31 August 2009 – Arhimandrit Timotei Aioanei: „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor“, Ed. Muşatinii, 2008 (Angela Furtună)

Cartea Arhimandritului Timotei Aioanei, „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor” (Ed. Muşatinii, Suceava,  2008), apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, este o bijuterie şi o minune editorială, un obiect de artă de colecţie şi o operă  de literatură  memorialistică de ţinută. La reuşita sa a participat cu grafică sora Simona Bucan de la Mănăstirea Stavropoleos, iar coperta este furnizată de pictorul Vasile Ilucă – Vedere generală cu biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – la Rădăşeni, 2001.

Prin această carte, şi aproape că fără o intenţie literară, ci mai mult enciclopedist localist-cronicărească, s-a născut, totuşi, un scriitor veritabil, ce vine pe filonul tradiţiei marilor povestitori şi cronicari moldavi. E o certitudine că la anul două mii nouă, în ziua de cincisprezece al lui ianuarie, un condeier hăruit, exersat deocamdată în hamurile prozei scurte, izbucneşte la Lumină, trăgând mai departe către glorie ţinutul predestinat al Fălticenilor, ce îi dăduse culturii române, înainte, pe Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban şi încă atâţia alţii. Miza evocatoare a ţinutului rădăcinilor este una morală, scriitorului potrivindu-i-se hlamida abordării est-etice a încleştării cu literatura:  „Fălticenii, cu ani în urmă, era un loc în care oamenii trăiau frumos, comunicau, se cunoşteau, vorbeau între ei şi se bucurau măcar la o simplă întâlnire” (p.215). Menţionând aceasta, situăm de fapt, prin perspectiva dualităţii etic-estetic, atitudinea autorului faţă de civilizaţia contemporană ce este dominată de consumerism şi post-modernitate, sinonime cu disoluţia omului spiritual şi îndepărtarea omenirii de Dumnezeu.

Lansarea cărţii a avut loc pe 15 ianuarie 2009, în Sala de Arte „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera” din Suceava. A fost un eveniment de spiritualitate românească autentică, situându-se în epicentrul unui moment istoric remarcabil ce se construieşte în ultimele luni. Astfel, la Crăciun, am organizat împreună cu Parohia Romano-Catolică a Bucovinei din Suceava o lansare a volumului „Fratelui meu din exil – Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir”, Ed. Galaxia Gutenberg, 2008 (carte susţinută de Institutul Cultural Român prin Proiectul Cantemir), celebrând şi 135 de ani de la naşterea Msg. Ghika şi susţinând conferinţa „In Memoriam Vladimir Ghika – 135”. Msg. Ghika, se ştie, a fost botezat creştin-ortodox, după care a trecut la catolicism „pentru a deveni un mai bun ortodox”, iar Vaticanul derulează în prezent procesul de beatificare a sa. Tot anul trecut, s-au celebrat 200 de ani de la naşterea Arhiepiscopului Andrei Şaguna, şi se împlinesc 145 de ani, în 2009, de la înscăunarea sa ca Arhiepiscop al Mitropoliei Ardealului, ambele evenimente fiind celebrate şi de către noi. Născut catolic, dar trecând ulterior la ordodoxie şi hirotonit ortodox, Andrei Şaguna s-a dovedit a fi, repede, un întemeietor, un ctitor de şcoli ortodoxe şi un protector al învăţământului în limba română, „un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a desţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă”. Un simpozion dedicat lui Andrei Şaguna în ziua de 23 ianuarie pune în discuţie, prin prezenţa multor oameni de cultură,  importanţa scolastică a acestei personalităţi, ca şi amorsarea unei teme necesare societăţii civile: „învăţământul românesc, între tradiţie şi înnoire”, printr-un work-shop axat pe felul cum va reînvia cultura română în proiecţia europeană a diversităţii şi multiculturalităţii, prin modele demne de urmat şi care trebuie să fie predate tinerelor generaţii.

Bucovina este, astfel, prin lucrul numeroaselor personalităţi ce dăruiesc cultură şi susţin cultura, un domeniu privilegiat, în care România şi românismul se construiesc şi printr-o spiritualitate iudeo-creştină înfloritoare, centripetă spre inima sa profundă, ca un summum de exiluri interioare şi exterioare ce culeg şi readuc acasă, ca pe izvoare vindecătoare, numeroase conştiinţe de creatori şi de fii risipitori.

Celebrând aceste figuri ilustre ale spiritualităţii româneşti, Biblioteca Bucovinei adaugă  în peisajul bucovinean o dimensiune de românism blând şi ziditor, ancorat în universalitate. Acesta este şi contextul evenimenţial în care se înscrie, precum în acel edenic ţinut natal, ţinut al livezilor nesfârşite”, lansarea cărţii Arhimandritului Timotei Aioanei.

Desemnat de Grigore Ilisei, prefaţatorul cărţii, ca „un cronicar al inimii”, autorul dovedeşte că vocaţia isihastă este profundă la un vizionar ce investighează, într-o proză bântuită de o tahicardie jurnalistică angelică,  toposuri ale sacralităţii: natura-leagăn, şlefuită de ochiul interior purificat, sufletul omenesc ars de focul rugăciunii pentru a fi apoi încrustat cu podoabe, inima îndumnezeită de meditaţia sacră, mintea purificată de bucurie, inima domolită de mângâierea Cuvântului sacru, descoperirea oamenilor blânzi de altădată, care, precum pietrele îndelung şlefuite de o apă curgătoare, au dat la iveală, după o evoluţie personală aproape isihastă, icoane şi nestemate.

Motorul acestei cărţi  nu este alimentat cu combustibilul unui înger căzut, nici cu cel al trăirilor deznădăjduite alcătuite din miez de Ecleziast (şi nu e, oare, Ecleziastul, singura carte permisă din Biblie, prin care se pune în ecuaţie Omul  înainte de a-L descoperi pe Dumnezeu?), fiind totuşi alimentat de o nostalgie primordială: nostalgia după Paradisul pierdut. E, mai întâi, dorul de Rai părintesc, dorul de Tatăl, ca sentiment religios fundamental, iar după aceea este şi dorul după copilăria pierdută, după inocenţa risipită prin cunoaştere şi prin capitalizarea durerii de a fi viu. Marii scriitori pot exprima durerea de a fi viu prin hlamida bucuriei pe care o aruncă peste cuvinte, ca pentru a le ocroti. Şi Timotei Aioanei îmbracă omenescul cu starea de extaz blajin ce transpare din cuvinte de binevieţuire creştină. E, în toate, meşteşugul artistului dăruit, căruia îi prevedem un destin literar remarcabil.

Această carte este gândită  ca un jurnal şi este scrisă intimist-moralizator, pentru a dilua prin exerciţii mnezice o energie auctorială ieşită din comun, şi tocmai de aceea este plină de portrete de oameni şi de sfinţi, de tablouri votive biografice sau imaginare ori ilustru evocative, fiind mai înainte de toate o regăsire a inocenţei ab initio din jurul unui ţinut mirific, al Fălticenilor, asupra căruia autorul proiectează o viziune coerentă tămăduitoare, un biografism reţinut,  o autoreferenţialitate structurantă şi o întreagă mitologie iniţiatică. Toate acestea sunt ingrediente psihanalitice bine administrate realului evocat, dozate cu scopul de a recupera starea paradisiacă. Niciun barometru  constructivist nu i-a lipsit autorului, pentru a genera prin text şi un efect pilduitor, didactic, proiectiv. „Avem nădejdea că într-o zi va fi din nou ca în vremea copilăriei, când toate ni se păreau frumoase şi bune foarte”(p.214), spune Timotei Aioanei, precum fântânarul care ştie că acolo unde sapă este miezul şi că acolo unde este miezul este şi adevărul. Regăsim aici, plasat în axul lumii şi al credinţelor religioase ale adultului, mitul reîntoarcerii la Itaca biografică, după trudă şi multă răbdare, după cazne şi exorcizări, care sunt în egală măsură vindecări şi primeniri ale minţii, ale trupului, ale spiritului şi ale sufletului: un Ulise cu textură monahală se dovedeşte a fi un excelent personaj narator la persoana întâi, iar scenele din viaţa şi luptele sale cu destinul şi cu chemările, din Alaska până la Athos, şi mai ales de la un sfânt la altul, de-a lungul  salbei de podoabe ale ortodoxiei moldave sunt înconjurate de halouri de iluminare şi revelaţie cristică. De altfel, scenele cele mai intense din carte sunt furnizate de relatarea cu dichis a ritualurilor de sărbătoare creştină din viaţa satului de altădată, sau relatarea şi înfăţişarea personalităţii, momentelor şi rolului unor oameni providenţiali. Nevoia de ritualuri şi de laude caracterizează şi apodicticele trăiri ce reiterează cultul pentru armonie şi blândeţe, ducând neîncetat oamenii locului pe drumul şerpuitor ritual dintre casă, biserică şi ţărână: „Aşa era atmosfera în zilele marilor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei. Oamenii se vizitau şi era, parcă, mai multă bucurie. Odată cu trecerea anilor lucrurile s-au schimbat. Foarte mulţi din vatra satului se află departe de casă, printre străini. Armonia de odinioară pe alocuri nu se mai întâlneşte.”

Acest fel de a scrie îi va fi benefic Arhimandritului Timotei Aioanei pentru următoarele sale cărţi, de a căror apariţie nu ne îndoim, pe parcursul unui destin de scriitor veritabil şi prolific. De altfel, cu această carte, ce urmează altor colecţii personale de amintiri, cronici şi meditaţii, Timotei Aioanei se anunţă a fi unul din cei mai interesanţi prozatori cu har, apăruţi în ultimii douăzeci de ani în zona duhovnicească a literaţilor nativi moldoveni. El este un veritabil zugrav al meditaţiei şi al stării de linişte întemeietoare de gânduri bune şi de pace; un mesager în adevăratul sens al cuvântului, pentru că îi aduce cititorului în atenţie faptul că nu poţi aprecia darul prezentului fără a te raporta la trecut şi la uimirea descoperirii Divinităţii în Tot; un pasager ce nu rămâne singur pe calea purificării, ci ţine să ia cu sine martori la iluminarea sa; un spiritus rector printre monahii ce pun ca pavăză oamenilor, dinaintea Răului, cuvântul bine scris şi încărcat de duh. Era nevoie de un condei cult, religios prin vocaţie şi profesie, îmbrăţişând şi scrisul cu o sobră religiozitate descendentă din fascinaţia pentru clasicitate, obsedat de micro-cosmogonia omului ce îl întâlneşte pe Dumnezeu la tot pasul, iar toate acestea să vină în întâmpinarea respectului pentru construirea portretului, pentru alegerea vitraliilor existenţiale zugrăvite, ca şi pentru toarcerea firului narativ. Aş spune că Arhimandritul Timotei Aioanei a sosit la timp în literatura română.

ANGELA FURTUNĂ

__________________

28 August 2009 – Olga Alexandra Diaconu: „Năstrapa nevăzută“ (Olimpia Berca)
Lirica noastră, mai ales în deceniul din urmă, cunoaşte o puternică polarizare: între poezia senzualistă, pe de o parte, şi cea a  recluziunii, a meditaţiei transcedentale, a sentimentului religios. Posiblitatea de a exprima, prin artă, un univers tematic hrănit de religie a constituit, de-a lungul vremii, la noi şi pretutindeni, o preocupare permanentă. Unele dintre cele mai importante opere – din variate ramuri  (arhitectură, plastică, muzică ori litertură) – au găsit  mijloacele expresive potrivite şi au  transmis,  “suflet de la suflet” , bogăţia trăirilor pe care sacrul le  trezeşte.

De un timp, literatura română s-a îmbogăţit cu numeroase înfăpturi de factură spiritual-mistică, ce tind să elimine, după 1990, un gol, pe care anii de prohibiţie şi orientări strict materialiste îl lăsaseră . Cum foarte bine se ştie, însă, calitatea superioară, în sine, a temei nu conferă, neapărat, statut estetic  unui text, adeziunea la valorile religiosului devenind  act artistic doar în măsura în care elanul  e transpus sensibil în limbaj specific.

*

În acest context, voumele publicate, începând cu 1993, de scriitoarea din Iaşi, Olga Alexandra Diaconu (Dreptul la nemurire, 1993; Hora stihiilor, 2003; Ochiul de veghe, 2007; Lumina de pe munte, 2007 şi, recent, într-o apariţie on-line, Năstrapa nevăzută, 2008), caracterizate prin constanţa  cultivării temelor religioase, vădesc, în piesele cele mai reuşite, dincolo de sinceritatea trăirii şi de o temeinică asimilare a Cărţii, capacitate de a comunica, în coordonate esteticeşte valide,  emoţie “mistică“. Faptul se datorează, în mare parte,  atât formaţiei doamnei Olga Alexandra Diaconu (absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii, “Alexandru Ioan Cuza“  din Iaşi), dar şi preocupărilor sale eseistice (v. Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade, Iaşi, 2001), sau înclinaţiei spre cultivarea prozei de idei şi de reflecţie filozofică (romanul Aşteptând să vină un val, 2005).

*

Fără  să  abandoneze, cu totul, aceste aplecări spre teoretizare şi concepte, versurile Olgăi Alexandra Diaconu au, totuşi, preponderent, o tonalitate lirică, într-o cheie vădit elegiacă. Ele dau glas plângerii blânde a făpturii, ce tânjeşte, ce aspiră, cunoscându-şi limitele, spre absolutul divin.  Mai cu seamă în primele volume, eul liric nu se lasă stăpânit  nici  de îndoială, nici de întrebări,  nu cultivă stări de conflict. Se  acceptă o stare de fapt imuabilă: copleşitoarea existenţă a puterii divine, activă în toată alcătuirile Firii. Plenitudinea acestei constatări,  descoperirea  a ceea ce, subtil, unul dintre comentatori numea “o prezenţă prin absenţă “ (v. Ioan Holban, în “Evenimentul de Iaşi“, 2008) o fac pe autoare să exclame : Nu-mi mai rămâne decât contemplarea.

Motivele frecventate de literatura religios-mistică, precum opoziţia terestru-celest, sunt preluate şi de Olga Alexandra Diaconu: Sfâşiată mereu/  între Pământ şi cer/  nu ştiu când plec din mine… Metafore ori comparaţii, extrase, mai ales, din repertoriul lexical al naturii, populează stihurile: … ştiu doar că simt cum pier/ cum devin plânsul/ unei  sălcii pletoase; sau: Mă veţi cunoaşte/  prin iubire/ – doar ea vă este/ Taina Firii/ Iubind/  vă veţi găsi pe voi/  şi de Pământ veţi fi desprinşi/  Ca pomii-n floare veţi fi ninşi… (ambele, din Ochiul de veghe). Aşa se face că vagi reminiscenţe panteiste par să traverseze discursul (să se vadă unele secvenţe din Ochiul de veghe).

*

Volumul Năstrapa nevăzută, aduce, se pare, o schimbare. Treptat, discursul se dezbară de elementele unor religii ori filozofii orientale (semnalate de critică) şi focalizează, în special, relaţia insului, a credinciosului cu Cel Atotputernic. Cele două moto-uri – un citat din Petre Ţuţea şi un fragment din Evangheilia lui Ioan – sunt edifcatoare. Ele afirmă clar o concepţie teocentrică asupra lumii. Adevărul, adică Realul, este Dumnezeu, spune Petre Ţuţea, şi: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru mine şi eu întru Tine…, rosteşte Apostolul Ioan (17, 21).

Gândurile, profunde, pioase, pline de nădejde, ale creştinului se întâlnesc, de data aceasta,  cu elanurile poetului, ale celui la care imboldul  de a scrie e la fel de imperios precum cel al credinţei. Textul devine o ideogramă, unde recunoaştem stările pe care le traversează sufletul evlavios, în contact cu sacrul: Curge poezia, Doamne, prin mine/ ca un fluviu de lumină/  când Te slăvesc/  O las să curgă lin/  pe hârtie,/  poate căldura ei/  mă va face  mai lesne să Te găsesc (Ca un fluviu de lumină). Însuşi titlul, sub care sunt publicate poemele (Năstrapa nevăzută), e semnificativ din acest unghi. Autoarea vorbeşte despre gama de senzaţii,  pe care sufletul neliniştit o străbate, dar şi despre obiecte sau momente din cult: O năframă luminată/ blând în inimă-mi tresaltă/ E năstrapa nevăzută/ ce din raze e ţesută// Un văl tandru de lumină/ mă-nfăşoară şi mă-nchină/ Tatălui şi Cerului/ Maicii ca şi Fiului// Un văl cald ţesut din rouă/ cade când e lună nouă/ ca să-mi aducă aminte/ că am sânge în veşminte/…/ Şi, când fruntea salt în sus,/ dorul meu e de nespus/ Mă tot duce şi mă duce/ până la Iisus pe Cruce// Mă tot poartă şi mă poartă/ lui Christos să-I bat în poartă/ Să mă primescă puţin/ ca să iau pâine şi vin (Năstrapa nevăzută).

Asemenea oricărui creştin, poeta are, în centrul zbuciumului ei, păcatul (adamic: autoarea se identifică, uneori, cu Eva Vechiului Testament): Mai iartă, Doamne o dată/ tot neamul lui Adam/ sunt Eva…

Perpetuarea căderii (în sens biblic), incapacitatea insului trupesc de a o evita, disproporţia dintre dorinţa de a se pocăi, exprimată în pioşenie, rugăciuni şi permanente implorări, şi neputinţa lui în faţa tentaţiei – acestea sunt principalele noduri de conflict, ce dau versurilor o, oarecare, tentă dramatică. Simbolul, de altfel, privilegiat, al  universurilor divine, al divinităţii însăşi, este lumina. Termenul este recurent şi în textele Olgăi Alexandra Diaconu. Lumina sacră licăreşte, ascunsă în profunzimile fiinţei,  şi e alăturată, fericit,  în enunţul poetic, metaforei melcului, misterios şi singur în cochilia lui: Aproape sunt de-acum/ de Tine, Doamne,/ …/ Nu mai am mult şi mă-nfăşor lumină/ cu melcul în spirală mă întrec/ dar tot ca el încetinel alunec/ trăire sunt, dar adumbrită-n cerc/…/ De-s blid ascuns ce se deşiră-n cercuri/ spre Tine în lumină nevigând,/ dezbracă-mă de trup nevrednic, Doamne,/ Lumină să rămân, ascunsă-n gând (Aproape sunt)

Luminii (conotată abstract) i se asociază o figuraţie senzorială, de sorginte vizuală (fapt ce l-am  remarcat, deopotrivă, în  volumelor precedente ale autoarei). Elemente ale peisajului natural (flori, pomi, ape, cer senin), ori fenomene naturale (ploaia, ninsoarea) plasticizează versurile: Avânt eşti, Doamne, Tu/ şi-n suflete, lumină,/ ca să ne speli mereu/ dureri şi vină//

Pierdută  stau/ privind până în seară/ cum se topeşte/ primăvara-n vară// Şi toată sunt/ neauzitul cântec/ de parcă vara/ mi s-ar coace-n pântec// Văd frunzele/ cum îşi desfoaie vălul/ din muguri dând vieţii/ crud obolul/ Văd florile/ cum se deschid la soare/ în sunete ascunse rotitoare…(Pierdută stau).

Stihurile curg cu o anumită lentoare şi cu reliefuri minime. Ele amintesc, uneori, puternic, de rimurile liricii folclorice. Şi la nivel lexical se pot identifica uşor influenţe populare : Lasă Maica să se ţeasă/ o cărare de mătasă/ o cărare de lumină/ pentru cei ce vor să vină/ sus în deal, în deal la Cruce–/ zorile să îi apuce,/ pe Iisus să-L întâlnească/ rănile să-I oblojească// Cam toţi L-am uitat de-o vreme,/ doar natura-n deal mai geme/ Iarba crudă de sub Cruce/ mult alean Lui Îi aduce,/ florile-n culori de sânge/ I-amintesc că ai fost înger (Fântână şi cer veţi fi).

*

Dincolo de statutul de poezie religioasă, textele Doamnei Olga Alexandra Diaconu dobândesc, atunci când  trec de pragul atitudinii strict pioase, exuberanţa mărturisirii mistice, ca în acest poem, intitulat Ce nuntă, Doamne, Mire Miezonoptic: Ce nuntă, Doamne, Mire Miezonoptic/ în ultim prag, Tu vrei să îmi oferi?/ În pietre zgrunţuroase şi-n spini căzuţi pe cale/ durerea am simţit de-atâtea ori, de-atâtea ori,/ dar nu ştiam că Tu eşti la mine în sandale/ şi singură durerea credeam că o-nconjor// Stăteai uitat pe cale, cu inima-o rană/ şi nimeni n-avea ochi, mergând, a Te vedea/ şi fiecare pas pe drum era prigoană/ pentru Lumina sfântă ce-n Tine priveghea// Erai în mine şi nu Te vedeam,// îmi modulai glasul şi nu Te simţeam,/ îmi îmblânzeai inima şi nu Te ştiam,/ plângeam de dorul Tău şi nu ştiam că Te caut// Doar când mi-a ajuns suferinţa până la os, am simţit cum Îţi cobori Lumina/ în mine ca într-un templu.

În asemenea împrejurări, versurile se mişcă mai învolburat, mai imprevizibil şi, în ciuda unor eventuale pierderi de fluenţă (ori, poate, tocmai de aceea), se umplu de o substanţă mai densă.
Olimpia BERCA

Agero, ianuarie 2009

__________________

27 August 2009 – Petru Botezatu: „A fi…“,  Casa Editorial-Poligrafică  „Bons Offices” Chişinău, 2008 (Maria-Daniela Pănăzan)

Am avut bucuria de a-l cunoaşte pe tânărul poet basarabean, Petru Botezatu, la cea de-a zecea ediţie a Concursului Internaţional de Creaţie Literară „Veronica Micle”, Concurs organizat de către Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” ASTRA Iaşi în colaborare cu Despărţământul „Timotei Cipariu” din Blaj. I-am citit poeziile care m-au impresionat, i-am vorbit doamnei Silvia Pop despre acest talent deosebit venit de la Cahul şi am constatat mai apoi că Petru Botezatu a fost premiat la Concursul nostru. M-am bucurat foarte mult pentru această fericită „întâlnire literară” şi nu mică mi-a fost mirarea când l-am cunoscut, la Iaşi, cu ocazia decernării premiilor.

Poezie de mare sensibilitate artistică, fremătând de dorul întâlnirii cu Cel care este Iubire, poezia lui Petru Botezatu îşi găseşte expresie adâncă în sufletul lectorului avizat. Motivele şi temele religioase, în deplină alternanţă cu cele literare, sunt strânse într-un buchet de poeme pe care autorul le-a scris de curând şi mi le-a trimis la Blaj, făcându-mi o mare şi frumoasă surpriză.

Crăciunul este imaginea rustică a bucuriei Naşterii Domnului care, o dată cu frumuseţea colindelor tradiţionale, aduce şi Vestea Minunii din Betleem. Subliniind atât de sensibil bucuria de nespus a Sărbătorii, poetul devine „vocea” care colindă Imnul Naşterii în sufletele noastre, aducându-ne Vestea cea minunată:

O voce se desprinde dintr-o ceată

Şi răsună, dulce, peste zarea ninsă:

Veste minunată-n

Bethleem se-arată!

S-a născut Mesia! Moartea e învinsă!

Strane în biserici, îngerii în Cer

Cântă  osanale, steaua sus se-aprinde.

Iar prin sat copiii merg cu Lerui-ler

Şi cu moştenite din strămoşi colinde.”

Iubirea creştină, în înţelesul ei pur şi nealterat, este evocată  în poezia Cântând Iubirea... Aş putea spune că textul poate fi considerat o adevărată artă poetică de inspiraţie creştină. Pentru că rostul poetului creştin este acela de a fi Iubire, de a se naşte Duh din cântecu-i neîntinat, de a fi cerul senin al frumuseţii divine sau clopotul care „bate printre oameni venirea Celui întru slavă Sfânt.” Regăsesc în această poezie propria-mi convingere că poetul trebuie să fie şi un mărturisitor al lui Hristos, al Naşterii şi Învierii Mântuitorului, mărturistor al Iubirii, al Bucuriei şi al Luminii.

Şi cu toate că este evidentă Desacralizarea lumii în care fiinţăm, cu toate că

Nu ne mai lăsăm sandalele,

Ca Moise,

Pe marginea unei verzi bucăţi

De minune divină

Şi lacrimile Cerului nostru

Nu se mai preschimbă  în mană

Pentru că  noi mâncăm frumuseţea lumii cu lingura…”, poetul este şi el chemat să

îndumnezeiască lumea, este menit să exprime prin Cuvântul său singura veritabilă Iubire pe care a ştiut să o aştepte şi să o primească:

Şi s-a cuprins de farmec, dintr-odată,

Pământu-ntreg, cel fără de-nceput…

De parcă retrăia natura toată

Fiorul cald al primului sărut…

A nins cu flori de zarzăr peste sat

Şi cu dorinţă peste Legea Firii…

De ani de zile-ntregi, am aşteptat

Această  Primăvară a Iubirii.”

Alte motive şi teme creştine umplu spaţiul poeziei lui Petru Botezatu: copilăria, rugăciunea, sfârşitul iminent, trădarea, paradisul, jertfa iubirii, lacrima, frumuseţea lumii. Am convingerea că poezia religioasă are menirea de a ne face fiii Luminii, de a ne împărtăşi din frumuseţea divină a lucrurilor şi de a ne oferi ca hrană sufletească adevărata Iubire. O asemenea menire are şi poezia lui Pentru Botezatu. Felicitări şi multă inspiraţie harică întru exprimarea Iubirii întrupate în Cuvânt.

MARIA-DANIELA PĂNĂZAN

_________________

11 August 2009 – Paul Polidor: „Pe autostrada socială: utopie şi critică“, Editura Asociaţiei Culturale Iulia Haşdeu – Bucureşti

După lecturarea poemelor cuprinse între copertele cărţii semnată  de Paul Polidor, „Pe autostrada socială:utopie şi critică” (Editura Asociaţiei Culturale Iulia Haşdeu – Bucureşti –) am constatat trista existenţă a unui caracter nonconformist faţă de revărsările sociale. Precum eretele napoleonian, capabil de voluptatea altitudinii, – aşadar un viguros elan al gândurilor – distigem conexiunile versului polidorian ce provin din contextul socio-ideologic al epocii noastre, conturându-se dialectica ironiei prin ricoşeu, amintind aici, din seria specifică, titlul „Public americănesc” (o altă meserie nouă) citez: „La ce-aude pe bandă/ El râde, că e comandă” p.42; continuând a fi în dezacord cu condiţia vasalităţii democrate, va puncta fără echivoc: „Stăm cu Euro-n gând/ Cu Dolaru-n şa/ Sunt tot lanţuri de fier/ Ori de catifea” (Muncă şi utopie,p.38)

Poezia simplă, directă, unde orice formă adoptată are o semnificaţie, un sens format, demonstrează o tensiune spirituală specială. Chiar şi ritmicitatea, aliteraţiile din actul poetic, străbate intensitatea trăirii în alternanţa vocală a recitării, determinată de tempo-ul fiecărui vers. Astfel,  tonica într-un acord perfect, ne dă o mai mare plăcere a echilibrului prin unitate melodică şi unitate ritmică în dispunerea cadenţelor şi alternarea tensiunilor. Sensibilitatea lui Polidor, limitată la sine,cumulată însă din efectele sociale produse asupra sa, se perverteşte revenind la tonul ironic, şi chiar la atitudine ferventă asupra furnizorilor condiţiei de viaţă: „Stăm la coada vieţii-n ploaie, (…) Aşa că, definitiv/ În acces de tuse grea/ De atâta supărare/ Ţara se va pensiona” (Pensia de supărare, p. 29)  Amploarea kitsch-ului, carenţele majore ale educaţiei, alcătuiesc portretul robot al individului de duzină cu care, Paul Polidor este totuşi extrem de blând,şi îmbrăţişând actul de cultură, se retrage astfel din calea acestuia, nu fără tulburările adâncimilor sufleteşti: „Eu recit despre mamă/ Operatorul filmează/ dar întrucâtva/ blocat/ Reporterul râde/ Probabil că golanii/ pieţei/ îşi băgaseră ceva/ În ea? Hotărâm/ că n-are rost/ să mai glăsuim în metafore/ despre lucruri sfinte” (Nu despre mamă!) p. 13.

În dezordinea neânsufleţirii spirituale, autorul încearcă  să-şi descopere o simetrie, un nucleu corespondent trăirilor sale, ajuns însă la maturitatea perspicacităţii, după nenumărate selecţii, va fi nevoit să declare: „Pe mine vă rog să mă iertaţi/ Am o idee fixă/ Nu pot simula iubirea.” (Neludică) p.23.

Cartea ce ne-a reunit astăzi spre a-i marca apariţia, este încă  un succes literar al celui care a ales filonul cultural macedo-azero-ruso-român căruia, istoria literaturii îi va repartiza ample spaţii de dezbatere pozitivă.

De aici încolo, voi lăsa domniei-sale cititorul, satisfacţia de a-l descoperi personal pe Paul Polidor, nu înainte de a-i atrage respectuos atenţia, că aşa cum îl cunosc, Polidor va rămâne un spirit înebunit, răscolitor în materie, căutând cu tenacitate diamanul culturii, şi nu va ieşi din ea decât după ce-i va fi parcurs toate traiectoriile.

CRISTIAN NEAGU

_________________

10 August 2009 – Constantin S.Dimofte: „Dimineţi nelocuite sau îngerul Esteban“, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi

„Ştiu, vom muri,

dar câtă  splendoare!”

spunea poetul Daniel Turcea în moto-ul pe care autoarea şi l-a ales pentru a-şi prefaţa volumul „Îngerul Esteban”, elegie pentru violoncel şi pian.

Să  înţelegem din acest enunţ că  viaţa de aici e doar o aparenţă a vieţii adevărate, a celei veşnice şi împlinite, e doar un popas pentru cugetare, o intersecţie din care omul îşi va hotărî singur calitatea şi înălţimea zborului.

La capătul acestei aventuri din clipa freatică  se deschide larg şi pentru totdeauna câmpia înaltă şi neistovită  a slavei dumnezeieşti.

Cu toate acestea, cred că e bine să ştim că, chiar şi cea mai de neclintit opţiune se naşte din îndoială, şi că, la urma urmei, dramatismul marilor angajamente îşi are ca sursă faptul de a renunţa la o valoare în folosul alteia. Sigur că astfel, dimensiunea triumfală, cea a divulgării, va fi poemul, iar cea lăuntrică, sfâşietoare şi dubitativă va fi a elegiei grave şi surdinizate, în acorduri de violoncel şi pian.

Şi iarăşi va trebui să afirmăm că tema esenţială a acestei destăinuiri poematice, cu tonalităţi de lied şi amplitudini de epopee, este cea a confruntării dintre sacru şi profan. Fiind vorba de un poem spiritual victoria – nu ştim cât de reală! – va aparţine dimensiunii sacralizante.

Dar, Doamne Dumnezeule, cum să distingi atât de categoric ce aparţine sacrului şi profanului! Din punct de vedere istoric, profanul pare că precede configurările religioase, deci pe cele ale sfinţeniei, aşa cum le înţeleg spiritele dogmatice la un moment dat, dar din perspectiva valorilor, fiinţările profanului pot căpăta oricând caracter de sacralitate. Includem aici miturile şi legendele care însoţesc sau premerg anumitor reprezentări religioase, îndeosebi precreştine care, prin semnificaţia şi prestigiul care li se atribuie, încalcă teritoriile sacrului, lăsându-se asimilate acestuia.

Ele străbat istoria, psihismul, conştiinţa etică  şi spirituală a umanităţii şi-i conferă trăsături de specificitate, cel mai adesea inconfundabile.

O sfâşietoare dorinţă de identificare cu o altă stare de existenţă, o rugă cu mâinile împreunate, cu ochii aprinşi de dogoare divinatorie, dar cu sângele clocotind năvalnic; o filozofie a simţirii năzuind către taina esenţelor preacurate, dar şi una zbătându-se chinuitor în şuvoaiele mustind de miresme ale dorului-dor; zborul celest însoţit de suspinul păsării albe, în rochie de mireasă sfântă, încercând să se rupă de ispitele dulci-amare ale pământescului, de rănile lui, de vijeliile lacrimilor arse la temperatura sânului de fecioară aprigă şi nelumită; toate se adună şi se confruntă în torentele unei liricităţi excepţionale ale acestei inconfundabile subiectivităţi expresive.

Da, în acest poem, contemplăm toată  splendoarea revărsării de suflet încins, de o sinceritate trăită  până la durere, cu entuziasmul cotropitor al credinţei de care sunt capabile doar fiinţele bântuite de imense învolburări ale simţurilor în expansiune, dar care ulterior cunosc un proces de reconvertire în substanţa incoruptibilă a Absolutului.

Poemul este însoţit întotdeauna de un sentiment al pendulării dramatice între patima devoratoare pentru lumesc şi cea tainică, despovărată de blestemul înrobitor al cărnii , aptă pentru contemplaţia neînrobită şi netulburată a TOTALITĂŢII şi ETERNITĂŢII.

Având în vedere confruntarea dintre sacru şi profan, dintre misterul divin şi farmecul vitalismului existenţialist,  nu e de mirare că alături de îngerul sfânt Esteban apare şi numele zeului Pan, simbolul păgân al forţelor elementare, ale celor dormitând în straturile de inconştienţă zămislitoare ale naturii, care se deşteaptă la auzul sunetelor naiului său ca la sfânta chemare a Atotputerniciei şi Supremei Înţelepciuni cu un dor nebiruit de viaţă,

Cezarina Adamescu este un semănător în stele, o conştiinţă lucidă  şi în acelaşi timp propagatoare de adoraţii mistuitoare către simbolurile de Duh Sfânt ale divinului, dar şi al spaţiilor cosmice imponderabile născându-se în lumina primordială a curcubeielor dumnezeieşti, în pulsaţiile sale permanente.
CONSTANTIN S. DIMOFTE

__________________

06 August 2009 – Ana Călin Almăşanu, „Un loc pentru fiecare“, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi (Cezarina Adamescu)

Piesa “Un loc pentru fiecare” face parte din genul de Teatru-dezbatere, teatru-document, angajând conştiinţa spectatorului sau a cititorului şi obligându-I să se implice în desfăşurarea acţiunii, să ia act de greşelile istoriei dar şi de ticăloşia celor care au provocat daune fizice şi morale de nereparat, semenilor lor.

Şi pentru că justiţia civilă, pângărită de jocul perfid al istoriei şi constrânsă de un regim totalitar nu şi-a mai îndeplinit menirea sacră de a împărţi dreptatea imparţial, săvârşind erori şi trimiţând la ocnă suflete nevinovate, omului nu i-a mai rămas decât să se încredinţeze Justiţiei divine, Tribunalului Suprem, din faţa căruia nimeni nu se poate sustrage.

Astfel, călăii ajung să-şi ceară iertare şi să implore îndurarea propriilor victime, căci mustrările de conştiinţă şi regretele tulbură şi pot duce pe vinovat în pragul nebuniei.

Este vorba de un război mai aprig şi mai perfid decât cel abia încheiat, atât de subtil încât omul nu mai ştia la ce să se aştepte nici chiar din partea casnicilor săi, când cel de aproape devenea duşman, în stare să te vândă.

Acţiunea se petrece aşadar, la marginea pădurii Drăguşanilor, la câţiva ani de la instaurarea regimului comunist, perioadă dificilă şi tulbure din punct de vedere politic, când drepturile omului au ajuns o adevărată batjocură, balanţa dreptăţii înclină după cum ajunge unul sau altul la putere.

Trei destine sunt frânte în chip nedrept de justiţia vremii.

Dicu Polizu, floarea satului, fiul Marandei, cade victimă autorităţilor în urma denunţului propriei sale soţii. A greşi e omeneşte, dar, a stărui în greşeală, e cu adevărat diabolic.

Dicu este singurul vlăstar al unui neam de răzeşi trăind din truda pământului, pe vatra “dintotdeauna”. Neamul răzeşilor a stat de strajă la pădurile acestea încă de pe timpul Domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Datoria lor sacră este să îngrijească de mormintele strămoşilor şi să ducă mai departe tradiţia.

Maranda Polizu, mama lui Dicu, o femeie în care nu există “vicleţşug”, nu concepe trădarea, şi pentru ea, “munca era aprigă, dar sfântă, curată.”

Înţelepciunea iscată din simplitate, îi dictează Marandei să-şi pună băiatul la adăpost, în acele vremuri aprige. Însă Dicu, harnic şi priceput, dârz şi drept ca şi tatăl său, nu concepe să ajungă fugar din vatra unde a văzut lumina zilei. El nu crede în ticăloşia oamenilor şi neştiindu-se vinovat, nu-l lasă inima să-şi părăsească vitele, “care-l recunosc după cum le cânta şi fluiera” şi nici pământul, căci “ţăranul fără pământ este ca ostaşul în faţa inamicuuli dezarmat.”

Faptele se consumă “ca după o perdea în spatele căreia, adevărul se risipeşte”. Dicu e prins şi condamnat pe viaţă pentru fapte nesăvârşite de dânsul, după un simulacru de proces. “Ruşine a fost pentru justiţie, nu proces” – va spune Claudiu Vatran, avocatul.

În actul Ii, la o cârciumă din cartier se conturează caracterele.

Parvenitul, omul fără scrupule, Drângoi Ponofrei, şeful postului de jandarmi, cel care calcă peste cadavre ca să-şi ajungă scopul – pe de o parte şi Claudiu Vatran, avocat, ajuns în pragul vârstei a treia, pentru care şcoala e un lucru sfânt şi împreună cu biserica, alcătuie “stâlpii sufletului” – pe de altă parte. Două tipologii de personaje antitetice, care-şi relevă principiile în discuţii.

“Să nu laşi să treacă momentul. Ai prins unul gras la ananghie, jupeşte-l bine” (Drângoi)

“Să înşel oamenii? Să fac falsuri? Am depus jurământul pe Sfânta Cruce să lupt pentru adevăr. Sunt om cu frica lui Dumnezeu.” (Vatran).

Drângoi : “-Ce-mi pasă mie de principii? De libertate? Io execut”.

Vatran : “Oricum nu cred că avem noi dreptul să călcăm peste sufletele oamenilor”.

Drângoi recunoaşte că are sufletul pângărit. Vatran este chinuit de conştiinţă că nu-I poate ajuta pe cei nevinovaţi, condamnaţi chiar înainte de proces. Neliniştea-l macină pentru că ştie că luptă cu stafia nevăzută a justiţiei nedrepte.

Alte arhetipuri antitetice : Lizica, vârstă nedefinită, machiată strident, vopsită şi împopoţonată, bând rachiu şi fumând, o clientă fidelă a cârciumii, îi dă o usturătoare lecţie de morală Tincuţei, soţia lui Dicu, care acum trăia cu şeful postului de jandarmi, Drângoi.

Tinca Polizu – Dacă la începutul acţiunii îţi crează impresia de nevastă bravă, apărându-şi bărbatul, pe parcurs, sufletul I se perverteşte, devine alunecoasă, labilă. Cum de ajunge să-şi denunţe bărbatul, căruia îi este datoare, după propria mărturisire : “Omului ăstuia ce mi l-a dat Dumnezeu îi sunt tot eu vândută şi tot pentru poăcatele mele muiereşti. Că şi copilul ăsta, I l-am adus ca zestre când a fost de m-a luat cu cununie.”

Ea se roagă în faţa icoanei Sfinei Fecioare să n-o lase să săvârşească o nelegiuire : “Nu mă lăsa să ajung la pierzanie. Rupe-mi gleznele să nu pot pleca în pădure. Umple-mi limba cu bube să nu pot scoate o vorbă. Azvârle-mă ăn apa de gheaţă a fântânii. Fă să piară lumina ochilor mei. Să nu mă pot mişca din bătătura sfântă a casei ce mă adăposteşte.”

Cum ajunge, deci, să-şi ruineze puţinul de suflet, căci fapta sa nu e motivată nici de sărăcie, nici de iubirea altuia. Este un pisibil motiv de reflecţie.

Stamate Nae – este tipul creştinului, care se implică. Meseria pe care o practică – e felcer -, îi dă prilejul să ajute oamenii, să aline suferinţe. Dar peste toate acestea, caritatea este trăsătura sa principală de caracter, el sare în ajutor, este un om cu suflet, se oferă să o ducă pe Maranda la spital, să aibă grijă de nepoată.

Dintre personaje se evidenţiază Maranda, femeie-martir care a îndurat “sacrilegiile înscrise pe crucea destinului său” – spune autoarea. Ea e încredinţată că, orice s-aar întâmpla, “Dumnezeu e acolo sus, de veghe”. Gândul acesta o face să străbată noianul celor 20 de ani, cu făclia candelei mereu aprinsă, în aşteptarea fiului. Maranda a tânguit mii de rugăciuni, a ars faguri de ceară aleasă şi a păstrat făcliile aprinse zi şi noapte. A îngrijit troiţa din crucea drumurilor şi icoanele batjocorâte, ca să ceară îndurare.” În cele din urmă, Dumnezeu o ascultă.

Mesajul piesei este rostit de Dicu, reîntors în urma unei amnistieri : “În lumea asta se va găsi un loc pentru fiecare. Dumnezeu îl va aşeza pe fiecare la obârşia lui. După fapte şi potriveală. Vremea este aceea care-şi cerne şi alege neghina de sămânţa cea curată..

Maranda este pentru Dicu, “legătura lui cu pământul”. Ei au rămas săraci, dar demni. Regăsesc durerea de a învinge firea umană, de a se depăşi pe ei înşişi, de a se ridica din nou din cenuşă şi, mai mult, după preceptele cristice, de a se ruga pentru duşmanii lor care le-au cauzat cea mai mare suferinţă.

Este greu a ierta pe cel ce ţi-a greşit, dar, şi mai greu este să te rogi pentru dânsul. Este o adevărată piatră de încercare pentru creştinul adevărat, o probă de foc pe care puţini o trec, îndeobşte. Căci, natura umană are limitele ei. Cele trei victime, Maranda, Dicu, Ştefania, în douăzeci de ani cât a durat supliciul coun, detenţia fiului, ruinarea mamei, nimicirea speranţelor fiicei, deşi au strâns multă obidă gândindu-se la duşmanii lor, Drângă, Tincuţa, noul regim care I-a nedreptăţit şi marginalizat, au învăţat să ierte din toată inima. Şi poate în asta constă adevărata libertate, descătuşarea spiritului, faţă de eliberarea propriu-zisă a lui Dicu. Chiar în cea mai crâncenă clauzură te poţi simţi, totuşi, liber. Liber de simţăminte ostile, de ura care-ţi îneacă gâtlejul, de dorinţa aprigă de răzbunare. Liber de toate slăbiciunile şi limitele condiţiei umane.

Înălţat la o nouă demnitate, aceea de creştin care, aidoma modelului suprem, Isus Cristos, îşi iartă duşmanii pe cruce, întorcând şi celălalt obraz şi imlorând îndurare pentru ei.

Iată adevărata victorie a omului asupra lui însuşi mai întâi, şi apoi asupra celorlalţi!
12 noiembrie 2007

CEZARINA ADAMESCU

__________________

05 August 2009 – „Almanahul Oamenilor de Afaceri, 2009, editat de Asociaţia Patronilor şi Meseriaşilor şi publicaţia Tribuna Afacerilor (Al. Florin Ţene)

Ajuns la a şaptea apariţie Almanahul Oamenilor de Afaceri,2009,editat de Asociaţia Patronilor şi Meseriaşilor şi publicaţia Tribuna Afacerilor,în concepţia şi coordonarea scriitorului Ion Constantinescu şi Cristian Iosip,are un bogat şi variat cuprins din toate domeniile de activitate.

Almanahul se deschide cu Puncte de vedere ,articol semnat de ec.Augustin Feneşan, preşedintele A.P.M.Cluj,urmat de Privire spre viitor de prof.univ.dr.Gheorghe Postelnicu în care analizează prognozele şi fenomenele economice şi nivelul de dezvoltare la care am ajuns.Ion Daniel Lăcusteanu  în articolul Afacerea-un hobby? Acordă sfaturi pentru deschiderea unor afaceri şi paşii care trebuiesc urmaţi.În Tehnologia şi filosofia prof.dr.ing.Virgil Moldovan subliniază că tehnologia nu poate fi concepută ca evoluând în afara actului de creaţie umană,iar aceasta conduce la modificarea relaţiilor socio-umane,cu implicaţii privind calitatea vieţii.Prof.univ.Emil Luca în amplu studiu Bune şi rele despre organismele modificate genetic explică pe larg ce sunt organismele modificate genetic ,cum au evoluat ele,opinii favorabile OMG,opinii împotriva OMG,arătând că Uniunea Europeană obligă etichetarea acestor produse,pentru prevenirea consumatorului.Ion Constantinescu analizează relaţiile dintre Patronat şi salariat,şi rolul patronului în menţinerea unor relaţii umane şi productive cu salariatul său.Documentarul lui Ioan Benche intitulat România în patrimonial mondial cultural şi natural UNESCO jalonează importantele obiective istorice,naturale şi de cult din ţara noastră care fac parte din patrimoniu UNESCO.Cristian Iosip în articolul A fi creştin European în faţa lumii dezbate problema creştinismului ca adiere universală care a ajutat şi ajută la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei.Interesant articol semnază Dr.Ionuţ Ţene intitulat Repere slave în etnogeneza românilor unde analizează realitatea şi rolul migraţiei slavilor pe teritoriul vechi al Daciei.Juristul Ion Ghercioiu întro reflecţie de cititor abordează tema La ce-ţi foloseşte lectura unei cărţi?Concluzionând că un glas etern în spaţiu rămâne cartea,un teribil izvor de cunoaştere,cel mai durabil monument,chiar dacă este făcut din hârtie. Al.Florin Ţene în articolul Liga Scriitorilor-o alternativă în promovarea literaturii prin descentralizare face o retrospectivă a activităţii acestei organizaţii profesionale pe anul 2008.

Articole interesante mai semnează:Mircea Olaru-Zăinescu,Traian Corneanu,Ioan Marinescu,Radu Vida,Marian Petruţa.Frumoase poezii descoperim sub semnăturile lui Ionel Andraşoni,Ioan Benche,Antonia Bodea,Ion Constantinescu,Nicuşor Constantinescu,Eugen Coţa,Paul Dolha,Dumitru Dumitrică,Gavril Moisa, Juan Carlos Martinez Manzanos,Gh.Popescu-Ger,Luis Caisses Sanches,Marga Blanco Samos,Julie Sopetran,Al.Florin Ţene, şi Iustinian Zegreanu.

Medicul Iustinia Zegreanu în Consultaţii medicale gratuite abordează problema prevenirii bolilor prin practicarea exerciţiilor fizice,evidenţiază factorii de risc şi factorii protectori,recomandând vârstnicilor mersul pe jos,etc.

La rubrica Umor semnează schiţe ce descreţesc frunţile şi celor mai încrâncenaţi dintre noi,Ioan Benche,Viorel Cacoveanu,Ion Constantinescu,Nicuşor Constantinescu,Aina Florin,Jarl Jonsson,Ioan Marinescu şi Radu Vida.

Epigramele lui Ionel Andraşoni,Ion Constantinescu,Nicuşor Constantinescu,Ion Marinescu-Puiu,Eugen Coţa,Gavril Moisa , Marian Popescu,Horoscopul şi integramele lui Alexandru Covaci încheie paginile unui bogat almanah care ne îndeamnă la o lectură nu numai interesantă,dar şi instructivă.

Coperta lui Simona VIDA întregeşte o lucrare frumoasă din punct de vedere grafic,interesantă şi bogată în tematica abordată.

AL.FLORIN ŢENE

________________

03 August 2009 – Raul Constantinescu: „Neviaţa lumii“, Editura „Modus P.H.“, Resita (Victor Sterom)

Tonurile vibrate ale acestei poezii doldora de „şoapte lirice învăluitoare“, cum ar spune Vladimir Străinu, sunt melanco­lice şi atitudinale. Simbolistica predilectă, aici, este oarecum complicată. Poezia din acest volum, al treilea, îşi găseşte expresia într-o metrică inedită (originală), iar versul „cade“ abrupt de la înălţimea privirii scrutătoare superlucidă, cu vir­tuoase alternanţe de ritm lunecător.

Poetul Raul Constantinescu ştie care sunt limitele parabolelor şi vorbeşte despre acestea, înfaţişându-l ca pe un izvor a cărei apă mărturiseşte vizionarismul poetic, precum şi sensurile filozofice. El cultivă prospeţimea semnatică a senzaţiilor, dar şi exaltarea mediu­lui interior-înconjurător, silindu-se a nu uita aproape nimic, printr-o repetiţie redundantă, devenită un mod de a fi, un stil care fixează atenţia, o per­cepţie obsesivă.

„Pe tron de smârc şi de păianjeni/ se lăfăie-n purpur sil­nicul şarpe/ la origini ovaţii şi aplauze-n beznă/ veninu-şi umflă-n fălci jivina/ în vârful piramidei se îmbuibă/ duhori răspândind până la ceri aerul otrăveşte-n huzur/pentru o mie de anii imperiul balaurului roşul cu treisprezece capete scuipă venin/ lumi înecând, înghiţind/ caracatiţa întinsă din est în vest/ visează universul întreg să îmbuce…/ … daţi şarpelui locul predestinat/ prăpastia la cub la pătrat. (Silnicul şarpe)

O moralitate subtilă (dis­cretă), clar echilibrată, sem­nificând un protest supus acţiu­nii unor principii, menite să ordoneze sensibilitatea poetu­lui printr-o vădită şi relevantă conştiinţă critică. În fond, Raul Constantinescu e un „filozof“ de natură hamletiană, un căutător al esenţelor, asumându-şi entazul – coborâtor în sine – cum şi al visării, într-o continuă confruntare etică şi existenţială.

„Adânc încep şi mă cutremur/ din mesteacănul nervilor în miezul nonadei/ mă subpez, mă rarefiez/ iată cum neant devin/ pe dinlăuntru pilonii se prăbuşesc/ prin marile falii dintre a fi şi a nu fi/ din­tre creier şi tahioni/ dintre baza piramidei şi vârf/ singur cu sfinxul/ potopit de întrebări imposibile/ jumătate sunt mân­cat deja/ mă dezintegrez, mă pierd, mă distilez/ abur în coadă de cometă/ mă înnegresc, mă albăstresc/ nu mă mai simt, nu mă mai vădi sunt sfâşiat înghiţit de eoni adio trec în cuvânt“. (Trecerea în cuvânt)

VICTOR STEROM

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s