economicului, în raport cu spiritul” – şi înstrăinării de morala creştină. Cum spusese şi Dostoievski, numai acolo unde a fost ostracizat divinul, totul este posibil. Mi se pare c-a venit vremea „recontaminării” noastre cu Duhul Divin, iar preoţimea, ea în primul rând, ar trebui să înţeleagă acest moment de derută şi să ne păstorească după credinţele vechi, strămoşeşti, de care-am uitat sau pe care le-am stricat, cu urmările ce se văd. Nici deruta, nici izbăvirea nu au cauze etranjere şi nu provin exclusiv din partea ţărilor care ne boicotează normalitatea devenirii. Ele, cauzele, trebuie căutate în noi, în filistinismul nostru, conservat din vremea comunismului grosier, când trebuia să facem curse cu obstacole, pentru a supravieţui. Să trăieşti, Adrian Botez, te urmărim, cu interes, în tot ceea ce plăsmuieşti şi te asigurăm de preţuirea noastră!

prof. IONEL NECULA

___________________

10 Iulie 2008 – DAN PURIC: „CINE SUNTEM“, Ed. Platytera, Bucureşti, 2008 (Adrian Botez)

În ultimii ani, cultura română, atât de debilă şi dezorientată, până la năuceală sau abulie/frigiditate spirituală, fie a refuzat cartea, „din principiu” (dacă avem telenovele, şi pe ecran, şi în realitatea socio-politică, la ce mai e bună cartea?!) – fie a avut nevoie de un soi de „viagra cultural-spirituală”: critica sub formă de „reclamă”…ca la „oale roşi”…

Ei bine, pentru prima oară, după 1989, apare, în România, o carte care depăşeşte, de departe, prin conţinutul energic şi bine clădit conceptual, orice potenţial de miorlăială şi scremătură de „critică reclamatistică”…Nicio reclamă comercială n-ar fi în stare să se apropie, fie şi vag, de „flash”-urile orbitoare de idei, ale cărţii. Este printre extrem de puţinele cărţi postdecembriste, în conţinutul ideatic al căreia autorul ei crede fără nicio rezervă, dar şi fără preţiozităţi ori sclifoseli „de rating”: Dan Puric rosteşte, aproape că …răsteşte vorbele, de parcă ar vrea să re-ritmeze paşii şi bătăile inimii unei largi mulţimi umane, de mult dezobişnuită cu mersul normal, cu sistolă-diastolă normale…Din pricini de continuă ţopăială acefală.

Cartea începe printr-o Recomandare şi printr-un Îndemn al părintelui-cărturar Iustin Pârvu: Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege – după care urmează, pe post de Prefaţă, rândurile lui Dan Ciachir: Dan Puric, un apologet ortodox – iar la finalul cărţii, Gheorghe Ceauşu schiţează o Postfaţă: Dan Puric, un foc nestins. Recunoaştem, cu umilinţă creştină, că n-am citit aceste adaosuri, decât după ce ne-a durut inima de dorul după conţinutul/cartea deja parcurs/ă…

Între Îndemnul ieromonahic şi Postfaţă, se întind zece capitole (un amestec de interviuri şi de reflecţii în singurătate, dar o singurătate în TOTALĂ comuniune cu Duhul Neamului Românesc – ale genialului „mim” român, aflat în plină pantomimare, de mare expresivitate şi de maximă urgenţă, întru Rezumare Revelatorie a Fiinţei Spiritual-Ortodoxe Româneşti ): Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc.

Cum grăieşte Dan Puric? Bine, adică într-un răspăr cutezător, bătăios (stil rezolutiv, precum cel parabolico-evanghelic – cu fascinante paradoxuri), precum se şi cade unui autentic creştin, faţă de tot ce este fariseic, ascuns sub necinste şi iresponsabilitate/non-demnitate. Precum Ilie Cleopa sau Petre Ţuţea. Precum însuşi Modelul Logos-ului Umano-Divin, în „tranşeele” din faţa Templului din Ierusalim – MÂNTUITORUL HRISTOS. Răspărul nu aparţine lui Gică Contra – ci Luminatului şi, la rândul său, Luminătorului/Călăuză întru Drumul spre ORTODOXIE, spre Lumina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului – spre SINGURUL REPER STABIL (după expresia consacrată a lui Crainic, „puncte cardinale în haos”).

Despre ce vorbeşte Dan Puric (recunoscut ca ucenic al maestrului iniţiator, ieromonahul/”părintele” Atanasie), în cartea de faţă? Despre tot ceea ce noi nu mai îndrăznim, sau nu mai suntem în stare să rostim, clar şi răspicat, ci doar bâlbâim şi bâjbâim: despre NECESITATEA EXISTENŢEI DEMNE CA NEAM, despre LEGEA ORTODOXĂ, CA FIBRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC, despre IUBIRE ŞI TRĂDARE-NERECUNOŞTINŢĂ, despre NEMERNICIE ŞI SFINŢENIE…Despre toate colţurile extreme ale Fiinţei noastre de Neam, colţuri de care a început să ne fie frică (paradoxal, parcă mai mult după „revoluţie”…), pentru că le bănuim a fi nu colţuri ale închiderii domestice (cât de meschin-filistin-comode…!), ci Noul Orizont, Noua Lumină, pe care Hristos ne-o oferă, de două milenii încoace, iar noi tot punem mâna la ochi, chiar cu ură (ascunsă mai bine sau mai prost…) faţă de Luminător, precum sclavii din peştera platoniciană, puşi în relaţie cu Ideile Dumnezeieşti…

Iată, spre exemplu (într-un interviu luat de Robert Turcescu), când toţi politrucii din România şi Europa dau ochii peste cap, la auzul vocabulelor „Uniunea Europeană” (de parcă ar rosti o mantră sacră, impenetrabilă şi, deci, indiscutabilă…) – Dan Puric (auto)interoghează formal, de fapt dă pe faţă revolta faţă de trădare şi de trădătorii intereselor naţionale, ale unei Europe a Popoarelor, iar nu a Birocraţiei Atotstăpânitoare – şi inversează spre normalitate DEMNĂ imperativul fiinţial de Neam Românesc: „Noi de ce nu putem propune proiectul României pentru Comunitatea Europeană? Proiectul acestei ţări! Nu vedeţi că politicienii români dau tot timpul extemporal? Scriu tot timpul, mai copiază, mai suflă unul, dar sunt tot timpul la lecţie şi cu lecţia neînvăţată”(Zodia supravieţuirii, p. 49).

Iată şi discuţia, foarte pragmatic-aplicată, în legătură cu teribilul păcat („hidoşenie”) al nerecunoştinţei „celorlalţi nouă leproşi” – şi despre cel de-al zecelea, RECUNOSCĂTORUL („Recunoştinţa, de fapt, este tot o rugăciune, de mulţumire”) – CREDINCIOSUL SMERIT, deci SINGUR VĂZĂTOR DE LUMINĂ (mereu în antiteză spirituală cu „orbiţii necredinţei”) – cel care nu era de neam iudeu – dar nerecunoştinţa fiind tradusă şi ca trădare a Adevărului/Hristos (deci, auto-falsificare a esenţei omului…): „Am auzit, la un moment dat, că un sovietic, pe vremea ocupaţiei ruseşti, când a văzut câtă trădare, cât oportunism, a zis:<< N-avem noi atâtea topoare, câte cozi de topor aveţi voi în România>>. Şi, peste timp, eu vin şi spun sovieticului:<< N-aveţi voi în Rusia atâtea mânăstiri şi biserici, câţi sfinţi vă putem da noi!>> (…) Când ţara a fost invadată de lepra comunistă (şi este încă invadată), câţiva, o mână de oameni, s-au întors să-I mulţumească lu Dumnezeu. Acei samarineni s-au dus în munţi, să lupte cu arma, sau au fost trimişi în închisori. Au spart zidul închisorii prin rugăciune. Şi astfel este posibil ca eu, în anul 2008, să aflu şi să vorbesc despre Valeriu Gafencu, care a fost un tânăr de 33 de ani, student la drept, şi care a murit pentru că şi-a iubit prea mult ţara.

Aţi fost vreodată la Aiud, să vedeţi cum se înalţă blocurile socialiste, peste oasele martirilor noştri? Ce forţă a fost din partea părintelui Iustin Pârvu şi a foştilor deţinuţi politici, să facă un monument! Monumentul este mic, e o capelă. În capelă este un Monah din Petru Vodă, nu este cineva de la guvernul României(…). Omul îngroapă, Dumnezeu dezgroapă(…) Orbirea aceasta este acum în noi, în poporul român. Nu ne vedem ortodoxia, nu ne vedem credinţa izbăvitoare”(Zece leproşi, p. 138).

Perfect adevărat, tot ce spune, sublim exprimat şi demn răspicat, Dan Puric. Şi cu multă luciditate numeşte şi pericolul de-spiritualizării lumii, în actualitate. Atâta doar că accentele anti-spiritualismului, aproape toate, sunt puse pe comunism (cu, parcă, oarece discretă rusofobie…) – şi prea puţine pe vinile sistemului aşa-zis „liberalo-democratic”, capitalist…Nu se scot în evidenţă rădăcinile comune ale tuturor ideologiilor lumii…(comunismul şi liberalismul sugând, ambele, la „ţâţa” Revoluţiei Franceze Masonice şi Regicide). Satana este Marele Ideolog, din aceleaşi motive pentru care Dennis de Rougemont îl numea şi… Marele Iluzionist: orice teorie umană are în ea otrava interesului egoist…Prea multă vorbă, prea otrăvită faptă! Numai Dumnezeu n-a făcut/făurit nicio idelogie – ci IDEI VEŞNICE! A făcut, efectiv şi fără putinţă de tăgadă – Lumea şi Omul – LOGOS-UL COSMIC. Şi aici, Dan Puric rosteşte, din nou, Adevărul: „A discuta, deci, taina – este un demers nefiresc: <<În cetatea în care se vorbeşte despre virtute înseamnă că virtutea nu există>>, spunea Lao Tse” (Cine suntem, p. 146). Şi, chiar: cine suntem, în această lume a tuturor confuziilor, lucrări recente ale Marelui Iluzionist? În primul rând, suntem o taină sfântă: „Occidentul are probleme, iar Răsăritul, taine” – spune filosoful francez Gabriel Marcel, citat chiar cu această memorabilă frază, de Dan Puric. Dar Dan Puric îl citează şi pe românul genial, Pârvan, comentându-l inspirat: „ Şi dacă <<a fi conştient de procesul istoric pe care-l parcurgi este o legitimitate către civilizaţie>> – în aceeaşi măsură ar trebui să fim conştienţi că identitatea unui om nu se legitimează numai în vizibilul istoric, ci este plină de necunoscute, până la frontiera incognoscibilului, şi că ea creează o nouă perspectivă asupra lumii, o altă cale de abordare şi un salt, nu către evoluţia speciei, ci către desăvârşirea ei” (Ibidem). Da, noi, românii, ar trebui să înţelegem ceea ce atât de profund şi simplu (caracteristicile genialităţii…) a spus Simion Mehedinţi: „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”. Şi ne bucurăm că Dan Puric îl scutură de praful teribil de nedreptei (poate chiar premeditatei…) uitări, pe voievodul autentic (şi unic moralist creştin, în Europa Renaşterii Nebuniei: Neagoe Basarab – între cartea sa de pedagogie domnească (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie) – şi Il Principe a lui Machiavelli „ se ridică o prăpastie de netrecut”. Este chiar prăpastia care separă, mai ales azi, non-identitatea (întru criză de moarte!) a Occidentului, de identitatea, cu atâtea pătimitoare, ostenitoare, repetitive (sisific) şi martirice lupte ţinută, a Răsăritului…”După atâta pătimire, poporul acesta are o tristeţe hristică. Căci tristeţea hristică nu e deznădejde, este doar suspinul lui Dumnezeu, privind către omul căzut. Statutul fiinţial al românului ca tristeţe ontologică nu-l paralizează pe acesta în credinţa sa, ci din contră, paradoxal, îl întăreşte. Căci adevărata nădejde creştină nu înseamnă suspendarea necazului prin aşteptarea optimistă, ci folosirea acesteia, a suferinţei, ca poartă ce-l duce spre pragul mântuirii. Felul acesta de a fi al românului adevărat a spart zidurile închisorilor comuniste, a spulberat piatra uitării ce se aşezase pe memoria cinstită a acestui neam”(Cine suntem, p. 150).

Deci, cine suntem noi, românii? Suntem Poporul Rugăciunii, Poporul Martirilor, Poporul LA EL ACASĂ… – iar nu Poporul Socotirii Demonice…: “Zborul acesta s-a numit rugă. Îngerul care ducea ruga la Dumnezeu nu putea fi văzut de paznicii închisorii, şi numai astfel Aseară Iisus a venit în celulă nu a mai fost doar un vers de Radu Gyr, ci o realitate, a cărei forţă s-a concretizat în curajul şi în seninătatea de martiri creştini, în plin secol XX, undeva, într-o ţară din estul Europei (…)<<Obsesia măsurătorii, în ştiinţele exacte (această extracţie a sensibilului din om are drept consecinţă faptul că legile vieţii devin cele ale unei realităţi străine, o realitate oarbă, care nu simte, care nu gândeşte, care n-are nicio legătură cu cea a vieţii noastre>> – spune Michel Henry. Marea deturnare de la umanismul teocentric la cel antropocentric (…) a adus cu sine nesocotoirea valorilor transcendentale.” (Cine suntem, p. 153-155). Neamul, azi, este în pericol, pentru că “este aşternut în veşnicie, ca chip al lui Dumnezeu(…) Neamul are nevoie de spaţiu sufletesc. Acest spaţiu sufletesc este locul unde Dumnezeu a sădit neamul. (…) Astăzi, pericolul dispariţiei neamului este mai mare ca oricând. Astăzi se anesteziază suflete, nu se mai chinuie; se adorm, nu se mai torturează. Se cumpără, nu se mai vând; se încurajează spre nicăieri, nu mai sunt silite să se dezică. Iar în inimile schilodite, neamul nu va mai avea ţara. Ţara neamului este inima neîntinată ce priveşte spre Dumnezeu(…) Identitatea înseamnă memoria inimii, nu memorie resentimentară, ci ceea ce inima nun e-a lăsat să dăm uitării” (Idem, p. 163).

Deci, cine suntem? Mai curând, în ce condiţii SUNTEM…Putem fi Neamul lui Dumnezeu-Starea Supremă de Fiinţare (“Eu sunt cel ce sunt”), dar putem şi dispărea, dacă…Dacă nu ne re-întrupăm în Hristos, întru Misiunea nostră divină/hristică: “Memoria, ca re-îndrăgostire de poporul român, ca eliberarea noastră din iadul uitării şi ca re-întrupare a neamului întru Hristos!”(Idem, p. 165) .

Deci, Cine suntem depinde de cum suntem. Iar ca să ştim cum să fim, avem nevoie de Dreapta Credinţă în Hristos/ORTODOXIA: “- Părinte Atanasie, cum trebuie să vorbim cu cei care nu ne respectă credinţa, neamul, dragostea de ţară? – Acestora, Dan Puric, li se spune: MARŞ!” (Idem, p. 142). Deci, a fi român înseamnă a fi creştin AUTENTIC credincios, întru toate valorile puse în noi (Neam şi Patrie şi Lege/Credinţă, deopotrivă!) de Dumnezeu. Deci, duşmanii pot veni nu doar dinafară, ci, mai cu seamă, dinlăuntrul nostru, din Necredinţa care NE NEAGĂ FIINŢA!!!

Orice spune Dan Puric, în această cu totul specială carte, este memorabil – chiar şi atunci când, deseori, este discutabil. Dacă nu ar fi de discutat, atunci la ce să se mai scrie cărţi?! Din acest punct de vedere, Dan Puric, prin ceea ce a avut generozitatea să ne ofere, sub titlul de Cine suntem – a scris cea mai eficientă carte, din ultimii 10 ani. Efectele ei, însă, presupun un grad oarecare de FIINŢARE ÎNTRU DUH a cititorilor/folositorilor ei…Deci, morţii întru Duh (o, cât de mulţi, azi, şi în anii ce vin…!), evident, nu se vor putea împărtăşi/folosi din ea.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

______________________

09 Iulie 2008 – CORNELIU STOICA: „ÎNTÂLNIRI CONFORTANTE“, Editura Sinteze, Galaţi, 2007 (Cezarina Adamescu)

Atâtea splendori pe lângă care trecem fără să le vedem! Fără să ştim a le privi, a le contempla, a le distinge din marea de lucruri şi fiinţe contemporane. Trecem pe lângă ele şi nu ne uităm, cu acea nepăsare vecină cu indolenţa, cu neştiinţa, cu orbirea spirituală.

A vedea fără a privi, a privi fără a vedea, a te uita fără să te uiţi, a-ţi pierde privirile în imensitatea depărtării sau în microcosmosul de lângă tine, din tine, din celălalt. Uitarea, vederea, privirea, contemplarea se pot învăţa treptat, pe măsura trăirilor sufleteşti, îndeobşte. Aceste trăiri consumate la un înalt diapazon emoţional induc „un optimism tonifiant, în faţa spectacolului reconfortant al naturii”.

Prin volumul său – o adevărată poezie cu sugestii cromatice – Corneliu Stoica ne deschide uşi, ne învaţă zborul până la, şi chiar dincolo, netezându-ne aripile. Netezându-ne aerul. El ne ia de mână cu bunătate şi ne conduce, prin labirintul culorilor, prin hăţişurile întortocheate ale simbolisticii lor. El ne aşază în mână firul Ariadnei până vom ieşi la lumină.

Lumina – mănunchi de culori, spectrul solar în infinitele lui nuanţe! Autorul ne agaţă de această lumină precum de coada cometei şi ne spune : Priviţi! Învăţaţi privirea, contemplarea, admirarea, extazul seducător al inefabilului pe care ţi-l oferă arta!

Astfel, încununează actul artistic, dându-i valenţe noi, nebănuite. Între fantezie şi întruchipare, să nu prididim a privi, să deprindem a vedea, să ne pierdem în uitarea de sine ca să descoperim mirificul.

Corneliu Stoica aruncă o uitătură sau o uitare, mai bine zis, un prilej de aducere aminte şi de rămânere peste lume, dar o uitătură adâncă, pătrunzătoare, persuasivă, precum lama unui cuţit tăind aerul în bucăţele.

Pentru noi, cei nedeprinşi cu privirea, e o adevărată revelaţie şi o provocare imensă.

Un spirit blând planează peste creştetele atât ale artiştilor, ale comentatorilor cât şi ale privitorilor. Acest spirit ne ţine şi ne susţine uniţi în aceeaşi tainică legătură freatică, precum o legătură de dragoste, pregătindu-ne cu grijă sufletul ca pentru cuminecare. El ne învaţă să-i respectăm pe artişti, să respectăm roadele trudei lor, acea plămadă de inefabil, numită îndeobşte, operă de artă.

Rezultatul acestor călătorii sub spectrul luminii – este cartea de mărturii, colocvii, evocări, portrete artistice, studii, articole, cronici, interviuri – adunate sub titlul „Întâlniri confortante”, volum apărut în condiţii grafice deosebite la Editura SINTEZE din Galaţi, sub coordonarea doamnei Lili Constandache.

Texte care, aşa cum subliniază distinsul scriitor Theodor Parapiru în articolul „Un scriitor printre artiştii plastici” (apărut în Viaţa Liberă, Anul XV, nr. 4385, 19 aprilie 2004) – „se constituie în excelente acte de identitate pentru cei prezenţi în forme de micromonografii şi oferă o imagine edificatoare a acestui domeniu în zona Galaţi, dar cu extensie naţională ca valori plastice.”

Vocaţii certe, nume cu rezonanţă – cu adânci semnificaţii în arta plastică românească dar cu alonjă pe toate continentele, deşi cu modalităţi proprii de exprimare, ne relevă forţa sugestivă a culorii, armonia proporţiilor, frumuseţea imaginii, deşi, cei mai mulţi se numeau cu smerenie „zugravi”, precum Camil Ressu.

O bibliografie impresionantă, note de subsol, adnotări, citate şi observaţii pertinente ale multor personalităţi din domeniul culturii şi artei, completează „tabloul” cărţii, întregind-o în chip fericit, spre desfătarea beneficiarilor care se îmbogăţesc cu informaţii utile despre aceşti artişti şi expoziţiile lor din ţară şi de peste hotare.

Şi chiar dacă cititorul nu are nici o informaţie în acest sens, cartea e un alfabetar, un micro dicţionar de artă eficace pentru orice categorie de utilizatori.

Chiar dacă mijloacele de expresie sunt diferite, dincolo de CV-urile alcătuite minuţios, cu generozitate şi serios documentate, artiştii, exegetul şi cititorul sau privitorul se întâlnesc pe căile freatice ale frumosului, ale sublimului, care conferă artei titlul de regină a sufletului omenesc. El descoperă poemul neobişnuitului compus din obişnuit, poezia picturii şi a formelor sculpturale.

„Arta nu are mesaj, ci mesajul ei este chiar arta”, spunea un cunoscut artist. Prin aceste exegeze, Corneliu Stoica încearcă să descifreze pentru noi, mesajul artei.

Informaţii obţinute în urma unor prodigioase cercetări arhivistice şi a studierii presei timpului, structurate riguros şi împletite cu căldură şi dragoste faţă de artă, au avut ca rezultat realizarea câtorva volume de referinţă în acest domeniu privilegiat.

Prezenta lucrare este monumentală prin valoarea ei, prin acurateţea informaţiilor şi căldura redării în pană, a portretelor unor penelişti ori lucrători în daltă, care şi-au înscris numele cu majuscule în arta plastică românească rămasă în muzeele naţionale şi locale şi în colecţiile particulare de pretutindeni.

Istoriograf, arhivar, documentarist, cronicar, literat, publicist şi mare îndrăgostit de artă, Corneliu Stoica a demonstrat cu volumele sale şi în chip deosebit, cu prezentul volum, virtuţiile unui adevărat cărturar şi, primirea în 2007 a domniei sale ca membru deplin al U.A.P. confirmă cu prisosinţă acest adevăr.

Scriitorul nu ignoră unele amănunte senzaţionale ori picante din viaţa acestor artişti. Astfel, aminteşte de duelul lui Camil Ressu cu poetul junimist Ioan S. Neniţescu, minuţios argumentat cu declaraţiile martorilor din procesele verbale ale vremii.

Acest zugrav de portrete lirice, Corneliu Stoica este artistul care a transformat penelul în pană, şevaletul în pupitru de scris, pictând pe inimile noastre şi identificându-se adesea cu aceşti portretişti şi peisagişti şi abstracţionişti recenzaţi în volumul său, desenând pe câmpiile înzăpezite ale hârtiei, semne şi înscrisuri magice despre „acei oameni minunaţi şi picturile lor zburătoare”, ca să parafrazăm un celebru film de epocă.

Şi nu fără temei. Căci, pe simezele inimilor apar în relief chipuri şi imagini întocmite cu măiestrie, adevărate poeme în proză despre artişti consacraţi, despre muzee şi monumente gălăţene, dar şi albume monografice de artă cum sunt cel al lui Teodor Vişan şi despre pictorul Nicolae Mantu. Aflăm şi despre „înfiinţarea în 1951 a Cenaclului Artiştilor Plastici, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială locală a plasticienilor gălăţeni”, precum şi de mentorii acestuia Nicolae Mantu şi pictoriţa Dorothea (Lola) Schmierer-Roth.

Corneliu Stoica de fapt, ne cheamă, ne invită, ne strigă la o suită de „Întâlniri confortante” cu aceşti maeştri ai penelului, adevărate efigii spirituale – începând cu „unul dintre cei mai viguroşi artişti români aparţinând generaţiei de plasticieni, Camil Ressu”, apoi, Constantin Ressu, Gheorghe Naum, artiştii de notorietate mondială Constantin Ticu Arămescu şi Georgeta Arămescu-Anderson, născuţi la Dunărea de Jos, dar afirmaţi în SUA, despre Vasile Onuţ dar şi despre contemporanii noştri, pictorii Marcel Bejan, Cornel Corcăcel, foarte tânărul Cristian Bădălan şi mulţi alţii.

O trecere deloc grăbită pe la „vernisajele gălăţene”, alături de Aurel Manole, preşedintele Filialei Galaţi a U.A. P., Felix Aftene, Gheorghe Andreescu, Marie Anette Apostu şi George Apostu, Stelică Bădălan, Cristian Paul Bedivan, Nicolae Cărbunaru, Gheorghe Mihai-Coron, Nicolae Eihhorn, Valentin Huiban, Tatiana Mihăilescu (Tamina), Cotinel Munteanu, dar şi expoziţia de tapiserii a Celei Neamţu, ale venerabilului artist Nicolae Spirescu, ale Ancăi Tofan, Teodor Vişan, Ana-Maria Tomescu, Cristian Radu şi, ar fi imposibil să-i trec în revistă pe toţi. Întâlnim în mod plăcut surprinzător lucrările actorului Ştefan Sileanu expuse pe simeze Galeriilor de Artă „N. Mantu” întro personală recentă, dar şi expoziţiile titanului artei plastice de pe meleagurile noastre, Nicolae Spirescu. O întâlnim în chip de prieten pe artista nonconformistă, polivalentă, graficiană, scenografă, Anca Tofan precum şi pe Teodor Vişan, al cărui nume a devenit de notorietate.

Şi, ultima secvenţă a lucrării se referă la „Monumente” şi istoricul acestor lucrări. Astfel sunt Bustul lui Mihail Kogălniceanu, Monumentul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Bustul tenorului Nae Leonard, bustul Hatmanului Ivan Stepanovici Mazepa şi Monumentul Ostaşului Român, prezente la Galaţi şi cinstite de citadini.

A ne familiariza cu lumea minunată a artei şi a creatorilor ei, a ne împrieteni cu artiştii plastici, cu sculptori, graficieni, exponenţi ai artei ambientale, constituie un act de bunăvoinţă, generozitate şi încredere. Corneliu Stoica ne face părtaşi la neasemuitele bucurii pe care le procură arta sub toate formele ei vizuale, acustice ori doar spirituale.

El ne invită la un act de smerenie şi respect faţă de opera de artă şi creatorul ei, ceea ce poate însemna că ne înalţă, ne face mai buni, mai blânzi, mai iertători şi îngăduitori cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru, ceea ce e, de bună seamă, admirabil.

Fie că sunt realizate în ulei pe pânză, carton, guaşă, tempera, pastel şi cerneală tipografică, reprezentând peisaje, compoziţii, nuduri, portrete, în dimensiuni perspectivale specifice şi o coloristică luminoasă, cu inflexiuni impresioniste, cu ecouri ale picturii cubiste, de la arta naivă la figuratism, diferite ca viziune şi limbaj plastic, portretele şi efigiile pictorilor şi graficienilor din arealul Dunării de Jos, cu deschidere către lumea largă – alcătuiesc un rotund armonios care s-ar putea numi sufletul român – înmiresmat de adierile Duhului, menite să contureze pregnant personalitatea fiecărui artist, dar, mai cu seamă, reprezintă un fel de manual, un fel de codice care ne poate ghida pe cărările artei precum pe Alice în Ţara Minunilor.

Şi modalităţile de expresie sunt de la realismul cel mai izbitor până la abstracţia lirică, de la construcţiile labirintice bazate pe metaforă şi simbol, cu o forţă de sugestie demnă de marii maeştri şi cu un desen expresiv şi original, din aceste creionări portretistice răzbate o poezie melancolică din care respiră un lirism cald, binefăcător, stenic, născător de sentimente pe măsură.

Corneliu Stoica ne face să pătrundem cu paşi neauziţi, întrun univers magic, în care culorile strigă, fac semne sau şed tăcute la punctul de întretăiere a luminii cu umbra, întro cromatică bogată, de la tonurile sobre, reţinute, până la cele intens strălucitoare. Mărturie edificatoare că arta poate transcende spaţii şi timpi, atingând orizonturi mirabile, acolo unde doar cei aleşi şi hăruiţi de Dumnezeu pot să-şi arunce privirile.

Autorul ştie să intre în laboratorul intim al pictorilor, să le dezvăluie trăsăturile esenţiale ale personalităţii lor, să-i individualizeze potrivit creaţiilor fiecăruia şi ecoului pe care-l ocupă aceştia în galeria de artişti români clasici şi contemporani. Dar şi să-i adune întro confrerie în care, iată, ne oferă şi nouă prilejul să pătrundem, cu gândul, cu privirile, cu fiinţa.

Chiar fără să vizualizezi cu ochii fizici aceste monumentale creaţii, sintezele literare realizate graţie acestui volum, au rol de exegeze, generând ample vibraţii sufleteşti şi suscitând la cunoaşterea lor reală, fără intermediari a autorilor şi a lucrărilor respective.

Prin aceasta se constituie întrun adevărat manual ori ghid de artă pentru iniţiaţi şi pentru aspiranţi sau numai admiratori ai artelor frumoase.

Toate aceste întruchipări zugrăvite într-un limbaj artistic de un cronicar minuţios şi riguros, dăruit cu generozitate şi deschidere la frumos, fac ca întâlnirile” propuse de Corneliu Stoica să fie nu numai confortante dar şi deosebit de reconfortante.

Galaţi, Luni, 4 februarie 2008

CEZARINA ADAMESCU

________________

08 Iulie 2008 – DAN DOBRE: „ULTRAJ ÎMPOTRIVA PROASTELOR MORAVURI“, Editura Semne (Al. Florin Ţene)

Un poet ce toarnă în “forma”cuvântului fluxul trăirilor intense este Dan Dobre în volumul Ultraj împotriva proastelor moravuri,apărut la Editura Semne,Bucureşti,cu o prezentare ,pe ultima copertă,semnată de Victor Sterom.

Poemele din prezentul volum exprimă în formă genuină fluxul trăirilor a unei interiorităţi tulburi.Poetul e la limita dintre confesia sinceră şi delirul suav,amestecând într-o regie propie amănuntul biografic cu visul:mă visez puţin/cât să nu fiu treaz/despărţind cu umbra/veacurilor,/un tânăr cnez(uneori…).Poetul are premoni’ii,se indentifică cu mediul înconjurător,iar tensiunea lirică vine din revelaţie,pe care Dan Dobre o alimentează cu vise spasmotice:uneori/sunt un izvor sfânt,/cu o mână care vindecă aici/şi alta,/pe cealaltă faţă de Pământ.(Revelaţie).universul liric este întemeiat pe simboluri şi,uneori,pe renaşterea spirituală.Simţul trăirilor funcţionează ca un barometru,el este sprijinit pe proiecţii culte,încărcate de reminiscenţe ale mitului,al prieteniei şi preţuirii confraţilor:cădeau clipele în mine/ca pruncii în virgine ude/pe jumătate fără spline/în corpuri belalii,zălude(Conifere,lui Emil Brumaru).Aqşa cum subliniază Victor Sterom poemele din acest volum se desprind din structurile aforismului:copilăria/mă ţine de picioare mereu,/la pieptul ei/mă arunc în gol!(Ah,copilărie!).

Dan Dobre este un poet blajin,însă versurile sale străfulgeră lumină ideatică,ca o scăpărare a unei lame de cuţit în razele nostalgice ale lunii:cu genele cern lumina,/privirea,/ochilor mei le rămâi/ivirea.(***).Declamaţia este sclipitoare,percutantă pe o miză etică şi religioasă:eu nu te-ntreb dacă e bine sau rău/nici dacă Dumnezeu există,(Ecce Homo).Vibraţia poemelor constă în clic/clacul ideii trasmise,încadrându-se în noul curent proglobmodern.

AL. FLORIN ŢENE

__________________

07 Iulie 2008 – MARIUS ŢION: „LACRIMILE DIMINEŢII“, Editura Napoca Star, 2008 (Ionuţ Ţene)

Există o carte celebră, „Lacrimile Dimineţii”, prin care se analizează starea de trezire, ca iluminare prin suferinţă şi înfrângere în faţa provocărilor vieţii. Ca într-o oglindire, poetul Marius Ţion, atins de aripa preoţiei, ne propune, în limbaj de utrenie, un nou volum de versuri, „Dimineaţa salvată” (Editura Napoca Star, 2008), ca o trezvie din noaptea micilor nimicuri şi răutăţi ale cotidianului. Prefaţa volumului de versuri este semnată de poetul şi colegul de generaţie, Dumitru Cerna, care-l creionează pe poet în semnul inedit de „aliturgic”, ca o respirare creştină inspirată de harul epiclezei. Poezia lui Marius Ţion e o străluminare a unui limbaj al sufletului între clipa ultimei vecernii şi salvarea sufletului prin roua utreniei: „Noaptea înveleşte amurgul/cu degete moi,/chipul tău îmi aprinde inima/Arhangheli de foc/ne cunună./Ardem/până când zorii spulberă visul,/făcându-ne iarăşi/muri tori. (Ardere). Trezvia lui Marius Ţion e „steaua singurătăţii poetului” în cel mai pur stil eminescian, „Seară fără de oxigen./Se strecoară noaptea/în camera poetului/precum muzele/ademenite de crini…” (Camera poetului). Starea de catharsis e ruptă din magia bacoviană a ploii din vremea lui Noe: „Ploi nesfârşite/îmi spală chipul./Cu sufletul îngheţat/acopăr răsăritul/în dimineaţa de martie.” (Început). Gheaţa din sufletul poetului e făcută să se topească nu să îngheţe preajma:”Repetabil/aprilie se clatină în noi/cum un gheţar al amiezii…” (Dimineaţa salvată). Iluminarea poetului are culoarea de gheaţă a lunii, care se topeşte la primele raze ale soarelui la utrenie. De fapt sufletul poetului se trezeşte din peşterile inconştientului în soarele conştiinţei dimineaţa când roua e făcută să cureţe zgura uitării. „Din arborii cereşti, luna mă priveşte/cu ochi de gheaţă./În dimineaţa albă,/adăposti t de rouă/veghez răsăritul.” (Iluminare). Salvarea poetului vine liturgic din Capernaum, unde „Ascuns printre stele/mâinile îmi sunt legate/de cer.” (Însufleţire).Obsedat de moarte ca idee şi intim prin tată plecat prea devreme la vârsta copilăriei, poetul Marius Ţion îşi topeşte sufletul de gheaţă în dimineaţa utreniei.Tatăl teluric devine Tatăl ceresc şi fiul-poet se împărtăşeşte din Fiul: „Toaca utreniei/amurgul din suflet./Aluatul durerii/frământă Chipul./ În cuptorul de lut:/rugăciunea şi jarul/şi pecetea Fiului.” (Icoana din Lacrimă). Poetul Marius Ţion se identifică, prin Taina Euharistiei, cu Hristos. Singularitatea poetului e altarul jertfei cum poezie e ţintuită de piroanele contemporane ale nepăsării, tristeţii şi consumerismului. Marius Ţion îşi asumă destinul a Omului venit din Capernaum. Poezia lui Marius Ţion e profund religioasă şi ne cheamă provocator la meditaţie. Versul e autentic, original, şi plămădit în laboratorul unei m aturităţi poate prea întristat e, chiar dacă a crăpat de ziuă cum toaca de utrenie la mănăstire. „În septembrie, în fiecare zi e vineri…/ţintuit pe cruce, carnea-mi pătrunde în lemnul putred; oamenii mă arată cu degetul, se închină până la pământ;/ clevetitori,/ nici nu observă/cum oţetul şi vinul/se preling dureros/în palid trupul meu.” (Pătimiri). Marius Ţion îşi asumă singularitatea unei generaţii poetice ardelene crescută în umbra măslinilor.

IONUŢ ŢENE

_____________________

04 Iulie 2008 – CONSTANTIN MÂNDRUŢĂ: „GÂNDURI DE CERNEALĂ“, Editura TIP NASTE, Piteşti, 2007 (Cezarina Adamescu)

Este ştiut că valorile culturale capătă consistenţă în funcţie de semnificaţia născută în suflete. Însă barometrul cultural nu este întotdeauna în concordanţă cu valorile autentice, cei mai mulţi fiind în căutarea identităţii culturale şi spirituale, dar se străduiesc să se afle în trendul modei actuale. Pe aceste coordonate, astăzi, a citi este un lux iar luxul, după cum se ştie, sfidează spiritul.

În lumea circumscrisă poeziei, efervescenţa creatoare e primită uneori cu suspiciune. Rolul covârşitor al cuvântului este acaparat de civilizaţia lui Bill Gate, a imaginii, a virtualităţii, a mitului estetic transpus pe ziduri în grafitti, iar aria de receptare a ideii poetice e din ce în ce mai restrânsă, mai potrivnică. Artiştii vizuali au ocupat podiumurile iar cei daţi jos de pe podium, cuceresc fiecare milimetru din puţina bunăvoinţă şi deschidere faţă de valorile perene ale culturii.

Şi atunci, unde să se mai situeze poezia?

Unde să-şi afle sălaşul? Într-o pasăre, într-o stea, într-o realitate virtuală scanată neglijent pe calc, în oglindă? Şi ce efect mai poate avea într-o lume care şi-a găsit alte repere, alte priorităţi. Nici „zăpezile de altădată” nu mai cad atât de feeric, nici poezia nu mai poate ajuta „soarele să răsară şi femeia să nască”, ea nu mai este „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” după expresia platoniană.

Şi totuşi.

Un preot catolic mi-a mărturisit că a scrie astăzi versuri este „împotriva firii”. Însă eu găsesc mereu câte o „fire” eminamente lirică, blândă, calină, anticalofilă şi totuşi preţioasă, lapidară, un romantic de serviciu, aşa cum este autorul de faţă, Constantin Mîndruţă. Cu o textură discretă, cu inspirate răsfrângeri în picătura de gând aforistic care-i dă un plus de substanţă, acest autor original a dobândit însuşirea de a transpune realitatea în limbajul artistic, polifonic, al cuvintelor rămase fidele.

Cu lira flămândă pe veci de azur, de Înalt, de Sublim, repere absolut îndreptăţite, el posedă arta transmiterii prin revelaţie a constantelor gândirii sale. Constantin Mîndruţă îşi alcătuieşte universul interior cu migală. Baletul imagisticii sale are un sens anticipativ, ori dimpotrivă, revolut. În strădania de intelectualizare a expresiei el scrie fie versuri miniaturale în manieră pillatiană, fie versuri clasice ori poezie în vers alb. Licenţele de ritm ori de rimă nu impietează textele dar le conferă un şarm aparte.

În ansamblul său, acest al 8-lea volum al poetului şi epigramistului Constantin Mîndruţă, confirmă orizonturile de aşteptare, rafinează ideea şi, printr-o concentrare ideatică, ajunge la sufletul celuilalt într-o perfectă şi lucidă stare de graţie. E ca şi când şi-ar pregăti dirijabilul înainte de zbor, cu heliu, cu saci de nisip, cu sfori dar, ce frumoasă e plutirea în plin inefabil, pe deasupra munţilor şi văilor, în văzduhul plin de miresme !

Chiar în creaţiile anterioare se constată o apetenţă pentru tot ce e selenar, misterios, tainic, în chiar titlurile unor volume : „Urmă de lună”, 2000, „Raze de lună”, 2001; „Lumină de lună”, 2003,. De sorginte meditativ-contemplativă şi romantică. De aici, extrapolând, dar mergând pe acelaşi fir liric, se ajunge la motivaţiile unei lirici atitudinale, participative, coborând în social, fără însă a părăsi stilul confesiv, orfic, excesiv melancolic, intimist, chiar dacă prin aceasta îşi trădează sensibilitatea, vulnerabilitatea, starea de har.

Segmentele volumului, inegale ca număr de poeme şi ca substanţă lirică, sunt din sfera amintirilor, a pastelurilor, cea a spiritualităţii – mai bine reprezentată – prin 14 poeme; două secvenţe de poezii cu formă fixă : Rondeluri şi Sonete, o secvenţă din sfera socială care dă şi titlul volumului şi cea din urmă, cu versuri albe care sunt foarte reuşite.

Un aparat critic amplu şi generos completează tabloul volumului.

Pentru o imagine de ansamblu vom face sumare referiri la principalele repere urmărite de autor.

Refăcând un itinerar lăuntric, Constantin Mîndruţă se loveşte de ideea de a stabili un dialog cu celălalt care poate fi : mama, iubita, copilul, prietenul, conform reperelor cultural-morale care-l reprezintă.

Când îngândurat, când nostalgic, meditativ, visător, poetul vrea să surprindă realitatea înconjurătoare în simultaneitatea ei, în diferite ipostaze care ţin de comuniunea teluricului cu astralul.

Dar din lirica lui se desprind şi alte căi de interes, din zona eticului, a socialului, a spiritualităţii asumate conştient, obedient, mărturisiri făcute sub haina albă a confesiunii, care implică luciditate, jertfă, suferinţă, dar şi biruinţă asupra cărnii, asupra Timpului.

Forţa expresivă a versurilor religioase este remarcabilă. De asemenea, sugestia metaforică, congruenţa dintre gând şi cuvânt, caracterul uneori didactic-moralizant, fără a fi moralizator, simbolistica şi îndeobşte, stilul ornamentat cu celelalte mijloace de expresie artistică, sunt revelatoare pentru unitatea volumului.

Tonul uneori anecdotic, convertirea ironiei în stare lirică dau o vibraţie înaltă şi o aspiraţie care se îşi găseşte filonul şi se împlineşte în Cartea Cărţilor.

Alegerea subiectelor nu e aleatorie, ci are ca punct de plecare componenta realistic-imaginativă a omului complex, al cărui tumult existenţial este văzut prin prisma dihotomiei dintre fiinţa biologică, în statutul ei ontologic şi fiinţa culturală care aspiră la frumuseţe şi la desăvârşire.

Şi chiar atunci când acurateţea ritmului şi a rimei nu e perfectă, poetul găseşte echivalenţe sonore care lărgesc aria de receptare prin structura sa interioară, cărturărească, prin mesajul transmis care este foarte penetrant, prin atitudinea empatică faţă de tot ce tinde să atingă sublimul în cultură şi artă, dar mai ales în interioritatea umană.

Un repertoriu de motive livreşti, plin de simboluri, de colocvii şi afinităţi elective, induc stările relaţionale dintre autor şi cititor, în modul cel mai firesc cu putinţă.

Intonat, unduit, cristalizat, sugerat, ori abia şoptit, cuvântul îşi revelează profilul tutelar care face trecerea lină de la un imaginar subconştient în eternul Universal de Lumină şi Armonie cosmică.

Iar incursiunile în universul sacralităţii îi arată filiaţia la marile spirite universale.

Din prima secvenţă, „Amintirile inimii”, nu putea lipsi icoana cea mai scumpă, cea a genitoarei sale, iar drumul către ea pare unul iniţiatic, de cufundare în propriul sine, în adâncimile de suflet pur şi în imaginile prinse pe retină care, într-un acces de râsu’plânsu’, redau mireasma florilor de măr, steaua care se stinge-n fereastră, lemnul putrezit al gardului fără vârstă, ochii umeziţi de aşteptare îndelungă ai mamei, peste care timpul „ninge la tâmple”, podişca surpată de roţi, sufletul fântânii din care „bem cu pumnul” şi „jgheabul în care noaptea se spală luna”.

Doar aripile de fluturi căzute pe masă îţi pot aduce aminte de faptul uitat că „trebuie să călcăm blând peste paşi”, pentru că aici, mama „doarme alb”, laolaltă cu florile de măr, tot aşteptându-ne să deschidem poarta…(„Drum către mama”).

În condiţia noastră de pelerini pe cale, în această vale de lacrimi, trecând pe drumul de-ntors, abia dacă observăm „cât stă pe ramuri cerul cu aripile-ntinse/(…) Nu simţi sub talpă drumul şi nu ai timp de vise.” („Drumeţul”).

Reper fundamental în viaţa omului, Iubirea face din noi „o zidire”. În mijlocul ei se întrevede pulsaţia unui trecut care nu vrea să se piardă şi a unui prezent menit să rămână. „În ziua de azi mai păstrăm câte-un ieri/ Şi rămânem aşa, niciodată stingheri”.

Iubirea îşi găseşte împlinirea poetică într-una din cele mai frumoase poeme : „Doi” : Un gând de iubire şi mâine-i cu noi,/ Că vin, că rămân sau că plec, suntem doi”.

Iubirea, omniprezentă în lirica lui Constantin Mîndruţă este redată cu o undă de nostalgie, de pierdere a ceva esenţial, ireversibil în poemul „Scrisoare” : „Să nu spui sufletului tău de mine…/ Nu am trădat pe nimeni niciodată,/ iubirea, cât mai este prin destine,/ Nu de noi doi se face vinovată.// Îmbătrânim ascunşi într-o poveste,/ Ne regăsim în poze cu copii,/ E bine că şi mâine timp mai este/ Şi amintiri mai poţi să reînvii./ Ne-ntreabă viaţa cât mai stăm pe gânduri,/ De a fost bine ajungând străini?/ Că nu ne mai trimitem măcar rânduri,/ Iar mâinile se-ntind spre alte mâini.// De mine sufletului tău nu-i spune,/ De dragoste, de dor şi de păcat,/ Din zile lasă-l să adune/ Ce-ai putut face din tot ce-ai visat”.

Deşi pe pământ „nu mai e nimeni să zidească” – dorul este prezent şi el se întrupează într-un „cuvânt/ pe care gura să-l rostească”. Acest cuvânt este Cuvântul Cuvintelor, Cel care a fost la început şi care va fi dincolo de sfârşit, Iisus Hristos : „Mi-e dor de tine, nevăzut/ Iisus ascuns în Înviere.// Dorul de tine e un val…/ Sunt cumpănă fără fântână Mi-e dor de tine şi un mal/ Am să găsesc, să-ntinzi o mână” („Mi-e dor de tine”).

Al doilea fascicul de poeme cuprinde şapte pasteluri cu inflexiuni sonore de lieduri, şi se intitulează : ”Anotimpuri”.

O stranie şi fermecătoare comuniune între om, natură şi iubire e prezentă în toate aceste pasteluri. ”Iarnă fără tine” – are sonuri din „Pe lângă plopii fără soţ” la care s-a operat un tainic şi expresiv aggiornamento : „Prin cartieru-n care astăzi/ Au căzut fulgi, cu rece haină,/ Mă plimb încet, gândind la viaţa/ Ce ne-a legat ca într-o taină.// De voi sufla cenuşa-n palme,/ Focul privirii se va stinge,/ Îmi va părea pe străzi că iarna/ Cu slove arse, pustiu ninge.// Şi fulgii azi par mai murdari/ Plângând a soartei lor cădere,/ Că ziua cad ca un amar,/ Iar noaptea cad ca o durere.// Şi umbre-s fulgii care cad/ Şi umbrele cad pe hârtie/ Şi fără tine plec pe străzi/ Şi iarnă a-nceput să fie.” Acest qvadruplu „şi” sugerează ceea ce ar fi putut să fie dacă…

Ecouri nostalgice se află şi în pastelul „Plopii” : „Acolo rămân plopii uitaţi de-atâta vreme,/ Cu freamătul de frunze te cheamă să revii,/ Că nu mai are cine plăcut să povestească/ Şi pe genunchii toamnei aşteaptă doi copii.// Acolo rămân plopii şi patru anotimpuri/ Îşi vor aduce anii sub ramurile lor/ Şi dacă frunza rară ne va ascunde ochii,/ Ei vor avea în sevă şi-o lacrimă de dor.// De ce mai vine gândul să umezească geana/ Şi să îmi amintească de tine, Daliana?/ S-a adunat acolo tot murmurul de frunze/ Dar nu alină dorul şi a rămas pe buze…”

Acelaşi dor de neprihană şi de zăpezile copilăriei se află şi în elegia pastel : ”Alb de zăpadă” : „E vară şi în munţi mai sunt zăpezi/ Unite cu ninsorile de ani,/ Cum mai rămâne floare în livezi/ Nescuturată-n rod de ionatani.// E vară, dar mai cântă un colind,/ Cu obrăjori lipiţi lângă icoane,/ De părul mamei liniştit albind/ Şi de Iisus Christos, lângă piroane.// Rămân zăpezi să strălucească-n munţi,/ Că ne mai dor miresele frumoase,/ Iar sufletele lor împletesc punţi/ Sub bradul nunţii fiecărei case.”

În acelaşi ton sunt şi poemele : „Ultima zăpadă”; „De toamnă”; „E Anul Nou”. Şi, cu totul specială este poezia : „Nici nu mai ştiu” :

„Nici nu mai ştiu cum ninge, aşa cum nu mai ştiu/ Cât îmi eşti de iubită, cât de iubit să-ţi fiu./ Îmbrăţişaţi, de taină rămânem iarăşi goi,/ Icoana sărutării iar a rămas la noi.// Mai am răbdare singur, îngenunchez de dor,/ Nici nu mai ştiu cum ninge, sunt dincolo de zbor./ Iubirea e un cântec uitat de noi ciudat,/ Şi ascultat de păsări ce-n toamnă au plecat.// Nici nu mai ştiu cum ninge, de parcă e păcat,/ Pe buze se păstrează surâsul de-altădat./ Iubirea e un cântec uitat de câte ori/ noi mergem fără ţintă deasupra cu ninsori.// Am să mă rog şi mâine, răbdării nu-i târziu,/ De ce încă nu ninge nici nu mai vreau să ştiu./ iubirea e un cântec uitat de amândoi,/ Dar adunat în lacrimi, îl auzim în ploi.”

Al treilea segment de versuri, intitulat „Cu Duhul Sfânt în suflet” şi cuprinde poezii de referinţă cu accente de sacralitate, fie rugăciuni, fie cântece de Ler, de Crăciun, dintre care, mai reprezentativă este poezia „Îngenunchez” : „Îngenunchez, pământule mireasă,/ Să te sărut cu gura-nmiresmată,/ Frumosul rodului din nou să iasă/ Şi lumea iar să fie-adevărată.// Sunt zilele lumină, nelumină,/ Există înapoi şi înainte,/ Doar Dumnezeu nu are nicio vină,/ Cuvântul Său că-l facem necuvinte.// Când bătrâneţea ne mai dă o frică/ Şi întrebăm de ce El ne mai ţine?/ Suflet sărac, ce-i sfânt, ţie nu-ţi strică,/ Îngenunchez, pământule, în tine.”

Acest capitol se încheie cu un „Gazel”.

În sfârşit segmentele IV şi V sunt dedicate „Rondelurilor” şi Sonetelor”. Aici poetul părăseşte tonul elegiac din „Amintirile inimii”, pentru cel anecdotic, care converteşte ironia-n umor involuntar ori vădit. De remarcat că în aceste poezii cu formă clasică, fixă, cu anumite rigurozităţi de formă, poetul se evidenţiază în chip original şi inedit. Se remarcă rondelul „Eminescu” – foarte reuşit, de o frumuseţe evidentă : „Limbii Române el i-a pus cunună/ Cuvintelor cu litere din stele,/ Rostirea lor pereche de inele/ Cu care buzele ni se cunună.// Tot ce e vers, alai prin el se-adună/ Şi poeziile mirese sunt şi ele,/ Limbii Române el i-a pus cunună/ Cuvintele cu litere din stele.// Nemuritoare nuntă îngeri sună/ Şi mirele cu pletele rebele/ Coboară printre raze şi cu ele,/ Miresei sale vorbele să-i spună// Limbii Române el i-a pus cunună.” Această poezie ar putea sta la loc de frunte printre poeziile cu un simţ vibrant patriotic.

În cele unsprezece „Gânduri de cerneală” firul predominant este cel colocvial-metaforic. Astfel în „Oameni fără gânduri”, strigătul poetului se transformă în autoironie, ori în satiră muşcătoare ala adresa „mâncătorilor de vorbe”.

Aproape simultan, poetul trece la contemplarea filosofică asupra trecerii timpului inexorabil : „În trecerea pe orişiunde/ E şi o vreme de popas,/ Dar cine gândul mai ascunde,/ În timpul care a rămas” („A răsărit”).

Fantezia poetului reînvie făpturi şi întâmplări care altfel ar fi sortite uitării. Doar în cuvinte îşi află sălaş toate trăirile, ca şi cum ar trebui să se petreacă aievea, în realitate. Şi totuşi, între realitate şi fantezie, ce punte subţire, ce fir de păianjen străveziu pluteşte şi se agaţă de obiecte şi de vieţuitoare în bătaia de vânt, uneori potrivnică.

Poetul îşi poate alcătui universul, urmându-şi firul delicat al închipuirii : „Dar mi-a fost teamă de uitarea ta/ Căci tu, uitând, mă poţi păstra în minte./ Nu înţelegi? Nu eşti altcineva,/ Decât ce-ai fost cu mine în cuvinte.” („Noi”).

Stilul confesiv, solilocvial este prezent în poezia ”Cu mine de vorbă”, în care poetul stă de vorbă cu iubita sa, proiectată în propria închipuire : „Rosteşte-mă femeie, că dacă ai cuvânt,/ În palma ta rotundă sunt bulgăre de pământ./ Străin astăzi de zâmbet, dar nu încrâncenat,/ Rosteşte-mă femeie, dacă m-ai aşteptat.// Iar îţi doresc în palme căldura din obraz,/ S-o simt în mângâiere, atât cât pot fi treaz,/ În viaţa fără taine, iluzii nu se strâng,/ Dacă dezbrac cu ochii n-am să mai pot să plâng.”

În sfârşit, poezia care dă titlul volumului este un imn adus truditorului care peste filele albe, aşterne „viaţa unei zile”:

„Ne punem aripi ca să nu fim singuri,/ Ne-nvaţă îngerii la zbor,/ Isopii din fereastră ne dau linguri/ Şi Cina cea de taină n-are stor.// Caietul se închide să nu cadă/ Neştearsă palmă peste albe file,/ Dar litere-n cerneală se mai scaldă/ Când se citeşte viaţa unei zile.// Eu şi îngenunchez dacă-i nevoie,/ Că vreau pe toţi să-i fac să te iubească/ Şi Dumnezeu, în fiecare joie,/ Îşi pune îngerii să ne citească.” („Gânduri de cerneală”).

Segmentul ultim, care cuprind poezii în vers liber, intitulat semnificativ „Albe”, este alcătuit din nouă foarte reuşite poeme de dragoste. Dintre acestea, „Între anotimpuri” este de o sensibilitate deosebită : „Pentru a mângâia părul tău/ m-am împrietenit cu noaptea./ Am nevoie de timp/ şi numai iarna/ noaptea e mai lungă./ Atunci poate să îmi ajungă/ părul tău, până în zori.// Pentru a-ţi săruta ochii/ m-am împrietenit cu cerul./ Am nevoie de timp/ şi numai vara/ cerul e senin./ Atunci poate să-mi împrumute,/ până la amurg,/ albastra zare/ pentru culoarea lor.// Pentru a-ţi asculta inima/ m-am împrietenit cu păsările./ Am nevoie de timp/ şi numai primăvara/ ele se întorc toate/ la bătaia ei.// Pentru a mă închina/ la sufletul tău/ m-am împrietenit cu frunzele./ Am nevoie de timp/ şi numai toamna/ ele îmi întâlnesc paşii./ Atunci,/ până la învierea sevei,/ sufletul tău ascuns/ e în somnul lor.// Am nevoie de timp./ Nu te pot iubi/ decât/ între anotimpuri.”

În acelaşi ton de lirism pur este şi „Călătorie spre inima ta”.

Deşi „literele zboară/ ca nişte fluturi,/ învelite în rostire/ prin aripi.(…) Ne căutăm,/ ne regăsim într-un cuvânt/ dorul./ E dorul fiecărui zbor/ aşa vin păsările.” Sufletul nostru ridicat la cer îl arată curcubeul iar „orizontul/ e toată viaţa noastră”.( „Orizont”).

Unele poeme sunt frânte în străfulgerări de gând risipit şi apoi strâns ca perla în scoică. Aşa se întâmplă în poemul „Am nevoie” alcătuit din patru mici bijuterii : „Părul tău/ printre degete/ păstrează din toamna/ ascunsă în culoarea lui de castan.// Lumina/ ochilor tăi/ curcubeu/ între inimile noastre.// Mâinile tale/ vreau să le-nvăţ/ să mângâie o lacrimă.// Am nevoie de dragostea ta…/ am să mă rog/ unui cântec de iarnă”.

Şi în sfârşit, catrenul de final şlefuit şi el ca o mică bijuterie preţioasă : ”Lumina a uitat de asfinţit/ putem privi/ tot ce este pe pământ/ ca unul pentru altul”. („Unul pentru altul”). Este un poem modul, un genom, o monadă şi trebuie receptată ca atare.

Astfel alcătuită, cartea „Gânduri de cerneală” se constituie într-o izbândă a spiritului în lupta cu tentaţiile de orice natură, dar şi o treaptă în zborul spre Înalt la care vor să acceadă sufletele alese. Poet care nu face nici un fel de concesii, Constantin Mîndruţă aruncă un strigăt împotriva kitsch-ului dezlănţuit, agresiv, neruşinat, care a invadat tarabele, talciocurile, gangurile, şanţurile, străzile, parcurile şi blocurile-gigant, vitrinele, micile şi marile ecrane, portativele şi arta plastică şi îndeobşte, toate ungherele spiritului, trupului şi ale minţii.
Galaţi, 30 mai 2007
CEZARINA ADAMESCU

_________________

03 Iulie 2008 – VIOREL ŞERBAN: „ÎN UMBRA CUVINTELOR“, Editura Călăuza, Deva (Al. Florin Ţene)

Un poet pentru care lumina este Cuvântul îl descoperim în volumul În umbra cuvintelor,Editura Călăuza,Deva,şi el se numeşte Viorel Şerban.

Volumul se deschide cu o prefaţă de Radu Sergiu Ruba în care evidenţiază că acest volum este rodul unor acumulări îndelungi,al unor lecturi severe care l-au bântuit recurent pe autor.

Confesia lirică aduce ceva liniştitor,dar tulbure este trăirea şi tocmai acest contrast contribuie la un ingenios scenariu,deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor,cât permanenta stare de criză,resimţită acut,aproape visceral:Numai eu,căutându-te-n lume,/Clădesc din himere,/Castele pe ţărmuri de fum.(In noapte).O gingăşie răzbate din poeme,o lumină ce vine din explozia interiorităţii sub forma retoricii şi a metaforei:Din nemărginiri,/jos pe pământ,/Picură lin lumina,/dar ochii şi ţărâna din mine,/Nu mai pot atinge cerul.(Chemare târzie).

Versurile sunt străbătute de amintiri nesigure şi triste,în spatrele cărora presimţim o dorinţă ambiguă,ce poate însemna deopotrivă căutarea sinelui şi invocarea unei fiinţe complementare,a jumătăţii mitologice:Mi-e sete-ntruna,/Mi-e sete de tine;Deşertică sete spre oaza incertă ;/Femeie,pustiu arzător de dorinţe,/Izvor îmbătat de ispite.(Femeie).Un pesimism moderat descoperim în Tablou apocaliptic în care discursul liric are dramatism şi un soi de încordare parosistică.

Viorel Şerban este un poet al cuvintelor iluminate pe dinăuntru de un eu frisonat de cunoaştere.

AL.FLORIN ŢENE

______________________

02 Iulie 2008 – ALEXANDRU MIRAN: „EURIPIDE. TEATRU COMPLET“, traducere, prefaţă, note şi comentarii de Alexandru Miran, GUNIVAS-ARC, Chişinău (Cezarina Adamescu)

Eveniment literar de excepţie, apariţia în condiţii grafice excelente a cărţii : „Euripide, Teatru complet”, în traducerea ilustrului Alexandru Miran, la Editura Gunivas-Arc, Chişinău, colecţia AETHRA, în 2005 constituie, fără îndoială, pentru toţi românii, de oriunde s-ar afla, o carte de vizită remarcabilă, traducere care în alte ţări şi-a făcut apariţia cu patru secole în urmă.

S-a reuşit astfel, traducerea integrală pentru prima oară în limba română a operei euripideice, de către Alexandru Miran care nu e numai traducător al acestui copleşitor volum, dar şi prefaţator, bibliograf, eseist, analist critic, comentator şi care a trudit la aceste tălmăciri câteva decenii pentru a le scoate la lumină.

Ediţia, (de lux!) – o preţioasă comoară pentru orice bibliofil, cuprinde transpunerea integrală în româneşte a 19 piese care s-au păstrat, din cele 92 ale acestui poet tragic grec, având în alcătuire atât traducerea, prefaţă, note şi comentarii, tabel cronologic, tabel onomastic şi index de nume, ale aceluiaşi Alexandru Miran şi constituie o contribuţie remarcabilă pentru patrimoniul culturii şi, mai ales, al limbii române.

O operă copleşitoare, ca valoare şi ca întindere, strânsă cu migală şi minuţie de trezorier, cuprinzând 1312 pagini îngrijite, cu haină aleasă, cu ţesătură fină şi aspect grafic fără cusur.

Trebuie să precizez încă de la început că, orice analiză faţă de o operă atât de zdrobitoare prin măreţia, valoarea, frumuseţea şi întinderea ei, ar părea cu totul derizorie şi superfluă, dacă n-ar fi izvorâtă dintr-o admiraţie fără cusur faţă de universalitatea omului de cultură Alexandru Miran.

În lumina devoţiunii filiale nutrite faţă de acest spirit enciclopedic, am îndrăznit să încropesc aceste rânduri, în chip de omagiu necondiţionat şi desăvârşit care constituie, în acelaşi timp, un imbold pentru mine şi poate, pentru alţi cititori, spre edificare şi desăvârşire spirituală şi totodată de adâncire în paradigma de gândire a culturii şi civilizaţiei însoritei Hellade.

Notele de la sfârşitul fiecărui calup de piese ( deci, fiecărui volum, cuprinzând circa 4-5 piese) – se constituie într-un aparat explicativ, extrem de minuţios, care este pus la îndemâna cititorului pentru a-l familiariza cu datele şi împrejurările tragediei, cu etimologia onomastică şi cu genealogia eroilor, cei mai mulţi descendenţi ai zeilor, în felul acesta înlesnind lectura pieselor propriu-zise şi completând cadrul acţiunii. E ca o uşă care se deschide larg spre a-i uşura celui din prag, pătrunderea în tainele casei, şi într-aceasta, are rolul unui dicţionar mitologic.

În „Lămuriri despre ediţie şi traducere”, Alexandru Miran spune : „M-am străduit îndelung să traduc unele din uluitoarele capodopere – tragedii, drame, comedii – ale teatrului clasic atenian. Roadele acestor străduinţe, întrucât îl privesc pe Euripides, au fost cinci volume publicate între 1965 şi 1996, două în colecţia ’biblioteca pentru toţi’ şi trei la Editura Univers din Bucureşti. Aceste volume cuprind ’teatrul complet’ al lui Euripides, dacă poate fi numită aşa suma celor 19 piese care au supravieţuit din cele 75, după alte mărturii antice 92, câte ar fi compus al treilea mare pot tragic grec. Astfel s-a realizat – în sfârşit! – o primă transpunere integrală în româneşte, isprăvită de un singur traducător al moştenirii euripideice. Dar tirajele cărţilor apărute s-au istovit, şi nici una dintre ele nu a fost reeditată, deşi toate au avut referinţe critice favorabile şi au fost încununate cu două premii pentru traducere ale Uniunii Scriitorilor din România.

În ultimii ani, având în vedere totuşi o eventuală reeditare, am revizuit temeinic textele cărţilor menţionate mai sus, le-am confruntat din nou cu originalul elen, le-am unificat unele aspecte formale, ca de pildă alternarea rostirii iambice cu cântul, transcrierea numelor proprii greceşti, etc.

Astfel, când s-a înfăţişat oportunitatea de a mi se tipări toate traducerile din Euripides într-un singur monument tipografic în prestigioasa colecţie AETHRA a Editurii GUNIVAS din Chişinău, am acceptat prilejul cu satisfacţie. Alcătuirea, de proporţii impozante, cuprinde patru volume, adică cele 19 piese, cu revizuirile şi îmbunătăţirile semnalate anterior. Fiecare volum, păstrându-şi autonomia şi identitatea structurală din ediţia princeps, este precedat de comentarii şi este urmat de note. Cu alte cuvinte, este vorba de patru volume legate între copertele unei singure cărţi.” (p.29).

În notiţa bibliografică de la volumul : „Poezii”, Editura Vitruviu, Bucureşlti, 1998, se specifică despre Alexandru Miran :

A debutat editorial ca traducător din elină, contribuind cu versiunea română (semnată Alexandru Pop) a două piese de Euripides la realizarea antologiei „Tragicii greci” (1958). A debutat cu versuri proprii în revista Ramuri (1968) şi i s-a publicat prima carte de poezii, „Adevărata întoarcere”, în 1969. Aceasta a fost urmată de volumele „Locul soarelui” (1970),

„Moartea Penelopei” (1971), „Alegerea lemnului” (1974), „Cronică” (1977), „Cronică II” (1978), „Casa de lemn” (1983), „Sub semnul Capricornului” (1985) şi „Năvodul” (1986). Cu excepţia unuia, toate aceste volume de versuri au apărut sub redacţia şi prin grija lui Mircea Ciobanu. A continuat să traducă treptat din greaca veche opera poeţilor tragici, izbutind să încheie transpunerea în româneşte, pentru prima dată integral şi de către acelaşi autor, a moştenirii lui Eschil (şapte piese) şi a lui Euripides (nouăsprezece piese). Dramele au fost cuprinse în mai multe cărţi, apărute între 1965 şi 1996. Pe lângă acestea a tălmăcit şi o comedie de Aristofan. Pentru traducerile din dramaturgia antică a primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1976, 1982 şi 1996, iar mai multe piese au fost jucate de teatre din Bucureşti şi din ţară, la televiziune şi în emisiuni de teatru radiofonic.”

Acest strălucit tălmăcitor din dramaturgia attică, în prezentul volum, după propria-i spusă : „La fel ca în tălmăcirile mele anterioare, m-am folosit şi aici de două moduri de redare în româneşte a versurilor dramei attice.

Am reprodus ca atare ritmurile iambic, predominant în tragedii, anapestic şi trohaic ale acelor părţi care la greci erau declamate : prologuri, episoade epiloguri. În vederea unei comunicări fluente, am divizat părţile iambice în versuri, versete sau conglomerate ritmice de măsuri diferite. În felul acesta dicţiunea se apropie de rostirea firească, fără să inducă în auditor somnolenţa decurgând din pastişarea versificaţiei clasice de-a lungul a mii de versuri. Secvenţele anapestice, care se pare că erau declamate, sau cântate quasi parlando cu acompaniament instrumental, le-am dispus sub forma de versuri izolate. Acolo unde poetul utilizează tetrametrul trohaic, l-am redat întocmai şi în traducere.

Părţile care în spectacolul tragic erau cântate de cor sau de personaje le-am echivalat sub forma de versuri libere, desigur albe, rânduite, când originalul o cere, în structurile lirismului coral : strofă, antistrofă, epodă. Este cu neputinţă să se imite ritmurile şi măsurile deosebit de subtile şi de variabile din textul elen. De altfel, prosodia antică nu este aidoma cu cea modernă.” (p.30).

Şi, în sfârşit, pentru fiecare piesă, o succintă prezentare extrem de pertinentă, pentru cititorul neavizat.

De asemenea, folosind un aparat critic pe măsura importanţei operei, traducătorul aduce observaţii şi păreri ale unor critici ai vremii, analize ale personajelor şi încadrarea dramei în canoanele teatrului antic comentat.

Fie şi numai aceste informaţii despre viaţa şi faptele eroilor, despre intrigile iscate şi deznodământul tragediilor, ar fi suficiente pentru omul care vrea să cunoască mai multe detalii din fascinanta lume plină de mistere a Helladei, a legendelor ei nemuritoare, care au creat o civilizaţie din care se inspiră, de milenii, scriitorii şi poeţii tuturor generaţiilor.

Glasul traducătorului se aude, se simte, în dogoarea miezului de foc al acţiunii, parcă vrând să intervină şi să-şi impună dreptatea, ca de pildă în caracterizarea personajului Alkestis : „Alkestis este unul dintre cele mai pure personaje din creaţia poetului. Nici o umbră nu întunecă figura eroinei care, învingându-şi sentimentele de mamă, îşi jertfeşte soţului viaţa şi tinereţea. Cu toate că în clipele de agonie are viziunea (halucinaţie?) duhurilor infernale, ea nu speră într-o viaţă viitoare. Sacrificiul total, devotamentul ei aproape supraomenesc, aproape de necrezut, o fac să le pară unora ’îndepărtată şi rece’ (Philip Vellacott în Euripides, Alcestis and Other Plays, Pinguin Books, 1953, p.23).

Dar cât este totuşi de umană în scenele premergătoare morţii! Cu câtă sinceră sfâşiere se desprinde din viaţă această fiinţă blândă şi generoasă, a cărei prezenţă pluteşte peste întreaga dramă. Euripides s-a folosit aici de unul din resorturile emoţiei tragice, anume admiraţia decurgând din sacrificiul liber consimţit. Astfel, omul nu mai este zdrobit de fatalitatea ostilă, ci pare că se angajează singur într-o devenire nimicitoare, care deşteaptă în cititor şi spectator admiraţia tragică. Jertfirea de bunăvoie în numele unui comandament moral caracterizează şi alte personaje din creaţia dramaturgului : pe Polyxene din (Hekabe), Menoikeus ( din Fenicienele), Makaria (din Heraklizii) şi Iphigeneia ( din Iphigeneia la Aulis). (pp.36-37).

Fără explicaţiile traducătorului, tragediile antice n-ar fi azi înţelese pe deplin, societatea contemporană de consum fiind departe de spiritul elen care, deşi viu, e mai greu de pătruns dacă nu eşti avizat. Explicaţiile traducătorului sunt ca şi libretul unei opere cântată într-o limbă străină, tălmăcind, lămurind despre ceea ce se petrece pe scenă. Şi în aceasta constă valoarea, nu numai în traducerea propriu-zisă a textului antic.

De asemenea, notele sunt deosebit de minuţios întocmite, dând lămuriri asupra personajelor, situaţiilor, locaţiilor, deznodământului, sensului, etc.

Este unanim acceptat faptul că lumea elenistică, în toată splendoarea, măreţia şi decadenţa ei, n-ar fi dăinuit astăzi fără străluciţii ei reprezentanţi, Aischylos – ( Eschil) „titanaul aspru, se leagă de perioada mai veche a înfloririi artei eline, care a dăinuit până în vremea războaielor medice, Sophokles (Sofocle) prin creaţia sa de o nobleţe armonioasă, reprezintă clasicismul epocii lui Perikles. Euripides ilustrează răstimpul de efervescenţă spirituală şi critică din care s-a făurit ulterior cultura lumii elenistice”- spune Alexandru Miran în Prefaţa la volum, intitulată sugestiv : „Dramaturgul şi epoca sa”.

Ca o linie de forţă la care se raportează anticii – viaţa, într-o multitudine de dimensiuni al căror numitor comun este : fatum, destinul, soarta.

Impactul destinului în viaţa grecilor antici era covârşitor, pentru că el, anevoie putea fi schimbat – de aici tragismul personajelor. Decurgând din aceasta, sufletul omului este esenţa, este persoana reală şi veşnică.

Urmărind traiectul eroilor şi îndeosebi al celor euripidieni, nu poţi să nu constaţi tragismul acestora care se înscrie în destinul lor în mod implacabil.

Traducătorul ne conduce prin patria tragediei antice, prin Hellada, să-i întâlnim pe titanii genului. E vârsta de aur a dramaturgiei.

În 480 î.d.Hr., în insula Salamina vede lumina zilei Euripides – cel de-al treilea poet tragic, care avea să aducă dramaturgia pe culmile cele mai înalte. Zece ani mai târziu, avea să se nască Sokrates.

Aristoteles l-a caracterizat pe Euripides drept „cel mai tragic dintre poeţi” (Aristoteles, „Poetica”, XIII, 1453 a 29).

Format la şcoala filosofică a lui Anayagoras din Klazomenai, pe care o vor frecventa şi Perikles şi mai târziu Sokrates, Euripides îşi continuă perfecţionarea în sporturile antice, în pictură, pentru ca în cele din urmă să se dedice teatrului.

Euripides, graţie îndeletnicirii sale timpurii cu pictura, împinsă aproape până pe treptele măiestriei, a dobândit o vedere picturală, cu înclinare subtilă spre amănuntele pitoreşti, care s-a manifestat în descrierile de personaje şi de natură” – ne spune traducătorul, în prezentarea preliminară.

Cei doi străluciţi predecesori Aischylos şi Sophokles vor avea o înrâurire benefică asupra tânărului Euripides şi-i vor împlini personalitatea.

Abia împlinise 25 de ani când una din piesele sale, „Fiicele lui Pelias” – câştigă un premiu la concursurile de teatru organizate la Atena.

În 442 – ne lămureşte traducătorul, „Euripides primeşte consacrarea publică : locul întâi la festivităţile dramatice ale anului.”
(Tabel cronologic).

Tot din Tabelul cronologic aflăm numele tragediilor sale : „Acestea, în ordine alfabetică, sunt următoarele : Alkestis, Andromacha, Bakchantele, Cyclopul, Elektra, Fenicienele, Hekabe, Helena, Herakles, Heraclizii, Hyppolytos, Ion, Iphygeneia la Aulis, Iphigeneia în Taurida, Medeia, Orestes, Rhesos, Rugătoarele, Troienele. Am înserat în tabelul cronologic numai operele ale căror date au fost acceptate de critica modernă, spune traducătorul.

Despre monumentala operă dramatică a lui Euripides, traducătorul mai spune : „Clădită pe un tărâm de hotar, între veacurile statului-cetate (polis) şi cele ale statului cosmopolit, elenistic, opera lui Euripides a avut în curgerea timpului o soartă schimbătoare, când favorabilă, când potrivnică. Gilbert Murray notează cu umor că îndeobşte dramaturgul ’a fost iubit de poeţi şi dispreţuit de critici’. Probabil că primii i-au depăşit mai lesne contradicţiile, pe când ultimii s-au întrecut să i le scoată la iveală. Dar amploarea personalităţii lui poate să fie evaluată mai bine ţinând seama de fundalul epocii pe care poetul adeseori a oglindit-o.” (p. 7).

În statul democratic atenian din vremea strategului Perikles, artele şi literatura ajung la desăvârşire. Tumultul existenţial, nu întotdeauna lin şi drept, în care stăruie concepţia deterministă, se preface-n opere care vor deveni nemuritoare. ”Atena atrage magnetic arhitecţi, sculptori, pictori, filosofi, istorici, acoperindu-se cu strălucirea epocii de aur” – spune tălmăcitorul. (p.8).

Însă ca în orice stat, luptele intestine se intensifică, determinând mai târziu declinul statului. În 431, izbucneşte războiul dintre Atena şi Sparta, un conflict fratricid pentru hegemonie, care va dura 27 de ani.

Schelăria statului democratic se clatină. Dar paralel cu transformările politice şi economice, asistăm la o transformare a sufletului cetăţii, a esenţelor sale intelective, redată magistral în operele sale de cronicarul istoric Thukydietes.

De asemenea, filosofia vremii avea să-i modeleze gândirea, prin străluciţii ei reprezentanţi : Xehophanes din Kolophon, ctitorul şcolii eleate, Anaxagoras din Klazomenai, căruia i-a fost ucenic, sofistul Protagoras, reprezentant de frunte al iluminismului atenian. Şi, nu în ultimul rând, Sokrates.

Despre această înrâurire a filosofilor în opera lui Euripides, comentează traducătorul : „Întâlnirea cu filosofii i-a adâncit lui Euripides melancolia firească. El nu face parte din ’rasa puternică a geniilor voioase’ (Paul Decharme, Euripide et l’esprit de son théatre, Paris, 1893, p.8). Brutalitatea vieţii, participarea la durerile altora, propriile înfrângeri (în căsnicie sau în teatru), declinul patriei şi cruzimile războiului au făcut din poet un cugetător singuratic. Se pare că avea în insula Salamina o peşteră deschisă spre mare unde, neatins de freamătul oraşului, se retrăgea zile în şir pentru a medita şi a scrie.

Biografii îl caracterizează prin epitete ca grav, încruntat, mohorât. Busturile antice, îndeobşte cópii din perioada romană, îl reprezintă cu o figură nobilă, inteligentă, parcă uşor obosită de gânduri şi umbrită de o bunătate tristă.” (p.11).

De asemenea, despre portretul moral al lui Euripides este consemnat : „Euripides nu a fost un cetăţean ideal, după vederile epocii sale. Nu s-a zbătut să i se încredinţeze funcţii publice, politice sau militare. S-a confruntat prea mult cu ideile, pentru a se mai putea face cunoscut ca orator, diplomat sau militar. Era ceea ce se cheamă, de la o vreme încoace, un intelectual; el era, de altminteri, agonisitorul unei mari biblioteci. Aportul minţii lui se cade a fi urmărit atât în domeniul ideilor, cât mai ales în cel al excelenţei artei sale.

În problematica socială, dramaturgul se profilează, peste secole, ca un spirit înnoitor. El ţine cu hotărâre partea celor oropsiţi. Între oamenii de stirpe aleasă şi cei cu părinţi obscuri şterge deosebirile : ’nobili şi nenobili, noi suntem cu toţii dintr-un acelaşi neam’ (Alexandros, fragm. 52), ideal comun cu cel al unor Montesquieu şi Rousseau. Adevărata valoare umană este de ordin moral : omul cinstit este nobil, cel necinstit nu este, chiar de s-ar trage dintr-un tată mai înalt decât Zeus’ (Dyktys, fragm. 326). Selecţia fruntaşilor trebuie făcută numai pe temeiurile valorii şi ale competenţei : ’N-aş alege capul ţării, nici mai-marele armatei/ după naştere sau bunuri, căpetenia de oaste/ trebuie să aibă numai meritul înţelepciunii.’ (Iphigeneia la Aulis, v. 368 şi urm).

Atitudinea morală a omului Euripides răzbate din tragediile sale, aşa cum explică traducătorul : „Într-o vreme, când la Atena se iscau controverse în legătură cu conceptul de citadin (asteion), sinonim cu om instruit, şi cel rustic (agroikon), Euripides creează personajul ţăranului din tragedia Elektra, blând, temător de zei şi generos. Zugrăvind trăsăturile acestui ’plugar şi bouar’, soţ al prinţesei Elektra, poetul suie omul din popor pe aceeaşi treaptă cu eroii tragici. Candoarea sufletului simplu este exaltată şi de Corul din Bakchantele (v. 427 şi urm.) : ’Păstrămu-ne mintea şi inima/ cât mai departe de semenii/ plini de trufie!/ Fie-ne pururi pildă/ poporul de rând, smerit în păreri şi în fapte’.

Atitudinea poetului faţă de sclavie a fost de-a dreptul surprinzătoare. Un secol mai târziu Aristoteles încă va mai susţine că natura îi zămisleşte pe unii oameni liberi, iar pe alţii sclavi. Euripides şi-a exprimat compasiunea faţă de starea acestora din urmă, i-a observat, le-a preţuit înzestrările – cinstea, fidelitatea, inteligenţa – şi le-a dat viaţă în dramele sale, făcându-i să vorbească deopotrivă cu stăpânii, să se exprime aforistic, ori să-şi depene ’filosofia’. În Medeea, servitoarea sclavă rosteşte prologul tragediei, parte încredinţată cel mai adesea de Euripides unui personaj divin. Alkestis, din drama omonimă, luându-şi rămas bun în pragul morţii de la slugile casei, este o pildă de purtare generoasă cu cei asupriţi. Piesele pierdute Alexandros şi Archelaos se pare că adânceau analiza destinului sclavilor.” (p.12).

În sfârşit, despre atitudinea sa în ceea ce priveşte femeile, personaje ale tragediilor sale, iarăşi, traducătorul aduce lămuriri preţioase : „În teatrul lui Euripides un spaţiu larg este hărăzit personajelor feminine, dar părerile sale despre femeie se arată, la o vedere superficială, contradictorii. A fost declarat misogin, pe temeiul aserţiunilor răutăcioase ale autorilor de comedii, mai ales ale lui Aristophanes ( în Sărbătorile Demetrei, de pildă), şi pe temeiul însumării mecanice a unor citate în care atacă femeile. Dar nici un alt autor din antichitate nu a investigat mai mult ca Euripides psihologia şi psihopatologia feminină. El a început să exploreze un domeniu vast, aproape necunoscut în vremea lui, şi a plăsmuit o galerie de prototipuri impresionante. S-a remarcat de timpuriu că eroinele lui sunt mai puternice şi mai izbutite decât eroii. Unii critici moderni n-au pregetat să le împartă, după tipicul ştiinţelor naturii, în clase. Astfel, ei disting ’fecioarele martire’ (Iphigeneia, Makaria, Polyxene, Kasandra), ’femeile ucigaşe din dragoste’ (Medeia, Phaidra, Sthenoboia, Aerope, Klytaimnestra), ’soţiile virtuoase’ (Alkestis, Laodameia, Euadne, Andromacha) etc. Nu putea să fie misogin autorul care a vrut să reabiliteze onoarea Helenei în drama omonimă, înfăţişând-o neprihănită pe cea mai compromisă femeie a legendelor. În alte locuri emite opinii feministe avant la lettre : ’Din tot ce este înzestrat cu suflet şi gândire, femeile sunt soiul cel mai oropsit’. (Medeia, v. 230-31). Astfel, se vădeşte a fi întemeiată părerea lui G. Murray, anume că Euripides ’preţuia şi studia femeile pe care cercul lui Sokrates le ignora, iar Perikles le sfătuia să rămână în gineceu’. (Gilbert Murray, A History of Ancient Greek Literature, London, 1917, p.262).

Euripides a dat viaţă lumii legendelor Atenei în tragedii ca : Heraklizii, Hippolytos, Erechtheus, Theseus, Rugătoarele).

Faţă de patrie el avea următoarea poziţie : „ Faţă de patrie, consideră el, cetăţeanul este dator să i se supună şi să i se dăruiască până la jertfa totală, aşa cum face Iphigeneia, care se lasă junghiată pe altarul intereselor obşteşti ale grecilor. Fecioara, conştientă de înalta ei misiune, îi spune mamei sale, Klytaimnestra : ’Nu doar pentru tine m-ai născut, ci pentru toţi hellenii’. (Iphigeneia la Aulis, v. 1386). (p.13).

În privinţa patriotismului, Euripides s-a exprimat despre acest simţământ în tragedii ca : Andromacha, Hekabe, Rugătoarele, Troienele) şi, spune traducătorul, este vădită o „neabătută opţiune pacifistă”.

Ilustrativ este şi următorul apel din Rugătoarele : „O muritorilor nefericiţi, de ce vă înarmaţi cu lănci şi vă ucideţi între voi? Opriţi-vă. Destul v-aţi războit! Păstraţi-vă cetăţile în pace, lăsaţi-i şi pe alţii să ’trăiască’-n pace. Atât de scurtă este viaţa! Cercaţi să o străbateţi cât mai lin, departe de primejdii!” (v. 949 şi urm.).

Tragedia Troienele, în care este deplânsă soarta captivelor de la Troia, reprezintă cel mai viguros act de acuzare al războiului din literatura antică. În această capodoperă, scrisă, se pare, sub impresia masacrării de către atenieni a locuitorilor insulei Melos, poetul tragic ia apărarea învinşilor, iar motivaţia cuceritorilor greci la Ilion este prezentată ca o poftă brutală de dominare şi nimicire.

Deasupra ţelurilor Atenei şi ale Helladei, Euripides s-a ridicat, printr-un efort de generalizare, în sfera intereselor umanităţii. ’Întreg văzduhul este deschis zborului vulturilor, pământul întreg este patria omului generos’ (fragm. 1034). Îmbinarea patriotismului cu umanitarismul este o mostră a modului său complex de gândire.” (p.14).

Scrierile tragice ale lui Euripides abundă de idei morale, filosofice şi religioase. În piesele lui scapără maxime celebre în toată antichitatea.

Dar, conclude Alexandru Miran în prefaţa despre „Dramaturgul şi vremea lui” – valoarea tragediografului trebuie căutată mai ales în creaţia sa artistică, în contribuţia lui la dezvoltarea teatrului: „În ciuda ideilor sale provocatoare, sau poate tocmai datorită acestora, Euripides trebuie că şi-a fascinat spectatorii încă din timpul vieţii, iar faima lui s-a răspândit în toată Hellada. Se spune că, după dezastrul militar din Sicilia, prizonierii atenieni erau puşi în libertate dacă ştiau să-i recite versurile. Cât priveşte înfrângerile sale la concursurile tragice, acestea au fost compensate de influenţa sa crescândă în secolele următoare.

Participând prin opera lui la edificarea unui nou tip de om, Euripides a triumfat după moarte. În epoca elenistică a fost considerat, alături de Sokrates, cel mai mare animator spiritual al Greciei. Teatrul lui de observaţie şi de caractere, în care oamenii se înfăţişează ’aşa cum sunt aievea, nu aşa cum s-ar cuveni să fie’ (Aristoteles, Poetica, XXV, 1460 b, 33-35), a devenit un model, mereu imitat, dar niciodată întrecut. El a contribuit la formarea noii comedii attice a lui Philemon şi a lui Menandros. Eroii lui patetici au evoluat în magnifice amfiteatre de piatră, înălţate pe teritoriul vast al culturii elenistice. Sculptorii şi pictorii i-au figurat personajele. Oratorii citau din versurile lui de la tribune. Felurite şcoli filosofice şi-l anexau ca precursor. Admiratorii săi nu-şi cruţau entuziasmul : ’Dacă aş fi încredinţat că morţii îşi păstrează conştiinţa „în Hades” m-aş spânzura ca să-l întâlnesc pe Euripides’, declară Philemon. A bântuit la un moment dat o adevărată modă Euripides, încât fervenţii săi au fost luaţi peste picior în comedii cu titluri ca Fanaticul lui Euripides (Phileuripides). Loukianos din Samosata relatează cu vervă ironică despre tulburarea stârnită la Abdera de reprezentarea dramei Andromeda de Euripides. Toată populaţia, cuprinsă ca de un straniu delir, a rătăcit prin oraş luni în şir, declamând şi cântând părţi din piesă. Abia la căderea iernii, o dată cu primele îngheţuri, s-a potolit ’această boală ciudată’. (Din : Cum trebuie scrisă istoria, în volumul Lucian, Scrieri alese, traducere de Radu Hâncu, Bucureşti, ESPLA, 1959, p.25).” (pp.16-17).

E superfluu, cred, să amintim reacţiile posterităţii, de-a lungul mileniilor. Cert este că, şi astăzi Euripides este în programa didactică a şcolilor, iar copiii de ieri, de azi şi de mâine se vor delecta cu aceste creaţii nemuritoare.

Iată ce spune traducătorul în această privinţă : „La Roma, dramaturgul a fost imitat în tragediile unor Ovidius şi Seneca, iar comedia latină a primit de la el influenţe îndepărtate, prin mijlocirea noii comedii eline. Mai târziu, un autor necunoscut şi-a însuşit cel puţin un episod din Bakchantele pentru a-l insera într-o dramă creştină : Patimile lui Hristos.

Înflorirea teatrului din Renaşterea europeană a fost favorizată de studierea modelelor greco-romane, mai ales ale celor euripideice. Pe urmă, în Franţa, Euripides i-a inspirat pe Corneille şi pe Rotrou. Tânărul Racine îl citea cu pasiune în elină în singurătatea de la Port-Royal, iar cele mai desăvârşite tragedii ale lui s-au numit Andromaque, Iphigénie, Phèdre. Secolele XVIII şi XIX au preţuit ideile poetului. Unii l-au numit Voltaire al Greciei antice, alţii l-au apropiat de Shakespeare şi de romantici (Shelley, Byron) cu care are în comun amestecul genurilor, intrigile complicate, acumularea de violenţe şi efluviile de poezie. Subiectele dramelor sale au fost valorificate în muzica de operă prin lucrările compozitorilor Rameau, Gluck, Cherubini, Richard Strauss, Bentoiu etc. Goethe, care a creat un strălucit remarke după Iphigeneia în Taurida, şi-a exprimat de multe ori admiraţia faţă de autorul modelului său antic. Ca un alt phileuripides modern, poetul de la Weimar se întreabă : ’Oare au produs toate naţiunile lumii până astăzi un singur dramaturg vrednic să-i ducă papucii?’ (Goethe, Tagebücher ( Însemnări zilnice), 1831, noiembrie 22).

În literatura română, Dan Botta, în drama sa Alkestis reia mitul antic al dragostei dublat de sacrificiul morţii, temă folosită frecvent de Euripides.

(…) Opera tragediografului, mereu actuală, emoţionează atât la lectură, cât mai ales la reprezentare. Dramele lui se întruchipează în cadrul solemn al festivalurilor desfăşurate în amfiteatre antice, de pildă la Epidauros sau la Agrigente, în stagiunile curente ale teatrelor de pretutindeni sau în versiuni cinematografice izbutite. Neirosită de vreme, ci îmbogăţită cu noi înţelesuri, creaţia lui Euripides, sinteză de observaţie, filosofare şi transfigurare poetică, aruncă asupra lumii moderne luminile şi umbrele sale.” (pp.17-18).

Este ştiut că, onoarea, datoria, constituie pentru atenian valoarea de căpetenie, valoarea supremă a eroului thessalian în virtutea căreia, le sacrifică pe toate celelalte. Astfel, a nu-i primi pe oaspeţii ce-ţi bat la poartă, vădeşte un semn de ocară, o decădere şi simţul civic are de suferit.

În tragedia Alkestis, rege în Pherai, deşi îndoliat după soţia lui credincioasă, nu pregetă să-l ospeţească pe Herakles, în palatul său, fără a-i pomeni de nenorocirea care s-a abătut asupra sa. „Antistrofa 2 : Astăzi, de asemenea, larg a deschis/ porţile casei sale/ şi-a găzduit, cu pleoapele umede,/ un străin, în vreme ce noi plângem/ peste trupul preascumpei sale soţii,/moartă-n palat adineauri./ Marilor suflete le este sortit/ să-şi înăbuşe pururi durerile./ Drepţii au parte de darul înţelepciunii./ Noi cu tărie credem/ că pe omul cucernic îl ajută norocul” – spune personajul colectiv Corul.

Motivul predestinării este rostit de tatăl lui Admetos, Pheres : „Noroc sau nenoroc e datul tău, spre care eşti născut” (p.74).

Cu rol de personaj colectiv, omniprezent, Corul tragic, aşezat anume, nu mai părăseşte scena, urmărind desfăşurarea acţiunii dramatice. Personajul numit Corifeu are rolul de comentator al evenimentelor, fără a interveni însă, în destinul personajelor, ci creionând, subliniind, punctând, prin reluările lui, dramatismul scenelor sau al caracterelor. El ţine loc şi de bocitoare, însoţind cortegiile funerare.

În gura doicilor, a sclavilor sunt puse formulări aforistice, meditaţii asupra vieţii stăpânilor. Ei sunt totodată, alături de Corifei, comentatorii acţiunii, cei care vestesc, aduc sau duc ştirile, persoane de încredere în casa stăpânilor, care văd şi ştiu tot, dobândind în felul acesta experienţă, cunoaştere, înţelepciune, temere de zei, cumpătare. Corul se alătură acestei voci singulare şi preia ştirile, amplificându-le, dându-le adevăratul înţeles.

Acest impozant volum ilustrează spiritul nesecat de cunoaştere a unei lumi fascinante, apuse, dar nu pierite definitiv, pe care minţile luminate ale unor dramaturgi, filosofi, poeţi, le-au recompus din cioburile unor vitralii ce nu-şi vor pierde niciodată strălucirea.

La aceasta se adaugă şi efortul celor care le-au tălmăcit pentru ca lectura acestor capodopere să ne fie accesibilă.

Munca lor jertfelnică de scribi sacri, dusă de cele mai multe ori, până la sacrificiu, aplecaţi pe coala albă, nu a fost cu nici un preţ răsplătită.

Răsplata ar fi ca noi să o receptăm, cu smerenie, cu respect şi consideraţie.

Cutezanţa traducătorului de faţă stârneşte, nu numai admiraţie, dar şi o anume veneraţie. El ne-a creat puntea trainică de legătură dintre trecut şi prezent, între civilizaţii apuse şi cele prezente, punte împinsă până în viitor, pe care pot trece, cu pas sigur, împătimiţii Cuvântului.

Volumul constituie o izbândă a Cuvântului, a minţii, a cunoaşterii, care transgresează spaţiul şi timpul, într-un spaţiu nemărginit, în care spiritul hălăduie liber şi care ne oferă o viziune asupra lumii, la modul mitologiei elene, calată pe seninătatea anticilor greci asupra sorţii. Cu excepţionale corespondenţe în originalul străin, dar şi cu originalitatea expresiei româneşti, traducătorul, mişcându-se familiar în spaţiul antichităţii ne-a oferit o lirică fascinantă nutrită din puterea magică de a seduce a poeziei care dobândeşte culoarea şi gustul eternităţii.

Lucian Blaga spunea : „Despre arta traducerilor în domeniul poeziei nu se poate spune decât atât . un text de tradus trebuie să devină un pretext de creaţie”.

Prin efortul acesta supraomenesc, de câteva decenii, se poate spune că traducătorul, a intrat definitiv în galeria celor care şi-au câştigat, prin creaţia lor, cununa biruinţei.
*

Când am primit în dar volumul masiv „Euripide – Teatrul complet”, am fost, pe drept cuvânt, impresionată. Cartea(1320 de pagini!) impunea respect şi smerenie dar am simţit şi un soi de nevrednicie din parte-mi, pentru că, puţinele mele cunoştinţe, rămase, vai! De pe timpul liceului şi completate, sporadic, prin câte o reprezentaţie la radio sau la TV, privind monumentala tragedie greacă, atât de magistral scrisă de corifeii ei, cât şi de măiestria traducătorilor, care mi-au luminat cunoştinţa – se dovedeau nu numai insuficiente, dar şi, ridicol de sărace.

Un lucru mă salva : dragostea mea constantă pentru teatru, pe care l-am văzut, auzit, jucat, în toţi anii aceştia, chiar dacă, în calitate de actriţă amatoare, absolventă a Şcolii Populare de Artă şi apoi făcând parte din echipa „Teatrului Nostru”, condusă de actorul şi regizorul Lucian Temelie, echipă transformată, după 1989 în teatru profesionist, numit „Trianon”.

Cu toate acestea, a mă apropia de tragicii greci însemna un curaj (inconştient!) şi o sfială aproape mistică. Câteva luni bune, am stat deoparte adulmecând, amuşinând cartea, apărută în condiţii grafice excelente, dezvelind-o de folia ei protectoare şi mângâind-o ca pe o fiinţă vie. Era ca o delicatesă, ca un tort supraetajat, cadou de nuntă sau un superb tort onomastic la o aniversare rotundă, care-mi stârnea simţurile, dar nu voiam să mă înfrupt deocamdată din el, ci să-l degust, linguriţă cu linguriţă, pentru a nu pierde nimic din savoarea, dulceaţa şi aromele lui unice.

Aparatul critic, notele, comentariile, prefaţa, aceste instrumente, mi-au fost cât se poate de utile ca să pot pătrunde o lucrare de o asemenea anvergură. Ele mi-au servit ca să mă familiarizez cu atmosfera, cadrul, particularităţile epoci de glorie a culturii universale, rămasă peste milenii la o asemenea înălţime încât şi astăzi rezonează în inima uriaşă a planetei, dând mărturie despre o civilizaţie strălucită, din care mii de scriitori, dramaturgi, muzicieni, pictori şi poeţi şi-au găsit izvorul, potolindu-şi setea de cunoaştere.

Pe de altă parte mă intimida nespus faptul că piesele, în traducerea lui Alexandru Miran fuseseră jucate de cele mai prestigioase teatre din ţară şi de peste hotare (una, Bakchantele – o văzusem recent în montarea teatrului Naţional „I.L.Caragiale”- Bucureşti) şi despre ele scriseseră, de asemenea, cu mult discernământ şi profesionalism, critici de teatru şi film, condeie remarcabile. Ce aş fi putut eu să adaog? Aveam sentimentul că totul s-a spus, de multă vreme şi mă trezisem multe prea târziu (sau mă născusem multe prea târziu?) – după ce expresul plecase din gară. Alergam cu gândul printre şinele paralele ca să-i disting măcar silueta strălucitoare şi suplă, fantomatică, pierzându-se parcă, după linia orizontului şi eu rămânând cu ochii scurşi şi mâna fluturândă, un mic punct nemişcat, ca în visele mele de noapte, destul de frecvente, când se face că pierd trenul, alerg, alerg în urma lui, şi desigur îl pierd, după eforturi aproape ucigătoare.

Ulterior aflasem şi cum se apropiase Alexandru Miran de cultura hellenică din cartea doamnei Annie Bentoiu „Timpul ce ni s-a dat”, vol. I – Editura Vitruviu, 2000 şi vol. II, Editura Vitruviu, 2006, pe care le studiasem recent.

Având o deschidere atât de mare în lume şi atâţia devoţi, chiar şi astăzi, teatrul antic demonstrează, a nu ştiu câta mia oară în plus, că valorile civilizaţiilor apuse, sunt eterne.

Mulţumesc Domnului că am avut şansa să mă îmbogăţesc astfel în cunoaştere.
Galaţi, 1 mai 2007

CEZARINA ADAMESCU

_________________________

01 Iulie 2008 – ARTUR SILVESTRI: „PERPETUUM MOBILE (PIESE IMPROVIZATE PENTRU VIOLONCEL ŞI OBOI)“, Editura Carpathia Press (Const. Miu)

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.” (Belle qui tient ma vie, p. 7). Proza aceasta este concepută ca metatext, scriitorul-creator fiind el însuşi personaj: „Privise lung către mare, peste terasa pustie unde alesese să se odihnească, să-şi bea cafeaua de după-amiază şi să scrie (…) Luă stiloul de pe masă (…) şi începu să scrie…” (p. 7, 8). Pentru scriitorul-creator, notarea senzaţiilor ca şi a imaginilor percepute este asemănătoare cu schiţele pictorului, iar metamorfozarea lor în operă literară are ceva enigmatic: „Începuse să le noteze în caietul unde, la fel ca şi pictorii de odinioară care îşi făceau caietul de schiţe ca să folosească vreodată ceva (…) ceea ce credea că apare de la sine şi se naşte (…) poate enigmatic.” (Mesagerul, p. 30).

Stările sufleteşti nedefinite sunt însoţite de o muzică lăuntrică. Numai un spirit elevat – aşa cum este scriitorul – protagonistul din Fugit nox – poate percepe o asemenea realitate: „Încercă să-şi amintească versurile preferate şi reţinu, după o vreme, doar melodia lor legănată (…) Apoi, i se păru că începuse să le audă (…) nu reuşi să-şi dea seama de unde venea muzica aceea de flaute (…) Acum ajunsese să o asculte mai atent şi să o distingă în zumzetul sunetelor întâmplătoare ce veneau de pretutindeni. Părea că se adunaseră undeva flaute diferite…” (p. 11).

În Perpetuum mobile, pasajele descriptive plasează realul la marginea imaginarului, încât se conturează o lume stranie: „…în Golf, luna era plină, stranie (…) O priveau cum se apropie, fascinaţi de forma ei perfectă şi de mărimea ei neobişnuită de parcă distanţele s-ar fi apropiat, ori o altfel de realitate i-ar fi înconjurat deodată. Lumina însăşi începuse să capete o irizare stranie, mai bine zis, o concreteţe anumită şi o consistenţă inexplicabilă.” – s. n. – (Arătarea zeului, p. 14). Dincolo de impresia unui déjà vu, imaginile sunt în aşa fel înfăţişate, încât graniţa dintre imaginar şi real este estompată, unul glisând în celălalt, şi invers: „O mai văzuse şi altădată, această lumină (…) Poate odinioară, demult, într-un trecut care i se părea tot atât de imaginar ca şi vieţile anterioare, pe care, cândva, le va fi trăit (…) Undeva, la depărtare indefinită, străluceau luminile pâlpâitoare, ca nişte lumânări, ale unui sat ori ale unui oraş. Lumini să fi fost? Ori torţe? Ori lumânări? Şi ce adunare de oameni şi de case nevăzute, dar poate doar bănuită, să fi fost aceea?” (p. 14).

Dar nu numai imaginile, ci şi sunetele sunt stranii. Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea perpetuă, devine animat, venind parcă dintr-o realitate paralelă. Aşa se întâmplă în Semne de nisip: „Dar peste câteva fracţiuni de secundă – fără să-şi dea seama dacă începuse de mai demult sau poate revenise într-o cu totul altă realitate decât cea pe care o trăise ori poate o închipuise – auzi cum vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită, mişca toate acele mii de pălării de pânză…” – s. n. (p. 18).

În Cuvântul înainte la Perpetuum mobile, Artur Silvestri dezvăluie că epica acestui volum „arată o anumită percepţie a timpului” (p. 6). În cartea de care ne ocupăm, sunt detectabile două categorii temporale: una exterioară – târziul înserării, care face ca proporţiile să fie percepute deformat ( „…era târziu, începuse să se însereze. Poate soarele sângeriu, îndepărtat, alungind umbrele în aşa fel, încât totul părea să capete alte dimensiuni, să-l fi înşelat şi să-l fi făcut să-şi piardă sentimentul timpului care trece.” – Cuvinte din dicţionar, p. 23) şi alta interioară – ora misterioasă, când dominant devine straniul, indefinitul: „Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci.” (Fery-boat, p. 16). Datorită acestei categorii temporale, thanatosul este cel care se insinuează, imaginea (sau imaginarul închipuit ca realitate) convertindu-se într-una a eului asaltat de gândul morţii: „Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul, într-un triumf al morţii…” (p. 16).

Spaima – sora bună a Thanatosului – este surprinsă cum se insinuează în forul interior al protagonistului din Apocalipsa, după Antim, fiind pusă în legătură cu un timp al diluviului: „Ploua demult, de câteva ore (…) Prin sticla ferestrelor (…), ploaia se vedea stranie şi îndepărtată şi aproape ireală, ca o cădere continuă de perdele de ape, rotindu-se de sus în jos (…) Spaima. Se ivise treptat şi fără să i se bănuiască pasul uşor, aşa cum este pasul unui fur, când se apropie, la adăpostul nopţii. Întâi o presimţire în apăsarea din piept, (…) nod aşezat în gât fără motiv, senzaţie de sfârşeală, ca şi cum nimic nu ar mai fi fost posibil şi nimic nu se mai putea face de aici înainte.” (p. 20).

Prof. Dr. CONST. MIU

__________________________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s